5.

Minunea de a crește

Auzim, deseori, rostindu-se astfel:

- No, domnule, pe la noi se nasc oameni mari!
- Da, bine domnule, pe la noi se nasc doar atâtica, arătând cu mâinile
distanțate un spațiu de 40 de centimetri!
Credem că amândoi ardelenii au avut dreptate, ca să nu rămână nimeni
supărat.
Dacă ne gândim în modul cel mai serios, vom constata un lucru uimitor:
creșterea pruncului până la statura omului matur.
Chiar dacă noi nu ne punem această întrebare, care pare minoră, desigur,
la prima vedere, nașterea și dezvoltarea noastră fac parte din fenomenul
creșterii. Despre acest fenomen unic, pentru fiecare dintre noi, nu se vorbește
aproape deloc sau prea puțin.
Unde a sădit Dumnezeu acest miraculos fenomen? Cum de a orânduit și
acest lucru? Am rămas mereu uimit de gândirea lui Dumnezeu, mai ales atunci
când a zidit ființe minuscule – microscopice. Mi-am zis, că a crea în mod uriaș -
galaxii și întregul Univers este o lucrare mai ușoară pentru Dumnezeu, mult mai
ușoară decât a crea ființe microscopice.
Oricum aș gândi, nu-mi pot reveni din uimirea ce mă cuprinde văzând
atâta noian sau risipă – iartă-mă, Doamne, Dumnezeule – de forță și înțelepciune
în a crea atât de mult și divers.
Când vedem microorganismele și tot ce este croit cu o măiestrie
dumnezeiască, nemaiîntâlnită, gândul nostru zboară la fenomenul vieții și al
creșterii.
M-am gândit adesea că Dumnezeu nu “glumește” cu lucrarea Sa, deși am
spus-o, deseori, că Dumnezeu n-ar fi creat ceea ce vedem cu proprii noștri ochi,
dacă n-ar fi avut umor dumnezeiesc. Cum vine aceasta? Nu știu prea bine! Dar
mă bucură sintagma pe care, sunt sigur, Dumnezeu nu o va respinge și nici nu o
să mă pedepsească.
Dacă ar fi să exemplificăm nu pot să nu-mi amintesc de câteva zidiri cu
umor. Când maimuța a văzut girafa, a zis speriată:
- Nu poate exista așa ceva niciodată!
Când hipopotamul, elefantul și alte dihănii marine – să punem o balenă
alături de un peștișor, fie el chiar și păstrăv, sau asprete, unic în lume, la noi, pe
râul Vâlsan de Argeș, ne apucă cel mai sănătos haz.
Să mai punem ciocârlia lângă păun? Dar struțul lângă o rață leșească? Ori
pisoiul lângă șoricelul zvăpăiat, hrana lui cea de toate zilele?
Continuând cu fenomenul creșterii, ne întrebăm:
- Ce ar însemna, ca o dată născuți, să rămânem așa mici, ca în prima zi?
Cum ne-am dezvoltat doar din lăptișorul de la sânul mamei?
Când dr. Viorel State, de la Spitalul Municipal Curtea de Argeș, mi-a spus,
deseori, cum se îngrijește de pruncuții, mai ales născuți înainte de vremi sau
foarte mici și slabi, ca să se întărească și să crească, mi se părea de domeniul
legendelor. Am simțit atunci cum Viorel State lucrează cu mâinile lui Dumnezeu
întinse către pruncuții neajutorați.
Dacă trecem de la regnul uman, care crește cel mai anevoios, la celelalte
regnuri: mineral, vegetal și animal, vom constata același fenomen al creșterii,
mult mai rapid ca la regnul uman.
Ce ar însemna să legănăm vițelușul sau purcelușul, puii de găină și alte
orătănii și să așteptăm să se facă mari?
În afară de regnul uman, celelalte zidiri se nasc și cresc doar văzând cu
ochii, într-un ritm amețitor. Putem vedea, fiecare dintre noi, cum crește tot ce
semănăm cu mânuța noastră și cum ne bucurăm de dulceața zidirii lui
Dumnezeu.
Și tot așa creștem mereu. În toate vedem acest fenomen – fenomenal, dacă
mi se îngăduie expresia, că realitate este cât ziua târgului.
Să ne imaginăm o catastrofă?
Când fenomenul creșterii va dispare!