Întreprinderea este cea mai evoluată soluţie socio-tehnică dezvoltată până în

prezent prin care oamenii obţin mijloacele de subzistenţă. Ea este rezultatul procesului de
adâncire a diviziunii muncii şi schimbului pe pieţe, fiind soluţia alternativă la autoconsum. 
Întreprinderea reprezintă veriga de bază a economiei, se defineşte ca o îmbinare
de resurse (idei, credibilitate, bani, management, energie, informaţii, bunuri materiale,
organizare, mărci de produse etc.) prin care oamenii  produc bunuri si servicii ce vor fi
vândute pe pieţe la un preţ suficient ca să asigure remunerarea corectă a tuturor celor
(proprietarii, salariaţii, statul, băncile) care contribuie la funcţionarea ei.

Resursele întreprinderii se concretizează în potenţialul material, financiar, uman şi

informaţional de care aceasta dispune la un anumit moment şi sunt reprezentate de :
 Resurse materiale : reprezintă componentele fizice ale capitalului unei
întreprinderi, care cuprind la rândul lor clădirile, utilajele si echipamentele de
producţie, materiile prime şi materialele şi resursele energetice.
 Resursele financiare : înglobează potenţialul întreprinderii sub forma mijloacelor
băneşti.
 Resursele umane : reprezintă salariaţii întreprinderii, resursele active, creatoare
ale unei întreprinderi.
 Resursele informaţionale : constituie o veritabilă unealtă a managerilor prin care
aceştia profită de oportunităţile apărute pe piaţă sau evită situaţii care ar putea
periclita afacerea.

A. Resursele materiale

Materiile prime reprezintă bunurile asupra cărora se acţionează în cadrul

proceselor de producţie, cu ajutorul tehnicii şi tehnologiei mânuite de către om, în vederea
obţinerii produselor/serviciilor necesare societăţii. Sunt utilizate direct la fabricarea
produselor şi se regăsesc în produsul finit integral sau parţial, fie în starea lor iniţială, fie
transformată.
Ele pot fi grupate în:
 materii prime de bază : care se regăsesc după procesul prelucrării în produsul finit;
 materii prime auxiliare : care ajută producţia şi se degradează în timpul acesteia,
practic neregăsindu-se în corpul material al produsului finit.

1
 Întreprinderile trebuie să fie preocupate, în mod constant, de asigurarea :
 aprovizionării ritmice cu materii prime si materiale;
 consumului raţional al materiilor prime si materialelor în procesul de producţie.
Resursele energetice sunt reprezentate de cantitatea de energie care poate fi
utilizată/exploatată într-o anumită perioada de timp, prin folosirea unor surse energetice.
Sursa energetica reprezintă orice purtător de energie sub formă concentrată.
Sursele de energie se clasifică în:
 neregenerabile (clasice/fosile) – epuizabile prin natura lor;
 regenerabile – potenţial nelimitat.
Utilizarea raţională a resurselor energetice determină la nivelul întreprinderii
reducerea costurilor de producţie şi diminuarea impactului asupra economiei naţionale, în
ceea ce priveşte cererea de resurse energetice.
Clădirile participă la mai multe cicluri de producţie şi îşi transmit valoarea asupra
produselor/serviciilor în mod repetat fiind elemente ale capitalului fix. Recuperarea valorii
transmise se realizează prin amortizare.
Utilajele de producţie sunt reprezentate de maşinile, instalaţiile, mijloacele de
transport, uneltele, aparatele, echipamentele şi accesoriile destinate realizării procesului de
producţie. Ele participă, la fel ca şi clădirile, la mai multe cicluri de producţie, iar recuperarea
valorii se realizează prin amortizare.
Utilajele pot fi:
 specializate - destinate realizării în mod repetat a unor operaţii tehnologice sau
procese pentru o gamă redusă de produse;
 universale - care execută operaţii tehnologice sau procese pentru o mare varietate de
produse.

B. Resursele financiare

Finanţarea activităţii unei întreprinderi reprezintă totalitatea mecanismelor,

tehnicilor şi a instrumentelor prin care sunt procurate mijloacele băneşti necesare pentru
realizarea şi dezvoltarea activităţilor unei întreprinderi. În general, finanţarea îmbracă două
forme distincte :

 surse proprii - autofinanţare prin utilizarea capitalului propriu, reinvestirea profitului,

amortizarea capitalului fix, vânzarea de active fixe;

2
  surse atrase - împrumuturi contractate din anumite surse, majorarea capitalului social
prin suplimentarea acestuia sau prin emiterea de acţiuni (valabil în cazul SA sau SCA)
sau cooptarea a unor asociaţi cu noi părţi sociale (modalitate valabilă pentru SRL).

În ceea ce priveşte cea de-a doua categorie de surse, şi acestea se regăsesc în

practică sub mai multe forme:
a) Finanţarea pe termen scurt (aproximativ 1 an) se realizează, de regulă, prin:
 credite bancare care se acordă pentru activităţi curente, achiziţii de materiale etc.;
 credite de la furnizori (creditul comercial), prin amânarea plăţii facturilor după un
anumit termen stabilit, la preţul stipulat în contract, la care se adaugă şi dobânda.
b) Finanţarea pe termen mediu (5-7 ani) şi lung (peste 7 ani) poate fi accesată prin intermediul
creditelor bancare, fiind destinate investiţiilor sau achiziţionării de active.

Există şi alte tehnici speciale de finanţare, cum ar fi :

 forfetarea - se foloseşte mai ales în cazul firmelor implicate în activităţi de export şi
constă în transmiterea creanţelor provenite din operaţiunile de comerţ exterior unei instituţii
financiare specializate, care le plăteşte imediat şi îşi recuperează contravaloarea acestora la
scadenţă;
 factoringul - operaţiunea prin care o instituţie specializată financiară (factor) preia în
proprietatea sa creanţele unei întreprinderi (aderent), în schimbul unui comision, prin plata
facturilor aderentului, reprezentând dovada efectuării tranzacţiei care are ca obiect
produse/servicii livrate pe credit;
 leasingul - formă de închiriere realizată de societăţi financiare de leasing sau
producători al unor bunuri de producţie către întreprinderi care nu dispun de fonduri proprii
sau nu doresc să recurgă la credite bancare pentru achiziţionarea acestora;
 eurocreditele - mobilizare de capitaluri pe termen mediu şi lung, având scadenţe între 3
şi 8 ani, prin apelarea la piaţa eurodevizelor.
 finanţarea prin emisiunea de obligaţiuni (valabilă doar în cazul SA şi SCA) - se pot
obţine fonduri de la publicul larg sau de la un grup restrâns de investitori.
 finanţarea prin creditare internaţională - depinde de conjunctura economică de pe
piaţa mondială şi condiţiile care trebuie îndeplinite de solicitantul de credit şi pot fi de două tipuri:
rambursabile şi nerambursabile.

3
  subvenţiile de către stat (rambursabile sau nerambursabile) - atunci când firma se află
într-o situaţie economică/financiară dificilă care poate fi generată de cazuri de forţă majoră.
Statut poate garanta în faţa băncilor credite speciale pe care le pot obţine întreprinderile, prin
negocierea unor clauze de împrumuturi preferenţiale.

C. Resursele umane

Resursele umane reprezintă cea mai importantă categorie de resurse în toate

întreprinderile. Succesul sau insuccesul unei întreprinderi depinde în mod esenţial de calitatea
forţei de muncă din firmă, de gradul de motivare al acesteia.
Fiecare angajat are un impact deosebit asupra performanţei firmei, creşterea şi
dezvoltarea acesteia fiind inevitabil legate de abilitatea managerilor de a se înconjura de
oameni potriviţi.
Monitorizarea corespunzătoare a activităţilor de personal, începând cu stabilirea
necesarului de personal, recrutarea, selecţia, evaluarea, recompensarea personalului, este
vitală pentru avantajul concurenţial pe care întreprinderea îl are pe piaţă. Realizarea obiectivelor
întreprinderii se poate face doar prin activităţi de muncă organizate şi orientate ale resurselor
umane.
Estimarea necesarului de personal implică determinarea dimensiunilor şi
compoziţiei potrivite pe un anumit orizont de timp, în corelaţie cu dimensiunile firmei, cu
specificul activităţii comerciale (cu ridicata, cu amănuntul, sau mixtă), cu caracteristicile
pieţei pe care acţionează.
Abordarea formală presupune determinarea necesarului de personal prin
utilizarea instrumentarului statistico-matematic pentru prelucrarea datelor şi informaţiilor
referitoare la situaţia pe piaţa forţei de muncă, oferta principalelor surse de forţă de muncă,
volumul de activitate previzionat din întreprindere pe categorii şi nivelul normat al
productivităţii muncii, nivelul salariilor etc.
Teoretic, numărul de persoane necesar pentru îndeplinirea unui volum de
activitate rezultă ca raport între volumul de activitate pentru o anumită perioadă şi norma
medie de muncă pentru un salariat.
Abordarea informală reprezintă estimarea necesarului de resurse umane prin
consultarea mai mult sau mai puţin sistematică a şefilor de compartimente, sau pur şi simplu a
unor angajaţi, care fac propuneri, fiecare în funcţie de necesităţile concrete. 
Utilizarea eficientă a resurselor umane presupune folosirea plenară a capacităţii de
muncă a personalului, determinarea unui asemenea comportament al fiecărui lucrător încât
acesta să realizeze tot ce poate şi cum poate mai bine în folosul întreprinderii.
4
 Variabila calitativă “capacitate de muncă” nici nu are o exprimare
corespunzătoare pentru a fi cuprinsă în determinările de eficienţă; chiar îndeplinirea completă
a tuturor sarcinilor de muncă nu oferă garanţia antrenării întregii disponibilităţi de muncă şi
inovare a personalului din întreprindere.
Lecţiile practicii susţin relaţia între prosperitatea afacerii (întreprinderii) şi
productivitatea muncii salariaţilor; aceasta constituie un argument în favoarea tezei că există o
relaţie directă între bunăstarea naţiunilor şi hărnicia oamenilor.

D. Resursele informaţionale

Supravieţuirea firmelor, adaptarea lor la un mediu tot mai dinamic şi complex

sunt condiţionate de resursele informaţionale de care dispun, de capacitatea de a le îmbogăţi
continuu. În consecinţă, întreprinderile trebuie să-şi organizeze un sistem eficient de captare,
prelucrare, stocare şi transmitere a informaţiilor, transformându-le în resurse disponibile şi
refolosibile, în vederea unei fundamentări corespunzătoare a deciziilor privind activitatea
curentă şi de perspectivă.
Resursele informaţionale ale întreprinderilor cuprind ansamblul informaţiilor
disponibile (obţinute şi/sau generate) şi refolosibile.
Sistemul informaţional cuprinde totalitatea elementelor (date, informaţii, circuite
şi fluxuri informaţionale, proceduri şi mijloace de tratare a informaţiilor) din cadrul firmei,
care permit cunoaşterea situaţiei existente într-o întreprindere, a situaţiei trecute şi anticiparea
evoluţiei viitoare a acesteia, contribuind astfel la elaborarea şi îndeplinirea obiectivelor
stabilite. Prin intermediul său se obţin informaţiile necesare fundamentării deciziilor,
implementării acestora precum şi cele necesare adaptării continue a întreprinderii comerciale
la schimbările interne şi externe. Sistemul informaţional afectează major atât funcţiile
întreprinderii, cât şi proiectarea structurilor pe care aceste funcţii se bazează, prin urmare
organizaţia în ansamblul ei.

Componentele sistemului informational:

 Datele: fapte, evenimente etc. prezentate într-o formă convenţională adecvantă pentru
comunicare, interpretare sau prelucrare. Reprezintă suportul simbolic al informaţiilor;
 Informaţiile: acele date care aduc un plus de cunoaştere şi prezintă noutate şi interes
pentru utilizator. Pot fi: formale (stabilite prin acte normative) şi informale (circulă
spontan între compartimente şi/sau indivizi în funcţie de necesităţi);

5
  Fluxuri informaţionale: categorii sau ansambluri de informaţii necesare desfăşurării
unei anumite operaţii, acţiuni sau activităţi, ce se transmit între emitent şi destinatar cu
precizarea punctelor intermediare de trecere;
 Circuitele informaţionale: mijloace de vehiculare a fluxurilor informaţionale;
 Procedurile informaţionale: ansamblul elementelor prin care se stabilesc suporţii de
informaţii utiliuzaţi, ordinea operaţiilor şi mijloacelor de tratare a informaţiilor, precum
şi modelele şi formulele de calcul utilizate în prelucrarea acestora;
 Mijloace de tratare a informaţiilor: suportul tehnic al sistemului informaţional şi
cuprind ansamblul unitar de echipamente şi instrumente necesare înregistrării, tratării,
stocării şi transmiterii informaţiilor.
Devine de domeniul evidenţei că acele firme care reuşesc să maximizeze
oportunităţile create de stăpânirea capitalului informaţional pot crea o oportunitate marginală
care să le permită să se menţină înaintea rivalilor lor. În acest context, problema informaţiilor
trebuie abordată atât din punct de vedere static, cât şi dinamic.
În plan static, se pot decanta informaţiile interne (din cadrul întreprinderii) şi
externe (din mediul de acţiune). Aceste două categorii trebuie înţelese în dinamica lor,
favorizând circulaţia lor în ambele sensuri şi permiţând poziţionarea întreprinderii în mediul
ei de afaceri.
Decizia strategică de bază a firmei constă în a extrage rapid, efectiv şi la costuri
cât mai mici, valoarea cuprinsă în informaţie. Devine astfel un imperativ punerea
informaţiilor la îndemâna angajaţilor potriviţi, la locul potrivit astfel încât acestea să devină
utilizabile şi să creeze valoare.
Legătura directă, nemijlocită cu clienţii constituie un prilej favorabil de a culege şi
transmite gratuit informaţii. De aceea, vânzătorii, ca "interfaţă" într-o întreprindere
comercială, trebuie să fie instruiţi corespunzător astfel încât să capteze un volum cât mai mare
de informaţii de la clienţi.
Realizarea obiectivelor întreprinderii se compune dintr-o infinitate de mişcări,
mânuiri, raţionamente, operaţii, activităţi de muncă organizate şi orientate ale oamenilor.
În concluzie, dacă resursele nu sunt folosite în concordanţă cu principiul
raţionalităţii, în economie apare risipa de resurse. Astăzi, succesul durabil al unei întreprinderi
nu mai depinde doar de abilitatea managerilor de a-şi gestiona organizaţiile, ci mai ales de
existenţa unui mediu care să stimuleze producerea de cunoştinţe, prin încurajarea şi
dezvoltarea capacităţilor intelectuale ale angajaţilor. Întreprinderile trebuie să conştientizeze
importanţa cunoştinţelor pe care le deţin.

6
Bibliografie:

 Chivu I., Lefter V., Economia Întreprinderii clasa a X-a, Editura Economică
 Gavrilă I., Ghiţă P.T., Niţescu D., Popescu C., Economie Clasa a XI-a, Editura
Economică
 Kerbalek I., Economia Întreprinderii, Editura Gruber
(http://www.economiaintreprinderii.ro/cuprins.htm)