4.3.

COMUNICAREA ŞI RELAŢIILE PÃRINŢI -COPII

În toate societãţile au existat şi vor exista legãturi între pãrinţi şi copii, mamele se ocupã în special de copii la
vârste mici, în toate societãţile copiii vor considera pãrinţii responsabili de necesitãţi, reuşite şi insuccesele
lor. Relaţiile între pãrinţi şi copii presupun un mecanism deosebit, filtrat social, ele au la bazã statuarea
comunicãrii în care se realizeazã un model, un pattern de conduitã. În cadrul acestor relaţii pãrinţii încearcã şi
de multe ori mulţi dintre ei reuşesc sã socializeze copiii, contribuie la modificarea şi perfecţionarea stilului de
interrelaţionare din copilãrie; ambele pãrţi ale ecuaţiei au nevoie de deprinderi, abilitãţi sociale pentru
facilitatea intercomunicãrii.

Existã desigur studii privind forma şi mãrimea familiilor, existã studii privind familiile dezorganizate,
influenţa divorţului asupra atmosferei şi formãrii trãsãturilor psihosociale ale minorilor, sunt numeroase
cercetãri privind copiii adoptaţi, privind copiii aflaţi în plasament familial, privind cupluri cu sau fãrã copii -
pentru a enumera doar câteva din cele mai frecvente preocupãri în domeniu.

Studii mai de fineţe s-au axat pe investigarea unor aspecte, speciale în interrelaţia pãrinţi-copii, incluzând
raportul satisfacţie-conflict, relaţiile frate-sorã, relaţiile cu mama, relaţiile cu tata, adolescenţa ca perioadã a
schimbãrilor relaţionare; variaţii culturale în statuarea relaţiilor pãrinţi-copii.

Binecunoscuta realitate psihologicã potrivit cãreia interrelaţia are obligatoriu la bazã comunicarea este

abordatã şi în acest tronson de studiere a relaţiilor pãrinţi-copii.

Dacã în timpul copilãriei pãrinţii sunt cei care iniţiazã efectiv copilul în stabilirea relaţiilor în familie, extinse
apoi la grupul de joacã, în timpul adolescenţei pãrinţii nu mai reuşesc sã supravegheze minorii decât cu mare
dificultate. În copilãrie procurarea de jucãrii, alimentaţia, curãţenia, conversaţia reprezintã apanajul exclusiv al
adultului. În adolescenţã, tinerii aspirând la un alt statut decât cel de „copil" se împotrivesc dorinţei pãrinţilor
de a nu întârzia, de a avea grijã deosebitã pentru studiu, de a nu intra în relaţii cu persoane rãu intenţionate,
periculoase, de a nu-şi crea şi adopta modele „facile". Pãrinţii vorbesc şi transmit enorm copilului în perioada
micii copilãrii, ei învaţã efectiv sã vorbeascã, sã participe la dialog. Copiii pun întrebãri la care pãrinţii
încearcã sã rãspundã, ei ar trebui sã ofere rãspunsuri cât mai adecvate dezvoltãrii psihice a copilului. În
adolescenţã, centrul de greutate al comunicãrii se deplaseazã de la nivelul exclusiv al familiei la nivelul
grupului de colegi şi prieteni. În perioada furtunoasã, frumoasã şi tumultuoasã, plinã de mari inegalitãţi
psihosociale, tânãrul devine un veritabil participant la dialog, de multe ori fãrã sã comunice nimic adultului şi
cel mai adesea pãrinţilor.

De exemplu, dacã pãrinţii întreabã un adolescent despre compania lui, ei dorind sã-şi arate de fapt afecţiunea,
conversaţia ar putea arãta cam aşa:

Pãrintele (mama ori tata): „Unde ai fost?", „De unde soseşti acum?"
Adolescentul: „Afarã", „De afarã"

Pãrintele: „Ce mai faceţi voi când vã întâlniţi?"

Adolescentul: „Nimic"

Pãrintele: „Ai fãcut bine cã ai ieşit cu prietenii la discotecã?"

Adolescentul: „Nu" .

Astfel putem afirma cã adolescenţii devin "experţi" în a nu transmite nimic, în a nu comunica.

Unii pãrinţi încearcã sã înveţe copiii de la vârste mici sã munceascã, sã facã o activitate şi nu doar sã
primeascã totul drept „cadou"; sã facã unele acţiuni pentru a se deprinde cu respectul pentru muncã.

Psihologii studiind aceste activitãţi pe care unii pãrinţi încearcã sã le includã în structura conduitei copiilor şi
mai ales a adolescenţilor atât ca un mod de comunicare mai profundã între cele douã generaţii - apreciindu-le
schimb de idei în cadrul relaţiei pãrinţi-copii.

De fapt, adolescenţii ajutaţi astfel din copilãrie ori pubertate îşi dezvoltã rãdãcinile relaţionãrii de mai târziu:
mama şi fiica pot avea relaţii mai intime, de prietenie adevãratã, tata şi fiul pot discuta mai deschis perspective
viitoare, interese comune - sunt „în micro" tiparul prieteniei pãrinţi/copii.

Regulile cele mai simple se învaţã şi se respectã în familie, se reflectã în comportamentul din grup (şcoalã,
prieteni, stradã) şi reintrã în circuitul de comunicare intrafamilialã care stã la baza relaţiilor intime (inclusiv
sexuale) şi de muncã - dacã au fost iniţiate prin conversaţie şi supravegheate de adult.

Rapaport R., Rappaport M. (1977), Strelitz, Z. & Kews, Pilling,D. & Pringle(1978), Argyle M. & Henderson
M. (1985) finiseazã câţiva itemi pentru o posibilã comunicare în perioada adolescenţei, din ambele sensuri:
de la pãrinţi cãtre adolescenţi, şi de la adolescenţi spre pãrinţi, itemi cuprinşi în câteva reguli generale.

O serie de studii audizeazã abilitãţile parentale de conduitã, regulile ca şi drepturile pãrinţilor în speranţa

decelãrii efectelor asupra educaţiei, asupra creşterii şi statuãrii unor stiluri, moduri de comportament. În fond,
mulţi autori scriu despre binomul „acceptare - respingere" ca fiind cel mai important în interrelaţia pãrinţi-
copii (inclusic adolescenţi).

REGULI PENTRU
REGULI PENTRU PARINTI
ADOLESCENTI
Respectati intimitatea
Respectati intimitatea parintilor
adolescentului
Dati sfaturi dar si exemple de
Pastrati confidentele, secretele
comportare
 Aratati afectiune fata de Nu intrati in relatii sexuale cu
adolescent parintii
Incurajati ideile (cautarile) Luati in considerare drepturile
adolescentului parintilor
Fiti politicosi cu parintii, mai
Demonstrati ajutorul emotional
ales cand sunteti in public, in
(afectiv)
grup
Pastrati secretele incredintate Sprijiniti dorintele lor in absenta
Oferiti cadouri si felicitari
Nu fiti exagerat de posesiv
pentru ziua lor de nastere
Incercati sa tratati adolescentul Priviti in ochi parintii in timpul
ca pe un tanar adult responsabil conversatiei
Uitati-va in ochii lui in timpul Vorbiti cu parintii despre
conversatiei probleme sexuale si moarte
Oferiti adolescentului cadouri si
Invitati prietenii in casa
felicitari de ziua nasterii
Sprijiniti adolescentul cand nu Discutati cu parintii despre
este prezent (in absenta) politica si religie
Vorbiti cu adolescentul despre Consultati-va cu parintii in
probleme sexuale si moarte problemele personale (intime)
Respectati aprecierile si
Abordati cu adolescentul
evaluarile parintilor chiar daca
problemele de politica si religie
sunt demodate
Considerati-va responsabil de
Nu va criticati parintii in public
comportamentul adolescentului
Nu criticati aspru alegerile Acceptati supravegherea
prietenilor adolescentului generala (si grija) parintilor

Aceste drepturi parentale circumscriu instituţiei „conduitei pãrinteşti", comunicãrii între 2 segmente diferite

ca vârstã, statut şi rol social, nivel de informare şi culturã se referã generic la:

1. Dreptul de a decide unde şi cu cine sã locuiascã minorul;

2. Dreptul de a hotãrî în legãturã cu educaţia şi obligaţia, îndatorirea de a se ocupa de educaţia minorului;

3. Dreptul de a pedepsi în limite rezonabile;

4. Dreptul şi obligaţia de a proteja şi apãra minorul;

5. Dreptul de a administra proprietatea minorului;

6. Dreptul de a consimţi sau refuza consimţãmântul pentru tratamente medicale ale minorului;

7. Dreptul de a consimţi sau refuza în legãturã cu adopţia;

8. Dreptul de a consimţi sau refuza consimţãmântul la cãsãtoria unui minor între 16 şi 18 ani;

9. Dreptul de a se comporta într-un litigiu ca apãrãtor al intereselor copilului;

10. Dreptul de moştenire a proprietãţii dupã deces. (apud M.Argyle & M.Henderson, 1985).

Fluctuaţiile inerente sociale, economice induc modificãri şi diferenţieri culturale în „aparatul" psiho-moral

de conduitã, de comunicare între pãrinţi şi copii, care conţine abilitãţi, capacitãţi de interrelaţionare dar şi
nevoia permanentã de a cunoaşte evoluţia socialã şi individualã a copilului, puberului, adolescentului. Acesta
cu atât mai mult cu cât se acceptã cã „profesia" de pãrinte este extrem de dificilã, de solicitantã şi dinamicã.

În secolul 19 se considera cã pentru viaţa subiectului uman, copilãria reprezintã un segment deosebit de
important, fapt reflectat în multitudinea abordãrilor, studiilor, scrierilor, domeniilor; în secolul 20 aprecierea
importanţei a trecut pe palierul adolescenţã (între copilãrie şi viaţa adultã) -fenomen complex care, de multe
ori s-a asociat, limitativ, cu „rebeliune", „criza de identitate" etc. În culturi diferite studiile unor autori ca:
Jodelet,D. (1989); Gergen, K.J. & Davis, K.E. (1985) au arãtat drept cea mai importantã achiziţie în
dezvoltarea copilului: structurarea motivaţiei pentru independenţa şi comunicarea ulterioarã a
adolescentului. Totodatã, cercetãri pertinente ocupându-se de implicaţiile acceptare - respingere conchid în
legãturã cu deficitul de interacţiune, intercomunicare - ca una din situaţiile posibile. Sintetic, abordarea
afecţiunii (dragoste pãrinteascã), petrecerea unui volum de timp considerabil împreunã cu minorul, tratarea
acestuia cu delicateţe, aplicarea flexibilã a balanţei recompenselor mai degrabã decât a critica şi a fi ostil
determinã o bunã imagine a pãrinţilor în accepţia copiilor.

Dacã, dimpotrivã, copiii sunt respinşi de pãrinţi (reacţiile sunt diferite tatã/fiu, mamã/fiicã) ei au mai multe
şanse sã evolueze la pubertate şi adolescenţã spre: delincvenţã, agresivitate, conduite nevrotice, conduite
atipice (schizofreniforme).

În consecinţã, şansele lor sunt mai reduse de „a vira" spre conduite civilizate, de a fi prietenoşi, de a avea
capacitãţi de comportament civilizat, de a fi cooperanţi, de a purta de grijã altora.

Începute din perspectivã sociometricã, studiile privind reacţiile copilului, adolescentului în procesul de
intercomunicare cu adultul, cu pãrinţii, cu familia s-au diversificat. Cercetãrile lui Glueck şi E.T.Glueck
(1950), H.G.Elder (1962), T.Smith (1983), Riskin J. & E.Faunce (1976), F.F.Schachter (1983),Blok J. &
Morrison A. (1981), Freedman, J. (1978) etc., capãtã contur în zone diferite de pe glob, în culturi şi grupuri
socio-economice variat structurate.
Se degajã câteva idei principale pentru stilul în comunicare pãrinţi/copii, pentru înţelegerea profundã a
perioadei adolescenţei:

Ø Pentru adolescent este apreciatã ca beneficã „supravegherea democraticã". Este de preferat o abordare
permisivã, egalitarã a adolescentului faţã de una autoritarã, de respingere; în alte condiţii minorii nu ezitã sã
spunã cã „pãrinţii uitã cã au fost şi ei tineri" şi „nu îşi cunosc limitele".

ØComportamentul pãrinţilor caracterizat prin cãldurã afectivã, rãsplata acordatã pentru merite.
Aceasta are consecinţe favorabile în achiziţionarea de cãtre adolescent a unor itemi structurali ai personalitãţii
lui, a independenţei de a avea o identitate, auto-evaluãrii etc.

ØÎn familiile cu dezvoltare normalã adolescenţii sunt mult mai cooperanţi, sunt veseli, învaţã sã spunã
glume, sã râdã ţi sã se bucure[1]. S-a constatat cã aceşti adolescenţi învaţã cu mai multã uţurinţã sã stocheze
ţi sã distribuie informaţia, faţã de adolescenţii cu tulburãri de comportament la al cãror viraj pãrinţii şi grupul
asistã de multe ori fãrã sã ştie cum şi de ce sã intervinã.

Sfaturi pentru o comunicare eficienta

parinte-copil
Fii disponibil pentru copilul tau
Fii disponibil pentru copilul tau
-Fii atent la momentele in care copilul tau este dispus sa stea de vorba - inainte de cina, la
culcare, in masina - si fii disponibil
-Deschide discutia, astfel copilul tau va realiza ca-ti pasa de ceea ce i se intampla
-Gaseste-ti timp, macar o data pe saptamana, pentru a petrece timp doar tu cu copilul tau,
facand una dintre activitatile lui preferate
-Observa interesele copilului tau si documenteaza-te astfel incat sa aveti subiecte comune
de discutie - muzica lui preferata sau activitatile care ii fac placere
-Initiaza conservatiile impartasindu-i lucrurile la care te-ai gandit mai degraba decat sa ii
adresezi intrebari
Arata-i copilului tau ca este ascultat
-Cand copilul tau iti vorbeste opreste orice alta
activitate si asculta-l
-Arata-te interesat de ceea ce spune fara sa fi
intruziv
-Asculta-i punctul de vedere chiar daca este foarte
diferit de al tau
-Lasa-l sa termine tot ce are de spus inainte de a-i
raspunde
-Repeta ceea ce ai auzit de la el pentru a fi sigur ca
ai inteles corect punctul lui de vedere
Raspunde-i in asa fel incat sa te auda
-Copilul se va departa de tine daca vei deveni manios sau defensiv
-Exprima-ti parerea fara a i-o respinge pe a lui, admitand ca este in regula sa te contrazici
-Rezista tentatiei de a crea dispute pe margine a ceea ce este corect. In schimb spune-i “stiu
ca nu esti de acord cu mine dar asta este ceea ce cred eu”
-Concentreaza-te pe sentimentele copilului, in timpul conversatiei, mai degraba decat pe
ceea ce simti tu

Aminteste-ti
-Intreaba-ti copilul care sunt nevoile lui de la conversatia pe care o purtati - doreste un sfat,
doreste sa fie doar ascultat, doreste ajutor in a-si intelege sentimentele sau doreste sa
rezolve problema
-Copiii invata prin imitatie. De cele mai multe ori, te va imita in modul in care va rezolva o
problema sau va face fata emotiilor cu care se va confrunta
-Vorbeste cu copilul tau - nu-i tine predici, nu-l critica, nu-i spune lucruri care l-ar putea
rani
-Copiii invata din propriile greseli. Atat vreme cat consecintele actelor lor nu sunt
periculoase, este mai bine sa nu te amesteci
-Este posibil ca, copilul tau sa-ti spuna doar o mica parte din ceea ce il supara. Asculta cu
atentie ceea ce spune, incurajeaza-l sa vorbeasca si astfel poate iti va spune toata povestea
A asculta si a discuta este cheia catre o legatura sanatoasa intre parinti si copii. Este foarte
greu sa fii parinte iar sa mentii o legatura buna cu copilul cand acesta se afla la varsta
adolescentei este de-a dreptul o provocare, mai ales cand parintii se confrunta si cu alte
probleme.

Relaţia părinte-copil
Despre relaţia dintre părinţi şi copii s-a scris foarte mult şi s-au realizat multe cercetări în ultima vreme. Se
ştie deja, de foarte mult timp, că părinţii reprezintă primul model social de influenţare a copiilor şi că aceştia
contribuie la formarea concepţiei despre viaţă, a modelului de comportare şi de relaţionare a copiilor.
Modelele educaţionale aplicate de părinţi în relaţiile cu copii pot avea influenţe negative asupra dezvoltării
personalităţii acestora. Din acest motiv este important ca părinţii să găsească un echilibru în ceea ce priveşte
organizarea şi controlul copilului şi cerinţele pe care le au de la aceştia.
Copilul are nevoie de un climat familial echilibrat în care să se simtă în siguranţă şi de o comunicare eficientă
cu părinţii săi. Acest lucru este posibil dacă aceştia din urmă sunt atenţi la nevoile copilului, se preocupă de
educaţia lui, dacă dau dovadă de înţelegere, sunt afectuoşi şi calmi şi participă la evenimentele importante din
viaţa lui. Totodată, este necesar ca părinţii să fie fermi, să stabilească limite şi să nu lase copilul să facă tot
ceea ce vrea, aspecte care pot fi îndeplinite printr-o comunicare adecvată părinte-copil.
Ca orice altă relaţie, relaţia părinte-copil este una complexă, care începe să se construiască încă din primele
zile de viaţă ale copilului şi care impune foarte multe condiţii-răbdare, dăruie, înţelegere, atenţie, dragoste,
comunicare şi tot aşa mai departe. Această relaţie se bazează atât pe comunicarea verbală, cât şi pe cea
nonverbală – gesturi, mimică, ton al vocii, postură care să întărească cele comunicate verbal de părinte.
Pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii copilului şi pentru dezvoltarea unei relaţii adecvate şi a unei
comunicări eficiente între părinte şi copil, pe lângă satisfacerea nevoilor de bază ale copilului, foarte
importante sunt şi nevoile emoţionale ale acestuia şi anume:
– respectul: chiar dacă este doar un copil, el are nevoie de respectul şi de valorizarea celorlaţi, ca orice alt
individ. Respectarea copilului înseamnă oferirea de alternative, explicarea motivelor care impun un
comportament sau altul, libertatea de exprimare şi de a lua decizii şi multe alte lucruri;
– sinceritatea: copiii au nevoie de a cunoaşte oamenii şi de a avea încredere în ei, cu atât mai mult în părinţii
lor. Minciunile sau adevărul spus pe jumătate nu fac altceva decât să-i facă să fie confuzi şi să-şi dezvolte un
stil de comunicare bazat pe minciună şi nesinceritate;
– acceptarea: copilul are nevoie să fie acceptat şi valorizat de părinţii săi indiferent de succesul sau insuccesul
acţiunilor sale, lucru care se poate realiza atât prin încurajări verbale cât şi prin încurajări nonverbale. Din
acest punct de vedere, în general, părinţii au mai mult tendinţa de a valoriza şi recompensa succesul copilului
şi de a critica sau pedepsi eşecul acestuia. În timp, această atitudine a părinţilor duce la deteriorarea
comunicării dintre cele două generaţii şi nu-l fac pe copil decât să se ferească de ei şi să-i mintă, pentru a nu fi
criticat sau a i se aduce din nou reproşuri;
– dragostea: un copil are nevoie de dragostea părinţilor săi tot timpul adică atât în momentele fericite cât şi în
cele triste. Părintele îşi poate exprima dragostea faţă de copil atât verbal, cât şi nonverbal – îmbrăţişări,
strângeri de mână, mângâieri etc. Alternarea comportamentelor de manifestare a dragostei cu cele de neglijare,
de indiferenţă sau cu cele agresive, îl pot face pe copil să nu mai aibă încredere în părinţii săi, să-i evite, să-i
mintă sau, mai rău, sa-i respingă;
– răbdarea: unui copil nu i se poate cere ceva ”aici şi acum”, ci are nevoie de timp şi de explicaţii pentru a se
putea adapta unui comportament sau altul solicitat de adult. Cei mai mulţi părinţi se aşteaptă şi doresc ca, o
dată ce au cerut un anumit lucru copilului lor, acesta să-l realizeze fără a lua în considerare faptul că, mai întâi,
copilul are nevoie să înţeleagă de ce este necesar acel lucru;
– timpul: copilul are nevoie de compania şi atenţia părinţilor săi. Nu se poate construi o relaţie între părinte şi
copil atâta timp cât părintele nu are timp pentru copilul său, este la serviciu mai toată ziua sau are alte
priorităţi atunci când este acasă;
– corectitudinea: este important ca, copii să cunoască regulile iar, o dată ce acestea au fost stabilite (în
colaborare cu copii), aplicarea lor să fie corectă şi constantă;
– înţelegerea: relaţiile, în general, se bazează pe înţelegere astfel că, şi copilul, are nevoie să fie ascultat şi
înţeles de părinţii săi.
Bineînţeles lista de mai sus poate continua iar motivul pentru care am adus în discuţie aceste nevoi emoţionale
ale copiilor nu este întâmplător deoarece tot mai mulţi părinţi tind să le piardă din vedere şi să se axeze doar
pe satisfacerea nevoilor de bază ale copilului – hrană, sete, îmbrăcăminte, locuinţă, somn. În prezent, părinţii
sunt foarte interesaţi de aspectul financiar, muncesc mult, uneori toată ziua, motivaţi de gândul: ”copilului
meu să nu-i lipsească nimic!” şi, ca atare, nu mai au când să construiască o relaţie cu copilul lor, nu mai au
când să discute cu el şi să-l asculte, să-l cunoască şi să-l facă să aibă încredere în ei . Copilul îşi vede din ce în
ce mai puţin părintele, este singur majoritatea timpului, dacă este mai mic, sau îşi petrece toată ziua în
compania calculatorului sau a prietenilor, dacă este mai mare.
Ca şi orice altă relaţie, construirea unei relaţii pozitive între părinte şi copil este una care necesită multă muncă
şi efort pentru a o face puternică şi de succes. Dar cui îi revine sarcina de a desfăşura această muncăşi de a depune
un astfel de efort? Cei mai mulţi specialişti vorbesc de rolul deosebit de important pe care îl au părinţii în cadrul
acestei relaţii, poate doar şi pentru simplul fapt că ei sunt adulţi, au o experienţă de viaţă şi o personalitate deja
formată.
Foarte mulţi autori au formulat tot felul de sfaturi şi recomandări pentru părinţi, mai ales, şi pentru copii, cu
scopul de a-i ajuta să aibă o relaţie cât mai armonioasă şi o comunicare cât mai eficientă. Dar, pentru că
obiectivul nostru în această lucrare este acela de a evidenţia şi argumenta propriile noastre idei asupra acestei
problematici, vom trece, în rândurile de mai jos, la enumerarea propriu-zisă a acestora.
Pentru că relaţia părinte-copil este deosebit de complexă şi implică foarte multe aspecte, ne vom concentra
atenţia doar asupra unora dintre acestea, acelea care, în opinia noastră, ar fi mai importante. De exemplu: ce
poate face un părinte pentru a comunica eficient cu  copilulsău? Iată o întrebare la care vom încerca să formulăm
unele răspunsuri în continuare.
Părinţii, în general, au tendinţa de a discuta cu copii lor despre notele pe care le-au obţinut la şcoală, despre
temele pe care le au, despre cât, cum şi la ce materii au învăţat sau motivele pentru care nu au învăţat, adică,
cu alte cuvinte, despre temele pe care îi interesează mai ales pe ei ca părinţi, comunicarea axându-se, în astfel
de situaţii, mai ales pe emiţător – de obicei părintele şi mai puţin pe receptor – copilul. Pentru ca părinţii să
aibă o comunicare eficientă cu copii lor, acest lucru, din păcate, nu este suficient. Părinţii trebuie să fie
conştienţi nu numai de importanţa lor ca emiţători ai unui anumit mesaj, ci şi de cea a emiţătorului pentru că,
în funcţie de feedback-ul oferit, se poate observa dacă mesajul a fost clar, concis şi corect înţeles de emiţător.
Copilul va comunica cu plăcere cu părintele său dacă temele de discuţie vor fi de interes comun şi dacă
părintele nu va domina discuţia, va avea răbdare şi o atitudine deschisă, nu va ridica vocea şi îşi va asculta
copilul, va oferi exemple şi se va asigura că mesajul său a fost corect înţeles. Aceste lucruri îl vor face pe copil
să aibă încredere în părintele său, să fie sincer cu el şi să nu îl mintă, să-i ceară ajutorul atunci când are nevoie
şi să ştie că se poate baza pe acesta.
Un alt aspect care ţine de comunicarea dintre părinte şi copil este acela că, în discuţiile avute cu copii lor,
părinţii vorbesc foarte mult despre ceea ce simt, despre modul în care s-au simţit într-o anumită situaţie,
despre ”suferinţa”, ”ruşinea” sau ”indispoziţia” pe care le-a creat-o un anumit comportament al copiilor lor
sau o anumită acţiune, pierzând din vedere faptul că şi aceştia au sentimente şi emoţii şi că, poate, şi pentru ei
acele acţiuni au fost dificile, ruşinoase sau dureroase.
Părinţii nu trebuie să uite că şi copii pot avea momente de nelinişte, de îngrijorare, de nesiguranţă sau de
tristeţe, de neâncredere în propriile puteri sau de incertitudine, în astfel de momente fiind cu atât mai
important ca ei să fie lângă copii lor, să-i sprijine, să aibă încredere în ei, să-i asculte şi să-i încurajeze. Un
copil care observă că părinţii săi sunt alături de el doar în momentele în care are succes sau atunci când face
lucrurile ”corect”, îşi va crea o imagine greşită despre părinţii săi, încercând ca, în timp, sa evite cât mai mult
discuţiile cu ei. O astfel de situaţie duce, foarte probabil, la tensionarea şi deteriorarea relaţiilor dintre cele două părţi şi,
ca urmare, şi a comunicării, constituind obstacole în comunicare părinte-copil.
Toate acestea ne fac să vedem, încă o dată, faptul că nu se poate consolida o relaţie armonioasă între părinţi şi copii şi,
ca urmare, nu poate exista o comunicare adecvată între cele două părţi, dacă părinţii nu dau dovadă de încredere în
copii lor, adică dacă nu ţin cont de opiniile şi ideile lor, dacă nu îi sprijină în deciziile pe care le iau, dacă nu sunt alături
de ei la ”bine” şi la ”greu”.
Un alt aspect care ţine de relaţia dintre părinte şi copil este acela că aceasta ar trebui să se bazeze pe toleranţă şi nu pe
agresivitate, forţă. Limitele toleranţei trebuie, totuşi, să se situeze la nivelul la care să nu devină nocive pentru copil şi să
nu se transforme în nepăsare, indulgenţă necondiţionată. Părinţii nu pot comunica cu copii lor prin ţipete, crize de
isterie, îmbrânceli, lovituri sau pedepse drastice, precum nu pot realiza acest lucru nici prin indiferenţă, supraprotecţie,
absenţa regulilor, a responsabilităţilor sau a sancţiunilor.
Dar relaţia (comunicarea) părinte-copil nu presupune numai respectarea cerinţelor mai sus prezentate ci a şi multor alte
condiţii, dintre care am dori să le mai amintim pe următoarele:
 copilul are nevoie de intimitate, la fel ca orice alt individ, astfel că este important ca părinţii să-i respecte
intimitatea, fapt care îl va face pe copil să aibă încredere în părinţii săi şi să comunice cu aceştia;
 este necesar ca părinţii să ţină cont şi de nevoile copilului lor atunci când vor impune reguli şi norme; de
asemenea, pe cât posibil, acestea nu vor fi impuse în absenţa copilului ci împreună cu acesta deoarece în acest fel
le va înţelege mai bine, va fi mai responsabil şi se va angaja în respectarea lor;
 părinţii îl vor ajuta pe copil să-şi dezvolte o imagine de sine pozitivă. Pot realiza acest lucru prin încurajări şi
aprobări verbale şi/sau nonverbale, complimente, prin asigurarea copilului că arată bine şi că este capabil de
performanţe şi realizări deosebite, că este isteţ şi descurcăreţ. Totuşi, părinţii nu vor exagera în această privinţă
cunoscut fiind faptul că insistarea pe aceste aspecte îl pot frustra pe copil şi poate avea mai mult efecte negative
decât pozitive;
  chiar dacă părinţii nu sunt de acord cu prietenii copilului sau cu participarea lui laactivităţile de grup, vor
încerca să accepte acest lucru sau, acolo unde este cazul, vor discuta cu acesta despre eventualele riscuri şi
pericole, dar pe un ton calm şi liniştit, cu o voce caldă şi înţelegătoare;
 una, poate, dintre cele mai importante condiţii ale unei bune relaţii părinte-copil, ca de fapt în oricare altă
relaţie, este aceea că părintele trebuie să arate afecţine faţă de copilul său. Dar ce înseamnă, de fapt, să fii
afectuos cu copilul tău? A fi afectuos cu copilul tău însemnă foarte multe lucuri, de care am mai vorbit deja pe
parcursul lucrării noastre şi pe care trebuie să le amintim ca să înţelegem cât mai bine semnificaţia acestui cuvânt.
Astfel, o relaţie caracterizată prin îmbrăţişări, zâmbete, strângeri de mână, încurajări, săruturi are foarte multe
şanse de a persista în timp şi de a se dezvolta decât o relaţie care se caracterizează prin critici, ţipete, jigniri, lipsa
atingerilor fizice sau a încurajărilor. Nu este vorba de a-ţi răsfăţa copilul ci de a veni în întâmpinarea nevoilor
sale fireşti despre care am mai vorbit deja.
Toate ideile de mai sus nu au cum să nu te facă să vezi şi să înţelegi că în cadrul relaţiei părinte-copil este
foarte importantă comunicare. Pentru o comunicare eficientă părinte-copil sunt necesare mai multe lucruri din
partea părinţilor, mai ales: efort, răbdare, mesaje clare şi concise, atenţie, afecţiune, timp, respect şi încredere.
Toate acestea pot asigura evitarea obstacolelor în comunicare, feedback şi alterarea rolurilor de emiţător şi
receptor la cei doi parteneri ai comunicării.