REFLECTII POST-REFERENDUM ale Parintelui Constantin Sturzu in

conferinta de la Cluj (nov. 2018): CRIZA NEAMULUI AFLAT IN

PERICOL DE STINGERE, CRIZA OAMENILOR BISERICII. “Nu suntem
prezenti in propria noastra viata si nu ne intalnim cu Dumnezeu…
E clar ca vine din ce in ce mai mult vremea marturisirii”. Nevoia
de a cultiva CONSTIINTA ESHATOLOGICA, de a ne ASUMA
NEPUTINTELE si de a ne intoarce la LUCRAREA DUHOVNICEASCA,
VIE (video, text)

9-01-2019

Fragment transcris din conferinta sustinuta in amfiteatrul de la

Facultatea de Chimie, Cluj-Napoca:
“[…]

Întrucât discuţia merge pe aceste trei paliere

– neam, Biserică şi persoană (nivel personal) – tema aceasta am mai
abordat-o în primăvară, când am fost invitat în Italia la o serie de conferințe,
însă acolo, sigur, lucrurile au un specific pentru cei din diaspora. Asta se va
reflecta cu siguranță și în discuția din seara aceasta pentru că cred că există
o foarte mare legătură între ceea ce se întâmplă cu noi, și mai ales cu
românii care pleacă în diaspora, și cei care rămân.
Ne aflăm într-un moment greu. Noi am zis „reflecții post-referendum”
pentru că am luat referendumul ca reper, dar puteam să luăm și alte repere,
însă acesta este cel mai recent și, din punctul meu de vedere, şi cel mai
grăitor pentru situaţia în care ne aflăm. Nu ştiu dacă neamul acesta, de-a
lungul istoriei, a fost într-o situaţie mai grea ca cea de acum. Şi veţi
aduce argumente că au fost foarte multe situaţii în care ne-a fost mult mai
greu, în care am fost separaţi, în care am fost stăpâniţi. Dar, pe de o
parte, niciodată n-au fost atât de mulţi români care au trebuit să ia
calea pribegiei, cum se întâmplă acum.
Vedeam o ştire recentă în care spunea cineva din domeniul firmelor care
activează în ţară şi în străinătate că sunt în jur de 7 milioane de români,
de fapt, care muncesc activ în străinătate – deci nu 4 sau 5. Iată un
motiv mare de îngrijorare. Foarte mulţi români care au trebuit să plece din
ţară, că nu au plecat de bucurie, puţini, probabil, au plecat indiferent de ce se
întâmplă, dar acest exod este un lucru nemaipomenit în istoria ţării
noastre. Nu întâmplător suntem în lume, după Siria, cu cei mai mulţi
migranţi.
Al doilea motiv de îngrijorare, pentru care tind să cred că suntem într-o
situaţie mult mai grea, este faptul că începem să ne stingem ca
neam. Natalitatea este în scădere.
Şi al treilea şi cel mai mare – nu e cel din urmă, ci e cel dintâi – este
că lucrurile încep să devină problematice la nivelul la care ne trăim
credinţa. Am trecut, într-adevăr, prin vremuri foarte grele ca neam. Dar nu
 ştiu dacă găsim în istorie –
dacă e cineva mai instruit,
mai priceput în domeniu, să
spună – un moment în care
credinţa să fie atât de
afectată şi din ce în ce mai
mulţi să fie cei care au o
credinţă din ce în ce mai laxă,
iau din ce în ce mai uşor
lucrurile. Pentru că ceea ce a
făcut ca neamul acesta să traverseze istoria în condiţii cu adevărat foarte
grele a fost credinţa în Dumnezeu. Dumnezeu a fost cel care a ţinut
neamul acesta.
Momentul 1918, că suntem în an centenar, clar că nu a fost posibil
decât prin această purtare de grijă a lui Dumnezeu. Noi vorbim de
conjunctură politică, de tot felul de lucruri – sigur că toate au contribuit, dar
acestea au fost posibile pentru că Dumnezeu, pentru credința și rugăciunea
atâtor generaţii din neamul nostru, a împlinit cuvântul acela care e scris în
psalmi: Cât de frumos este
a locui fraţii împreună.
Unde suntem acum, după
100 de ani? Nu mai există
România Mare, avem
teritorii pe care le-am
pierdut, sunt fraţi care
suferă, şi în Basarabia, dar
mai ales în Bucovina
ucraineana. Am avut colegi la
facultate, la teologie la Iaşi,
aproape că nu era discuţie în
care să nu ajungă cu ochii în
lacrimi şi să zică: “Noi toţi
vedem că ne-aţi uitat, ne-aţi părăsit acolo, nu mai poartă grijă nimeni de
românii din Bucovina”. Iată, sunt cei care au migrat şi mai avem o ţară
care este foarte dezbinată. Iar referendumul n-a făcut decât să pună
în evidenţă acest lucru o dată în plus, printre alte lucruri care s-au
întâmplat, şi să ne arate cam pe unde ne aflăm.
Acestea sunt datele problemei, acestea ar fi câteva repere. Sigur, poate or
mai fi alte lucruri pe care le considerăm importante, dar, în ceea ce ne
priveşte, aici ne situăm.

Acum se pune problema: ce avem de înţeles ca neam din ceea ce ni se

întâmplă? Ce avem de făcut? Pentru că asta se reflectă şi la nivelul Bisericii,
şi la nivelul fiecăruia, personal. Ca să înţelegeţi, am să vă povestesc ce
discuţii am avut când am fost prima dată în Spania, înainte de a pleca
pentru un an, a fost o suită de vreo 10 conferinţe susţinute în Spania,
în fiecare zi în altă parohie. Şi mă loveam de acelaşi lucru când stăteam
de vorbă cu românii noştri, după conferinţă, interacţionam cu ei, îmi
spuneau: „Părinte, știți care-i cea mai mare durere a noastră, a celor
care suntem plecaţi din  ţară? Cea mai mare durere este că, [atunci]
când stai aici, deja după un an, doi, trei, nu zic dacă ai stat mai
mult,  nici aici nu poţi să spui că te-ai integrat cu totul, că simţi că
este ţara ta, dar nici când te întorci în România nu simţi că ai venit
acasă.  Şi uite aşa, venim, stăm în concediu, putem sta şi o lună, nu
ne mai găsim locul. Ne întoarcem în Spania, dar nici acolo nu e locul
nostru. Unde e locul nostru, părinte? Ce să înţelegem noi din asta?” Şi
am observat apoi că asta se întâmplă şi cu românii din Franţa, din Italia… Şi
atunci mi-am adus aminte de un cuvânt spus în Epistola către Diognet, de
la începuturile creştinismului, când sunt descrişi creştinii şi cum îşi trăiesc ei
viaţa, cum se raportează ei la lume. Şi acolo se spune că pentru creştini
orice ţară străină le e patrie şi orice patrie le e ţară străină. În
momentul acela, practic, a înclinat balanţa pentru a merge eu un an în
diaspora. A fost Spania, dar putea să fie altă ţară. Pentru că am înţeles că
ceea ce trăiesc românii noştri din afară este, de fapt, o mare şansă. Sigur, la
origini este un gest de multe ori foarte dureros, să te desprinzi, să-i laşi pe ai
tăi acasă. Uneori soţul a plecat, a
lăsat soţia cu copiii sau au plecat
amândoi şi au lăsat copiii. Sigur, e
ceva dureros. Dar mi-am dat
seama că, dacă Dumnezeu
îngăduie un astfel de lucru
dureros este pentru că vrea să-l
transforme în ceva de folos şi că
ne iubeşte mult, ca neam,
Dumnezeu – sigur, iubeşte toate
neamurile, dar asta e lucrarea cu
noi: acum vrea ca noi să
înţelegem acest lucru
elementar, că nu avem aici
cetate stătătoare, cum zice Ap.
Pavel, o căutăm pe cea care va
să vină.
Şi mi-am dat seama că am
nevoie de această experienţă:
să trăiesc ceea ce trăiesc ei,
adică să mă smulg de pământul acesta ca să înţeleg că nu în asta
trebuie să-mi pun nădejdea. Mi-am dat seama că eram bine-mersi, preot
în centrul Iaşului, cu funcţie de consilier, ucenici peste ucenici, mediatizare
cât nu-mi doresc, nu-mi lipsea absolut nimic, cunoscut ca orice purtător de
cuvânt, dacă eşti foarte vizibil oriunde te duci, toată lumea te cunoaşte, mai
ales la uşa unei instituţii. Şi mi-am dat seama că există riscul să mă leg
de toate acestea, să pierd din vedere ceea ce este esenţial: faptul că
noi nu căutăm aici integrarea, ci noi căutăm Împărăţia.
Şi, într-adevăr, am văzut, mergând dincolo, că acolo, dintr-o dată, n-
am mai putut să-mi pun nădejdea în nimic, v-am mai povestit că nici
măcar salariu n-am avut. Cu totul în voia lui Dumnezeu. Şi mi-am dat
seama care este, de fapt, condiţia noastră pe pământ, o condiţie pe care noi
nu o conştientizăm. Iată, trebuie să trecem prin nişte drame sau
trebuie să ni se întâmple ceva ca să înţelegem care este rostul nostru
pe pământ şi care este ţinta noastră. Ca să concluzionez legat de ceea ce
înseamnă soarta noastră ca neam, aş zice că ceea ce avem noi de cultivat
este această conştiinţa eshatologică, pe care noi am pierdut-o dacă om fi
avut-o, că nu ştiu cum ne-am cultivat-o, dar clar avem generaţii şi avem
mărturii şi atâtea locuri din calendar pline de sfinţi care clar că au avut
această conştiinţă şi au căutat aici Împărăţia. Şi uite aşa putem face din
această dramă care ni se întâmplă – pentru că nu-i valabil doar
pentru cei din diaspora, ci şi pentru cei de aici, doar nu auziţi strigând
adesea „Vrem o ţară ca afară”? Nu suntem noi cei nemulţumiţi de
România? Nu ne plângem noi: “Iar e ca la noi, drumuri nu-s,
autostradă nu-i, la spital te tratează cum te tratează…” Nu suntem
noi nemulţumiţi de ţara aceasta? E clar că nu ne împlineşte, întru
totul cel puţin. Sistemul de aici nu ne mulţumeşte, de la clasa politică
la orice. Daţi-mi un singur exemplu, vă rog, de un lucru care vă
mulţumeşte în România. Să nu-mi spuneţi că peisajul. Spuneţi-mi un lucru
care merge foarte bine în ţara asta, unde suntem în top. Puteţi? Nici la fotbal
nu mai suntem, nici la gimnastică… Deci e clar că şi noi trăim această
nemulţumire şi această frământare, precum o trăiesc, în felul lor, compatrioţii
noştri din diaspora. Această conştiinţă eshatologică se cuvine cultivată
mai ales în Biserică, nu o cultivăm, din păcate, şi, mai ales, la nivel
personal.
În Biserică, după cum vedem, noi
nu am ieşit încă din mentalitatea
de ghetou, am ieşit din comunism
şi în perioada aceea totul se
desfăşura în spaţiul strict al
zidurilor Bisericii. A venit
perioada de libertate, da, e
adevărat, au început să se
întâmple lucruri, au început să fie
activităţi, să fie tot felul de
lucrări, de centre sociale, dar n-
am scăpat de ghetoizare, or avem nevoie să preschimbăm asta în
pregustare a Împărăţiei. Biserica nu e locul unde cei mai mulţi cred că
trebuie să meargă; merg la slujbe, au conştiinţa că trebuie să le frecventeze,
că trebuie să se spovedească, să postească, să facă toate lucrurile, chiar sunt
unii foarte activi, foarte antrenaţi. Şi chiar şi dintre cei care se spovedesc
şi se împărtăşesc des, chiar şi acolo rar vezi acea sclipire
eshatologică, acea conştiinţă că nu trăim pentru aici şi acum, ci
pentru veşnicie.
Eu sunt chemat să trăiesc viaţa lui Hristos, și viaţa lui Hristos nu
înseamnă o viaţă de om cuminte, de om liniştit, de om moral, ci
înseamnă o viaţă a unui om care trăieşte cuvintele Evangheliei întru
totul şi nu poate să fie decât “scandalos” pentru cei din jur. Pentru
că, dacă trăieşti cuvintele Evangheliei până la ultima consecinţă, n-ai
cum să nu creezi sminteală în jurul tău, dar e sminteala cea bună, ca
să spun aşa. Dar nu ne asumăm Evanghelia, nu trăim aceasta, încă nu o
înţelegem. Şi aici există puţine comunităţi unde există această conştiinţă
euharistică, există această apropiere de taina spovedaniei, de taina pocăinţei
în general – căci pocăinţa nu se reduce la spovedanie – de Potir, de trăire, de
hrănire cu Trupul şi Sângele Domnului, dar chiar şi acolo văd prea adesea
că se caută de fapt, doar o împlinire a unor dorinţe.
De ce mă împărtăşesc, de ce merg la biserică, de ce ma rog, de ce
postesc? Ca să-mi fie bine! Nu? Ca să scap dintr-un necaz; ca să mă
căsătoresc, dacă n-am făcut-o încă; ca să am copii cuminţi, dacă am
copii – şi văd că e o problemă în ziua de astăzi la capitolul educaţia
copiilor –, deci tot urmăresc un interes care se circumscrie faptului că
nu urmăresc această transfigurare.
Şi apostolul zice: Eu nu zic să ieşiţi din lume. Nu, rămâneţi în lume, dar cum
zice să trăim? Cine are femeie să fie ca şi cum n-ar avea – deci să te
raportezi la toate cele ale lumii ca şi cum nu le-ai avea. Maniera
aceasta paradoxală, eşti şi nu eşti, le ai pe toate dar te comporţi ca şi
cum n-ar fi ale tale, ai trupul acesta, dar te comporţi ca şi cum n-ar fi
al tău, căci nu e al tău, e al Domnului, e templul Duhului Sfânt. Avem
noi această conştiinţă în Biserică şi la nivel personal?
[ 29. Şi aceasta v-o spun, fraţilor:  Că vremea s-a scurtat de acum, aşa
încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea.
30.  Şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca
şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni;
31. Şi cei ce se folosesc de
lumea aceasta, ca şi cum nu
s-ar folosi deplin de ea. Căci
chipul acestei lumi trece. – 1
Corinteni 7]
Apoi, mergem la palierul al
doilea, sau în zona propriu-zisă a
Bisericii. Ceea ce s-a întâmplat
şi cu ocazia acestui
referendum ne-a arătat cam
care este starea noastră şi
cam cum se raportează
credincioşii la ceea ce
înseamnăBiserică, viaţa Bisericii şi, mai ales, la ceea ce
înseamnă  ierarh sau preot. Este clar că noi nu am avut cuvânt credibil
în faţa propriilor noştri credincioşi. Vă dau un exemplu grăitor, zic eu. În
judeţul Neamţ, chiar în comuna de unde sunt, îmi povesteşte părintele din sat
de acolo cum s-a dus la o bătrână de optzeci şi ceva de ani şi i-a explicat cum
e cu acest referendum şi să meargă să voteze, să spună DA pentru familie,
pentru căsătoria bărbat-femeie. La care bătrâna zice: – Părinte, ştiţi, eu nu
mai am buletinul, l-am pierdut… – tot o dădea aşa, dar nu se uita în ochii lui.
Părintele zice: – Bun, dar poate să-l mai căutăm? –Nu, nu, că l-am mai
căutat şi nu e… – Bine. Şi dă să iasă afară şi-şi aruncă privirea undeva, într-
un colţ. Era cuponul de pensie şi colţul de la buletin. Se întoarce: – Mătuşă,
dar matale de când te spovedeşti la mine? Cred că sunt vreo 20-30 de
ani. – Da, părinte. – Ţi-am dat vreodată vreun motiv să nu ai
încredere sau poate te-am supărat cu ceva? – Nu, părinte, dar de
ce? – Mătuşă, păi eu am văzut că buletinul îl ai acolo, e după cuponul
de pensie. Săraca, încurcată, lăsa privirea în jos… – Dar ce se
întâmplă? Spune-mi şi mie, mătușă. – Părinte, ce să fie, m-a sunat
băiatul de la oraş, mi-a zis că, dacă cumva mă duc să votez, am
terminat-o cu el, nu mai vine la mine, nu mă mai caută.
Deci iată cam unde s-a terminat autoritatea noastră şi cam cât au
înţeles credincioşii noştri din cuvântul Evangheliei, dacă l-or fi auzit,
că cine iubeşte pe mamă, pe tată, pe fiu, pe fiică mai mult decât pe Mine nu
e vrednic de Mine. Pentru noi, însă, clericii, este cea mai importantă
lecţie. Sunt convins că noi suntem vinovaţi, e vina noastră – pentru
cei care n-au fost. Noi, pentru că n-am ştiut cu adevărat să ne
apropiem de sufletele păstoriţilor şi să avem această relaţie cu
adevărat vie şi personală şi n-am ştiut să fim transparenţi, ca în noi
sau prin noi să vadă pe Însuşi Dumnezeu, pe Însuşi Hristos.Clar că ne-
am pus pe noi înainte. Şi cu ocazia aceasta ne-am adus aminte noi, clericii,
văzând ce-am păţit la referendum, de ce ne sărută oamenii mâna. De ce
sărută oamenii mâna preotului? Că este tendinţa să crezi că tu, ca om,
primeşti cine ştie ce respect. Poate uneori primeşti şi respect, dar ne sărută
credincioşii mâna, atunci când o fac, pentru că cinstesc mâna aceea
care-L dă pe Hristos, care-L ţine pe Hristos, deci pe Hristos Însuşi Îl
cinstesc. Şi atunci pentru ei lucrurile a fost uşor de separat între cele sfinte
şi cele pe care aşa le-au înţeles
aceia ca ţinând de o conjunctură
de o situaţie care nu e foarte
limpede, de un context politic
samd.
Acum, ce avem de înţeles din
punctul acesta de vedere? În
primul rând, noi, clericii, sau
cel puţin aşa consider eu: să
nu ne mai punem nădejdea în
absolut nimic decât în Singur
Dumnezeu. Şi să înţelegem că
Biserica este doar a Lui. Este
Biserica lui Hristos şi porţile
iadului clar nu o vor birui şi că Dumnezeu lucrează în Biserică aşa cum ştie El
mai bine. Cu alte cuvinte, trebuie să avem încredere în pronia lui
Dumnezeu, în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care purtare de grijă nu
înseamnă doar că are grijă să nu ţi se întâmple ceva rău sau veghează să ţi
se întâmple ceva bun, ci înseamnă şi faptul că Dumnezeu are o lucrare
pe care uneori n-o putem înţelege. Că, dacă Dumnezeu a îngăduit
acum să se întâmple acest lucru, înseamnă că ne este de folos,
înseamnă că de asta avem noi nevoie, noi, Biserica, ca să ne trezim,
ca să ne zguduim conştiinţele, ca să înţelegem unde ne aflăm şi să
vedem ce este de făcut. Cum putem noi să schimbăm, în primul rând
în noi înşine, felul în care noi ne raportăm la credincioşi, felul în care
noi ne raportăm la Dumnezeu, felul în care noi înţelegem Biserica și
să primim cuvântul acela care zice cănu suntem stăpânii credinţei
voastre, ci slujitorii bucuriei voastre. Noi suntem cei chemaţi să slujim lui
Dumnezeu şi oamenilor în sensul acesta, de a aduce în inimile fiecăruia,
de a face prezent, de a crea aceste insuliţe de prezenţă
dumnezeiască, de har, de Împărăţie până la urmă.
Şi iată, aici este un alt lucru pe care-l avem noi de înţeles  la nivel
personal, pentru că din fiecare lucru avem ceva de înţeles la nivel
personal. Toate câte ni se întâmplă ne sunt de folos și avem nevoie să
vedem în toate purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi ca venind toate
din mâna lui Dumnezeu. Chiar şi când sunt rele. Noi facem distincţie,
presupunem că cele bune sunt binecuvântarea lui Dumnezeu, iar cele rele
din îngăduinţa Lui. Dar nu este nimic să nu ne fie de folos. Să încetăm
să le mai separăm în rele şi bune şi tot timpul să ne întrebăm: Care e
folosul, Doamne? Ce avem de înţeles din asta? Dacă ies de dimineaţă şi
m-am împiedicat pe scări, să mă întreb ce am eu de înţeles din asta. De ce
m-am împiedicat? Asupra a ce vrei să-mi atragi atenția? Ce e cu mine,
de ce n-am păşit atent, liniştit, unde sunt eu, unde e mintea mea?
Poate nu sunt prezent în ceea ce trăiesc, că suntem deseori
împrăştiaţi sau, cum zice maica Siluana, pe pilot automat. Nu suntem
prezenţi în propria noastră viaţă şi nu ne întâlnim cu Dumnezeu, Care
e prezent în propria noastră viaţă! El este prezent, noi nu suntem!
Şi venim la ultima parte, la ceea ce ar fi partea aceasta personală. Cum să
ne raportăm noi la ceea ce se întâmplă, văzând starea neamului
nostru, văzând cum arată lucrurile în Biserică, văzând cum arată
lucrurile în propria noastră viață? Şi aici am găsit un cuvânt profetic, şi
în sensul acesta de anunţare, de anticipare a ceva, dar mai ales de
diagnostic, căci profeţia înseamnă şi un diagnostic pus, şi de atenţionare, de
trezire, de conştientizare. Un mesaj venit de la Dumnezeu. Consider
cuvântul acesta la fel de
important, încă nu e cunoscut
la fel de mult, poate chiar
deloc, şi nu e valorizat. Dar
este la fel de important precum
acel cuvânt, aşa cred eu, primit
de Sf. Siluan Athonitul: Ţine-ţi
mintea în iad şi nu deznădăjdui!,
care e considerat cam ultimul
cuvânt filocalic primit. Acest
cuvânt este tot al unui rus,
al părintelui Ioan
Krestiankin, care a prins
perioada aceea grea şi
dinainte de a fi bolşevicii şi
plin bolşevism şi părintele
vine cu un diagnostic teribil
pentru lumea de astăzi.Dacă nu
suntem atenţi la aspectul acesta
duhovniceşte, părerea mea este
că n-avem nicio şansă să
înţelegem ceva din viaţa noastră
şi să lucrăm ceva la nivelul
personal. Părintele Krestiankin
zice aşa:  în vechime, părinţii,
prin acceptarea şi ducerea cu
răbdare a atâtor boli şi
necazuri, ajungeau la această conştiinţă a faptului că toate sunt în
mâna lui Dumnezeu şi-şi vedeau limitele, îşi vedeau neputinţele, şi în
felul acesta se putea ajunge la această unire adevărată cu
Dumnezeu. Pentru că unirea cu Dumnezeu nu începe decât din punctul în
care înţelegi că fără Dumnezeu eşti nimic şi fără El nu poţi face nimic. În
zilele noastre, zice,  însă – şi asta era prin anii 60-70 – omul nu mai poate să
facă nevoinţele acelea. Când auzim astăzi de Sf. Simeon Stâlpnicul, ne
speriem. De cum posteau, cum trăiau, cum nu
dormeau! Dar, zice,Dumnezeu aşa de mult ne iubeşte că ne arată în
mod direct şi fără să mai trecem prin aceste nevoinţe, cât de mare
este neputinţa noastră.
De câte ori în viaţa duhovnicească nu ajungem în punctul în care să
spunem „Nu pot! Vreau, dar nu pot!” Şi ăsta este darul duhovnicesc
pentru oamenii de azi, care clar că nu mai au aceeaşi forţă. De altfel se
şi spune că în vremurile din urmă se vor mântui creştinii făcând mult
mai puţin decât făceau cei de la începuturi sau de-a lungul
creştinismului. Dar că cei care se vor mântui vor fi mai presus decât
cei care au pătimit nevoinţe mari, chinuri mari. Încât părintele
Krestiankin zice aşa: asta este calea omului de astăzi, să-şi accepte
neputinţa. Şi spune că sunt trei paşi aici ca aceasta să devină lucrare
duhovnicească: să o accepte, să o îndrăgească şi să o aducă în mod
conştient la picioarele Mântuitorului. Iată cei trei paşi, iată de unde
începe viaţa duhovnicească a omului de astăzi. De unde începe ceea ce mai
înainte era nevoinţă, de unde începe lucrarea lui astăzi. Indiferent în ce
stadiu suntem. Indiferent dacă abia ne-am apropiat de Biserică, indiferent
dacă ne împărtășim mai des sau mai rar. De a accepta – nu-i puţin lucru
nici asta, să-ţi accepţi neputinţa. Dacă ne uităm, ne facem o
autoevaluare, o să vedem că cel mai adesea ne punem nădejdea în
forţele proprii. Şi de-asta de multe ori spunem: “O, lasă că o să mă apuc şi
o să fac cutare lucru” sau “O să ţin post mai aspru” sau “O să nu-ştiu-ce...”
Chiar dacă uneori ne propunem la modul acesta, foarte limpede, alteori trăim
cu impresia că vom schimba cumva ceva în viaţa noastră. Câți nu trăim cu
amăgirea asta? Şi tot amânăm de la o Liturghie la alta, de la un post
la altul, că o să ne schimbăm, o să facem… N-am reuşit în seara asta să
mă rog cum trebuie, n-am reuşit astăzi să mă comport cum trebuie, dar lasă
că încerc, poate de mâine, poate de poimâine. Or, ăsta nu este un gând
bun, nu este gândul celui care vrea să pună început bun, ci este
gândul celui care se amăgeşte că ar putea să găsească resurse în el şi
putere să împlinească poruncile. Dar avem nevoie să încetăm cu
această amăgire şi să spunem clar: “Nu pot! În mine este neputinţă
totală, în mine nu văd nimic bun.“ Dar nu într-un mod bolnăvicios,
maladiv, să spună asta, ci într-un mod realist, într-un mod firesc, ca şi cum
zic despre mine că sunt, nu ştiu, de etnie romă sau ungur sau sunt bărbat
sau sunt femeie sau am vârsta aia. Ăsta sunt! Mă asum!Deci îmi asum
această condiţie, că nu pot, este neputinţă totală, nu pot să împlinesc
nimic. Ceea ce mi se pare mie că am făcut n-am făcut eu, ci cu harul
lui Dumnezeu. Cu bunăvoinţa mea, cu lucrarea mea, dar e harul lui
Dumnezeu. Nu e ca şi cum eu am făcut ceva.
Al doilea pas: îndrăgirea. Cum să îndrăgeşti neputinţa? Ai zice: Cum? Ce să
îndrăgesc, păcatul? Ce să îndrăgesc? Să îndrăgesc faptul că prin asta ajung
la Hristos, care este dragul sufletului meu. În Cântarea Cântărilor
mireasa zice despre El că este dragul sufletului meu,este dialogul acesta al
omului cu Dumnezeu. El este dragul sufletul nostru şi îndrăgesc pentru că
taman în neputinţa mea mă întâlnesc cu El. Nu zicea Sf. Ap. Pavel: Când sunt
slab, atunci sunt tare? Şi o zicea Pavel şi încă la vremea aceea, acum 2000
de ani!
Şi al treilea pas este de  a aduce conştient la picioarele
Domnului, adică de a mă arăta permanent lui Dumnezeu, de a-I spune
Lui asta şi de a mă strădui să fac ce pot face, dar tot timpul cu
puterea Lui, gândindu-mă că doar harul Lui face asta. Eu nici să mă
pocăiesc nu pot dacă nu e harul lui Dumnezeu, nicio mişcare, nimic nu se
face fără harul lui Dumnezeu, fără această deschidere a noastră şi
primire a harului care devine lucrător în noi.
Iată, aşadar, am încercat din perspectiva experienţei mele şi a ceea ce am
trăit eu în aceşti ani, [să descriu] cum arată lucrurile şi ce am putea să
facem. Şi acum lucrurile trebuie să se desfăşoare în sens invers. Eu
am luat-o de la neam, Biserică, până am ajuns la nivel personal,
tocmai ca să arăt că, de fapt, de aici se porneşte, de la nivelul fiecărei
persoane. Prin lucrarea pe care o face fiecare, prin maniera corectă,
ortodoxă – asta înseamnă – de a se raporta la condiţia lui în lume, la nivelul
la care se află, la starea lui şi la relaţia lui cu Dumnezeu şi cu ceilalţi, să se
poată împlini această lucrare şi să poată fi această prezenţă a lui Dumnezeu,
care apoi se reflectă în Biserică, care apoi ajută şi neamul românesc. Nu ştim
încă ce va fi cu noi, dar ştim că totul este posibil şi că nu este încă
nimic pierdut şi Dumnezeu lucrează în istorie uneori şi printr-o
singură persoană. Dacă măcar unul dintre noi, cei de aici, sau unul din ţara
asta, sau unul din Biserica noastră ar avea această conştiinţă şi ar trăi la
modul simplu, direct, această relaţie cu Dumnezeu, s-ar schimba cu adevărat
faţa României.
Apropo de  simplu, într-un articol postat de părintele Ioan Florescu din Scoţia
scrie că în Scriptură spune aşa: Dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul va fi
luminat. „Curat” în text este o traducere a unui cuvânt care, în greacă,
înseamnă „simplu, necompus”. Când zici că bei vin curat înseamnă că bei vin
care nu e amestecat cu nimic, în sensul acesta s-a făcut traducerea, numai că
s-a pierdut sensul şi i-am dat o conotaţie moralizatoare ideii de a vedea cu
ochi curat, or ideea este de a vedea cu ochi simplu, care le primeşte pe
toate simplu, direct, aşa cum sunt ele, aşa cum le lasă Dumnezeu, nu
complicându-le, nu punând de la noi. Că la un moment dat îl întreabă
părintele pe duhovnicul de la vremea aceea, staretul Clement, care şi acum
trăieşte, zice: – Dar cum să priveşti simplu, ce înseamnă? – Când priveşti, să
priveşti fără să pui nimic de la tine, cum ai privi marea. Adică nu eşti tu în
privirea aceea. Cum privesc copiii! Ei, avem nevoie de
această simplitate, avem nevoie să căutăm felul acesta curat, direct,
simplu, să acceptăm cele ce sunt de acceptat în viaţa noastră şi să
trăim cele ce sunt de trăit în relaţia noastră cu Dumnezeu. Şi numai în
felul acesta este posibilă schimbarea. Orice altceva am face în Biserică,
putem să facem programe pastorale, misionare, filantropice,
culturale… Bune! Fiecare cu rostul lui. Pot fi credincioşi care mai pot
iniţia acţiuni la nivel civic, legislativ, fiecare să-şi facă lucrarea unde
trebuie. Dar ceea ce este esenţial, ce avem noi de făcut, aceasta
 este: lucrarea pe care o avem
de făcut [lăuntric] la nivelul
fiecăruia dintre noi şi la modul
foarte conştient şi realist şi
fără să ne speriem, fără să ne
isterizăm, nici să ne
impacientăm, fiindcă
Dumnezeu e cu noi. Este şi va fi.
[Pr. Ciprian Negreanu:]– Părinte,
credeţi că prin acest referendum,
căci spuneaţi că Biserica însăşi
trebuie să se regândească – noi,
ca membri ai Bisericii, preoţii,
ierarhii –  s-a terminat o
perioadă a construcţiilor mai
mult exterioare în Biserică şi începe o altă perioadă, mai mult de
construcţie a omului?
Nădăjduiesc că da, că a venit timpul. Mă uitam la ce se întâmplă în
Occident, cum se golesc bisericile şi fie se vând, fie se transformă în altceva,
ma gândeam: Doamne fereşte, nu cumva şi noi o să terminăm de
construit tot ce e de construit şi să începem să ne întrebăm ce facem
cu ele? Le avem, dar nu mai sunt oameni. Nădăjduiesc că vom avea
înţelepciunea de a trage nişte învăţăminte din asta şi de a înţelege că
importantă este Biserica cea vie, a comunităţii, şi de a nu mai trata
lucrurile la nivel administrativ sau din alt punct de
vedere. Administraţia îşi are lucrul ei, rostul ei, dar e nevoie de această
relaţie vie pe care fiecare preot, dacă vrea să o aibă, trebuie el însuşi
să-şi facă un examen serios de conştiinţă să vadă ce are de schimbat
din propria lui viaţă şi care sunt priorităţile. Pentru că a ne axa doar
pe aceste activităţi şi doar pe slujbe, asta n-o să mai ţină. Lucrurile
au mers cumva, dar au mers în virtutea inerţiei. Iată că oamenii au
nevoie cu adevărat de sens, au nevoie de viaţă în Hristos.
Mai era ceva ce trebuia să spun apropo de români, că mi-aţi atras atenţia că
aici este un risc. Sigur că nu s-a pus niciodată problema de a exagera că
suntem români – că putea fi vorba de unguri, nemţi, nu contează. În Spania
am văzut catalani trecuţi la ortodoxie, în Franţa la fel, am văzut parohii unde
chiar sunt mai mulţi francezi convertiţi la ortodoxie decât români, n-are
importanţă etnia. Ci doar am vrut să evidenţiez faptul că nu poţi face nicio
lucrare ca persoană, ca neam, dacă nu ştii de unde porneşti, care-ţi
este identitatea, care-ţi sunt rădăcinile. Pentru că există şi tendinţa
inversă de a te lepăda de tot ce e românesc, de a-ţi fi ruşine că eşti român,
am întâlnit şi astfel de situaţii în Occident, vorbeau limba poporului acolo,
fără să arate că sunt români, din jenă. Dar departe de a ajuta acest lucru
şi a-ţi fi de folos în viaţă, dimpotrivă, tu îți ratezi startul. Căci ţinta
este Hristos, dar startul e undeva, eu pornesc de undeva, eu m-am
născut într-o familie, într-un neam, într-un context. Eu nu pot să fac
abstracţie de asta, că eu cu asta lucrez, ăsta e materialul clientului cu
care croitorul, apoi, croieşte haină împărătească, luminoasă.
Deci nici să supralicităm, căci picăm în filetism, şi am văzut tendinţa asta
la românii noştri acolo de a exagera românitatea şi de a o pune mai
presus de credinţă, inclusiv prin faptul că la slujbe nu acceptă deloc
să se spună şi în limba poporului în care se află. Nu se poate aşa! Noi
suntem acolo să-L binevestim pe Hristos, or pentru asta trebuie să apelăm la
limba acelui popor. Chiar îmi spunea un spaniol: „Eu vreau să trec la
ortodoxie, dar n-o să mă fac român.  Vreau doar să mă fac ortodox! Chiar
trebuie să învăţ româneşte?” Deci aici trebuie o dreaptă judecată şi a înţelege
că da, nu putem să facem abstracţie de cine suntem şi din ce neam ne
tragem, din ce familie, că purtăm în noi, în celula noastră, în fiinţa
noastră, în fibra noastră, purtăm tot ceea ce am primit de la
generaţiile anterioare, ăsta este punctul de plecare, dar că Hristos
este ţinta noastră şi pe El suntem chemaţi să-L binevestim şi să înţelegem
să depăşim momentele acestea, şi cei din afară, dar chiar şi cei din ţară.
– Ce îndemnaţi cadrele didactice să facă în viitor, când vor fi date drepturi
persoanelor homosexuale şi se va introduce educaţia sexuală în şcoli? Cum ar
putea ei să înveţe pe copii aşa ceva?

Cum a zis mitropolitul Teofan la Iaşi, la sărbătoarea Sf.

Parascheva: Şi cei care am votat şi cei care nu am votat la
referendum vom duce crucea grea a consecinţelor.Pentru că, între
altele, urmează şi această consecinţă. Dacă nu va fi o intervenţie
dumnezeiască, e clar că asta ne aşteaptă şi pe noi. Noi, însă, să
stăruim cu armele noastre, care sunt rugăciunea, postul, trăirea în
Biserică, şi să nădăjduim că Dumnezeu ne va proteja. Aţi văzut că era
cât pe ce, deja a doua zi după referendum ar fi vrut să legifereze acele
parteneriate civile, care, practic, dublau căsătoria, încât şireferendumul,
dacă ar fi trecut, atâta vreme cât s-ar fi votat acele parteneriate tot
aia era. Vorba cuiva:  Încă o victorie ca asta şi suntem pierduţi.
Aşa încât începe să devină o problemă faptul că legislaţia de la noi are multe
nuanţe anticreştine, necreştine. Să ne uităm numai la ce se întâmplă cu
acea teorie a genului – Convenția de la Istanbul, pe care România a adoptat-
o, şi deja lucrurile, dpdv legal, sunt foarte fluide în zona asta, bărbat,
femeie, nu mai contează, poţi să fii de un anumit gen, dar de alt sex,
sau de un anumit sex şi de alt
gen. Deja ne confruntăm cu
aceste lucruri. Eu cred că
Biserica se va pronunţa,
apropo de întrebare, pe
chestiunea aceasta şi vor
exista îndrumări la momentul
respectiv, până atunci cred că
duhovnicul este cel mai în
măsură. Este clar, însă, că ne
vom opune, pe cât putem, însă
tot cu mijloace legale.
Dacă vă aduceţi aminte, este un
moment în istorie când erau o
mână de creştini duşi să fie
martirizaţi pentru că nu s-au
lepădat de Hristos, şi, în drumul
lor, unul dintre ei vede afişat
edictul imperial, care declanşase persecuţia, şi îl rupe. În momentul acela i se
spune că acela şi-a pierdut cununa muceniciei sau ceva de genul ăsta, pentru
că una este să fii persecutat şi tu să mărturiseşti pe Hristos cu preţul vieţii şi
cu totul altceva este să fii pedepsit pentru că ai comis o ilegalitate, o
infracţiune. Ruperea acelui edict constituia o infracţiune. Adică să nu facem
gesturi care nu sunt necesare şi pe care nu le cere Dumnezeu de la
noi. El a spus clar:Daţi cezarului ce-i al cezarului. Dar, pe cât putem,
şi în limitele legii, să încercăm să ne opunem şi să mărturisim. Dacă,
la un moment dat, asta va fi soluţia…
Pe de altă parte mă gândesc că poate se gândeşte să nu mai predea în
învăţământ persoana respectivă decât să fie nevoită să predea lucruri
împotriva credinţei. Dar mă gândesc că ar putea şi să rămână şi să
spună: “Iată, copii, sunteţi învăţaţi lucrul ăsta, dar eu vă spun asta.
Iată ce învățătură am primit de la Dumnezeu şi iată cum este omul în
chip firesc, în chip natural.“ Cred că e un pic prematur acum să găsim un
sfat foarte precis, faceţi aşa sau aşa, ci doar să creionăm un pic cadrul şi apoi
împreună să vedem cum să acţionăm în astfel de situaţii. Dar e clar că vine
din ce în ce mai mult vremea mărturisirii.
[…]