Biblioteca antroposofică

Căutare Lucrări Online Index GA170 Următoarea

Corecturi

Rudolf Steiner
ENIGMA OMULUI.
FUNDAMENTELE SPIRITUALE
ALE ISTORIEI UMANE
GA 170

CONFERINȚA I
Dornach, 29 iulie 1916

Îmi exprim marea satisfacție pe care

mi-o prilejuiește faptul că vom putea
fi din nou împreună și de asemenea
satisfacția, cu nimic mai mică,
rezultată din constatarea că în timpul
în care nu am putut fi împreună
clădirea noastră [Nota 1] a progresat
într-un mod atât de frumos. Trebuie
să exprimăm cele mai frumoase
mulțumiri tuturor prietenilor care au
colaborat cu dăruirea atât de
necesară la sarcinile acestei clădiri, și
facem acest lucru în privința
strădaniei care vrea să slujească în
sensul nostru, timpului actual. O
exprim azi ca un salut, pentru că
fiecare etapă a progresului realizat în
lucrările noastre, care a mai cumulat
câteva luni, constituie ceva foarte
important în cadrul mișcării noastre
spirituale. Acum, în aceste timpuri
grele, în care putem spune că
destinele mișcărilor spirituale sunt
dependente de incertitudinea
viitorului, noi trebuie să menținem
vie, înainte de orice, conștiența
importanței veșnice a ceea ce se
întâmplă cu o astfel de lucrare ca
aceea care ia naștere aici. Orice ne-ar
aduce viitorul, important este că s-a
participat cândva la o astfel de
lucrare, că tot ceea ce este legat de o
astfel de lucrare a trecut printr-un
număr de suflete și inimi omenești, că
a fost văzut de un număr de ochi
omenești și că prin aceasta a devenit
activ în cursul evoluției strădaniilor
omenești. Putem spera că pentru
dragii noștri prieteni care colaborează
aici, ceea ce a trecut prin sufletele lor
va putea deveni rodnic în modul cel
mai variat și afară, în lume. Și va
trebui să poarte roade frumoase
pentru că este legat din capul locului
de spiritul progresului și de
continuarea acțiunii și strădaniei
timpului nostru.
Mi-a produs o profundă satisfacție de
exemplu faptul că, la prima plimbare,
am putut trece pe lângă casa înălțată
în apropierea portalului vestic [Nota 2].
Este un lucru important și faptul că
această casă se află aici în cadrul
domeniului nostru, și este important
faptul că a putut fi construită aici.
Căci ea se află aici ca un fel de
protest viu împotriva a tot ceea ce a
fost creat în stilul și modul
arhitectonic vechi, și care nu mai are,
de fapt, chemarea de a se îmbina,
așa cum este, în mersul evoluției
prezentului. Această căsuță se află
aici și ca vestire a ceva nou. Iar faptul
că în cercul nostru s-a găsit înțelegere
pentru construirea acestui lucru nou
este cu mult mai important decât s-ar
putea crede la început. Faptul că
această casă se află aici are o mare
importanță! Orice se mai obiectează
încă împotriva acestui mod de a
construi, împotriva acestui stil
arhitectural, el este totuși modul de a
construi, este stilul arhitectural al
viitorului. Iar când încercăm să
cunoaștem nostalgiile artistice ale
timpului nostru găsim că pretutindeni
există o tendință neclară, iar în
această strădanie nelămurită, nu se
știe ce se urmărește. Se va observa
că de fapt, în întunericul actual, se
caută ceea ce năzuim noi aici. Se va
afla că trebuie să ne deprindem cu
formele care se dezvoltă aici, ieșind la
lumină din cadrul științei spiritului.
Oricât ar fi de șocante poate unele
dintre formele noastre arhitecturale,
ele vor apărea ca un rezultat de la
sine înțeles al simțirii și sentimentului
prezentului și al viitorului apropiat.
Iar în prezent, când există atâtea
lucruri care trebuie să ne trezească
durerea, există totuși pentru noi acest
lucru care ne înalță, faptul că ne este
îngăduit să realizăm, în destinul atât
de nedeterminat al prezentului, ceea
ce este atât de necesar viitorului
omenirii.
Aș dori ca azi și mâine să folosesc
timpul pentru a discuta cu
dumneavoastră ceva în privința a
ceea ce poate indica sufletul relativ la
tot ce își are rădăcinile în adâncurile
sale, le are în așa fel încât multe
lucruri neinteligibile pentru propriul
suflet vin din adâncurile omului; și vin
în așa fel încât destinul omenesc
lăuntric depinde de ceea ce
tălăzuiește din suflet în sus și face
atât de dificilă adevărata cunoaștere
de sine. Cu cât ne apropiem mai mult
de această cunoaștere de sine, cu
atât mai mult se adună unii nori care
tulbură viața. Așadar dorim să
discutăm despre natura umană,
despre ceea ce este nedeterminat,
adeseori atât de imposibil de definit
din natura umană.
Voi începe cu un exemplu cum există
multe în vremea noastră. Știți bine că
de mult timp se găsea o anumită
plăcere în a te simți un adevărat copil
al timpurilor noastre, iar aceste
timpuri erau denumite „vremea
decadenței”. Se simțea chiar că era
ceva care aparținea sau care se cădea
să fie al timpului nostru: a fi
„decadent” (în text în limba franceză
– n. tr.); pentru mulți oameni aceasta
avea valoarea unui fel de Evanghelii:
dacă nu voiai să fii un fățarnic, atunci
trebuia să ai un fel de nervozitate.
Dacă nu erai nervos, erai considerat
realmente un fățarnic grosier sau un
om oarecare ce nu era la înălțimea
timpului. Nu puțini erau cei care
simțeau așa în ultimele decenii. În
orice caz, se considera că erai cu
adevărat distins numai dacă erai
decadent; noua noblețe, adevărata
noblețe spirituală nu o aveai decât
dacă erai decadent.
Să ne ocupăm azi mai întâi, ca
exemplu, de tipul unui decadent,
pentru a putea construi cu ajutorul
acestui exemplu alte cunoștințe mai
generale ce țin de concepția despre
lume. Așa cum am spus, un tip. Nici
nu-l vom trata altfel decât ca tip;
căci, în prezent, există nenumărate
astfel de cazuri, și ne-am putea ocupa
tot atât de bine de un alt caz.
Vreau să tratez azi drept caz un om
plecat relativ tânăr dintre noi, care a
scris două cărți ce au făcut senzație.
Prima se intitulează: «Sex și
caracter», iar a doua a fost publicată
de către prietenii săi după moartea sa
și se intitulează «Despre ultimele
lucruri». Mă refer la Otto
Weininger [Nota 3], care a fost
considerat de mulți oameni drept un
adevărat geniu. «Sex și caracter», o
carte groasă, a făcut multă, foarte
multă vâlvă, iar aprecierile făcute
despre această carte sunt foarte
diferite. Există persoane care au
prezentat-o ca pe o Evanghelie
coborâtă întru câtva din spiritul
originar al epocii actuale, care au
afirmat că cele mai profunde
adevăruri ale prezentului au fost
exprimate aici, chiar dacă în mod
unilateral, chiar dacă uneori
incomplet, dar au fost totuși atinse în
această carte. Există totuși și alți
oameni, să spunem, ca de exemplu
cei care sunt de profesie psihiatrii, și
care afirmă că ambele cărți, «Sex și
caracter» și «Despre ultimele lucruri»,
nu au ce căuta în nici o bibliotecă
serioasă, cu excepția bibliotecilor
ospiciilor, și anume nu în biblioteca
din care citesc pacienții, ci în cea din
care citesc medicii, pentru a putea
studia cu ajutorul acestor două cărți
un caz de demență tipică a
prezentului.
Vedeți că nu se pot imagina aprecieri
mai extreme decât acestea. Așadar
de o parte o adorație mergând până
la divinizarea unei opere mari,
geniale, de cealaltă parte, o
condamnare a acesteia ca un produs
al nebuniei totale. În orice caz, unele
lucruri spuse în această carte «Sex și
caracter», sunt ciudate. Dar ele nu
sunt surprinzătoare decât pentru cine
s-a ocupat mai puțin intens de un
anumit fel de gânduri pe care le-au
adus la suprafață ultimele decenii.
Weininger spune: – desigur nu cu
aceste cuvinte, întrucât eu trebuie să
caracterizez pe scurt o carte care este
atât de groasă – Felul cum a fost
privit până acum omul, este o
concepție ipocrită, o concepție
pedantă. Și această concepție a
crezut întotdeauna că pe lume există
două feluri de oameni: bărbați și
femei. Dar o astfel de prejudecată, că
pe lume ar exista bărbați și femei, nu
o poate avea decât un adevărat
fățarnic. Cine înțelege cu adevărat
lumea, se ridică deasupra acestei
judecăți fățarnice; căci nu este
adevărat – este de părere Weininger
– că există bărbați și femei; căci
există numai calități masculine și
feminine. Calitățile masculine, el le
desemnează cu M – el se exprimă
foarte corect și diplomatic – iar cele
feminine cu F. Dar, potrivit lui
Weininger, nu există în lume nici un
individ care să fie în întregime M sau
în întregime F. Căci ar fi chiar rău
dacă ar exista un individ care să
trebuiască a fi caracterizat drept M
sau F total. Căci, spune Weininger, ce
este o femeie adevărată? O femeie
adevărată nici măcar nu este ceva, ci
este negarea acelui ceva, este
nimicul. Totuși există astfel de indivizi
care nu sunt de fapt pe lume în mod
real, ci sunt prezenți numai ca maya.
Acei indivizi care ar fi numai F, de
fapt nu ar fi prezenți dacă nu ar fi
decât F. Lucrurile stau mai degrabă
așa încât fiecare individ uman are
atât calități masculine cât și feminine.
Când predomină oarecum aspectul M,
individul face impresia unui bărbat;
când predomină oarecum aspectul F,
individul face impresia de femeie. Și
pentru că încă mai există mult M în
femeie, ea este ceva, și nu nimic.
Caracterul fundamental al unui individ
uman depinde întru totul numai de
cantitatea de M și de F pe care le are
în sine, de natura amestecului.
Așa privește Weininger omenirea, și
spune că totul ar depinde numai de
asta: ca oamenii să facă efortul de a
renunța în sfârșit la prejudecata
conform căreia ar exista bărbați și
femei. El afirmă că foarte multe
lucruri depind de recunoașterea, în
sfârșit, a faptului că fiecare individ
uman este ceva prin aceea că el are
calități masculine, că el este un M cu
ceva în măsura în care are unele
calități masculine, sau un F cu nimic,
în măsura în care are calități
feminine. Că, în fond, fiecare om este
alcătuit, așadar, din ceva și din nimic.
Pe această concepție este
fundamentată această întreagă carte
groasă. Și tot ceea ce se întâmplă pe
lume, de la viața umană individuală
până la viața istorică, este examinat
din acest punct de vedere, este
examinat literalmente matematic. În
acest fel Weininger găsește
bineînțeles că trăsătura fundamentală
a individului uman depinde în mare
măsură de cuantumul, de cantitatea
în care, de exemplu, intră F-ul în
componența individului uman, în ce
măsură este prezent acest nimic în
amestecul uman. Dacă există o
cantitate mare de F în amestecul
individual, ia naștere un alt tip uman
decât atunci când în amestec intră o
cantitate mai mică.
Mă veți ierta că expun câte ceva din
cursul gândurilor lui Weininger. Ați
putea fi de părere că nici nu ar fi cu
totul decent să expun astfel de
lucruri. Dar nu trebuie să ne băgăm
capul în nisip ca struțul, ci trebuie să
cunoaștem lucrurile; iar eu descriu un
tip. Mulți oameni gândesc astfel, și
mulți dintre cei care gândesc astfel în
prezent nu știu acest lucru. Așadar
dumneavoastră trebuie să mă iertați:
cele pe care le voi exprima acum nu
sunt judecățile mele, ci judecățile lui
Weininger.
Să admitem așadar: dacă în
componența unui individ uman ar
intra mult F, o anumită cantitate
maximală, atunci avem de a face cu
un tip uman care ni se înfățișează sub
forma maya a femeii. Dacă în
amestec se află o cantitate mai mică
de F, atunci avem de a face cu un alt
tip, care nu arată ca femeie decât
exterior. Dacă F este în cantitate
mare, avem de a face cu tipul mamei,
dacă este în cantitate mai mică, avem
de a face cu o hetairă, o curtezană.
Astfel ne sunt date prin acestea două
noi caractere fundamentale ale
individualității umane: mama și
hetaira. Mama este tipul cel mai
rămas în urmă al omenirii; ea
plutește în planurile cele mai de jos
ale existenței și nu poate fi decât
prietena bărbaților fățarnici, nu poate
contribui cu nimic la progresul
cultural, căci ea se apropie cel mai
mult de nimic, pentru că în
componența ei există cea mai mare
cantitate de F. Dacă există o cantitate
mai mică de F, obținem tipul acelei
femei care poate deveni prietena
bărbaților geniali, hetaira, așa cum se
exprima Weininger, care poate
participa la progresul cultural, care
trăiește deja în regiunile mai înalte
ale existenței.
Si cealaltă categorie de indivizi
umani, bărbații – bărbați putem
spune desigur, numai dacă folosim
expresia venită din vechime – se
împarte în cei care au mult M și cei
care au mai puțin M. Cei care au mult
M au marele privilegiu de a putea să
se încarce cu mari păcate și de a
comite mult rău; cei care au puțin M
se află mai mult în regiunile joase ale
existentei; ei au mai puțin capacitatea
de a face răul, de a introduce păcatul
în lume. Care este cea mai mare vină
cu care se pot încărca indivizii care au
mult M în natura lor? Care este, de
fapt, cea mai mare vină care există în
cadrul existenței noastre istorice, fizic
limitate? V-am spus mai înainte că în
teoria lui Weininger, F este de fapt
nimicul. Dar cum poate exista în lume
nimicul? Cum de se află în lume
nimicul, F-ul? Ce este oare acest
nimic, acest F atunci când îl cercetăm
mai îndeaproape? El nu este nimic
altceva decât vina bărbatului. Așadar
F-ul nici nu are o existență adevărată,
ci există numai prin vina M-ului, astfel
încât nici nu ar exista femei dacă
bărbații nu s-ar fi încărcat cu vina de
a crea femeia prin pofta lor. Femeia
este o creatură a vinei bărbătești.
Aceasta este căderea în păcat a
omenirii.
Dumneavoastră, toate cele care după
aspectul exterior păreți să fiți femei,
trebuie să vă reprezentați că, potrivit
teoriei lui Weininger, ați fost aduse în
existență prin vina bărbaților pe o
cale ocultă oarecare, necunoscută!
Acest lucru este expus, se poate
spune în chip foarte genial, așa cum a
fost concepută în diferite privințe
genialitatea umană în ultimele
decenii. Un critic a spus chiar despre
producția literara a lui Weininger:
Faptul că există spirite ca Weininger,
dovedește că mai poți avea câte o
bucurie în această viață a prezentului,
acest prezent atât de fățarnic, atât de
pedant!
Cartea nu este scrisă la modul
neserios; nu este un produs pur și
simplu beletristic. Bărbatul care a
scris aceasta carte și-a dat doctoratul
la o universitate cu prima ei parte –
nu cu întreaga carte, ci cu primele
două, trei foi. Așadar primele foi au
fost acceptate ca disertație de
doctorat la o universitate. Mai târziu,
el a mai schimbat câte ceva.
Bineînțeles că ceea ce scrii în mod
genial trebuie să transpui un pic în
pedant, atunci când faci o teză de
doctorat și, desigur, el putea face și
acest lucru. Așadar ea a fost luată
foarte în serios și apoi au fost
construite unele teorii. Cartea a
stârnit mare vâlvă și nu numai atât, ci
a avut și o mare influență.
Să privim acum ceva mai îndeaproape
omul. De la început, Weininger a fost
ceea ce se numește un copil dotat, el
avea încă de la prima vârstă gânduri
istețe, care îi bucură atât de mult pe
părinți. Era un copil serios care se
ocupa de lucruri spirituale. Când a
intrat la școală, nici nu se poate
spune că nu le-ar fi convenit
profesorilor, nu-i așa, aceasta este de
la sine înțeles; dar profesorii nu-i
puteau intra lui în voie! Weininger
trebuia să facă mereu altceva decât
voiau profesorii să obțină de la el, mai
cu seamă după ce a intrat la
gimnaziu. În timp ce profesorii, după
părerea lui, spuneau lucruri foarte
plicticoase, el citea fel de fel de
lucruri pentru sine. În practică, acest
lucru îl fac de fapt și alții, îl lasă pe
om să vorbească, căci el tot nu spune
altceva decât ceea ce este scris și în
carte, așa încât acest lucru poate fi
citit mai pe scurt acasă, nu-i așa, iar
sub bancă...
Când scria compuneri, i se întâmpla
să dea naștere, în parte, uimirii, dar,
în parte, și repulsiei în profesorii care
corectau textele. El nu voia să
accepte nimic din scoală. Când, mai
târziu, a ajuns la universitate, el s-a
dovedit a fi un om foarte înzestrat,
care avea idei deosebite despre multe
lucruri care erau predate acolo. Apoi a
primit influențe literare puternice din
diferite direcții. L-au influențat mult
cele mai diferite direcții spirituale de
la sfârșitul deceniului al nouălea al
secolului al XIX-lea. Desigur că o
acțiune profundă a exercitat asupra
lui și societatea în care se afla. El a
trăit la Viena la sfârșitul secolului al
XIX-lea, într-un cerc de persoane
despre care se spune pe drept cuvânt
că printre ele se aflau multe genii, dar
tocmai genii decadente. Se spunea
despre acest cerc că cei mai înzestrați
dintre ei, când aveau douăzeci de ani,
îl considerau pe Rafael a fi un tâmpit.
Bineînțeles că există oameni care la
douăzeci de ani se consideră genii
desăvârșite și reformează lumea în
fiecare zi. El făcea parte dintre
aceștia, dar tocmai ca om genial,
înzestrat cu idei. Căci, în definitiv,
ceea ce v-am spus sunt totuși idei.
Oricât de eronate le-ați putea
considera, ele sunt idei. Sunt chiar
idei noi.
Apoi, au acționat asupra lui Weininger
anumite teorii rasiale, care devin
influente în epoca noastră. El era
evreu și a cunoscut de timpuriu
evoluția omenirii orientată după
Misteriul de pe Golgota și s-a ocupat
mult de Christos. În acest sens, el și-
a format o teorie foarte ciudată. Pe de
o parte, pentru el, Christos era evreu,
dar tocmai pentru că era evreu,
considera el că a putut să depășească
în modul cel mai intens iudaismul. Era
o transformare radicală, cea pe care
credea el că o observă în evoluția
omenirii, și a exercitat o influență
puternică asupra lui Weininger. Și așa
cum mai înainte combătuse cu un
anumit pesimism chiar iudaismul său,
el a fost stimulat de gândul de a trece
dincolo, de a deveni creștin, de a-L
imita pe Christos, de a parcurge
schimbarea. Și atunci, în ideile sale s-
a revărsat ceva despre un Christos
modern, numai că spre deosebire de
Christos care a eliberat omenirea de
păcat, de păcatul ereditar, Weininger
credea – el nu a exprimat acest lucru,
dar așa cum se vede, acest lucru îl
frământa în sufletul său – că, datorită
faptului că el considera că a înțeles
lucruri mai profunde, el putea mântui
omenirea modernă de tot ce este
feminin, de orice F. Abia atunci,
istoria omenirii s-ar putea dezvolta
mai departe, când ea ar fi mântuită
de orice F, nu numai de orice păcat;
căci dacă nu ar mai exista F-ul, nu ar
mai exista bineînțeles nici păcatul M-
ului, căci F-ul nu este altceva decât
păcatul M-ului. Și acest lucru,
Weininger îl vedea ca pe un fel de
împlinire a creștinismului, faptul că el,
ca evreu, ar putea mântui omenirea
de F; acest lucru îl considera el, într-
un sens, ca fiind misiunea sa.
Cu astfel de gânduri și simțiri, el
atinse vârsta de douăzeci, douăzeci și
unu de ani. El a scris într-un timp
relativ scurt această carte extrem de
groasă «Sex și caracter», în care se
găsește prelucrată multă erudiție și
știință a prezentului, impregnate cu
idei de felul celor la care m-am
referit. A urmat apoi un timp în care a
început să gândească la felul în care
un geniu ca el încă nu poate fi înțeles
în prezent. El credea că trebuie să
renunțe la toți indivizii la care F-ul
joacă un rol oarecare, așadar, la toți
aceia care după aspectul exterior nu
sunt femei, dar care conțin o cantitate
importantă de F și a priori nu îl pot
înțelege pe Weininger. Aceștia
reprezintă mult, mult peste jumătate
din omenire. „Femeile nu mă vor
înțelege niciodată”, i-a spus
Weininger tatălui său. Ele au o natură
cu totul rece.
Apoi, după ce i-a apărut cartea, a fost
cuprins de nevoia de drumeție.
Simțea nevoia să călătorească și
atunci a plecat în Italia. Acum se
poate face o descoperire uimitoare,
căci acolo și-a așternut pe hârtie
ideile sale, în cursul călătoriei până în
Sicilia, iar aceste idei au fost publicate
postum în lucrarea «Despre ultimele
lucruri», publicată de prietenul său
Rappaport.
În aceasta se găsesc idei uimitoare,
încă mult mai radicale decât cele
exprimate în cartea «Sex și
caracter»; idei mai radicale, dar
având un caracter foarte particular,
idei care îmbracă cumva întreaga
viață umană, exprimate aforistic. În
orice caz, ceea ce se spune acolo, de
exemplu, despre boli, este suficient
pentru a convinge orice medic că
Weininger era complet nebun. Dar, în
mod paradoxal, toate ideile adunate
în: «Despre ultimele lucruri» sunt de
fapt ca o cunoaștere imaginativă. Ele
sunt construite după modul
cunoașterii imaginative. Să alegem
una dintre ele: La om apare răul,
apare neurastenia. Să observăm
neurastenia – crede Weininger – da,
vom găsi că neurastenia crește
pretutindeni în natură, căci întreaga
lume vegetală este neurastenie
întrupată! Ea este parabola
neurasteniei. Dacă în om
precumpănește ceea ce în lumea
vegetală se află la locul său, atunci
omul devine neurastenic, căci omul
este într-un anumit sens o plantă, și
el este neurastenic în măsura în care
ceea ce este vegetal devine dominant
în el. Paradox! O idee care nu este
deloc lipsită de sens, prezentată într-
un mod paradoxal! Se poate spune:
Ceva care trebuie menținut în cadrul
cunoașterii imaginative este deformat
prin cunoașterea rațională și devine,
din această cauză, o caricatură.
Tot așa, spune el, în om trăiește răul;
dar să ne uităm afară: pretutindeni
unde sunt câini, trăiește răul. Câinele
este simbolul răului. Așa cum omul
este o plantă și prin aceasta un
neurastenic, el este de asemenea ca
un câine, și prin acesta rău. De
exemplu, este cu totul adevărat că în
om este concentrat tot restul naturii;
tot ceea ce este răspândit afară, în
natură, există în om, se întâmplă în
el. În legătura cu aceasta, din sufletul
lui Weininger ies remarci spirituale
pline de sensibilitate: el se află pe un
munte care erupe foc. Eu nu voi
repeta acum comparația pe care o
face; dar el vede Soarele asfințind și
spune aproximativ următoarele: Acest
Soare care apune este suportabil
numai aici, pe acest sol, pe acest
fundament, unde avem în același
timp sub noi, craterul; altfel el ar fi
deranjant.
Vedeți, acest suflet simte într-un mod
uimitor; acolo unde alte suflete au
simțiri minunate, grandioase în fața
apusului Soarelui, lui nu-i este
suportabil decât dacă situația devine
contrast. Și tot așa, multe alte lucruri
sunt în acest suflet cu totul altfel
decât la alți oameni. Interesant este
felul cum descrie ce se observă când
întâmpini oamenii privindu-i în ochi,
cum dintr-un ochi privește o ființă,
din celălalt o altă ființă. El realizează
exact lucrurile; are o vedere
imaginativă, dar o aduce la suprafață
într-un mod demențial de deformat.
După aceea se întoarce acasă, este
numai o lamentare, mai ales în
ultimul timp, cu privire la
neînțelegerea oamenilor, se întreabă
cât va mai dura până când lumea va
putea înțelege lucrurile scrise de el.
Tatăl său este cu totul convins – în
ciuda faptului că fiul se mutase pentru
că nu putea locui cu familia – că are
de a face cu un tânăr genial, nu
observă nimic cât de cât anormal la
el, deși este de la sine înțeles că nu
era de acord cu ideile sale; dar dacă
toți părinții care nu pot fi de acord cu
ideile fiilor sau fiicelor ar vrea să-i
considere nebuni din această cauză,
ar rezulta, nu-i așa, ceva frumos pe
lumea asta!
Apoi, într-o zi își ia o cameră în casa
în care a murit Beethoven. După
câteva zile în care a locuit acolo, el se
împușcă în acea locuință în mod
planificat, după ce făcuse cunoscut
unui grup de tineri prieteni că se va
împușca, pentru că acest lucru
corespunde individualității sale. Avea
atunci aproximativ douăzeci și trei de
ani. El se împușcă în casa unde a
murit Beethoven.
Vedeți că avem în fața noastră o
personalitate uimitoare, o
personalitate totodată tipică. Există
mulți oameni construiți astfel, chiar
dacă acesta este numai un exemplu la
care anumite idei sunt formate într-un
mod special. Există mulți indivizi în
prezent care sunt alcătuiți ca
Weininger. Pentru psihiatri este de la
sine înțeles că atât cartea «Sex și
caracter», cât și «Despre ultimele
lucruri» țin de demență. Psihiatrul
compară biografia lui Weininger cu
aceste idei și găsește, bineînțeles,
pretutindeni, însemnele anormalului.
De abia există câte un om la care să
nu poți găsi astfel de însemne. Asta
se întâmplă într-adevăr mai mult din
punctul de vedere subiectiv, numai că
psihiatrul nu știe acest lucru. Dar, așa
cum am spus, se poate lesne dovedi
că există o anomalie chiar și în faptul
că cineva se împotrivește profesorilor
săi așa cum o făcea Weininger, când
citea cărți sub bancă în timp ce
profesorul expunea cu totul altceva.
Este o trăsătură care dă de gândit,
aceea de a te considera că ești profet,
este o trăsătură care dă de gândit
aceea de a te muta în casa în care a
murit Beethoven, pentru a te împușca
acolo! Astfel de trăsături sunt
numeroase la Weininger și trebuie
spus: Este un lucru potrivit să scrii un
studiu psihiatric despre Weininger,
numai că astfel de lucrări s-ar putea
scrie despre mulți oameni. El este
totuși întru totul corespunzător. Ceea
ce însă atrage atenția în mod foarte
serios și important este faptul că
trebuie să vedem o anumită trăsătură
de bază, un anumit caracter de bază
al gândurilor deformate, caricaturale
din «Sex și caracter» și din «Despre
ultimele lucruri». Poți admite liniștit
că totul este ceva demențial, dar
trebuie să ne intereseze felul cum
sunt alcătuite gândurile.
Când cauți să înțelegi acest caracter
fundamental conform științei
spiritului, care este riguroasă și justă,
trebuie să spui: Vedem cum tot ce se
întinde în afară, în lume, ca
macrocosm, este ca o parabolă a
felului în care omul este un
microcosmos ce poartă în sine tot ce
există în afară. Când la Weininger
apare gândul – chiar și într-un mod
deformat, caricatural – că planta ar fi
neurastenie întrupată iar câinele ar fi
răul întrupat, am putea spune că el
este conceput după modelul
cunoașterii imaginative, ca și cum
cineva ar deforma cunoașterea
imaginativă corectă, transformând-o
într-o caricatură; dar el este conceput
după modelul cunoașterii imaginative.
Și totuși, în fond, acest Weininger
este un om cu totul inutilizabil pentru
viață, un om care nu poate fi luat în
considerare în vreun fel, pentru viață!
Căci, în fond, aceste două cărți nu pot
învăța pe nimeni ceva, și este
caracteristic pentru timpurile noastre
faptul că oamenii literelor găsesc mult
mai mult interes la asemenea probe
de forță decât atunci când întâlnesc
cunoașterea imaginativă așa cum
trebuie ea să fie. Acest lucru nu-i
interesează. Dar dacă aceasta le iese
în cale sub formă de idei demențiale,
atunci îi interesează.
Așadar avem de a face cu adevărat cu
cunoaștere imaginativă, care însă
apare ca o caricatură. De fapt, ce
găsim aici? Întrucât un caracter ca al
lui Weininger nu este utilizabil pentru
viață, trebuie să putem ajunge
dincolo de ceea ce este aparent. Prin
ce a devenit Weininger tocmai acest
om straniu? Vedeți, dacă s-ar fi
observat – spun asta ca o ipoteză,
căci nu am observat personal cazul
Weininger, dar ceea ce exprim ca
ipoteză este cu siguranță corect –
dacă Weininger ar fi fost observat în
timpul somnului, pe când mai avea
încă un somn sănătos – pe care în
orice caz trebuie să-l fi avut pentru un
timp – s-ar fi găsit că în Eu și în
trupul său astral, care în timpul
somnului erau în afara trupului fizic,
erau prezente veritabile intuiții și
imaginații cu adevărat grandioase din
lumea spirituală. Dacă am observa
așadar acest Eu și acest trup astral
separate de trupul fizic și de cel
eteric, am percepe un suflet genial,
grandios, cu minunate intuiții și
imaginațiuni care sunt perfect
corecte. Acest suflet, înțeles în mod
corect, ar fi putut fi cu adevărat un
mare învățător pentru timpul nostru;
dar el nu ar putea acționa ca
învățător decât lăsând trupul fizic și
cel eteric să doarmă, iar elevii să fi
perceput numai ceea ce Eul și trupul
astral al acestui învățător aveau de
spus în starea de somn. Dar
Weininger însuși nu era în măsură să
perceapă acestea. El nu era trezit
pentru a percepe asta, el nu
parcursese ceea ce numim în
timpurile noastre o inițiere. Așadar el
însuși nu știa nimic despre ceea ce
trăia în Eul său și în trupul său astral
când se afla în afara trupului fizic și al
celui eteric. Dacă Weininger ar fi fost
să devină un om care să poată
însemna mult pentru contemporanii
săi în perspectiva spirituală – cum ar
fi trebuit să fie? El ar fi trebuit să
devină astfel încât să-și poată aduce
prin inițiere până la contemplare,
marile sale predispoziții care puteau
ieși la iveală numai când Eul și trupul
astral erau în afara trupului fizic și
celui eteric, în așa fel încât să se
poată afunda apoi în trupul fizic și în
trupul eteric, pentru a putea
contempla cu forțele și facultățile pe
care le avea în trupul fizic și în cel
eteric ceea ce percepea el în afara
trupului fizic și a celui eteric. Cu alte
cuvinte, dacă el ar fi fost treaz aici
față de lumea fizică, el ar fi trebuit să
privească la marile sale idei ca la
inspirații și imaginațiuni. El nu ar fi
trebuit să creadă că le-a adus la
suprafață așa cum aducem la
suprafața adevăruri matematice, din
trupul nostru fizic.
În locul acestui lucru s-a întâmplat
altceva, și anume: gândiți-vă că
acesta ar fi trupul fizic, aceasta trupul
eteric, și aceasta trupul astral al lui
Weininger (se desenează). Dacă
cineva ar fi observat acest trup astral
împreună cu Eul, ar fi văzut cele mai
frumoase și mai importante lucruri. El
le-a avut. Acum însă, acest trup astral
și Eul se cufundă în trupul fizic, se
află în interior. În loc ca omul să se
poată separa și să privească la astral,
acest astral se presează, se înghesuie
în trupul fizic și devine în fizic atât de
viu pe cât de viu este la un om
normal numai ceea ce el are în trupul
astral. Așadar ceea ce trupul astral
posedă ca mari imaginațiuni, ceea ce
ar trebui sa rămână în trupul astral,
se înghesuie în trupul fizic. Astfel, în
loc ca masa creierului să fie
structurată așa cum este normal
pentru omul ciclului actual, îi este
întipărită ca într-o masă de ceară
moale ceea ce ar trebui să rămână ca
imaginațiune numai în trupul astral.
Imaginați-vă că masa creierului ar fi
cu adevărat ca untul sau ca ceara. În
loc să aibă forma pe care trebuie s-o
aibă la om, în așa fel încât trupul
astral să se cufunde numai ca aerul
care l-ar străbate și l-ar lăsa
nemodificat, în creier este presat ceea
ce trebuie să rămână în trupul astral.
Acest lucru se exprimă acum în creier,
iar omul exprimă ca om fizic ceea ce
el trebuie să exprime ca om spiritual.
Și datorită cărui fapt s-a întâmplat
asta? Datorită cărui fapt acționează
acest trup astral, îndesându-se
oarecum în trupul fizic, ceea ce nu
trebuie să facă? Datorită cărui fapt se
întâmplă asta?
Dragi prieteni, faptul că se întâmplă
așa are motivele sale întemeiate; căci
ceea ce a ajuns să se exprime în
prezent la Weininger ca intuiție și
imaginațiune sunt adevărate idei ale
viitorului! Vă rog să nu vă lăsați
tulburați, în sensul că ați putea crede
că tot ceea ce s-a spus aici despre
masculin și feminin ar fi idei ale
viitorului. Acestea nu sunt idei ale
viitorului, ele sunt deja idei
caricaturale îndesate în creier. Dar, în
realitate, acestea nu sunt pur și
simplu acel M + F. Când sunt
observate separat aici, în interior, ele
sunt ceva de o desăvârșită măreție,
ceva pe care omenirea actuală încă
nu-l înțelege, ci îl va înțelege abia în
viitor, când se va revărsa cu adevărat
asupra sa ceva care va face ca
oamenii să nu stea față în față pur și
simplu, așa cum stau în prezent, prin
sex, ci vor sta față în față mai mult ca
oameni. În aceste idei există într-
adevăr un element al viitorului atunci
când ele sunt observate separat și
când sunt explicate prin fenomenul de
înghesuire în trupul fizic. Dar noi
trebuie să numim „viitor” toate ideile;
căci în timp ce dumneavoastră trăiți
aici în secolul al douăzecilea,
dezvoltați idei pentru secolul al
douăzecilea; dar în străfunduri, în
trupul astral și în Eu există deja ideile
de care aveți nevoie pentru
încarnarea dumneavoastră viitoare,
pe care trebuie să le luați de aici ca
roade. Acestea sunt prezente puțin în
fiecare om, numai că acum nu ies la
iveală. Așa cum germenul este în
plantă, tot așa sunt deja prezente și
ideile incarnării viitoare în interior și
ele acționează în creier. Ceea ce la
Weininger fac acum trupul astral și
Eul separat în trupul său fizic și în cel
eteric, este făcut în mod incorect, căci
acestea ar trebui să fie pregătite abia
în intervalul dintre moarte și o nouă
naștere, o dată cu construcția
viitorului trup. Atunci ar fi corect dacă
s-ar imprima în trupul viitor.
Vedeți despre ce este vorba:
încarnarea actuală și cea viitoare nu
sunt în concordanță. Ele se
deranjează reciproc, ele nu se separă
în mod ordonat. Încarnarea viitoare
bântuie prin încarnarea actuală. Ceea
ce în încarnarea viitoare ar fi ceva cu
adevărat important și corect bântuie
prin trupul actual pe care numai îl
deranjează și iese la iveală prin
caricaturizări.
V-am spus în repetate rânduri că în
prezent trăim într-o perioadă a
tranziției și vin timpuri în care
oamenii ce trăiesc azi vor fi din nou
încorporați. Atunci acești oameni vor
trebui să stabilească o altă relație cu
încarnările anterioare. Ei vor trebui să
privească înapoi la încarnarea
anterioară altfel decât acum, când
fiecare este conștient numai de
încarnarea sa actuală. Acest lucru se
pregătește și acum se integrează
unele neregularități. Și tocmai la
indivizi ca Weininger, acest lucru
apare ca o neregularitate dusă până
la ultimele consecințe. Căci de ce
murim noi de fapt? Pentru a putea
trăi în încarnarea următoare! La
multele lucruri care fac ca moartea să
fie extraordinară se adăugă și acela
că – mă refer acum la vieți împlinite –
atunci când trăim într-o încarnare și
trecem apoi prin poarta morții, ducem
cu noi roadele vieții și ne construim
existența noastră următoare cu
aceste roade. Căci moartea aparține
vieții la fel ca nașterea sau creșterea.
La fel cum planta este, de fapt,
omorâtă de germenul care se află în
ea – germenul o aduce în stare de
ofilire; mai întâi cresc frunzele, apoi
florile, apoi fructele și apoi începe
ofilirea – tot așa, pe noi ne omoară
încarnarea viitoare. Dacă încarnarea
noastră următoare este încâlcită,
atunci ea poate contorsiona și ceva
din ceea ce trebuie să se facă în mod
corect în încarnarea actuală; de
regulă ea aduce moartea încarnării
actuale. Încarnarea următoare care
bântuie în cea anterioară, la
Weininger aduce moartea sub forma
caricaturală, ca sinucidere. Această
neconcordanță între ceea ce ar trebui
să sălășluiască în liniște ca o
încarnare viitoare în cea actuală și
care în loc de asta bântuie prin cea
actuală, induce caricatura morții,
sinuciderea. La acest individ uman,
nearmonizarea între trupul fizic și
eteric pe de o parte, și Eul împreună
cu trupul astral pe de altă parte se
poate urmări până la această
consecință.
Aș vrea să spun că am văzut pe un
exemplu special, ceva ce în prezent
trăiește în multe situații. Numai
știința spiritului va putea înțelege
acest lucru în felul acesta. Dar este
important ca acolo unde apare un caz
în prezent, să-l înțelegem, să insistăm
asupra fenomenului. Pentru literații
care nu înțeleg lucrurile, Weininger
poate fi geniul prezentului, pentru
psihiatri el este un nebun, pentru cel
care vrea să înțeleagă timpurile, care
vrea să se transpună cu o cunoaștere
plină de iubire în evenimente, el este
tipul caracteristic pentru viața de
tranziție a timpurilor noastre, unul din
tipurile cele mai interesante.
Important este să pătrundem viața cu
ajutorul unor asemenea exemple
interesante. Căci aici lucrurile stau
așa încât știința spiritului devine
practică, pentru că trăim într-o vreme
în care viața devine din ce în ce mai
grea, în care oamenii au din ce în ce
mai mult de a face cu ei înșiși, în care
cunoașterea de sine va fi tot mai
dificilă, iar acea ieșire la suprafață a
ceea ce acționează și trăiește acolo în
profunzimi și care ne face să părem
adeseori atât de neînțeleși și
împovărați cu depresii, va deveni tot
mai apăsătoare.Trebuie să obținem o
înțelegere a omenescului din
cunoștințele științei spiritului.
Despre acestea vom vorbi în
continuare mâine, configurându-le
într-o temă mai amplă.
 Acasă Lucrări Online Index GA170 Următoarea

Biblioteca antroposofică

Căutare Lucrări Online Index GA170 Precedenta Următoarea

Corecturi

Rudolf Steiner
ENIGMA OMULUI.
FUNDAMENTELE SPIRITUALE
ALE ISTORIEI UMANE
GA 170

CONFERINȚA a II-a
Dornach, 30 iulie 1916

Aș vrea să încep expunerea de astăzi

cu un fapt simplu care se află în fața
ochilor tuturor. Dacă ne lăsăm
privirea să zăbovească asupra
fenomenelor naturale, acestea ne
apar – dacă le observăm cu
înțelegere, cu atenție – ca două
domenii extrem de diferite; un
domeniu al celei mai mari regularități,
a celei mai mari ordini, și un domeniu
al unor relații mai întâi aproape
imposibil de întrezărit, al unei
neregularități, a dezordinii multiple;
cel puțin așa este ea percepută.
Științele obișnuite ale naturii nu fac o
deosebire clară între aceste două
domenii ale existenței naturale, dar
cu toate acestea ele sunt clar
separate. Avem, pe de o parte, tot ce
se petrece cu acea regularitate cu
care răsare Soarele în fiecare
dimineață, iar seara apune, cu care
răsar și apun stelele, precum și tot
ceea ce apare ca având o legătură
oarecare cu răsăriturile și apusurile
Soarelui: în mod regulat apar
primăvara lăstarii de creștere și se
dezvoltă în timpul verii, se ofilesc și
pier toamna. Și vedem multe alte
lucruri asemănătoare în natură care
trebuiesc percepute ca prezentând o
mare regularitate și ordine.
Dar există un alt domeniu al naturii,
care nu poate fi perceput în mod
asemănător. Nu putem aștepta o
furtună în același mod în care
așteptăm răsăritul Soarelui dimineața
și apusul Soarelui seara; aceasta nu
vine cu aceeași regularitate.
Siguranța cu care spunem: mâine la
ora zece vom vedea Soarele într-un
anumit loc pe bolta cerească, nu o
putem avea pentru a spune că vom
vedea într-un anume loc pe bolta
cerească o anumită formațiune de
nori sau în a spune cum va arăta acea
formațiune de nori. De asemenea, nu
vom putea spune cu siguranța cu care
anunțăm un anumit pătrar al Lunii, că
la cutare dată construcția din Dornach
va fi surprinsă de o furtună sau de o
vreme ploioasă. Se va putea calcula
cu o anumită precizie când vor avea
loc peste veacuri eclipse de soare sau
eclipse lunare; dar nu se poate indica
cu aceeași precizie producerea unor
cutremure sau a unor erupții
vulcanice.
Vedeți aici două domenii ale
existenței naturale separate; unul
care apare cu o regularitate mare, ce
poate fi pătrunsă de rațiunea noastră,
și un altul care nu poate fi resimțit la
fel, el manifestându-se cu mare
neregularitate. Iar ceea ce numim
natură în general, este de fapt o
confluență a marii regularități și a
neregularității, căci în orice clipă
impresia generală pe care o avem
despre existența naturii este
determinată de ceea ce se petrece cu
mare regularitate și de evenimentele
care se amestecă în această
desfășurare regulată a lucrurilor și ne
pot face surprize și care, de fapt, se
repetă mereu, cel puțin până la un
anumit grad.
În mod repetat, în contextele cele mai
variate ale expunerilor noastre, ne-
am gândit la un adevăr profund:
acela că omul, față de macrocosmos,
este un microcosmos, că într-un
anumit sens regăsim în om ceea ce
găsim în afară, în Univers. Așadar ne
putem aștepta ca și în om să găsim
ceva ca acele două domenii, un
domeniu al marii regularități, și un
domeniu al unei anumite
neregularități. În viața umană aceasta
se va putea însă exprima în mod
diferit de cel în care se afla afară, în
natură; dar și în om va trebui să ne
amintească ceva de dualitatea
regularitate-neregularitate, ordine-
dezordine din natură. Și acum
gândiți-vă la ceea ce am încercat să
prezentăm ieri cu ajutorul unui
exemplu tipic.
Acea personalitate tipică putea gândi
logic bine, când era vorba de a gândi
logic, putea calcula, putea emite
judecăți, putea să vadă fenomenele
naturii într-o anumită legătură, putea
inspecta și gândi lumea până la un
anumit grad într-un fel ordonat și
putea acționa în consecință: avea
așadar tot ceea ce vine din
regularitatea acționării rațiunii
noastre, a receptivității noastre și a
impulsurilor noastre voliționale. Pe
lângă acestea, personalitatea despre
care vorbim avea o altă viață, care s-
a exprimat în cele două lucrări pe
care le-am discutat. O viață despre
care ați putut vedea, din puținul pe
care l-am relatat din conținutul
cărților, că s-a desfășurat furtunos,
neregulat față de ceea ce oferă
rațiunea obișnuită, ordonată a omului.
Acolo jos în suflet erau furtuni, furtuni
adânci care se desfășurau în modul
pe care l-am putut descrie ieri. Și
într-adevăr, așa cum în mersul
regulat al Soarelui și al Lunii, în
germinarea, ofilirea și moartea
plantelor intervin furtunile și vânturile
care vin și trec, tot așa și în mersul
ordonat a ceea ce se dezvoltă din
capul și din inima umană intervin
acele furtuni care trebuie să ne apară
ca niște vise treze sau ca fulgerări
geniale care trec ca niște tresăriri și
se descarcă asemănător cu furtunile.
Dar nu vă veți îndoi de faptul că ceea
ce a apărut la Otto Weininger numai
într-un mod extrem, radical,
paradoxal, se găsește ca predispoziție
structurală în fiecare suflet uman.
Aceasta se găsește în fundalul oricărui
suflet uman. La sufletele obișnuite,
care nu au predispoziții de a fi atât de
geniale precum găsea că este
Weininger, aceasta se manifestă sub
formă de vise, dar întotdeauna ca
vise. Orice om visează, iar visele sunt
în definitiv ceea ce izvorăște din
adâncurile trupului astral, ajungând la
revelare prin faptul că acest trup
astral se oglindește în trupul eteric. În
orice natură umană este prezentă
conștiența trează a stării de veghe,
pe care un om ca Weininger o
numește conștiența fățarnică,
conștiența pedantă, dar și cealaltă
conștiență în care se manifestă visele.
Aceste vise, despre această întreagă
lume a viselor nu trebuie să se spună
că este prezentă numai atunci când
știm, noaptea, că visăm sau că am
visat. Omul visează tot timpul.
Visarea adevărată – ceea ce se
numește visare adevărată – numai
atunci când observi un timp visarea
continuă. Dar în realitate, visăm tot
timpul. Și dumneavoastră care vă
aflați în această sală, pe scaune, pe
lângă faptul că în dumneavoastră
trăiesc gândurile ce sunt exprimate în
această conferință, după cum sper,
dumneavoastră visați cu toții. Cu toții
visați în străfundurile sufletului
dumneavoastră. Iar visarea din timpul
nopții se deosebește de cea de acum
numai prin aceea că acum celelalte
gânduri le aveți într-un mod mai
conștient, mai puternic, și ele
predomină la cei mai mulți, cred eu;
pe când atunci când conștiența de
veghe este atenuată și nu poate fi
percepută și în același timp se
întrerupe și somnul, atunci, pentru un
timp, poate urca la suprafață ceea ce
acum se visează în subconștient. Prin
aceasta apare un vis conștient. Dar
viața de vis este continuă,
permanentă.
Efectiv, există o astfel de opoziție în
natura umană între regularitatea
gândirii obișnuite și neregularitatea
vieții de vis. Iar când cineva nu are
această regularitate a gândirii
obișnuite, dacă nu știe să ia lucrurile
în mod rațional și le ia o dată într-un
fel, altădată în alt fel, nu ca Soarele
care în fiecare dimineață răsare la ora
potrivită, atunci el nu este sănătos
din punct de vedere spiritual. Pe
lângă această conștiență sănătoasă,
în suflet, în fundul sufletului, avem
celălalt domeniu, domeniul furtunilor,
domeniul iregularităților.
Există într-adevăr în noi o
reproducere a mersului constelațiilor
pe bolta cerească în forțele care
alcătuiesc conștiența trează. Nu am
avea o conștiență de veghe dacă nu
am avea-o de la mersul stelelor de pe
cer. Dar forțele care sunt active afară,
pe care le observăm în fenomenele
meteorologice, în vânt și în furtuni,
acționează profund, în adâncul
sufletescului, în viața sub- și
inconștientă a omului – puteți prelua
acest lucru și dintr-o observație pe
care am făcut-o în ciclul de conferințe
«Conducerea spirituală a omului și a
omenirii». Microcosmic, noi
reproducem cu adevărat în această
privință macrocosmosul.
În prezent, se conștientizează prea
puțin aceste lucruri, căci trăim în
perioada pe care a pregătit-o
omenirea pentru a ne limita tot mai
mult la planul fizic, pentru a deveni
materialiști, iar fenomenul spiritual
însoțitor al materialismului este
simpla cultură a rațiunii, a rațiunii
care nu are spiritualitate. Dar, așa
cum am spus-o aici în mod repetat,
omenirea va trece și de aceasta
epocă. Iar Mișcarea bazată pe știința
spiritului ar trebui să pregătească
ceea ce trebuie să vină din nou ca o
intervenție spirituală.
Dar lucrurile nu au fost întotdeauna
așa, în sensul că oamenii nu au trăit
întotdeauna atât de lipsiți de spirit ca
azi, când sunt lipsiți de spirit în
măsura în care au o slabă conștiență
a faptului că există o legătură între
ceea ce omul face aici pe Pământ, în
toate evenimentele, în toate faptele
existentei terestre, și lumile
spirituale. Acest lucru se exprimă prin
aceea că, în prezent, în organizările
umane se acordă prea puțină atenție
felului în care intervin lumile spirituale
în lumile fizice. Amintiți-vă numai că
am arătat odată [Nota 4] felul în care a
vrut Pompiliu Numa, al doilea rege al
Romei, să rezolve organizările de pe
planul fizic. Acest lucru este povestit
în mod simbolic, dar dincolo de
această povestire simbolică se află un
fapt important. El s-a adresat nimfei
Egeria din lumea spirituală, care i-a
spus cum trebuie să se desfășoare
epocile, și atunci el a desemnat epoca
lui Romulus ca fiind prima, pe a sa ca
fiind a doua, adăugând încă cinci
pentru a ajunge la șapte, și în cadrul
acestui ansamblu de șapte putem găsi
într-un mod uimitor cum această
istorie regală a Romei s-a constituit
cu aceeași regularitate cu care se
construiesc cele șapte elemente
componente ale organismului nostru.
În timpuri mai vechi exista tendința
de a amenaja planul fizic în așa fel
încât această amenajare să
corespundă cerințelor lumii spirituale,
să fie într-un fel o copie a ceea ce se
petrece în lumea spirituală. În
prezent, oamenii nu țin seama de
asta.
Am menționat de mai multe ori că, în
prezent, oamenii nu mai au
sentimente de pietate nici față de
acea orânduire care este timpul
Paștilor, sărbătoarea de Paști. Deja
unii oameni se gândesc sa mute
duminica Paștilor fixând-o într-o zi
fixă, să nu-i calculeze data după
mersul stelelor așa cum se face acum,
ci s-o fixeze, de exemplu, ca primă
duminică din luna Aprilie, căci
registrele de conturi sunt mai ușor de
ținut în ordine, afacerile sunt mai ușor
de desfășurat printr-o asemenea
reglare a sărbătorii decât atunci când,
în fiecare an, în aceste registre apar
alte date pentru Paști. Dar aceasta
este numai un exemplu evident
pentru nenumărate situații care ar
putea fi aduse în prezent ca dovezi
pentru cât de puțin simț au oamenii
azi pentru a crea, în aranjamentele
lor în plan fizic, o imagine a ceea ce
se întâmplă în lumile spirituale și se
exprimă în lumea stelelor. Dar
lucrurile nu au stat întotdeauna astfel.
Au existat și timpuri mai vechi ale
omenirii în care mai exista
clarvederea atavică – în care exista o
conștiență profundă a faptului că
omul trebuie să trăiască aici, pe
Pământ, în așa fel încât viața sa și
conviețuirea dintre oameni să
reflecte, să copieze anumite lucruri
care se petrec în lumea spirituală și
se extind în lumea stelelor.
Sa luăm un exemplu: vechii evrei
aveau ca an bisericesc, adică anul
care era luat în considerație, anul
lunar de 354 ⅜ zile. Aceasta este
ceva mai scurt decât anul solar;
astfel, întotdeauna când se numără
anii lunari, rămâne un rest de câteva
zile – căci anul lunar nu acoperă anul
solar. După un anumit timp, rămân
de compensat tot mai multe zile în
plus. Atunci se fac unele compensări.
Însă aceste compensări între anul
lunar și anul solar se făceau în
antichitatea ebraică într-un anumit
fel, foarte special. Voi face doar
câteva referiri la acest mod de calcul,
căci nu ne interesează acum să
cunoaștem în detaliu această
problemă, ci ne interesează să
aducem în fața sufletelor noastre
întregul spirit al lucrurilor și sensul
lor. Printre vechile practici ebraice,
exista așa-numitul an jubiliar (an
sfânt). După 49 de ani solari –
aceasta înseamnă ceva mai mult de
50 de ani lunari – se intercala un an
care era un an de împăcare, de
reconciliere generală. În astfel de ani
de reconciliere se iertau anumite
lucruri pe care cineva i le putea
reproșa altcuiva. Celui care făcuse
datorii, acestea se puteau sau
trebuiau să-i fie iertate, cel care își
pierduse averea trebuia s-o
primească înapoi, și altele
asemănătoare. Era un an al
echilibrării, un an al împăcării după
șapte ori șapte ani solari, după 49 de
ani lunari, de fapt cincizeci și
jumătate, dar se poate spune
cincizeci de ani, pentru că anul
durează un timp și din aceasta cauză i
se poate considera doar începutul.
Așadar perioada jubiliară dura 345 de
zile, perioadă în care se puteau
acumula tot felul de lucruri, care erau
apoi iertate. Dacă se ia în considerație
faptul că trebuia realizată o
echilibrare între anul lunar și cel solar
și că prin aceasta, de 7 ori 7,
reprezentând 49 de ani solari, intrau
în 50 de ani lunari, se poate spune că
acest an jubiliar este ordonat după
numărul șapte. Așadar la baza acestui
an jubiliar – sau an sfânt – se afla o
anumită concepție a ciclului bazat pe
numărul șapte. Pentru a aduce în fața
sufletului întregul spirit al problemei,
ne vom concentra azi asupra
următorului aspect. Să ne îndreptam
atenția asupra faptului că în
antichitatea ebraică se trăia astfel
încât se spunea: Trăiești de-a lungul
zilelor, o zi după alta, trăiești 354 de
zile, apoi începe un an nou. Și trăiești
49 de ani, respectiv 50, de 50 de ori
unul după altul, apoi începe un an
jubiliar special pentru omenire. Și
acum, gândiți dumneavoastră, tot ce
trăia omul se petrecea în așa fel încât
în continuu exista aceasta senzație
asociată, se știa: au trecut 7, 8, 9 ani
de când a fost un an jubiliar și trebuie
sa așteptăm atât timp până să apară
un nou an jubiliar. Dar acest lucru nu
se face în mod arbitrar, ci este
reglementat întru totul în așa fel încât
are la bază o împărțire ocultă după
numere.
Nu vă veți îndoi de faptul că cei care
trăiau de exemplu în cel de-al 24-lea
an după un an jubiliar, calculau 24 de
ani în urmă până la anul jubiliar
precedent și înainte 26 de ani până la
următorul an jubiliar, și în felul acesta
se simțeau integrați în perioada dintre
anul jubiliar anterior și cel următor.
Acesta este un anumit mod de a te
întoarce în timp, adică în acest caz
sufletul omenesc este preocupat de
ceva care este inserat într-o anumită
ordine numerică. Această ordine
numerică trece asemănător cu un
curent continuu prin suflete. Sufletele
s-au obișnuit în decursul mileniilor să
simtă acest lucru, respectiv să
trăiască cu ceea ce am descris acum.
Da, acest lucru se imprima vieții.
Ceea ce retrăiești mereu în repetiții
aparține vieții, aceasta formează,
configurează sufletele astfel încât,
urmărindu-se sufletul ebraic vechi, s-
a găsit că în acesta exista o
conștiență a unei astfel de
configurări, a unei astfel de trăiri
lăuntrice în răstimpul dintre doi ani
jubiliari. Fiecare zi se inserează în
felul acesta într-un anumit mod în
ordinea temporală. Sufletul se
obișnuiește cu o anumită ordine care
este condiționată pe de o parte de
354, iar pe de altă parte, de 49 (7 ori
7), respectiv 50, și el poartă cu sine
acest lucru.
Acest lucru poate fi comparat cu
faptul că în copilărie învățăm să
calculăm și că mai târziu putem folosi
calculul; atunci îl stăpânim. Aceasta
creează o anumită configurație a
sufletului. Să reținem acest fapt și să
ne îndreptăm acum atenția asupra
unui alt lucru.
Planeta Mercur are, dacă socotim
după astronomia actuală, o mișcare
de revoluție în jurul Soarelui, care
este mult mai rapidă decât mișcarea
de revoluție a Pământului, astfel
încât, dacă luăm în considerare
mișcarea de revoluției a lui Mercur,
obținem următoarea imagine:
Pământul se mișcă încet în jurul
Soarelui, iar Mercur repede. Acum
aveți în vedere o revoluție a lui
Mercur, pe care să o luăm de 354 de
ori; putem să o luăm chiar de 354 ⅜;
apoi să o luăm din nou de 49,
respectiv de 50 de ori. Formați-vă
așadar în mod simplu aceste numere.
Gândiți-vă la o revoluție a lui Mercur
ca și cum ar fi un fel de zi cerească,
apoi 354 de astfel de revoluții ar fi ca
un fel an ceresc lunar pe planeta
Mercur, și pe acesta luați-l de 49,
respectiv de 50 de ori. Atunci acesta
ar fi un an jubiliar ceresc. Un an
jubiliar ceresc este, bineînțeles, mult
mai lung decât un an jubiliar terestru,
dar el este calculat după Mercur.
Așadar noi calculăm acum referitor la
Mercur exact la fel cum își calculau
vechii evrei anul jubiliar după zilele
lunare, respectiv terestre. Ei trăiau
zilele terestre una după alta, de 354
⅜ de ori. Acesta era un an. Luat de 7
ori 7 (49 respectiv 50) ne furnizează
un an jubiliar al vechilor evrei.
Acestuia îi corespunde o revoluție a
lui Mercur luată de 354 ⅜ de ori, iar
pe aceasta o luăm de 50, respectiv 49
de ori. Acesta este desigur un cu totul
alt interval de timp, totuși la bază se
află aceleași numere, numai că
unitatea de timp este cu totul alta
decât anul pământesc.
Acum să mai găsim un alt număr. Să-
l alegem pe Jupiter. Acesta se
deplasează mult mai încet, chiar
foarte încet. El are nevoie de
doisprezece ani pentru a da ocol o
dată Soarelui. Mercur se mișcă mult
mai repede decât Pământul, Jupiter
mult mai încet. Să observăm o astfel
de revoluție a lui Jupiter. De fapt,
este vorba despre un an Jupiterian,
dar îl luăm în considerare drept o zi,
pentru că este pe bolta cerească, iar
acolo toate măsurile pot fi luate în
mare. Așa cum luam în considerare
ziua noastră terestră, tot așa luăm în
considerare o perioadă atât de lungă
ca aceea în care Jupiter înconjoară
Soarele, drept o zi. Atunci, dacă am
lua această perioadă de 354 ⅜, am
avea un an Jupiterian mare, așa cum
alcătuim anul lunar, un mare an
Jupiterian. Acum nu mai luăm această
cifră de 7 ori 7, pentru că Jupiter
necesită atât de mult timp. Acesta ar
fi, deci, un an Jupiterian mare. În
cazul lui Mercur am calculat un an
jubiliar; în cazul lui Jupiter nu
calculăm decât un an după aceeași
metodă.
Să mai luăm în considerare încă o
planetă care nu era cunoscută
vechilor evrei; dar ei cunoșteau, în
schimb, sfera și credeau că aceasta ar
fi sfera de cristal exterioară, însăși
bolta cerească. Ea a fost descoperită
mult mai târziu, dar putem totuși
vorbi despre Uranus. Numai că evreii
credeau că aici, unde mai târziu a fost
localizat Uranus, ar fi sfera. Iar legat
de Uranus să luăm 49, respectiv 50
de revoluții (el se mișcă foarte încet).
Și acum să comparam toate acestea
cu anii tereștri.
Putem spune că aceștia ar fi un
anumit număr de ani tereștri. Așadar
dacă Mercur se rotește de 354 ⅜ ori
50 de ori în jurul Soarelui, aceasta ar
da un anumit număr de ani tereștri.
De 354 ⅜ revoluția lui Jupiter ar da
de asemenea un număr precis de ani
tereștri: un an Jupiterian mare. Iar 49
(50) de revoluții ale lui Uranus vor da
și ele un număr de ani tereștri.
Faptul uimitor este că acestea dau
întotdeauna același număr de ani
tereștri. Același număr de ani tereștri
se obține prin faptul că se iau 50,
respectiv 49 de revoluții ale lui
Uranus. Același număr de ani tereștri
dacă se iau 354 ⅜ revoluții ale lui
Mercur: este mereu un anumit număr
de ani tereștri. La Uranus perioada de
revoluție luată de 50 de ori; la Jupiter
de 354 ⅜ la Mercur de 50 de ori 354
⅜ așa cum am spus, dau un fel de an
jubiliar al lui Mercur în Cosmos [Nota
5]. Toate trei furnizează același
număr.
Ce resimțea însă vechiul evreu față de
acest număr? Acest număr era –
desigur în acesta intră și anumite
neregularități care-și au importanța
lor și pe care le putem trece cu
vederea astăzi – acest număr era
4182. Toate trei numerele sunt 4182.
În fiecare caz se poate spune că se
obține aproximativ acest număr, căci
se poate merge foarte precis pe 4182,
pentru că neregularitățile se explică
prin alte mișcări compensatorii, deci
sunt 4182 de ani tereștri. Așadar, ce
putea spune vechiul evreu? El putea
spune: aici pe acest Pământ tu
trăiești în sufletul tău ziua terestră de
354 de ori 50, și atunci este un an
Jubiliar, un mare an al împăcării. Dar
afară, în formarea gândurilor cosmice
se întâmplă ceva. Când o ființă
cosmică oarecare calculează revoluția
lui Mercur ca pe o zi și simte apoi în
Macrocosmos același lucru pe care-l
simți tu aici, cu sufletul tău, față de
anul Jubiliar, atunci această ființă din
Cosmos ar simți așa încât ar spune: o
revoluție Mercuriană ca o zi, luată de
354 ⅜ ori și de 49 respectiv de 50 de
ori echivalează cu un an Jubiliar,
calculat însă cu privire la Mercur;
totodată, un an calculat referitor la
Jupiter, și de 50 de ori revoluția sa în
jurul bolții cerești, dau așadar, același
număr, care se află la baza celorlalte
două.
Antichitatea ebraică a calculat
începutul Pământului – în mod
justificat – în așa fel, – chiar dacă în
prezent, noi plasăm un alt eveniment,
acolo unde antichitatea ebraică
calcula începutul Pământului – încât,
dacă se calcula mai departe de la
începutul Pământului 4182 de ani, a
venit marele an al împăcării, când
Christos a apărut în trup. Aceasta
înseamnă că antichitatea ebraică își
determina ordinea temporală în așa
fel încât de la începutul evoluției
Pământului până la apariția lui
Christos în trup socotea un mare an
jubiliar al lui Mercur, sau un an
jupiterian, sau 50 de revoluții ale
sferei exterioare, pe care o denumim
astăzi traiectorie a lui Jupiter.
În toate acestea aveți un minunat
exemplu al faptului că sufletul
omenesc trebuia să se pregătească
pentru marele an jubiliar cosmic, prin
faptul că prin organizația socială de
aici de pe Pământ, realizată în funcție
de 354 ⅜ și de 7 ori 7, respectiv 50,
el era acordat la a viețui ordinea de
afară, din Univers, adică la a
configura în sine formele necesare în
acest sens.
Și dacă e să urmărim gândirea
acelora care au crescut în sânul
iudaismului, putem spune că acești
oameni au presupus că Christos va
coborî din Soare pe Pământ în
conformitate cu gândurile ființelor
infinit de sublime din Univers, și care
pot fi indicate, interpretate din mersul
regulat al stelelor. Și că acolo, afară,
se gândește în conformitate cu legea
lui 354 ⅜, a lui de 7 ori 7. Și lucrurile
sunt în așa fel orânduite, încât cel
care se orientează, de exemplu, în
funcție de un ceas legat de planeta lui
Mercur, trebuie să socotească
perioada de revoluție a lui Mercur
drept o zi, iar un an jubiliar de la
începutul lumii și până la Misteriul de
pe Golgota. Și așa cum gândește
omul în conformitate cu zilele sale
pământene, tot așa gândesc ființele
cosmice, începând din momentul în
care iudaismul consideră că s-a
născut lumea și până la apariția
Misterului de pe Golgota, după
măsurile cosmice. Iar acolo sufletele
au fost pregătite prin ordinea socială
să gândească acest mare gând din
cadrul devenirii Universului, să se
formeze în acest sens. Aceia care
aveau să înțeleagă în timpul apariției
creștinismului, Misteriul de pe Golgota
în privința încadrării sale în timp,
trecuseră prin această pregătire, își
formaseră sufletele în felul acesta. De
aceea ei puteau ști că Misteriul de pe
Golgota va veni. Aceștia au putut apoi
redacta Evangheliile, căci înțelegerea
a ceea ce stă la baza coborârii
Spiritului cosmic solar pe pământ o
asemenea înțelegere presupune ca
sufletul să se fi pregătit pentru ea.
Vedem astfel un minunat exemplu
cum este pregătit sufletul omenesc
prin conviețuirea socială reglată
spiritual de către inițiați, să înțeleagă
un anumit eveniment și în general să
îl cuprindă. Ce se exprimă în aceasta?
Conștiența profundă a faptului că
ceea ce trebuie să concepem și în
conviețuirea socială prin conștiența
noastră de veghe trebuie să aibă o
anumită legătură cu lumea stelară.
Nu putem înțelege Misteriul de pe
Golgota, nu îl putem cuprinde cu
rațiunea, dacă nu vedem legătura
rațiunii însăși cu acel parcurs al
gândurilor ce se exprimă în mișcările
de revoluție ale stelelor, exprimate în
cifre. Tot ceea ce este legat de
conștiența noastră de veghe depinde
în mod conștient sau inconștient – în
acest caz conștient, reglat de către
inițiați –, de mersul regulat al stelelor.
Iar din adâncul sufletului nostru urcă
la suprafață ceea ce se anunță în
acest mod, cum am descris, în vise,
sau în străfulgerări geniale cum sunt
cele ale lui Weininger, care uneori nu
corespund acestui mers al stelelor, ca
la Weininger, urmând să se dezvolte
abia într-o încarnare următoare, cum
v-am expus ieri.
Și cu ce anume se leagă celălalt
aspect? Pe când capul nostru
gândește, așadar, conștient sau
inconștient, inima noastră simte; pe
scurt, tot ceea ce aparține conștienței
de veghe, este corespunzător
mersului stelelor, iar ceea ce este
conștiență a noastră mai mult sau
mai puțin de vis sau de fantezie sau
uneori chiar conștiență genială,
corespunde mai mult lumii elementale
a proceselor Pământului, de care
depind și furtunile, vijelia, grindina,
cutremurele și celelalte. Și noi privim
adânc în existența naturii care poate
deveni astfel pentru noi ceea ce
oamenii oarecum inițiați au spus-o
deja dintotdeauna: Ce ar mai fi
natura, dacă nu ar fi reglată de
mersul regulat al Soarelui, al Lunii și
al celorlalte stele, deci dacă ea nu s-
ar desfășura într-o ordine regulată?
Ce ar fi natura, dacă ar exista numai
grindină, ploi, furtuni, vijelii,
cutremure și vulcani? – Acești inițiați
au spus dintotdeauna: Această natură
cu toate fenomenele ei ar fi o
somnambulă!
Și acum privim la mersul stelelor, ce
ne apare în raporturile regulate ale
cifrelor și în sens ocult, și știm că
acolo avem aspectul macrocosmic al
conștienței noastre de veghe. Apoi
privim în lăuntru, la conștiența
noastră de vis, la ceea ce se exprimă
mai mult sau mai puțin prin această
conștiență de vis, și acolo avem ceea
ce se desfășoară în afară în
manifestările neregulate ale
Pământului nostru ca o imagine
oglindită. Privim în sus la cer și la
depărtarea stelelor și avem acolo
expresia macrocosmică a conștienței
noastre de veghe. Privim în jos la
Pământul cu manifestările sale și
avem o imagine, ca și cum natura ca
somnambulă, ca visătoare
somnambulă ar reflecta în afară ceea
ce se desfășoară în adâncurile
sufletului nostru. Spiritul nostru
gândește astronomic. Viața noastră
sufletească visătoare, plină de
fantezie, adesea somnambulă,
trăiește și se întrețese în conformitate
cu marea conștiență somnambulă a
naturii Pământului. Acesta este un
adevăr profund.
Gândiți-vă până mâine în ce măsură
aveți astronomie în conștiența
dumneavoastră de veghe și
meteorologie în subconștientul
dumneavoastră. Ieri am abordat prin
Otto Weininger un exemplu de
viețuire a astronomiei în om, însă
atenuată oarecum de către
meteorologie. Despre aceasta vom
mai vorbi mâine.

Acasă Lucrări Online Index GA170 Precedenta Următoarea

Biblioteca antroposofică

Căutare Lucrări Online Index GA170 Precedenta Următoarea

Corecturi
 Rudolf Steiner
ENIGMA OMULUI.
FUNDAMENTELE SPIRITUALE
ALE ISTORIEI UMANE
GA 170

CONFERINȚA a III-a
Dornach, 31 iulie 1916

Dacă ne amintim cele discutate în

ultimele două zile și readucem în fața
sufletului nostru principalul rezultat
atins, acesta constă în faptul că omul
este, în fond, expresia unei naturi
duble. Am văzut cum tot ceea ce
animă sufletul uman în starea de
conștiență de veghe, trebuie atribuit
unor influențe, impresii care sunt –
dacă expresia este luată în sens
cosmic – impregnate omului din
regiunea cerească, universală. Ceea
ce se află în anumite regiuni mai
profunde ale naturii umane, ceea ce
nu urcă în viața normală în conștiență
decât în vis, trebuie atribuit
influențelor, impresiilor
Pământescului, ale terestrului în sens
îngust. Când observăm lumea în
sensul științei spiritului, tot ce le
apare simțurilor trebuie să apară ca o
adevărată expresie a spiritualului.
Și cu privire la aspectul său, cu privire
la manifestarea sa sensibilă, omul
este cu adevărat o expresie a naturii
sale duble. Cel mai bine ne putem
actualiza acest lucru dacă observăm
scheletul, pentru că aici el este cel
mai pregnant; capul, partea de craniu
și restul trupului, amândouă fiind
legate, în fond, numai printr-o
„legătură” scheletică. Capul este de
fapt numai așezat deasupra. El poate
fi îndepărtat. Acest lucru dă și
exterior, în imaginea plastică,
expresia acelei naturi duble; căci
omul își are conștiența sa de veghe
datorită capului său, craniul său; prin
faptul că el are restul naturii, care la
schelet îi este atârnată de cap, el are
tot ce se desfășoară mai mult sau mai
puțin în subconștient și care urcă în
vise, dar urcă și prin aceea că el
aduce la incandescentă, înflăcărează,
străluminează conștiența de veghe
obișnuită în fantezie creatoare a
poetului, a artistului. Aici
coacționează întotdeauna, chiar dacă
este partea cea mai nobilă a naturii
Pământești, totuși tocmai natura
terestră, prin ceea ce este altfel
conștiența obișnuită. Am văzut ieri
cum din conștiența unei anumite
culturi temporale, cultura ebraică a
putut să indice tocmai cum au avut
oamenii cunoștințe bogate,
fundamentale privind legătura dintre
starea de conștiență de veghe a
omului cu fenomene supraterestre, cu
fapte supraterestre. Am văzut cum,
de fapt, ceea ce putem numi lumea
gândurilor cosmice, care se exprimă
în mișcările stelelor, își creează
imaginea în ceea ce omul are ca stare
de conștiență de veghe, ceea ce are
el prin faptul că se folosește pentru
conștiența de veghe în primul rând de
organul capului său. Noi am studiat
minunata încadrare a omului în
Universul integral și totodată întru
câtva în faptele cerești și cele
Pământești.
Dacă vrem să apreciem corect tot ce
este legat de aceste fapte esențiale,
pline de semnificație, trebuie să ne
debarasăm de prejudecăți. Și o astfel
de prejudecată ahrimanică există mai
cu seamă la cei care vor să fie într-un
anumit sens mistici. Este prejudecata
care se exprimă într-o anumită
simțire și care constă în aceea că se
spune: Pământescul este lipsit de
valoare, ceva ce trebuie învins,
depășit cu orice preț, el este
materialul grosier și comun despre
care un om care tânjește cu adevărat
după lumea spiritului nici nu
vorbește; lucrul spre care trebuie să
te străduiești este spiritualul! Așa
sunt resimțite lucrurile, chiar dacă
adeseori mai există și reprezentările
cele mai confuze privitor la acest
spiritual și se alcătuiesc chiar imagini
senzoriale despre acesta. Din această
cauză afirm că aceea ce se ia în
considerare se exprimă mai mult ca
un fel de simțire plină de prejudecăți.
Însă cineva nu va înțelege niciodată
nici entitatea omului și nici a
Cosmosului, dacă vrea să trăiască în
această simțire plină de prejudecăți.
Căci această simțire o poți avea
numai când contempli Pământul ca
om ce trăiește pe Pământ în trup fizic,
într-un mod unilateral, și plecând de
la această contemplare a Pământului
ai și nostalgia, desigur justificată, a
ceva ce este supraterestru și pe care
trebuie să-l parcurgi între moarte și o
nouă naștere. Dar niciodată nu vei
putea avea pe deplin un fel de
sentiment al înțelegerii plenare a
vieții dintre moarte și o nouă naștere,
dacă vei vorbi despre lucrurile
pământești așa cum am arătat. Căci
oricât ar părea de paradoxal, este
adevărat și veți putea extrage din
anumite cicluri în care veți găsi
expuse în detaliu: Același lucru pe
care îl are în fața sufletului omul aflat
între naștere și moarte, adică omul
aflat în trupul fizic, când vorbește
despre cer, îl are în fața sufletului cel
mort, care se află între moarte și o
nouă naștere, omul care trăiește în
spirit și în suflet; atunci când el
vorbește – în același sens – despre
Pământ. Căci pentru oamenii care
trăiesc în cer, lumea de dincolo este
Pământul. Pentru ei, lucrul cel mai de
preț la care privesc, este Pământul. Ei
vorbesc despre Pământ așa cum
vorbim noi despre cer. Este țara
nostalgiilor lor, la care vor din nou să
ajungă într-o nouă reîncarnare. Și
dacă nu ai în vedere acest lucru
capeți un sentiment fals despre felul
cum trăiesc morții.
Am atras atenția în repetate rânduri
că trebuie evitată pedanteria și
credința că principiul de bază care
afirmă că „în spiritual, totul este
inversat” ar putea fi aplicat în mod
simplu, încât să spună: Îți reprezinți
corect lumea spirituală dacă ți-o
imaginezi în mod invers față de cea
fizică. Dintr-o aplicare abstractă a
unei astfel de propoziții nu va rezulta
nimic deosebit. Trebuie luate în
considerare faptele în detaliu, dar
este adevărat că acest principiu
fundamental, așa cum l-am pomenit
aici, este valabil pentru multe
aspecte. Astfel, de exemplu, cel care
trăiește cercetând în lumile spirituale,
va putea cunoaște o țară minunată în
care oameni izolați se găsesc printre
alți oameni. Ceilalți oameni printre
care se găsesc oamenii izolați, sunt
oameni normali, ca și oamenii tereștri
credincioși – eu spun oamenii
pământeni credincioși – Aceștia sunt
cei care au un anumit sentiment față
de ceea ce este terestru. Dar printre
aceștia ceilalți, unii trăiesc izolați în
această țară despre care vorbesc,
care contestă cu totul ceea ce este
pământesc, contestă orice materie,
orice substanță și ei spun că nu ar
exista decât spiritualul și că ar fi o
superstiție să vorbești despre
materie. Țara despre care vă
povestesc nu se află însă aici, în
lumea fizică, ci este un ținut spiritual
pe care-l descoperi atunci când îți
îndrepți atenția spre anumite părți ale
lumii spirituale, să spunem, de la
mijlocul secolului al XVIII-lea până la
mijlocul secolului al XIX-lea. Pe atunci
mai trăiați cu toții în lumea spirituală,
se poate spune că cel puțin în prima
parte mai trăiam cu toții în lumea
spirituală și eram în așa fel în lumea
spirituală încât în medie aveam ca
suflete simțiri legate de lucrurile
cerești în care ne aflam și despre cele
pământești la care ne străduiam să
ajungem și de faptul că Pământul
constituia un „dincolo”. Dar acolo au
existat și alții, care considerau
vorbirea despre cele pământești ca pe
o superstiție, care susțineau că nu ar
exista decât spiritualul, iar orice lucru
pământesc, material, ar fi himeră.
Apoi, acești oameni, bineînțeles, au
fost și născuți. Ei au avut
numele Ludwig Büchner [Nota 6], Ernst
Haeckel [Nota 7], Carl Vogt [Nota 8],
etc. Acești oameni pe care
dumneavoastră îi cunoașteți suficient
în privința vieții lor în lumea fizică,
sunt aceia care tocmai în ultimul
stadiu al pregătirii pentru intrarea în
lumea fizică declarau orice lucru
material ca fiind o superstiție, care nu
recunoșteau decât spiritualul ca
singur adevăr pentru că pe acesta îl
aveau în jurul lor și pentru că nu
voiau să privească spre ceva ce nu
exista în jurul lor, și care se afla în
lumea de dincolo. Veți întreba: Cum
se face că acești oameni s-au născut
apoi și s-au dezvoltat devenind
treptat suflete care vorbesc despre
materie ca despre singurul lucru
existent? – Această întrebare o veți
pune, dar ar putea să vă fie inteligibil
acest lucru, căci acești oameni,
înainte de a se naște nu au arătat
interes pentru materie și acest lucru
le-a rămas; căci cine desemnează
materia ca fiind ceva absolut și nu ca
ceva care este numai expresie a
spiritualului, acela nu înțelege nimic
referitor la materie și nu ești
materialist când reprezinți
materialismul așa cum au făcut-o
personalitățile amintite, nu ești
materialist prin aceea că înțelegi
lucrul material ca pe ceva material, ci
tocmai prin faptul că nu înțelegi
materialul ca fiind material. Așadar în
această privință nu s-au schimbat, și
anume, ei nu au prezentat o
înțelegere pentru viata materială.
Vedeți aici un domeniu în care există
o inversare deplină, o inversare reală
fată de lumea spirituală, fată de ceea
ce crezi în lumea fizică în
conformitate fenomenelor. Dar așa
cum am spus nu este îngăduit să
extinzi acest principiu fundamental în
mod abstract la toate lucrurile. Spun
toate aceste lucruri anume pentru a
nu se concepe caracterul de lume de
dincolo al pământescului din timpul
vieții noastre între moarte și o nouă
naștere, pentru a nu se înțelege
opoziția care se exprimă în vechea
mitologie greacă prin cele două
cuvinte „Uranos” și „Gaia”, ca și cum
unul ar fi lucrul absolut valoros și
celălalt de o valoare neglijabilă;
dimpotrivă, lucrurile trebuie înțelese
ca și cum ar exista doi poli opuși în
cadrul unui lucru unitar. Uranos este
într-un anumit fel circumferința, iar
opusul polar al acesteia este punctul
central, Gaia. La început, grecii nu s-
au gândit deloc la aspectul sexual,
îngust, al omului sau al
pământescului, atunci când vorbeau
despre Uranos și Gaia, ci ei se referau
la această opoziție pe care am
caracterizat-o acum – ceresc, terestru
–, la această opoziție ca atare s-au
gândit ei.
A trebuit să expun acest lucru pentru
că altfel nu s-ar putea obține o
înțelegere pentru ceea ce am de spus
mai departe. Și așa, este foarte greu
să faci azi accesibile omenirii anumite
adevăruri mai profunde. Dar se poate
totuși atinge o problemă, chiar și
numai superficial, și chiar așa se va și
întâmpla, în măsura în care este
posibil.
În considerațiile pe care le avem de
făcut, vă rog, așadar, să mențineți în
atenție în ce sens are omul o natură
dublă, și cum se exprimă această
natură dublă prin aceea că el este
alcătuit din cap și din restul trupului.
Capul omului își parcurge partea cea
mai importantă a modelării sale,
întreaga sa formare, de fapt, încă în
timpul dintre ultima moarte și nouă
naștere. Bineînțeles, capul fizic este
produs în plan terestru; dar nu despre
aceasta este vorba, ci de faptul că
forma pe care o primește, modul în
care este el format, sunt legate de
forțe aflate departe în trecut. Omul
obține realmente din cer capul
format, căci toate forțele care
acționează aici între moarte și o nouă
naștere există pentru a forma capul
omului. Chiar dacă acest cap trebuie
să parcurgă calea nașterii fizice și a
eredității fizice, omul îl primește din
cer. Astfel încât, în ceea ce privește
forma trupului, omul este un produs
al lui Uranos și al Gaiei: capul este
rezultatul unor forțe cerești, restul
trupului este rezultatul unor forțe
pământești: Uranos și Gaia.
Apoi omul intră în existență, și după
naștere în el este foarte evident acest
lucru, atât de evident încât se poate
spune: aici este introdus în lumea
fizică ceva care, în ceea ce privește
capul, este o amprentă a acelor forțe
care acționează în cer, iar în ceea ce
privește trupul, este o imagine a
forțelor care acționează pe Pământ.
După ce omul a fost născut, acest
lucru este deosebit de puternic
exprimat. Pentru cel care poate
străvedea cu o cunoaștere profundă
omul, există un contrast puternic
între cap și restul trupului. La copilul
mic, există într-adevăr un contrast
puternic. Trebuie numai să învățăm a
observa asemenea lucruri fără idei
preconcepute; atunci vom observa că
există un mare contrast între cap,
domeniul lui Uranos în om, și restul
trupului, domeniul Gaiei în om.
Să observăm viața până la primul
moment crucial important, până la
aproximativ șapte ani, până la
schimbarea dentiției. Noi știm că
aceasta este primul segment
important al vieții omului. Acest timp
este foarte important, căci acum vine
paradoxul care trebuie înțeles în mod
corect. Căci în această perioadă dintre
naștere și schimbarea dentiției omul
este, de fapt, înțeles foarte greșit de
către cei care-l observă fizic. Am
atras atenția asupra acestui fapt în
mod repetat, din alte puncte de
vedere. În primii săi șapte ani de
viață omul este privit ca și cum ar fi
deja sau masculin, sau feminin. Dintr-
un punct de vedere superior, acest
lucru este complet greșit. Numai
materialismul actual este de această
părere, din care cauză el observă
întotdeauna exteriorizările din cursul
primilor șapte ani de viață ca
exteriorizării sexuale, ceea ce ele nu
sunt. Va fi mult mai sănătoasă,
cândva, o concepție care va ști că în
primii șapte ani de viață copilul nu
este de fapt o ființă sexuată, ci una
asexuată. Exprimat în mod comun, se
poate spune că lucrurile arată numai
ca și cum omul ar fi, în primii șapte
ani, deja masculin sau feminin. Acest
lucru pare astfel pentru că în
materialism nu există în plan fizic o
altă deosebire bine delimitată între
ceea ce omul numește azi în mod
greșit în primii șapte ani, ca fiind
masculin –și numește astfel și mai
târziu – și la fel, ceea ce numește el
feminin. Căci el consideră că ceea ce
este mai târziu este urmarea a ceea
ce există deja; însă acest ceva nu
există. Acum, vă rog să preluați într-
adevăr ceea ce eu am spus, în mod
intens în simțirea dumneavoastră,
pentru a nu cădea în eroarea de a
introduce imediat judecăți de valoare,
după modelul practicat azi în alte
domenii unde nu se mai judecă
obiectiv, ci se judecă după un sistem
de valori, acolo unde lucrurile trebuie
înțelese numai obiectiv.
Ceea ce în primii șapte ani arată a fi
bărbătesc – și aici vă rog să luați în
considerare ceea ce am spus despre
Uranos și Gaia –, nu este bărbătesc
ca atare, ci este numai exterior
modelat astfel încât ceea ce
acționează numai asupra capului,
forțele cerești, să acționeze mai
departe și să formeze omul și silueta
umană în conformitate cu ceea ce
este extraterestru, după cele cerești.
Nu este deloc bărbătesc, ci este
format după Uranos, după
extraterestru! Eu am spus: în mod
preferențial, capul omului este ceresc,
restul trupului pământesc. Dar
pământescul primește o iradiere
cerească, precum și ceea ce este
ceresc primește o iradiere
pământească. Totul se află în
interacțiune; dar precumpănește când
una, când alta. S-ar putea spune că
ceea ce este ceresc adumbrește la un
soi de oameni trupul și-l face așa
încât se spune că el este bărbătesc.
Dar aceasta nu are de a face cu
sexualitatea, este numai o organizare
care este mai mult uraniană; pe când
o altă organizare la alți indivizi este
mai mult terestră, ține mai mult de
Gaia. Omul nu este deloc o ființă
sexuată în primii șapte ani; aceasta
este o iluzie. Organismele se
deosebesc prin aceea că într-un caz
acționează mai mult cerul, în celălalt
mai mult Pământul. Eu am spus din
capul locului că pentru o observare a
lumii, ceea ce este pământesc are tot
atâta valoare ca și ceea ce este
ceresc, pentru a nu da loc la judecăți
de valoare astfel încât să se creadă,
în sensul lui Weininger, că femininul
ar fi minimalizat prin aceea că dintr-
un punct de vedere mistic sublim, el
ar fi numai pământesc sau Gaia.
Fiecare este polul celuilalt, dar încă
nu are nimic de a face cu sexul.
Ce are loc în ființa umană, în
organizarea umană în timpul primelor
șapte ani? Trebuie să înțelegeți tot ce
spun în sensul că el are loc în mod
preponderent, căci există însă
întotdeauna și aspectul opus, dar
ceea ce descriu eu este prezent în
mod principal. În primii șapte ani
există permanent acțiuni de forță,
curenți care se îndreaptă de la restul
trupului spre cap. Există, fără
îndoială, și curenți care se îndreaptă
de la cap spre restul trupului, dar
aceștia sunt slabi în această perioadă
în comparație cu acei curenți puternici
care se îndreaptă dinspre trup spre
cap.

Faptul că acest cap crește, în primii

șapte ani, că el continuă să se
formeze, acest lucru se datorează
faptului că restul trupului își trimite
forțele în cap; în primii șapte ani,
trupul se înghesuie în cap, iar capul
se adaptează organizării corporale.
Acesta este lucrul esențial al
dezvoltării umane; anume că în primii
șapte ani, capul se adaptează
organizării corporale. De aici rezultă și
particularitatea care poate fi
observată când ai un simț fin pentru
modificarea feței umane în primii
șapte ani de viață, anume această
iradiere în sus a restului organizației
corporale. Observați cum este fața
copilului și cum după schimbarea
dentiției ea a devenit cu totul alta, în
expresia căreia s-a revărsat într-o
oarecare măsură întregul trup.
Apoi vine vremea cuprinsă între
aproximativ al șaptelea până la al
paisprezecelea an de viață a omului,
până la maturizarea sexuală. Atunci
se întâmplă exact lucrul opus: o
curgere continuă a unui curent de
forțe ale capului înspre organism,
spre interiorul trupului; acum trupul
se adaptează capului. Este foarte
interesant de perceput felul în care
are loc o revoluție completă în
organism: un curent ascendent de
forțe ale trupului spre cap în primii
șapte ani, care-și găsește sfârșitul în
schimbarea dentiției, iar apoi o
inversare, un curent descendent de
forțe. Abia prin această coborâre a
curentului de forțe omul devine o
ființă sexuată. Abia acum, omul
devine o ființă sexuată. Iar ceea ce
face din organele care anterior erau
organe cerești sau pământești organe
sexuale, vine din cap, este spirit.
Organele fizice – putem exprima
lucrurile chiar așa – nu sunt
predeterminate pentru sexualitate;
ele trebuie să fie adaptate pentru
sexualitate. Iar cine susține că ele ar
fi adaptate de la început pentru
sexualitate judecă numai după
părerea exterioară. Ele sunt în așa fel
încât sunt adaptate unele cerescului,
altele pământescului. Ele sunt
imagini. Caracterul sexual le este
imprimat abia prin ceea ce vine prin
curentul ce pornește din cap între cel
de al șaptelea și cel de al
paisprezecelea an. Abia atunci omul
devine o ființă sexuată.

Este deosebit de important ca aceste

lucruri să fie reținute; căci în practică
apare în orice clipă situația în care
unii oameni vin cu copii cât de mici și
se plâng de faptul că aceștia comit
necuviințe sexuale. Acest lucru nu
este deloc posibil înainte de șapte ani,
căci ceea ce există atunci nu are
nimic sexual, nu are această
semnificație. Și nu ar putea fi
obținută o vindecare pe calea
medicinii, ci pe o cale normală, prin
aceea că astfel de lucruri nu ar mai fi
desemnate prin nume
necorespunzătoare îmbrăcându-le
într-un înveliș de noțiuni
necorespunzătoare. Ar trebui să se
obțină din nou acea, aș spune,
nevinovăție sfântă, pe care o aveau
cei vechi cu privire la aceste lucruri,
cărora nu le-ar fi trecut prin minte să
vorbească despre sexualitate la copii,
datorită științei lor atavice primite din
lumea spirituală. Eu m-am mai referit
la aceste probleme din alte puncte de
vedere.
Dacă însă veți lua în considerare
adevărurile importante pe care le-am
putut obține din lumea spirituală
despre om și legăturile sale cu lumea
terestră și ceea cerească, veți vedea
clar cum un om
ca Weininger corespunde, în mod
caricatural, anumitor idei justificate.
Căci dacă el ar străvedea lucrurile așa
cum au fost ele expuse aici, ar putea
spune cu o anumită justificare: Omul
este introdus din lumea spirituală în
cea fizică, în așa fel, încât abia prin
ceea ce obține capul său din lumea
fizică în timpul primilor șapte ani,
devine din ceea ce este ceresc în el,
masculin, iar din ceea ce este
terestru, feminin. Va trebui să
revenim mai târziu asupra anumitor
curenți și fortificări care sunt
importante pentru dezvoltarea umană
în anii mai târzii. Acum ar fi bine să
ne concentrăm asupra dezvoltării
umane în timpul primilor paisprezece
ani. Prin astfel de lucruri veți obține o
reprezentare a faptului că viața
exterioară este de fapt o viață Maya,
o viață în marea iluzie. Căci este cu
adevărat o iluzie, și nimic altceva
decât o iluzie, afirmația că oamenii
sunt introduși în lume ca bărbătesc și
feminin. Abia elementul terestru pe
care îl obțin în primii șapte ani cu
capul lor, acesta îi face pe Pământ
ființe sexuate.
Pentru cine abordează aceste lucruri
nu numai cu capul, ci și cu întreaga
înțelegere a inimii, trebuie acum să se
ivească întrebarea peste care nu se
poate trece prea ușor: Cum se face
oare că omul trăiește în Maya, în
iluzie? Are acest lucru importanță?
Oare, luat în fond, nu este ceva care
te poate întrista, faptul că omul
trăiește în iluzie? Nu ar fi fost mult
mai corect din partea divinității și a
zeilor dacă ei nu l-ar fi lăsat pe om să
trăiască în iluzie, ci l-ar fi lăsat să
privească în așa fel în lume încât să
nu trebuiască să caute adevărul
dincolo de aparențe și să nu fie nevoit
să trăiască în iluzie? De ce trebuie
oare ca omul să trăiască mai întâi în
iluzie? – Această problemă ar putea
genera o concepție despre lume
foarte pesimistă, faptul că omul
trebuie să trăiască în iluzie. Există,
desigur, motive bine întemeiate
pentru care omul trebuie să trăiască
în iluzie; căci dacă omul s-ar naște de
la bun început în adevăr, dacă
adevărul i-ar fi dat prin naștere, dacă
el nu ar trebui să-l caute, omul nu ar
putea deveni niciodată o
personalitate, nu ar putea deveni
niciodată liber. Omul nu poate cuceri
libertatea decât în cadrul sferei
Pământului. Dar acest lucru îl poate
face numai prin aceea că în strădania
terestră el devine o personalitate.
Faptul că îl întâmpină în exterior mai
întâi ceea ce este încă aparență, și că
el trebuie să caute partea interioară a
acestui exterior, aceasta
descătușează în interiorul său forțele
care, treptat, îl fac o personalitate
liberă în cursul a numeroase
reîncarnări. Vă puteți limpezi aceste
lucruri cu ajutorul unei comparații. Să
luăm o carte valoroasă oarecare, să
spunem «Divina Comedie» a lui
Dante. Teoretic, și numai teoretic, ne
putem imagina foarte bine că omul ar
ajunge în cu totul alt mod la
cunoașterea «Divinei Comedii», decât
în mod obișnuit. Cum ajunge azi omul
la cunoașterea «Divinei Comedii» a lui
Dante? Fie prin aceea, că îi este
recitată de cineva, că o aude, așadar,
exterior în sunete care nu au nimic de
a face cu conținutul «Divinei
Comedii», fie că o citește. Dacă o
citește, el nu are în realitate în fața sa
nimic altceva decât semne, care nu
au nici cea mai mică legătură cu
conținutul «Divinei Comedii».
Teoretic, ar putea exista tot atât de
bine și alte semne. Da, în felul acesta
învață azi omul să cunoască
conținutul unei lucrări valoroase. Din
exterior el învață să-i cunoască prin
recitare, dar vorbirea nu are nimic de
a face cu conținutul lucrării, așa cum
a țâșnit din capul lui Dante, este
numai o mijlocire exterioară. Dar
teoretic – și nu numai teoretic țin eu
să subliniez – ar fi posibil să ajungem
și pe altă cale la conținutul «Divinei
Comedii»: Din interior spre exterior,
pur și simplu prin aceea că la o
anumită vârstă, conținutul ar urca în
sufletul nostru, în conștiența noastră
trează, printr-un vis. Acest lucru nu
este numai teoretic, ci s-ar putea
foarte bine, dacă lumea nu ar fi astfel
organizată încât noi să fim obligați să
trecem mai întâi prin Maya. Dacă n-ar
trebui să trecem prin Maya, atunci
lucrurile s-ar prezenta astfel: Cele ce
au fost deja produse, să spunem, de
Homer, Dante, Platon etc., le-am
vedea înălțându-se într-o bună zi ca
pe un vis. Noi nu ar trebui să ne
procurăm printr-o mijlocire exterioară
cunoașterea lor. Rafael nu ar fi trebui
să-și picteze tablourile, ci ar fi trebuit
numai să le conceapă în mod viu, în
spiritul său, iar cei care trăiesc în
urma lui le-ar putea lăsa să se ridice
din ei înșiși, fără a primi nimic altceva
decât un fel de direcție spre Rafael.
Ceea ce vă povestesc acum nu este
nici măcar o ipoteză, ci pe vechea
Lună așa se întâmplau lucrurile, totul
era mijlocit în acest fel. Acolo era
într-adevăr așa. Pe Lună nu se învăța
cititul, totul lua naștere din interior.
Trebuia numai ca acele lucruri să fie
existat odată acolo, însă după aceea
ele se ridicau din interior. Dar liber nu
puteai fi. Erai pur și simplu ca un
automat al timpurilor trecute. În acel
timp străvechi totul lua naștere în
interiorul omului. Atunci nu puteai
deveni o personalitate liberă. Noi nu
obținem cunoștințele noastre pentru a
repeta ceea ce există deja în afara
noastră, ci pentru a deveni
personalități libere. Numai prin faptul
că ne consolidăm în contact cu ceea
ce mai întâi nu are nici o legătură cu
motivul venirii noastre pe lume,
devenim personalitate liberă. Acesta
este progresul de la perioada lunară
la cea actuală a Pământului, faptul că
atunci nu eram ființe libere, ci totul se
ridica în noi ca imaginațiune. Iar
acum trebuie să ajungem la ele în
exterior. Iar prin faptul că acum
parcurgem procesul spiritual care
constă în aceea că citim sau auzim,
devenim personalități libere. Când se
spune că omul își dobândește
cunoștințele de dragul lor, acest lucru
nu este întru totul corect. Omul își
dobândește cunoștințele pentru ca el
să devină o ființă personală liberă.
Aceasta este unul din lucrurile pe care
trebuie să le reținem.
Celălalt lucru de reținut poate fi luat
în discuție printr-o întrebare: De fapt,
la ce servește această repetare a
lumii exterioare în noțiunile și
reprezentările noastre? De ce repetă
omul în gândurile și reprezentările
sale încă o dată lumea exterioară,
căci acest lucru nu poate interesa
lumea exterioară, ca noi s-o repetăm!
– Veți reține în modul cel mai precis
gândul, dacă vă îndreptați gândirea
asupra următorului aspect: Aici este
un om. Dacă el ar fi fost ucis în
tinerețe, nu ar fi aici. Prin faptul că el
este aici, în afară de lumea exterioară
mai trăiește și lumea experienței sale
în lăuntrul său, într-o anumită măsură
ca o repetare a lumii, o imagine a
lumii. Dar acest lucru ar fi putut lipsi
cu desăvârșire, dacă el ar fi fost ucis
în tinerețe. Partea exterioară nu s-ar
schimba prin aceasta. Când intervine
el, este altceva, dar pentru lumea
exterioară, tot ce trăiește în
cunoașterea noastră pură este simplă
repetare. Dacă am fi niște automate
impulsionate din afară pentru a face
ceea ce realizăm între naștere și
moarte, atunci cunoașterea noastră
ar fi întru totul de prisos. Așadar am
face și ceea ce se întâmplă datorită
nouă, și am avea în cunoaștere un
fenomen inutil, cu totul paralel. Puteți
însă să vă formați după cele spuse,
reprezentarea că omul poartă cu sine,
în cunoaștere, ceva ce de fapt se
adaugă naturii, Universului, însă
naturii, Universului îi poate fi relativ
indiferent că i se mai adaugă ceva.
Natura și-ar fi putut face la fel de bine
automate care să nu urmărească cu
gânduri și noțiuni ceea ce se
întâmplă. Căci în afară nu se schimbă
nimic dacă urmărim evenimentele
lumii, dacă noi creăm imagini-copii
ale acestora cu ajutorul gândurilor și
noțiunilor noastre. Când fotografiați
cu un aparat de fotografiat un peisaj,
atunci în afara peisajului mai există și
o fotografie, dar peisajului îi este cât
se poate de indiferent dacă ea există
sau nu. Ceva cu totul asemănător se
află și la baza reprezentărilor noastre.
Ele se adaugă. De ce oare natura nu
este astfel organizată? – ne-am putea
întreba. Noi toți care ne-am obișnuit
cu gândirea, care am îndrăgit
gândirea așa de mult, nu punem
această întrebare, pentru că vedem în
gândire ceva obișnuit, ca mâncatul și
băutul; din această cauză întrebarea
nu se pune pentru noi. Dar știți câți
oameni sunt afară în lume, care ar fi
foarte bucuroși dacă n-ar trebui să
gândească, dacă ar putea lucra ca
mașinile, pentru care gândirea este
prea grea, și care, de fapt, fug de
orice gând? Avem din nou exprimarea
întrebării: De ce natura nu a alcătuit
omul astfel încât el să nu aibă în
stăpânirea lui gândirea? La o parte a
acestei întrebări am răspuns deja.
Prin gândirea lor, oamenii devin
personalități libere. Dar unei astfel de
întrebări i se răspunde întotdeauna în
foarte multe feluri. Nu este singurul
lucru care să ne ducă la înțelegere.
Să admitem că am fi astfel organizați
încât ne naștem copii, Cerul ne dă
capul, Pământul ne dă trupul, iar prin
intermediul ierarhiilor, al îngerilor, al
arhanghelilor etc., am fi plasați la
locul unde am face ceea ce avem de
făcut, dar nu ne-am uza prin
dezvoltarea unei vieți sufletești cu
toate suferințele și chinurile care o
alcătuiesc adeseori. Să admitem că
am fi astfel; aceasta ar avea o
urmare importantă. Am putea fi astfel
numai dacă ne-am naște o singură
dată și am muri o singură dată, dacă
nu ar trebui să existe vieți terestre
repetate. O plantă care crește, fără a
dezvolta în floarea ei un rod, trăiește
o singură dată. Ea se poate dezvolta
mai departe în germene. Prin faptul
că noi dezvoltăm o viață sufletească,
dezvoltăm germenul pentru viața
pământească următoare. În aceasta
se află germenul. Dacă nu am
dezvolta o viață sufletească odată cu
dobândirea cunoștințelor, viața
noastră ar trebui să se încheie o dată
cu moartea noastră pământeană.
Așadar noi purtăm în noi, nu o
repetare a ceea ce este afară, ci
viitorul îl purtăm pe măsură ce ne
modelăm viața sufletească prin
cunoaștere. Tot ceea ce noi
dezvoltăm în noi prin cunoaștere
reprezintă germenul real al viitorului.
În procesul nostru de cunoaștere se
dezvoltă adevăratul germene a ceea
ce va fi viitorul.
Acum aș vrea să fixez, la sfârșit, un
gând care va deveni gândul diriguitor
al conferințelor următoare, care ne va
conduce apoi în regiuni importante
ale existenței umane în lume.
Noi purtăm deci în noi tot ceea ce
este cunoașterea noastră, fie
cunoașterea cea mai naivă, fie
cunoașterea abstractă – chiar atât de
teribilă nu este deosebirea dintre cele
două, numai că acest lucru nu este
corect evaluat –, purtăm acest lucru
în noi, adânc sub suprafață, dar
suprasensibil, căci conținutul
cunoașterii este, desigur, ceva
suprasensibil. În realitate este o sumă
de forțe, care odihnesc în noi. Trecem
prin poarta morții; și ce se întâmplă
atunci? Am descris acest lucru
adeseori, dar acum aș dori să-l
descriu încă odată din punctul de
vedere al acestor forțe.
Ca oameni noi suntem alcătuiți din
trup și cap. Capul nostru – poate fi el
oricât de valoros, este totuși adevărat
– capul nostru, de fapt, s-a „irosit”.
Eu vorbesc mereu despre forțe, nu
despre formele exterioare, și puteți,
desigur, să lăsați trupul omului să
putrezească sau să-l ardeți, forma de
forță rămâne prezentă, ea nu se
distruge, ea rămâne prezentă afară,
la fel și spiritualul care se află la baza
trupului. Dar capul dispare. Nu ajută
cu nimic, așa cum am spus, puteți să-
l considerați ca pe un element
component oricât de valoros al
organismului, cu capul nu se
întâmplă, după moarte, nimic special.
Aceasta nu se referă, bineînțeles, la
conținutul sufletesc, ci la forma
exterioară a capului. Căci ceea ce
devine acum cu adevărat important
pentru Cer la trecerea dintre moarte
și o nouă naștere este ceea ce ați
primit în timpul ultimei vieți de la
Pământ și anume, restul trupului.
Acesta este transformat împreună cu
forțele sale într-un nou cap în timpul
dintre moarte și o nouă naștere. Aici
aveți capul, colo restul trupului. Acest
cap a fost trup în viața
dumneavoastră anterioară; trupul
dumneavoastră actual va deveni un
cap în viața dumneavoastră viitoare.
Iar forțele pe care le dezvoltați prin
intermediul capului în
dumneavoastră, transformă forțele
trupului dumneavoastră într-un nou
cap, pentru viața următoare. Trupul
vă este dat de Pământ în acest scop.
Iar capul pe care-l purtați acum, este
trupul din viața anterioară,
transformat, căci metamorfoză există
pretutindeni în viață. Nu numai frunza
plantei se transformă în petală, nu
este valabilă numai metamorfozarea
formei celei mai joase, ci
metamorfoza este valabilă în toate
cazurile. Trupul dumneavoastră este
un cap încă nedevenit, capul
dumneavoastră este un trup
transformat.
Acest gând aș vrea să-l abordez.
Acum vă purtați capetele. Frenologii
studiază capul după formele sale, dar
această frenologie nu are mare
valoare dacă nu se bazează pe
inițiere, pentru că fiecare își are
propriul său cap. Căci așa stau
lucrurile – capul este moștenitorul
trupului său din viața anterioară.
Capul fiecărui om este diferit de capul
oricărui alt om, iar trăsăturile tipice
care se descoperă, sunt, în fond,
numai constatări grosiere.
Gândiți-vă că există această minunată
corelație: Omul are o natură dublă,
dar în afară de acest fapt, el poartă
cu sine în forma sa exterioară trecutul
și viitorul. Reîncarnarea este aproape
palpabilă în cazul capului, căci ceea ce
găsim format în cazul capului este
rezultatul vieții anterioare. Capul pe
care îl vom purta în viețile noastre
viitoare va fi transformarea trupului
nostru. Metamorfoza este ceva care
se află la baza existenței dacă
scrutăm această existență în
profunzimile sale. Când privesc astfel
de lucruri ca acelea pe care le-am
expus acum, putem vedea adânc de
tot în devenire, în existența esenței
lumii, a esenței omenirii. Eu am vrut
să abordez, așa cum am spus, acest
gând care va forma leit-motivul
următoarelor conferințe: cum
acționează o încarnare în cea
următoare, cum acționează
încarnarea anterioară în cea actuală
prin faptul că există o metamorfoză
între corporalitatea omului și capul
acestuia.

Acasă Lucrări Online Index GA170 Precedenta Următoarea

Biblioteca antroposofică

Căutare Lucrări Online Index GA170 Precedenta Următoarea

Corecturi

Rudolf Steiner
ENIGMA OMULUI.
FUNDAMENTELE SPIRITUALE
ALE ISTORIEI UMANE
GA 170

CONFERINȚA a IV-a
Dornach, 5 august 1916

Dacă facem o comparație între modul

cum vorbește omul, în prezent,
despre problemele sufletești și cele
corporale cu modul în care se vorbea,
de exemplu, în Grecia despre aceste
probleme – nu este nevoie să ne
referim la timpuri și mai vechi – vom
găsi că în Grecia se ținea mult mai
mult seama de relația dintre sufletesc
și corporal; este foarte important să
ne clarificăm faptul că în cadrul
concepției grecești nu putea fi vorba
de o interpretare materialistă a
legăturii dintre sufletesc și corporal.
Când se vorbește azi despre faptul că
o anumită circumvoluție frontală este
un centru al vorbirii, se interpretează
situația în mod materialist. De cele
mai multe ori se crede că sunetul
vorbit este produs mai mult sau mai
puțin în locul respectiv al creierului, în
mod pur mecanic. Sau cel puțin, dacă
nu este chiar materialist, el gândește
contextul în așa fel, încât cel care
cunoaște adevărata situație, trebuie
să conceapă afirmația ca fiind mai
mult sau mai puțin materialistă.
Grecul vorbea cu mult mai multă
profunzime despre relația intimă
dintre sufletesc și corporal, fără a
avea simțiri materialiste colaterale,
pentru că el mai avea încă un
sentiment viu despre faptul că atunci
când vorbim despre lucrurile lumii
exterioare, vorbim despre acestea
înțelegând că ele sunt manifestări,
revelații ale spiritului. Omul de azi
care vorbește despre centrul vorbirii
din creier, nu se gândește la faptul că
acest centru al vorbirii a fost construit
de către ceva spiritual, că ceea ce
avem material în fața noastră, nu
este decât un semn, ca un simbol, ca
o parabolă a ceva spiritual care se
află ascuns dincolo de el, făcând
abstracție de ceea ce se desfășoară
ca spiritual în sufletul uman. Grecul
se gândea întotdeauna la acest fapt:
întregul om așa cum se află în lumea
fizică trebuie gândit ca o parabolă, ca
un simbol al spiritual-sufletescului ce
se află dincolo de el. Trebuie să
admitem categoric că această
reprezentare nu este ușoară pentru
cei mai mulți oameni de azi, pentru că
sufletul, chiar dacă involuntar, aderă
în prezent cu putere la reprezentări
materialiste. Luați în considerare, cel
puțin în mod aluziv, ceea ce am spus
în ultima conferință: capul omului
este format, de fapt, în lumea
spirituală, este prestructurat în lumea
spirituală; capul a fost format, în
principal, între ultima moarte și
nașterea actuală. Și, nu-i așa, am
vrea să-l cunoaștem pe omul care nu
va spune în prezent: Doar se știe
foarte precis că în timpul sarcinii,
capul ia naștere în trupul mamei și
este o nebunie să spui că el se
formează în principal în lungul timp
care se află între ultima moarte și
această naștere sau concepție. – Cel
care gândește în prezent foarte
materialist, și, aproape am putea
spune că el gândește în mod firesc
astfel, trebuie să privească afirmația
de mai sus mai mult sau mai puțin ca
pe o nebunie.
Dar, vedeți dumneavoastră, dacă vă
reprezentați lucrurile în modul
următor, ajungeți totuși la
posibilitatea de a obține gânduri
corespunzătoare.
Desigur, înainte de concepție, tot
ceea ce se petrece în legătură cu
capul omului este invizibil; bineînțeles
că nici un meteor nu zboară, venind
din înălțimi cerești în trupul mamei.
Dar forțele care sunt în cauză, și
anume forțele formatoare, forțele
modelatoare ale capului uman sunt
active în timpul dintre moarte și o
nouă concepție. Imaginați-vă o formă
de cap invizibilă configurată, pe care
numai o desenăm vizibil; așadar,
liniile pe care eu le sugerez acum,
sunt atunci desigur, invizibile. Toate
acestea sunt numai forțe (vezi
desenul).

Aceste forțe nu trebuie să fie

închipuite ca și cum ar avea forma
capului. Dar sunt forțe care
determină, care condiționează
aceasta formă fizică a capului. În
timpul pregătirii capului uman în
trupul mamei, materia îmbracă aceste
forțe: materia se depune în sensul
acestor forțe. Nu forma capului este
configurată, ci capul este configurat
după forma care este transpusă din
depărtări cosmice în trupul matern.
Acest lucru este adevărat. Pe aceste
forme se depune materia fizică, și
atunci, desigur, el devine vizibil. Într-
o anumită măsură materia
cristalizează în jurul anumitor forțe
modelatoare invizibile. Este ușor de
înțeles că intră în joc și forțele legate
de ereditate, dar principalele forțe
modelatoare ale capului sunt de
origine cosmică, sunt anumite forțe
de cristalizare în jurul cărora se
depune materia în trupul matern.
Trebuie reținut că ceea ce se vede
este materie adăugată întru câtva
printr-un fel de cristalizare. Liniile de
forțe vin din Cosmos. Puteți să vă
reprezentați partea materială a
capului ca și cum ați avea un magnet
iar pilitura de fier s-ar ordona în jurul
anumitor linii de forță; da, pilitura de
fier se ordonează după liniile de forță
invizibile ale magnetului. Tot atât de
invizibil precum sunt radiațiile
emanate de magnet trebuie să vă
reprezentați și forma capului așa cum
acționează dinspre Cosmos. Și așa
cum pilitura de fier își dispune
firicelele ordonate de linia magnetică,
tot așa se ordonează ceea ce
furnizează mama de formele cosmice
care sunt încorporate în cap.
Dacă vă bazați pe această
reprezentare, vă veți putea forma un
gând despre faptul că se lucrează la
capul uman în timpul dintre moarte și
o nouă naștere și a faptului că forțele
modelatoare sau formatoare pentru
restul organismului sunt date de
domeniul terestru – dar, iarăși, numai
mult sau mai puțin –, de la ceea ce se
află în condițiile ereditare de-a lungul
generațiilor. În această măsură omul
are o origine terestră și una cosmică;
originea cosmică cu privire la partea
capului în axa principală, originea
cosmică cu privire la restul
organismului. În aceste lucruri
intervin cele mai profunde taine, și nu
se pot discuta întotdeauna decât
unele aspecte privitoare la acest
subiect; în aceste procese acționează
taine de o profunzime
incomensurabile, care dau răspuns nu
numai pentru apariția omului, ci, de
fapt, și pentru cea a întregului
Cosmos.
În felul acesta putem deja concepe
omul, din acest punct de vedere, ca
pe un fel de ființă dublă. Și pentru că
este un astfel de ființă dublă, trebuie
să facem în studierea sa o deosebire
marcantă între tot ce aparține capului
și este legat de cap și ceea ce
aparține restului trupului și este legat
de acesta.
Acum ajungem la un aspect care, mai
ales pentru epoca noastră, creează
mari dificultăți înțelegerii. Căci, în
prezent, se dorește explicarea tuturor
lucrurilor în același mod, tragerea
acestora pe același calapod. Acest
lucru nu este posibil atunci când ești
atent la realități, iar știința
materialistă cuprinde cel mai puțin
realitățile în vedere! Tot ce aparține
trupului uman, excluzând capul,
trebuie să fie considerat în sensul că
acest trup uman – exceptând capul –
este o prezentare plastică, un simbol
al forțelor spirituale aflate dincolo de
acesta. Tot ceea ce este legat de cap
nu este în același sens o prezentare
plastică, ci mai mult o prezentare
simbolică. În cazul imaginii, ceea ce
se află în imagine mai are încă o mare
asemănare cu ceea ce se află la baza
ei, decât la simplul semn. Pictorul,
sculptorul, încearcă să reproducă în
imagini anumite asemănări cu
originalul; cel care scrie ceva, dă în
litere foarte puțină asemănare cu
originalul, în extremis, literele sunt
semne; tablourile, sculpturile sunt
imagini, acestea mai au încă multe
legături cu originalul.
Deosebirea de care ne ocupăm aici,
nu este atât de mare ca între o
imagine și o scriere, dar lucrurile sunt
asemănătoare. Restul trupului, deci
fără cap, este mai mult o imagine; tot
ce ține de cap este mai mult un semn
pentru ceea ce se află la baza
acestuia. Între ceea ce vedem cu
ochii fizici la cap și ceea ce stă la baza
capului există o asemănare mai mică
decât între ceea ce vedem cu ochii
fizici la restul trupului și ceea ce se
află la baza lui. Acest lucru este
puternic exprimat deja la o
contemplare a trupului eteric; încă și
mai mult la o contemplare a trupului
astral sau chiar și a Eului. Așadar în
cazul capului avem de a face mai mult
cu semne, în forme, în expresie etc.;
la restul trupului avem de a face mai
mult cu imagine-copie, cu o
asemănare mai mare între ceea ce
văd ochii noștri fizici și ceea ce se află
spiritual la bază ca forțe, ca forțe
suprasensibile și invizibile. Această
deosebire trebuie făcută; căci, în
prezent există tendința ca amândouă
să fie considerate în același fel. Omul
afirmă cu cea mare plăcere: „Tot ce
este trecător, este numai simbol”.
Aceasta este corect – dar simbol în
diferite grade. Aș vrea să consider
întregul om ca pe un simbol al
suprasensibilului, dar așa: trupul este
un simbol plastic; dar într-un sens
superior este simbol chiar și capul.
Acest lucru se leagă de faptul că
restul trupului este format mai mult
prin forțele terestre în mijlocul cărora
trăim între naștere și moarte, iar
capul este determinat mai mult de
acele forțe în mijlocul cărora trăim
între moarte și o nouă naștere,
respectiv înainte de o nouă concepție.
Dacă însă vrem să contemplăm omul
total cu privire, pe de o parte, la
parcurgerea vieții dintre naștere și
moarte, iar pe de altă parte, a vieții
dintre moarte și o nouă naștere,
trebuie, în orice caz, să mai avem în
vedere un lucru, ceva care rămâne
mereu strict suprasensibil la om, chiar
și aici în lumea fizică.
Ceea ce este propriu omului și
rămâne strict suprasensibil, este
desemnat din timpuri relativ
primordiale, cu trei cuvinte cărora li
s-a asociat întotdeauna o mare
semnificație tipică, care din când în
când devin fraze goale, ca și multe
alte cuvinte, dar care nu trebuie să fie
fraze goale atunci când sunt luate cu
sensul lor deplin: Omul se
aclimatizează în cadrul evoluției sale
integrându-se adevărului, frumuseții
și binelui. Adevărul, frumosul, binele
sunt cele trei noțiuni despre care se
vorbește, așa cum am spus, mult, din
timpuri imemoriale, relativ
primordiale. Chiar și un mod
superficial de observare vă poate
dezvălui un anumit context cu privire
la aceste trei idei. Ceea ce se
desemnează în mod obișnuit ca
adevăr este legat de viața de
reprezentare, ceea ce se desemnează
drept frumos cu viața afectivă, ceea
ce se desemnează drept bine cu viața
volițională. Se poate spune și că de
viața volițională se leagă moralitatea.
Orice savurare estetică sau
evidențiere estetică, așadar, tot ce
este estetic se găsește în legătură cu
viața afectivă. Tot ce este conform cu
adevărul este legat de viața de
reprezentare.
Lucrurile sunt desigur concepute
întotdeauna într-un sens mai îngust.
Căci unul interferează cu altul. Ele
sunt însă mereu lucruri semnificative
ale adevărului. În timp ce omul se
adaptează vieții morale, vieții
estetice, vieții adevărului, el se
dezvoltă aici în plan fizic. Dar numai
un materialist cras ar putea avea
părerea că ceea ce se înțelege prin
ideile: moralitate, estetic, conform cu
realitatea, ar putea face referire la
ceva fizic palpabil. Aceste trei lucruri
indică întru totul ceva suprasensibil,
în timp ce omul trăiește aici, în lumea
fizică.
Din acest punct de vedere este
important să se cunoască rezultatul
științei spiritului, care iese la lumină
când ne întrebăm: Cum ajunge să
existe ceea ce năzuiește omul ca
adevăr, ceea ce el năzuiește el ca
savurare sau creație artistică,
estetică, sau cum se realizează ceea
ce trebuie să năzuiască el drept
moralitate? Vedeți, tot ce este
conform cu adevărul se leagă mai
întâi, pentru lumea fizică, de forțele
care se dezvoltă prin capul fizic. Și
anume, în așa fel încât ceea ce este
conform cu adevărul se bazează pe
interacțiunea dintre capul fizic și
lumea exterioară pământeană;
bineînțeles, cu orientarea spre
Cosmos, dar lumea exterioară
pământeană. Se poate spune, așadar:
În ceea ce este conform cu adevărul
se află o relație a capului nostru cu
lumea exterioară.
Cum stau lucrurile acolo unde se ia în
considerare ceea ce este conform cu
frumosul, esteticul? Toate lucrurile din
această categorie se bazează pe
relații, pe condiții. Ceea ce este
conform cu adevărul se bazează pe
relația dintre cap și lumea exterioară;
dar ce fel de relație este implicată în
cazul esteticului, al artisticului? Aici
intră în discuție relația dintre cap și
restul organismului. Este foarte
importantă clarificarea în mod
corespunzător a acestui aspect.
Pentru cuprinderea adevărului în
lumea fizică este necesară conștiența
de veghe deplină, necondiționată. Cel
care admite fără reținere visele ca
fiind adevărate în același sens în care
recunoaștem adevărul în plan fizic,
este nesănătos, nu? Așadar pentru
conștiența de veghe deplină se ia în
considerare capul nostru ca organ. Iar
ceea ce trebuie dezvoltat pentru
conștiența adevărului și cu ajutorul
acestei conștiențe se bazează în
primul rând pe relația dintre cap și
lumea exterioară, bineînțeles și pe
relația pe care o putem obține dintre
cap și spiritualul din lumea
înconjurătoare, dar este vorba de
lumea noastră ambientală. Pentru
estetic se ia în considerare ceea ce
trăiește în cap și ceea ce trăiește în
restul organismului; căci esteticul se
realizează prin aceea că, sau capul
visează despre ceea ce se întâmplă în
restul organismului, sau restul
organismului visează despre ceea ce
se întâmplă în cap. Este o inter-relație
care nu se epuizează în viața de
reprezentare obișnuită, și care are
deja la bază ceva subconștient; care
se bazează, de fapt, pe aceea că
atunci când savurăm ceva frumos
trupul nostru se află într-o
interacțiune intimă, mai mult
subconștientă, cu capul nostru. Acest
lucru tălăzuiește încoace și încolo;
este o mișcare de du-te vino a
aceluiași element pe care altfel îl
avem în fața noastră în vis. Și acest
lucru este esențial la savurarea
estetică: visarea capului despre
conținutul restului trupului, sau
visarea restului trupului despre
conținutul capului. Și atunci scoatem
din nou acest lucru din interiorul
nostru în conștiența de veghe.
Această conștiență de veghe este al
doilea stadiu. Ceea ce se află în mod
ocult la baza oricărei savurări
estetice, a artisticului, este acest du-
te vino dintre cap și restul
organismului. În savurările estetice
inferioare, capul visează despre trup,
iar în savurările estetice superioare
sau cele mai înalte, trupul visează
despre cap.
Pe ceea ce v-am comunicat acum se
bazează multe din ceea ce aș numi –
iertată fie-mi formularea barbară a
expresiei – neghiobia oamenilor cu
privire la estetică. Nu-i așa, toți
oamenii se străduiesc să ajungă la
adevăr, de asemenea și la
conștiinciozitate, la bine; dar cu
privire la estetic, în cercuri largi este
prezentă o mentalitate prostească.
Sentimentul frumosului nu este
considerat a fi necesar aici, în lumea
fizică, în aceeași măsură în care sunt
necesare adevărul și binele. Cineva
care nu se străduiește să ajungă la
adevăr are un defect uman; cineva
care se opune binelui are și el un
defect uman. Dar nu veți vedea un
om care nu pricepe nimic din
Madonna Sixtină – și trebuie să
admiteți că există numeroși oameni
care nu pot pătrunde în ceea ce este
artistic la o asemenea operă de artă –
catalogat ca fiind purtătorul unui
defect uman. Este o conștiență
general umană, să nu se facă acest
lucru. Dar aceasta se bazează pe
faptul că esteticul este în fond, ceva
interior, care îl privește pe omul
însuși, o interacțiune dintre capul său
și restul trupului său și că omul este
responsabil într-un anumit sens cu
privire la estetic numai față de el
însuși și față de nimeni altcineva.
Unul care nu pune preț pe adevăr
devine dăunător pentru restul
omenirii; unul care nu acordă nici o
valoare binelui devine dăunător
pentru restul omenirii, și noi știm că
și pentru lumea spirituală. Unul care
este numai prostănac cu privire la
frumusețe, pierde ceva pentru sine,
dar nu dăunează restului omenirii în
afara celor puțini care resimt ei înșiși
ca nefiind ceva frumos faptul că atât
de puțini oameni au ochii deschiși
pentru frumusețe.
Despre bine, epoca noastră
materialistă are, de fapt, cea mai
greșită reprezentare; binele este
considerat că ar ajunge la om
aproximativ în același fel ca și
adevărul. Dar acest lucru este o
aberație. Binele înseamnă o inter-
relație dintre trupul omului și lumea
înconjurătoare, numai că acum
întregului trup îi aparține și capul.
Așadar, aici lucrurile se întrepătrund
în mod firesc! Când vorbim de
strădania de a ajunge la adevăr,
avem de a face cu capul în relația cu
lumea exterioară; dacă vorbim despre
strădania omului spre frumos, avem
de a face cu relația dintre cap și trup;
iar dacă vorbim de moralitate ne
referim la relația dintre trup și lumea
exterioară, dar în așa fel încât capul
este luat în considerare ca aparținând
trupului, așadar întregul om în relație
cu o lume exterioară, dar de această
dată numai cu cea spirituală; nu cu
lumea exterioară fizică, ci cu ceea ce
ne înconjoară ca forțe și puteri
spirituale.
Dragi prieteni, dumneavoastră știți că
atunci când vorbesc despre știința
materialistă, vorbesc despre ceva
justificat, nu despre ceva nejustificat;
știți că am arătat în numeroase
conferințe cât de justificat este
materialismul în știința exterioară,
atunci când își respectă granițele. Dar
despre relația pe care o are
moralitatea cu omul, acest
materialism nu va putea spune încă
mult timp ceva corect, pentru simplul
motiv că știința noastră materialistă
actuală suferă încă de o boală
fundamentală care trebuie mai întâi
eliminată. Eu am menționat în
repetate rânduri această boală
fundamentală; dar atunci când
vorbești despre ea, pentru omul de
știință actual sună ca și cum ai fi un
diletant lamentabil.
Știți că știința actuală vorbește
despre faptul că omul are două feluri
de nervi: așa numiții nervi senzitivi,
care au ca proprietate simțirea,
percepția și nervii motorii care trebuie
să mijlocească impulsurile voliționale,
acțiunile voluntare. Deci nervi
senzitivi, care pătrund dinspre
periferie spre interiorul omului și nervi
motori, care merg din interiorul
omului spre periferie. Așadar un nerv
care ar mijloci din creier ca eu să ridic
mâna ar fi un nerv motric; când ating
ceva, pe care-l simt ca fiind cald sau
neted, ar fi vorba de un nerv senzitiv.
Așadar anatomistul-fiziolog de azi
admite două feluri de nervi. Aceasta
este o absurditate deplină. Dar
aceasta nu va fi recunoscută ca
absurditate încă mult timp de acum
înainte. Deși se știe din punct de
vedere anatomic că nu există nici o
deosebire între nervii motori și cei
senzitivi, mult timp nu se va admite
că nu există decât un fel de nerv și că
și nervii motori nu sunt nimic altceva
decât nervi senzitivi. Nervii motori nu
servesc la trezirea voinței, ci servesc
la perceperea procesului care este
declanșat prin voință. Așadar, atunci
când mișc o mână, pentru a avea o
conștiență deplină, trebuie să percep
mișcarea mâinii mele. Este vorba
numai de un nerv senzitiv intern care
percepe mișcarea mâinii. Cunosc,
bineînțeles, foarte bine tot ce se
poate obiecta împotriva acestei
afirmații, cum stau lucrurile la
bolnavii de măduvă osoasă și altele
asemănătoare; dar atunci când
înțelegi lucrurile în mod
corespunzător, ele nu sunt obiecții ci
tocmai dovezi în favoarea celor spuse
de mine.
Așadar nu există aceste două feluri de
nervi, care bântuie în prezent în
știința materialistă, ci numai un
singur tip de nervi. Așa numiții nervi
motori există numai pentru ca
mișcarea să poată fi percepută; ei
sunt și nervi de percepție, în timp ce
nervii de percepție aflați în interior se
întind spre periferia trupului pentru a
percepe. Totuși, așa cum am spus,
acest lucru va fi recunoscut abia
treptat; și abia atunci se va putea
recunoaște în ce relații se află
moralitatea cu voința și nemijlocit cu
omul întreg, pentru că moralitatea
acționează cu adevărat nemijlocit
asupra a ceea ce numim Eu. De aici
se acționează, apoi, în jos în trupul
astral, în trupul eteric și de aici în
trupul fizic. Dacă se comite, așadar, o
faptă din moralitate, în pulsul
moralității radiază cumva Eul, și de
aici în trupul astral, de aici în trupul
eteric și de aici în trupul fizic. Aici el
devine mișcare, devine ceea ce face
omul în exterior, ceea ce poate fi de
fapt, perceput prin intermediul așa
numiților nervi motori.
Moralitatea este cu adevărat ceva
care acționează direct din lumea
spirituală în om, care acționează mai
puternic din interiorul lumii spirituale
decât, de exemplu, frumusețea și
adevărul. În cazul adevărului,
adevărurile pur spirituale se află într-
o sferă în care trebuie să-și spună
cuvântul și adevărurile fizice. Într-un
mod asemănător cu percepția fizică
obișnuită, mijlocită prin simțuri,
adevărurile spirituale pătrund în noi
pe calea ocolită a capului. Impulsurile
morale, chiar dacă le concepem cu
totul spiritual ca idei morale, nu vin
prin intermediul capului, ci ele ating
întregul om. Acest lucru trebuie
reținut ca realitate.
Pentru a înțelege pe deplin acest
lucru, este foarte important să avem
în vedere cum se manifestă
deosebirea dintre cap și restul
trupului uman. Capul omului este în
așa fel întocmit, încât la el se iau în
considerare mai ales trupul fizic și
trupul eteric; ele sunt aici foarte
pregnante pe plan fizic. Dacă am în
fața mea în plan fizic un astfel de cap,
trebuie să-mi spun: Da, acesta îmi
exprimă ca semne: formă fizică, trup
fizic, trup eteric; dar trupul astral
deja mai puțin, iar Eul, acesta rămâne
aproape complet în afară, este
aproape în întregime sufletesc pentru
cap, nu poate pătrunde foarte
puternic în forțele modelatoare ale
capului. Așadar la cap, Eul este de
fapt foarte sufletesc; el saturează,
pătrunde sufletește cu forțe
întăritoare capul, însă ca element
sufletesc este destul de independent.
La restul trupului lucrurile nu stau la
fel. Aici, fizicul și etericul sunt mult
mai puțin prezente în trupul fizic, și
sunt mai mult active Eul și trupul
astral, oricât de paradoxal, de ciudat
ar suna acest lucru; căci Eul este
prezent în circulația sângelui. Toate
aceste forțe care există reglând
circulația sângelui, sunt de fapt o
expresie exterioară a Eului. Și tot ce
trăiește altminteri în trup este într-o
măsură foarte mare expresia
astralului, în timp ce ceea ce este fizic
în trupul fizic – vreau să spun ceea ce
este stăpânit de forțe fizice, ceea ce
este subordonat forțelor fizice, chiar
și ceea ce este dominat de forțe
eterice – nici nu poate fi perceput în
mod nemijlocit.
În această privință oamenii se vor
înșela, desigur, foarte mult. Dacă se
iau criteriile materialiste, fiecare va
spune: Faptul că omul respiră, este
un proces fizic; aerul pătrunde în el;
ca urmare a respirației are loc în
sânge un anumit proces, etc., toate
sunt numai procese fizice, dar forțele
care se află la bază vin, în procesele
chimice, din sânge, de la Eu. Fizicul
propriu zis se observă mult mai puțin
tocmai la trupul fizic uman. Forțele
fizice se exprimă în trupul omului
când, copil fiind, de exemplu, mai
întâi merge de-a bușilea și apoi trece
treptat la poziția verticală. Acesta
este un mod de învingere a
gravitației; aceste relații particulare
ale echilibrului și ale acțiunii
gravitației există întotdeauna în el.
Dar acest lucru nu este fizic vizibil, ci
este ceea ce în știința spiritului
numim trupul fizic: de fapt, sunt forțe
fizice, dar ca atare, ele sunt forțe
invizibile. Este ca la o balanță: să
presupunem că pe fiecare platan se
află câte o greutate. Forțele care
acționează aici nu sunt sforile de care
atârnă greutățile, ci ele sunt invizibile,
dar sunt totuși forțe fizice. Așa
trebuie să gândim în mare parte ca
forțe ceea ce numim la trupul fizic al
omului ca fiind fizic.
Când ajungem la eteric, și în acest
domeniu rămân încă destul de multe
lucruri neobservate, căci atunci când
acționează percepția senzorială este
vorba de fenomene fizice care au o
desfășurare în eteric, ca de exemplu
când gustul acționează în nervii
gustativi. Dar luate în fond, toate
acestea sunt procese foarte subtile.
Ajungem apoi la ceea ce se
desfășoară în mușchi și în celelalte,
care din punct de vedere exterior este
perceput ca simbol, ca imagine, dar
care depinde de forțele astrale. Și
ceea ce se desfășoară în nervi este
dependent de astral.
Ajungem apoi la circulația sangvină,
la forțele Eului. Eul și trupul astral
sunt activi în tot ce avem prin
ereditate și succesiunea de generații,
dar ele nu sunt active în același fel în
capul uman, mai ales Eul. Se poate
spune că Eul este foarte activ în cap,
atunci când omul este treaz; dar
niciodată el nu desfășoară de fapt, în
cap, o activitate interioară ca în restul
trupului, ca în sânge, iar sângele care
urcă la cap este dependent și el de
restul trupului. Datorită acestui fapt,
am spus că lucrurile nu pot fi
separate în felul acesta. Unul
intervine în celălalt. Dar ceea ce este
impulsul sângelui nu vine din cap, ci
este presat în cap. Acesta pleacă de
la Eu, în măsura în care este
dependent de trup.
Se poate spune astfel: Dacă privim
capul unui om, lucrul cel mai izbitor,
mai important, este ceea ce este
presat spre exterior în trupul fizic și în
trupul eteric. Dacă privim la restul
trupului, cel mai important este ceea
ce pulsează în el și ceea ce-l întărește
venind de la Eu și de la trupul astral.
Așadar dacă luați această opoziție, pe
de o parte capul și, pe de altă parte,
restul trupului, am avea la cap
predominant trupul fizic și trupul
eteric și relativ independent și
inundându-le pe acestea, trupul astral
și Eul. În restul trupului am avea Eul
și trupul astral care acționează tocmai
în procesele fizice; restul se află, de
fapt, la bază ca schelet fizic și eteric
care în mod obișnuit nu sunt luate în
considerație. Eul este cu adevărat
fizic în circulația sângelui.
Cum acționează însă asupra noastră
ceea ce numim oarecum aura moral-
eterică? Ea acționează mai întâi
asupra întregului om. Dar ea
acționează asupra Eului, iar acesta
acționează în fapt în restul trupului,
de exemplu în sânge. Moralitatea
acționează asupra sângelui. Nu
trebuie să aveți în vedere prea mult
sângele fizic care există pentru a
umple locul în spațiu acolo unde
acționează forțele Eului, ci trebuie
conceput sângele în sensul celor
spuse mai înainte. Așadar moralitatea
acționează asupra Eului. Se întâlnește
oarecum ceea ce acționează în
sângele nostru ca forțe ale Eului cu
forțele moralității. Când omul se află
aici, în lumea fizică, lucrurile se
prezintă după cum urmează: ceea ce
pulsează în sângele său, se întâlnește
în plan spiritual cu forțele care
intervin din sfera morală și anume, în
așa fel încât impulsul moral propriu
zis izgonește ceea ce urcă întru câtva
din sânge. Imaginați-vă, așadar, că
am avea aici un curent sangvin, iar
aici curge Eul și acționează
moralitatea (vezi desenul). Atunci
moralitatea trebuie să acționeze mai
întâi în sens contrar Eului care curge,
trebuie să fie forța opusă acestui Eu
curgător. Așa se și întâmplă. Când
cineva se află sub un impuls moral
puternic, atunci este prezentă o
acțiune directă a impulsului moral
asupra sângelui. Aceasta precede
chiar percepției procesului moral prin
cap. Din această cauză, Aristotel care
vedea încă mai precis aceste lucruri,
nu numai pe cele fizice ci și pe cele
morale, a spus ceva admirabil și
anume, că moralitatea se bazează pe
o promptitudine, că ea nu este așadar
legată cu privire la propria ei
activitate de judecata intelectuală.
Vorbind radical, capul privește ca
spectator. Avem, așadar, în timp ce
umblăm pe plan fizic, o interacțiune
între anumite forțe care se află la
baza pulsației noastre sangvine și
impulsurile morale care pătrund în noi
venind dintr-o lume spirituală.
Această interacțiune se bazează în
principal pe aceea că noi ne aflăm cu
întregul nostru trup în stare de
veghe; ea este legată de faptul că ne
aflăm în stare de veghe. Eul trebuie
să pulseze în sânge cu adevărat ca Eu
conștient. Veți spune poate, ca o
paranteză: Da, dar în somn Eul și
trupul astral sunt totuși ieșite din
trupul fizic și din cel eteric. Dacă aici
sunt activi mai ales Eul și trupul
astral, în timpul somnului ei nu mai
sunt prezenți. Dar formele și mișcările
rămân totuși! Cu siguranță, ce este
mai important se află în exterior, dar
de fapt acest lucru l-am subliniat în
repetate rânduri – a fi în exterior se
referă mai ales la partea capului. Am
spus în mod expres, interacțiunea
dintre Eu și trupul astral. Atunci când
nu acționează asupra capului, ea este
cu atât mai intensă cu privire la restul
organismului. în restul organismului
Eul și trupul astral nu sunt atât de
separate.
Dar când moralitatea se întâlnește în
sfera noastră sangvină cu forțele
Eului, ea se infiltrează totuși în așa fel
încât trece prin cap. Din această
cauză am spus mai devreme: Aici
capul aparține întregului. Această
înseamnă că omul trebuie să fie treaz.
Căci dacă el ar dormi, iar Eul și trupul
astral ar fi ieșite din cap, moralitatea
nu ar putea să se infiltreze în cap, în
trupul fizic prin spiritual, ci ar trebui
s-o facă prin fizic și eteric cu care ea
nu are de a face. Acest lucru ar fi
imposibil.
Dumneavoastră puteți să vă
convingeți de ceea ce spun acum,
dacă sunteți cu totul cinstiți cu
persoana dumneavoastră, printr-un
lucru foarte simplu. Întrebați-vă dacă
în somn sau în vis sunteți cu adevărat
moral – dacă moralitatea nu este o
reminiscență din trupul fizic! Cu
moralitatea în vis, cu ceea ce se
numește moralitate, lucrurile stau
uneori rău, nu? Poate fi ceva amoral,
cu alte cuvinte unitatea de măsură a
moralității să nu fie nici măcar
aplicabilă, așa cum este cazul în
lumea plantelor. Dar impulsul moral
ca atare, poate avea valoare numai
pentru conștiența de veghe. Așadar
vedeți cum în moralitate avem de a
face cu o acțiune a lumii
înconjurătoare spirituale direct asupra
acelor forțe care în noi sunt radiație a
Eului.
Să trecem acum la frumusețe, la ceea
ce acționează estetic. Noi știm deja:
ea se bazează pe o interacțiune a
capului cu restul organismului. Capul
visează despre restul organismului,
iar restul organismului visează despre
cap. Dacă cercetăm ceea ce se află la
bază, găsim că tot ce este estetic
vine,
de asemenea, din anumite impulsuri
ale ambianței spirituale care
stimulează în noi aceasta acțiune. Cei
despre care am spus că reprezintă
elementul prostesc, sunt puțin
receptivi la aceste impulsuri; ei nu se
lasă mișcați de ceea ce, în interior,
provoacă această interacțiune. Dar
aceste impulsuri nu acționează asupra
Eului, ci ele acționează direct asupra
trupului astral, în timp ce impulsurile
morale acționează direct asupra Eului.
Iar acel inconștient care se află în
moral, care alcătuiește trăsătura
conștiinței inconștiente, pe jumătate
subconștiente, se bazează tocmai pe
faptul că moralul trece prin cap și –
întrucât Eul nu este atât de intens
legat de cap – pătrunde în partea
subconștientă a trupului, cuprinde
întregul om. Ceea ce vine dintr-o
sferă estetică acționează acum
nemijlocit asupra trupului astral. Și
acționează în așa fel încât ia naștere
acel joc particular dintre trupul astral
intens legat de tot ce este mobilitate,
fie mobilitate nervoasă, fie musculară
a trupului, și trupul astral mai puțin
legat de mobilitatea musculară și
nervoasă a capului. Trupul astral are
o altă relație cu capul decât cu restul
organismului. Prin aceasta, omul are
două astralități: o astralitate întru
câtva mai liberă în cap și o
astralitatea mai legată de procesele
fizice în restul trupului. Iar
astralitatea legată și cea liberă se
întrepătrund prin impulsurile estetice.
Este o întrepătrundere și o
întrețesere.
Adevărul este și el ceva suprasensibil,
dar acționează direct în cap. Adevărul
ca atare are de a face nemijlocit cu
activitățile capului,cu procesele
acestuia. Dar particularitatea a tot ce
este adevăr, este aceea că el
acționează asupra omului și este
cuprins în așa fel încât se scurge
direct în trupul eteric. Puteți deduce
aceasta din multe discuții pe care le-
am avut. În timp ce adevărul trăiește
sub formă de gânduri în om, el
trăiește în trupul eteric, trăiește cu
gândurile în trupul eteric. Adevărul
cuprinde nemijlocit partea eterică a
capului și se transmite aici ca adevăr,
părții fizice a capului.
Așa stau lucrurile privind cuprinderea
omului de către adevăr, frumos, bine,
de către cunoaștere, estetică,
moralitate. Cunoașterea, percepția,
adevărul îl cuprind pe om în așa fel
încât lumea exterioară acționează din
afară nemijlocit – scurgându-se prin
Eu și prin trupul astral, în măsura în
care acestea participă în cap – până
în trupul eteric. Aici, trupul eteric este
cuprins în mod nemijlocit. Și pentru
că omul cu conștiența sa nu se
cufundă în trupul său eteric în felul
acesta, adevărul îi apare ca ceva de-a
gata. Tocmai acest fapt este ceea ce
uluiește, ceea ce surprinde în inițiere,
faptul că începi să simți adevărul, așa
cum pulsează el în trupul eteric, tot
atât de liber, cum simți altminteri
pulsul moralității sau al frumuseții în
trupul astral. Este uluitor,
surprinzător, din cauză că îl aduce pe
omul care a parcurs o inițiere
oarecare, într-o relație mult mai
liberă cu adevărul și prin aceasta într-
o relație mult mai responsabilă cu
adevărul. Dacă adevărul pătrunde în
noi cu totul inconștient, atunci el este
finit, iar cu logica obișnuită, noi
spunem: asta e adevărat, asta nu e
neadevărat. Atunci ai un sentiment de
responsabilitate mult mai redus față
de adevăr decât atunci când știi că
adevărul este, în fond, dependent de
sentimentele profunde de simpatie și
de antipatie la fel ca și moralitatea și
frumosul, astfel încât avem o anumită
relație liberă față de adevăr.
Aici există din nou o taină și anume o
taină subiectivă importantă, care se
exprimă prin aceea că unii oameni
care nu se apropie de trăirea inițierii
într-un mod corect, demn, nu obțin
un sentiment al adevărului prin
dezvoltarea unui sentiment crescut al
responsabilității, ci pierd sentimentul
de responsabilitate pe care-l au față
de adevărul impus cu sila și ajung
într-un anumit element neadevărat.
Aici se află multe lucruri importante în
evoluția omului spre adevărul
spiritual, care devin apoi, în starea de
clarificare maximă, înțelepciune. În
timp ce adevărul curge întru câtva
prin Eu și prin trupul astral, el
acționează direct în eteric, în trupul
eteric al omului. Frumosul acționează
în trupul astral; Eul este impregnat de
moralitate; impulsul moral acționează
în interiorul Eului. Venind din Cosmos,
infiltrându-se în noi din Univers,
adevărul nu mai are așadar decât să
acționeze asupra trupului nostru fizic,
adică în creierul fizic; în fizic el devine
percepție. În timp ce se infiltrează în
trupul nostru astral, venind de afară,
din Univers, frumosul trebuie să mai
acționeze și în trupul eteric și apoi în
trupul fizic. Binele, impulsul binelui,
acționează asupra Eului și trebuie să
acționeze atât de puternic asupra
acestuia încât reverberația să
continue în trupul astral, în trupul
eteric și în trupul fizic, unde el poate
deveni abia atunci activ în trupul fizic.
Așa se raportează omul la adevăr,
frumos, bine. În adevăr el își deschide
nemijlocit Cosmosului trupul său
eteric, mai întâi partea eterică a
capului. În frumos el își deschide
nemijlocit trupul astral Cosmosului. În
moralitate, el își deschide nemijlocit
Eul, Cosmosului. În adevăr avem ceva
care este deja pregătit de mult timp
pentru om – aceste lucruri le vom
expune mâine în continuare și tot
atunci și legile vieții dintre naștere și
moarte, precum și ale vieții dintre
moarte și o nouă naștere. În frumos,
avem ceva care a fost pregătit de mai
puțin timp; iar în moralitate avem
ceva care abia acum își are începutul
pe Pământ. Ceea ce trăiește în adevăr
și se clarifică devenind înțelepciune,
își are începutul deja în perioada
Vechiului Soare, și-a avut apoi cumva
punctul culminant în evoluția lunară,
se adaptează mai departe în evoluția
pământeană și în esență va fi
desăvârșit în perioada la care ne
referim ca evoluție jupiteriană.
Atunci, ființa umană va fi atins cu
referire la conținutul înțelepciunii o
anumită încheiere deplină.
Frumusețea care este un lucru interior
pentru om, își are începutul în timpul
evoluției lunare, se continuă în
evoluția pământeană și își va găsi
încheierea în timpul a ceea ce numim
evoluția venusiană. Aceste lucruri
sunt de așa natură încât acolo unde
folosim denumiri din sfera ocultă, ele
au deja o importanță justificată. Nu
întâmplător spun „evoluția
venusiană”; ea este denumită astfel
cu privire la anumite procese
determinante.
Despre moralitate nu se putea vorbi
în timpul evoluției lunare, întrucât în
privința a ceea ce făcea, omul de pe
atunci era încă inserat într-o
necesitate aproape naturală.
Moralitatea începe de abia pe Pământ.
Iar desăvârșirea ei va avea loc în
timpul evoluției Vulcan, când tot ceea
ce pulsează în procesele de foc ale
sângelui va fi Eu purificat, Eu purificat
de moralitate, Eu cuprins în întregime
de moralitate: când forțele Eului
omului și forțele morale vor fi unul și
același lucru, iar sângele său, cu alte
cuvinte căldura sângelui – căci partea
materială nu este decât semnul
exterior – va fi sfântul foc al lui
Vulcan. Despre aceste lucruri vom
vorbi în continuare mâine.

Acasă Lucrări Online Index GA170 Precedenta Următoarea

Biblioteca antroposofică

Căutare Lucrări Online Index GA170 Precedenta Următoarea

 Corecturi

Rudolf Steiner
ENIGMA OMULUI.
FUNDAMENTELE SPIRITUALE
ALE ISTORIEI UMANE
GA 170

CONFERINȚA a V-a
Dornach, 6 august 1916

Azi voi folosi timpul cu precădere

pentru a dezvolta unele baze din care
apoi vor rezulta anumite aspecte la
care vom ajunge mâine – baze care
vor reprezenta extinderi ale celor
expuse ieri.
Omul intră prin naștere, sau să
spunem, prin concepție în viața fizică,
în viața pe care o petrece între
naștere și moarte în planul fizic. Să
ne gândim cum intră omul în această
viață fizică așa cum am prezentat-o
de ani de zile. Știm că omul este într-
un anumit sens o confluență a celor
trei regnuri naturale inferioare –
regnurile mineral, cel vegetal și cel
animal – și că el se ridică peste
aceste trei regnuri, care sunt legate în
el ca într-o simbioză. Dar el crește în
aceste trei regnuri ca ființă sufletesc-
spirituală. Astfel încât putem spune:
Omul crește coborând în plan fizic în
regnurile mineral, vegetal și animal,
și devine om. După moarte el urcă din
nou. Pentru clarvederea spirituală
lucrurile stau cam la fel: așa cum se
desfășoară creșterea în regnurile
existenței fizice, ceva asemănător se
petrece și în domeniul spiritual. La
toate descrierile de felul acesta pe
care le dau, trebuie să aveți mereu în
vedere că rămâne valabil tot ce am
spus deja despre creșterea omului în
lumea spirituală după trecerea prin
poarta morții și că tot ce expun în
continuare se adaugă la cele deja
știute. Putem spune: Omul crește în
lumea spirituală în așa fel încât este
preluat de către regnul moral, regnul
estetic, regnul înțelepciunii sau al
adevărului. Numai că, bineînțeles,
când vorbim în viață despre regnul
moral, despre regnul binelui, despre
regnul esteticii, despre regnul
frumosului și despre regnul
adevărului, al înțelepciunii, atunci ne
referim la aceste lucruri mai mult sau
mai puțin într-un mod abstract. În
lumea spirituală însă, forțele în care
omul crește și pe care le părăsește
din nou când intră în existența fizică,
sunt cu totul concrete, sunt adevărate
forme de existență spirituală. Noi le
reunim numai cu aceste nume. Ceea
ce îl preia pe om atunci când urcă în
lumea spirituală, se găsește întru
câtva ca rest în aura sa aici, pe
Pământ. Omul crește ca ființă fizică în
plan fizic, în regnurile mineral,
vegetal și animal, după ce a părăsit
regnurile înțelepciunii, frumosului,
moralității. Dar radiațiile în jos ale
acestor trei regnuri spirituale mai
pătrund în aura sa; astfel încât
întregul om, dacă îi asociem și partea
sa spirituală, trăiește în primul rând în
ceea ce este mineral, vegetal, animal,
fizic-uman, dar apoi și în ceea ce îl
învăluie într-o anumită măsură,
traversându-l cu radiațiile lor,
țesându-l lăuntric și coborând din cele
trei regnuri spirituale, care-l iradiază,
îl luminează. Putem acum să
concretizăm printr-un desen care
trebuie să fie schematic, cum stau
lucrurile de fapt cu ceea ce este legat
de natura omului. Ceea ce voi desena
acum, va fi cu totul schematic, dar vă
poate explica multe dacă îl veți lua
temeinic în considerare. Pentru a reda
cât se poate de clar lucrurile, voi
reprezenta mai întâi tot ceea ce ține
de Eu în felul acesta (verde). Tot ce
aparține de trupul astral, în galben,
tot ce aparține de trupul eteric, în
violet, iar ce aparține de trupul fizic,
în roșu.
Să examinăm acum omul în mod
schematic. Să-l examinăm așa cum
se află el în Cosmos ca om moral, cu
alte cuvinte ca om care participă la
forțele morale ale Cosmosului. Apoi
să-l privim ca om care participă la
impulsurile estetice ale Cosmosului.
Iar apoi să-l observăm așa cum
participă el la impulsurile de
înțelepciune. După aceea, să
conturăm întru câtva o fiziologie
psihică – iertați-mi cuvântul format
într-un mod oarecum absurd, dar veți
înțelege ce vreau să spun prin asta –
care este, bineînțeles, luată în sens
imaginativ.
Dacă observăm omul în măsura în
care pătrunde în sfera moralității, ne
vom aminti mai ales de cele expuse
ieri: și anume, că grecii simțeau încă
relația dintre sufletescul-spiritual cu
fizicul mai mult decât este cazul în
prezent. Datorită acestui fapt
prezenta Platon, de exemplu, această
relație particulară, modul cum este
cuprins omul de impulsurile de
moralitate care au ca punct de
plecare universul spiritual. Platon
spune: de fapt există patru virtuți.
Omul integru este cuprins de
moralitatea generală. Dar toate
acestea trebuie luate cum grano salis.
Bineînțeles însă că atunci când este
cuprins întregul om, el va fi împărțit
din nou după virtuțile individuale.
Prima virtute despre care vorbește
Platon este înțelepciunea –
înțelepciunea luată acum ca virtute,
nu ca știință. Întrucât această
înțelepciune ca virtute este înrudită
cu ceea ce este viețuit în adevăr,
forțele care extrag înțelepciunea din
sfera moralității se mai întorc și spre
capul omului, astfel încât putem
prezenta lucrurile și în felul următor:
(desenul I). Platon a spus așadar: la
omul moral,capul este cuprins de
înțelepciune, pieptul de ceea ce s-ar
putea numi bărbăție, temeritate,
curaj, destoinicie, dar o astfel de
destoinicie încât sunt incluse forțele
bărbăției: o destoinicie sufletească.
Înțelept – cuvântul este înțeles în
sens de virtute – este acel om care nu
se lasă pradă poftelor sale animalice,
ci are anumite idei provenite din
morală, pe care le cuprinde și după
care se orientează. Dar impulsul
moral iradiază deja în corporal, chiar
dacă acest impuls moral este cuprins
în idei morale înțelepte. Din această
cauză putem spune: Aici moralitatea
radiază omul interior în așa fel încât
ne putem imagina radierea în Eu
(verde). Aceasta ar fi deci, sfera
înțelepciunii moralității platonice.
Pieptul care învăluie inima, ar fi
regiunea în care din sfera moralității
radiază bărbăția, curajul, destoinicia
sufletească. Putem spune: aici
moralitatea – în timp ce continuă să
radieze – cuprinde mai cu seamă
astralul și vivifiază pieptul cu inima.
Această radiere o putem desena așa
(galben). Astfel încât avem:
înțelepciunea ca virtute în cap
(verde), bărbăția ca virtute în piept
(galben).
O a treia virtute este ceea ce Platon
numește chibzuință, prudența,
Sophrosyne, și el o atribuie părții
inferioare a trupului, ceea ce este
corect. Partea inferioară a trupului
este cea care dă naștere poftelor
omului, dar omul care își stăpânește
prin reflecția sa, și cu reflectare
ulterioară asupra sentimentelor sale,
poftele, este un om chibzuit. Simpla
trăire a poftelor pe care o cunoaște și
animalul nu este virtute, ci abia
pătrunderea poftelor cu gradul de
conștiență posibilă, este chibzuință.
Acest lucru este apoi cuprins în trupul
eteric, pentru că gândurile,
chibzuință, curajul, în măsură în care
sunt omenești, sunt cuprinse în trupul
eteric. Trebuie să desenăm deci în
felul următor (violet). Așadar, așa
cum am arătat și ieri, sfera moralității
cuprinde deja omul fizic ca întreg. Aici
trebuie inclus și capul, am spus acest
lucru ieri în mod clar.
Iar a patra virtute care curge acum în
întregul trup fizic, despre care ieri v-
am arătat că este de fapt invizibil,
Platon o numește Dikaiosyne. Acest
cuvânt trebuie să-l traducem ca
dreptate, cu toate că în limbile
moderne el nu se suprapune perfect
cu aceasta; căci dreptatea trebuie s-o
luăm în sensul că omul știe să se
orienteze în mod drept, conform
direcției, că el urmează în viață o
direcție umană. Deci nu se înțelege
numai cuvântul abstract dreptate, ci
și ceea ce dă direcție, pricepere,
orientare în viață. Putem spune:
pătrunderea sferei moralității în
întregul trup fizic este dreptate
(roșu). Pe această cale am avea
interpretat, în mod schematic, felul în
care impulsurile morale radiază în
interiorul aurei umane.
Acum să indicăm în mod schematic
modul în care radiază în om
impulsurile estetice. Aici lucrurile sunt
oarecum deplasate, și anume cu o
treaptă mai sus. Aici, ceea ce mai
înainte am desenat încă în cap,
trebuie desenat mai sus, astfel încât
să-l învăluie parcă pe acesta. În
domeniul estetic, Eul este învăluit, iar
esteticul se scurge imediat în trupul
astral, astfel încât avem impresia că
în estetic, capul ar fi învăluit de Eu.
Cine are puțin sentimentul și senzația
frumosului, acela poate deja, fără a fi
deosebit de clarsimțitor, să resimtă
cum la privirea unei opere de artă
oarecare, de fapt, trăiește în
ambianța exterioară a capului.
Dimpotrivă, cuprinderea directă a
omului este în interiorul capului; aici
este cuprins trupul astral, astfel încât
ar trebui să desenăm radiațiile astfel.
Iar pieptul este cuprins în așa fel la
frumos, încât această tălăzuire în sus
și în jos pe care am descris-o ieri
poate avea loc, încât acum etericul
aduce la incandescență pieptul. Iar
adevăratul frumos acționează astfel
încât în afara aurei capului, a capului
și a pieptului nu trebuie să fie luat
nimic în considerație. Așadar partea
în care trăiește sophrosyne, nu
trebuie deloc luată în considerare
pentru contemplarea frumosului.
Epoca noastră materialistă excelează
însă tocmai prin aceea că a atras atât
de mult sfera sexuală în domeniul
artistic – o aberație a epocii noastre
materialiste –, căci la contemplarea
frumosului aceasta nu intră deloc în
discuție, ci este exclusă. Astfel încât
numai partea cea mai joasă a
contemplării artistice, care nu mai
aparține regnului artei, ar trebui s-o
transpunem în planul fizic (roșu).
Acum să folosim aceeași schemă
pentru om, în măsura în care el se
străduiește să ajungă la adevăr. Aici,
lucrurile sunt din nou deplasate, întru
câtva deplasate în afară. Am spus ieri
că la strădania pentru adevăr sunt
străbătute Eul și trupul astral, iar
adevărul se revarsă imediat în partea
eterică a capului, acolo unde sunt
produse gândurile. Acum trebuie să
desenez în așa fel încât aici, pentru
cap, să desenez direct pătrunderea
eterului în trupul eteric al capului,
unde sunt produse gândurile.
Dimpotrivă, dacă vom cuprinde
adevărul – acest lucru se observă
abia după inițiere – el acționează mai
întâi în afara aurei, prin Eu și prin
trupul astral, se revarsă apoi în
partea eterică a capului, iar pieptul
este aici pătruns de viață, ca trup fizic
(roșu). Dacă vrem să simțim adevărul
– și trebuie să-l simțim – atunci el
trebuie să radieze în jos, în piept;
spiritualul trebuie să fie trăit ca și
moralitatea.

Așadar toate acestea sunt pentru

planul fizic, toate acestea trăiesc în
aura planului fizic. La aura planului
fizic, participă lumea în care intrăm
după moarte. Așa cum noi suntem
legați prin organismul nostru fizic de
forțele lumilor minerală, vegetală,
animală, tot așa suntem legați de
forțele lumii spirituale prin sfera
moralității, prin sfera estetică, prin
sfera înțelepciunii.
Aș vrea să vă expun azi unele lucruri
care aparțin acestui context, deși
unele detalii sunt în prezent cu totul
altfel abordate – poate că în viitor ele
vor fi altfel abordate –, vreau totuși
să le spun pentru că ele fac parte din
acest context. Se poate spune că în
timp ce aici suntem legați de
devenirea fizică prin trupul fizic,
suntem legați prin creier de ființe
elementale, și anume de cele care
aparțin sferei înțelepciunii. Ceea ce în
desenul II este deja în interior și este
desenat galben, în desenul nr. III
este încă afară. Mai departe în afară
se află verdele, care în desenul nr. II
înconjoară capul. În acest verde, în
care trăiește Eul și în care împreună
cu noi trăiesc ființele elementale, în
acest verde care, în cazul
contemplării estetice, înconjoară
capul nostru, plutește nemijlocit în
jurul capului nostru, aici am găsi
ființele elementale despre care
vorbesc miturile și legendele și cărora
le dau nume: elfi, spiriduși, etc.;
acestea înconjoară capul nostru
atunci când savurăm ceva din punct
de vedere estetic.
Aici (desenul III) ne mai înconjoară
însă ființe și mai spirituale, care
aparțin sferei astrale. Dacă am vrea
eventual să reprezentăm un om cum
se adaptează la sfera realității atunci
când se trezește din somn, acest
lucru s-ar putea exprima prin anumite
cuvinte, relativ la modul cum îl
cuprind percepția, adevărul; felul cum
este el cuprins aici, cum este primit
aici ar putea fi reprezentat prin
anumite cuvinte. Cuvintele nu sunt
încă prea bune, în prezent; mai târziu
ele vor deveni poate mai bune; totuși
eu vreau să prezint prin anumite
cuvinte [Nota 9] modul în care se
adaptează omul, după ce se trezește,
trăirii în această sferă, în sfera
 înțelepciunii-adevărului. Spiritelor
care-l înconjoară și îl cuprind, li s-ar
putea spune:
Voi care din cercul luminos radiați în cap,

– adresat spiritelor! –

Cuprindeți-l – capul –
Cuprindeți-l acum după modul curat al spiritelor,
Evaporați confuza rătăcire a creierului său;

– succesiunea ordonată a gândurilor care risipește rătăcirea –

Împrăștiați rătăcirea confuză a creierului său – al omului

Clarificați îndoiala strădaniei arzătoare angoasate,

– simțiți numai cuvintele! Îndoiala este risipită, este alungată prin aceea
că înțelepciunea radiază în lăuntrul ei –

Conduceți-i interiorul, abătându-l de la calea întoarsă.

– el ar urma numai calea întoarsă, dacă ar urma numai lumea viselor; în

timp ce se adaptează înțelepciunii, această lume a spiritelor care îl
înconjoară, îi purifică interiorul de calea întoarsă –

Patru sunt țelurile trăirii zilnice;

– vom mai vorbi despre aceasta; aici totul poate fi prezentat ca fiind
alcătuit din patru părți –

Patru sunt țelurile trăirii zilnice;

Fără de teamă aduceți-l la acestea.

– pe om la țeluri –

Mai întâi străduiți-vă plini de lumină spre chip,

Apoi fixați bine puterile de luptă ale spiritului.
În curând, întărită-i firea descurajată,
Eliberat, el își poate împlini ziua.

– eliberat de tot ce ține de vis, de involuntar, de ceea ce determină în mod

necesar –

Împliniți datoria cea mai adevărată a spiritelor,

Purtați-l spre aceasta prin sfânta lumină.
 În felul aceasta s-ar putea vorbi
spiritelor care-l cuprind aici pe om, în
timp ce el se trezește la viața de
înțelepciune.
În timp ce omul se trezește la viața
frumuseții, spiritele îl înconjoară –
aceasta v-o pot prezenta deja mai
bine. – Această invocare se
adresează, așadar, spiritelor care
trăiesc în sfera Eului:
Voi care înconjurați capul în cerc aerian,
Arătați-vă aici în modul nobil al elfilor,
Îmblânziți lupta înverșunată a inimii,

– pătrunde până în inimă –

Îndepărtați săgețile amare arzătoare ale reproșului,

– reproș pentru reproșul conștiinței, dar pentru plăcere sau neplăcere,

așadar privit interior estetic, ceea ce este tălăzuitor –

Curățați-i interiorul de spaima trăită.

– mai înainte am avut de a face cu creierul, acum cu interiorul –

Curățați-i interiorul de spaima trăită.

Patru sunt pauzele răgazului nocturn,
Acum, umpleți-le prietenește, fără margini.
Mai întâi culcați-i capul pe perna răcoroasă,

– aceasta corespunde cuvintelor de mai sus: Mai întâi străduiți-vă plini de

lumină spre chip –

Apoi îmbăiați-l în rouă din râul Lethe;

– în cazul înțelepciunii aceasta corespunde la: Apoi fixați bine forțele de

luptă ale spiritului –

Articulate sunt curând membrele rigidizate-n crampe,

– în sfera înțelepciunii aceasta corespunde la: în curând, întărită-i mintea
descurajată –

Când întărit el se-odihnește înspre ziuă.

– aceasta corespunde la: Eliberat, el își poate împlini ziua –

Împliniți cea mai frumoasă datorie a elfilor,

– sunt ființele elementale. Aici (desenul III), sunt spiritele care trăiesc în
eter; din această cauză trebuie să se spună: împliniți datoria cea mai
adevărată a spiritelor. Purtați-l prin sfânta lumină –

Redați-l iar luminii sfinte.

Aici (desenul I), avem de-a face cu

acționarea spre interior a întregii
sfere a lumilor: moralitatea. Eu am
spus: întregul Univers acționează
asupra întregului om. Trebuie să
reprezentăm aceasta astfel:
Voi, ce capul iradiați cu forța faptei,

– voința, moralitatea trec în fapte –

Voi, ce capul iradiați cu forța faptei,

Arătați-vă în curând în lucrarea corectă a Universului.

– pentru că realizarea voinței urmează lucrarea corectă a Universului –

și chibzuința:
Distrugeți cu îndrăzneală strâmtorarea absurdului,

– ceea ce radiază din trup drept poftă, instinct; am arătat ieri cum ajung
să se lege impulsurile morale cu ceea ce acționează din poftele corporale –

Distrugeți cu îndrăzneală strâmtorarea absurdului,

Înnobilați vigoarea-ntunecată a focului dorințelor,
Ce răpesc ființa sa destinului spiritual

– acestea le urmează ca atare numai impulsurile animale. –

Patru sunt căile patimii omenești,

– ca patimă era desemnată, mai demult, ceea ce vine numai din dorințe,
din carne –

Smulgeți-le din ambianța maladivă.

Învingeți gemetele focului simțurilor,
Luminați ceea ce moare în plăcere.
Însuflețit vă va întâmpina
Ceea ce-adună forță pentru veșnicii.

– pentru că în veșnicii lucrează karma faptei –

Încercați străduința acționării Universului

Treziți-l la viață plină de har.

Aveți aici modul triplu în care omul

este cuprins în aura sa de către lumea
ambientală.
Cum este cuprins omul înțelepciunii
de spiritele care-l înțeleg?
Voi, care din cercul luminos radiați
în cap,
Cuprindeți-l acum după modul pur
al spiritelor.
Evaporați confuza rătăcire a
creierului său;
Clarificați îndoiala strădaniei
arzătoare angoasate
Conduceți-i interiorul abătându-l de
la calea întoarsă.
Patru sunt țelurile trăirii zilnice;
Fără teamă aduceți-l la acestea.
 Mai întâi străduiți-vă plini de
lumină spre chip,
Apoi, fixați bine puterile de luptă
ale spiritului.
În curând, întărită-i mintea
descurajată,
Eliberat el își poate împlini ziua,
Împliniți datoria cea mai adevărat-
a spiritelor
Purtați-l spre aceasta prin sfânta
lumină.
Sfera estetică în care Faust se
cufundă, își capătă expresia mai cu
seamă în actul al treilea al celei de a
doua părți, în unirea cu Helena, cu
frumusețea:
Voi care înconjurați capul în cerc
aerian,
Arătați-vă aici în modul nobil al
elfilor,
Îmblânziți lupta înverșunată a
inimii,
Îndepărtați săgețile amare
incandescente ale reproșului,
Curățați-i interiorul de spaima
 trăită.
Patru sunt pauzele răgazului
nocturn
Acum umpleți-le prietenește, fără
margini.
Mai întâi culcați-i capul pe perna
răcoroasă
Apoi îmbăiați-l în rouă din râul
Lethe;
Articulate sunt curând membrele
rigidizate-n crampe,
Când, întărit, el se-odihnește
înspre ziuă
Împliniți cea mai frumoasă
îndatorire a elfilor
Redați-l iar luminii sfinte.
Sfera moralei:
Voi ce capul iradiați cu forța faptei,
Arătați-vă-n curând în lucrarea
corectă a Universului.
Distrugeți cu îndrăzneală
strâmtorarea absurdului,
Înnobilați vigoarea-ntunecată a
focului dorințelor,
Ce răpește ființa sa destinului
 spiritual.
Patru sunt căile patimii omenești,
Smulgeți-le ambianța maladivă.
Învingeți gemetele focului
simțurilor,
Luminați ceea ce moare în plăcere,
Însuflețit vă va întâmpina
Ceea ce adună forță pentru
veșnicii.
Încercați străduința acționării
Universului
Treziți-l la viața plină de har.
Vedeți, abia atunci când te apropii în
mod spiritual de lucruri și cuprinzi cu
adevărat spiritualul, apar unele
aspecte în profunzimea lor deplină.
Căci acum apare dintr-o dată în fața
noastră în cea de a doua parte, Faust
– pe care Goethe îl prezintă
înconjurat de cercul elfilor – așa cum
se află omul estetic în sfera estetic-
spirituală. Și în paralel cu aceasta
este situarea în sfera înțelepciunii-
adevărului și în sfera moralității.
Când cuprinzi aceste lucruri trebuie să
iei într-adevăr în ajutor întru câtva și
sentimentul. În această privință îți
amintești cuvintele lui Nietzsche [Nota
10]: „Lumea este profundă și gândită
mai adânc decât ziua!”. Aici, ziua
înseamnă trăirea fizică, percepția
fizică, experiență fizică. „Lumea este
profundă și gândită mai adânc decât
ziua!” Așa este în adevăr și mai ales
dacă adăugăm acestei lumi și omul în
întregul său; acest om care trăiește
pe drumul lumii evoluției sale și
relativ la care de fapt, putem
cuprinde încă prea puțin în existența
noastră actuală. Asta înseamnă: pe
noi înșine ne percepem prea puțin în-
existența noastră actuală. Există atât
de multe lucruri, atât de infinit de
multe lucruri în cele din care am
provenit, pe care cândva va trebui să
le cunoaștem la parcurgerea sferelor
Jupiter,Venus și Vulcan, și există atât
de multe lucruri în noi care mai
trebuie încă să devină în decursul
evoluției noastre pământene! Abia
treptat ne integrăm în sus din ceea ce
încă mai răsună ca ecou din
reprezentările noastre actuale spre
ceea ce, fiind mai mult spiritual, este
cu greu cuprins de către om, spre
ceea ce este greu de cuprins de
omenirea de azi prin reprezentările
obișnuite. Dacă vom contempla omul
așa cum trăiește el azi pe pământ,
atunci există în el, s-ar putea spune,
sub formă de germeni, ceea ce va
dezvolta în timpul perioadelor Jupiter,
Venus și Vulcan. Dar tot așa omul
este și un rezultat al sferelor Saturn,
Soare, Lună, Pământ. Am spus ieri:
ceea ce ține de înțelepciune, de
adevăr a fost stabilit ca plan încă de
pe Vechiul Soare și va fi încheiat pe
Jupiter. Să ne reprezentăm acest
lucru și grafic.
Pentru germenii depuși pe Soare se
va atinge o anumită încheiere pe
Jupiter; astfel încât putem spune: de
la Soare la Jupiter este dezvoltarea
propriu zisă a adevărului; pe Jupiter
ea va fi devenit cu totul interioară și
atunci va fi în întregime înțelepciune:
adevărul devine înțelepciune!
Pe Vechea Lună începe apoi ceea ce
conține sfera estetică. Aceasta va fi
încheiată pe Venus. Putem desena
acest lucru astfel: aici e Luna,
încheierea e Venus; avem aici,
așadar, dezvoltarea frumuseții. Vedeți
cum se împletesc aceste evoluții.
De fapt, toate acestea se află în
subteranele noastre, în subconștient,
tot ce este conținut în acești doi
curenți și încă și al treilea; căci în
decursul evoluției Pământului începe
ceea ce putem numi sfera moralității.
Ea își atinge încheierea pe Vulcan.
Așadar avem un al treilea curent, și el
împletit: curentul moralității. La
acestea se mai adaugă un al patrulea
curent care va fi încheiat atunci când
Pământul va fi atins scopul evoluției
sale. Cu Pământul începe moralitatea.
Dar el încheie la rândul său o ordine
superioară, o ordine care a început
deja pe Vechiul Saturn; avem în felul
acesta o ordine, un curent de la
Saturn la Pământ și aceasta se
numește dreptate, în sensul în care
am explicat cuvântul mai sus.
Dumneavoastră știți că pe Saturn au
fost structurate pentru prima oară
simțurile. Aceste simțuri l-ar dispersa
pe om în toate direcțiile. Știți că noi
deosebim douăsprezece simțuri – iar
simțurile, în timp ce evoluează prin
epocile Soare, Luna și Pământ,
simțurile l-ar purta pe om spre
dreptate, în care va fi inclusă și
dreptatea morală atunci când va fi
cuprinsă de natura morală a
Pământului; dreptatea morală este
prezentă abia pe Pământ. Ceea ce
acționează interior ca element
central, față de elementul periferic al
simțurilor, este sfera sau curentul
dreptății.
Tot ceea ce prezentăm în felul acesta
este conținut în om și știți cu toții, că
în orice moment numai o mică parte
este cunoscut omului din tot ce
acționează, trăiește și țese în el. Dar
acționează, trăiește și țese în temeliile
sale. Se poate pune aici întrebarea:
Oare, așa cum pare adeseori, omul
cuprinde chiar numai atât de puțin din
modul cum se află el într-un curent
extins al existenței și cum se ridică la
suprafață din acest curent extins al
existenței, și cum de știe el atât de
puțin din tot ce este el în realitate?
Conștiența nu este chiar atât de
limitată numai la cercurile de inițiați,
ci mai ajunge și la ceilalți oameni. Și
există cu adevărat oameni care, am
spune, simt uneori printr-un fel de
dar natural în momente
binecuvântate, cum radiază în sus
ceea ce acționează și trăiește în
curenții în care se află omul. Acest
lucru apare în cele mai variate
moduri. Există oameni care resimt
aceste adâncuri mai mari din om într-
un sens mai înalt decât este adeseori
cazul concepției religioase exterioare,
ipocrite. Se vorbește adeseori despre
vină și anumiți pastori caută să dea
profunzime omului prin aceea că-i
infiltrează o conștiență de vină. Dar
aceasta este numai o cuprindere
superficială. Și superficialitatea este
uneori justificată, dar totuși se poate
merge mai adânc. Iar oameni mai
profunzi simt, legată de ceea ce este
altfel numai o conștiență de vină,
această sonoritate și luminare
ascendentă a unei activități din
fundamentele existenței umane. Dacă
oamenii nu ar avea o asemenea
timiditate și o asemenea teamă de a
se cunoaște pe ei înșiși, ei s-ar
cunoaște mult mai frecvent. Dar deja
sufletul inconștient reprimă ceea ce
acționează în străfunduri, pentru că
omul are în mod inconștient o sfială și
o teamă de el însuși, de extinderile și
de profunzimile sale. Dacă însă
radiază și luminează în sus, atunci
lucrurile sunt ca și cum tot ce radiază
și luminează în sus ar avea un
caracter de sfinx. Și se poate simți
profund împreună cu oamenii care au
aceste trăiri dintr-o experiență
sufletească interioară.
Cât de frumos este exprimat în
următoarea producție lirică felul cum
înaintea unui suflet uman trăiește ca
în visuri ale vieții sufletești ceea ce se
ridică din străfundurile umane.
Imaginați-vă un om care are în urma
sa munca și povara zilei, care s-a dus
la odihnă, dar din odihnă, din
întuneric, el simte cum se ridică,
parcă palpabil, ca într-un vis sufletesc
puternic străfundurile din sine. Un
poet polonez descrie astfel aceste
trăiri:
Și’n vraja tainică a nopții,
Aici, în fața palatului meu,
Clădit din păienjenișul viselor mele,
Crescură în nemărginire
 Flori nemaiauzite cu ochii morți
Ai unei Meduze cu rânjet veninos
În roua saturată cu lumina Lunii –
Când Luna își trimise razele în
odaia mea
Și se-așeză pe patul istovirii mele,
–
Atunci mă trezi din somn
Pofta fără limite,
Care în bâlbâială nebună face să-
mi tresară buzele
Iar ochii-mi străluciră în febră
fierbinte
După animalul din tine!
Mea culpa, mea maxima culpa!
Vina mea, marea mea vină! –
Aceste frumoase cuvinte lirice ale
lui Jan Kasprowicz [Nota 11] sunt, în
fapt, o trăire cu totul minunată,
întrebătoare, dar totodată atingând
ceva din răspuns. Întrebătoare,
pentru că întru câtva în această
producție lirică trăiește amintirea zilei
trecând prin estetic în sfera morală –
mea culpa, mea maxima culpa. Nu
trebuie să ne intimidăm față de
interogarea care ia naștere aici din
viața ascunsă care curge în valuri.
Aceste lucruri nu sunt potrivite pentru
a stârni teamă, ci pentru a aprinde
întrebări. „Florile nemaiauzite cu ochi
morți asemănătoare unei Meduze cu
rânjet veninos” sunt ființe
interogative formate din regnul
vegetal, configurații întrebătoare. Iar
despre felul în care aceasta se leagă
de Lună, este suficient să ne amintim
numai de curenții lunari și atunci
înțelegem că lumina Lunii reunește
prin curgerea lor tăcută, realitatea
fizică exterioară cu trăirea spirituală.
Avem de-a face aici, într-adevăr, cu o
minunată trăire a spiritului:
Și’n vraja tainică a nopții,
Aici, în fața palatului meu,
Clădit din păienjenișul viselor mele,
Crescură în nemărginire
Flori nemaiauzite cu ochi morți
Ale unei Meduze cu rânjet veninos
În roua saturată cu lumina Lunii –
Când Luna își trimise raza în odaia
mea
 Și se-așeză pe patul istovirii mele,
–
– amintiți-vă de cea de a treia
adresare către spiritele moralității –
Atunci mă trezi din somn
Pofta fără limite,
Care, în bâjbâiala nebună face să-
mi tresară buzele
Iar ochii-mi străluciră în febră
arzătoare
După animalul din tine!
Mea culpa, mea maxima culpa!
Apoi gândiți-vă la intervenția
luminoasă a sferei morale care
învinge gemetele focului simțurilor,
care luminează ceea ce moare în
plăcere, care va fi întâmpinată în mod
sonor de ceea ce câștigă forță pentru
eternități.
Când vrei să încerci să pătrunzi în
toate profunzimile de care este legat
omul trebuie să recurgi deja la
sentiment. Căci numai în felul acesta
obții o reprezentare a modului în care
participă omul la regnurile
spiritualității-moralitate, estetică, la
ceea ce ține de reprezentare și ceea
ce ține de adevăr – întocmai cum
atunci când pășește în lumea fizică, el
participă la lumea minerală, la cea
vegetală și la cea animală. Omul este
om prin toate aceste regnuri, iar ființa
umană coboară prin ceea ce este
mineral, vegetal, animal, uman și
urcă în sferele moralului, esteticului și
a înțelepciunii-adevăr. Și omul este
inserat în curentul existenței, care
îmbrățișând în chip minunat sferele
evolutive ale lui Saturn, Soarelui,
Lunii și Pământului, ale lui Jupiter,
Venus și Vulcan și legând prin aceasta
laolaltă diferitele tipuri de forțe, îl
înzestrează pe om în cursul evoluției
sale cu tot ce-i este repartizat din
impulsurile mai profunde ale
Cosmosului.

Acasă Lucrări Online Index GA170 Precedenta Următoarea

Biblioteca antroposofică

Căutare Lucrări Online Index GA170 Precedenta Următoarea

Corecturi

Rudolf Steiner
ENIGMA OMULUI.
FUNDAMENTELE SPIRITUALE
ALE ISTORIEI UMANE
GA 170

CONFERINȚA a VI-a
Dornach, 7 august 1916

Unora le poate părea complicat ceea

ce trebuie spus atunci când vine
vorba despre entitatea umană și
legătura ei cu Universul. S-ar putea
spune: De ce trebuie găsite atâta
lucruri la om? Faptul că omul a fost
format într-un mod complicat din
Univers este un aspect cu care trebuie
să ne obișnuim. În special în
vremurile actuale, pentru că altfel –
acest lucru trebuie deja spus – s-ar
putea să fie prea târziu. Oamenii
trăiesc acum în încarnări în care încă
mai este posibil să nu știi multe
lucruri despre natura complicată a
omului; dar vor veni timpuri – și
sufletele omenești vor fi încarnate în
acele timpuri – când acest lucru nu va
mai fi posibil. Sufletele vor trebui să
înceapă să știe, în sfârșit, cum este
legat omul de Univers. Se poate
spune că în prezent noi mai
traversăm acea perioadă în care
omului nu-i este lăsată lui însuși grija
de a menține reunite diferitele
componente ale naturii sale, pe care
le-am menționat ieri, că trăim într-o
epocă în care aceste diferite
componente sunt menținute laolaltă
fără contribuția noastră, când omul
comod poate veni și spune: Vai, cât
este de complicată această
„înțelepciune” antroposofică! Adevărul
însă este simplu și ceea ce nu este
simplu, nu este adevărul adevărat! –
În zilele noastre mai poți auzi
frecvent această sintagmă. Cei care
adoptă acest mod de exprimare dintr-
o ispitire luciferică nu știu cum se
înconjoară singuri cu ceață tocmai
prin astfel de vorbiri despre
simplitatea adevărului. Căci vor veni
timpuri în care omul se va găsi prin
experiență ca fiind cu adevărat
complicat, și în care el nu se va mai
putea menține decât prin cunoaștere.
Dar orice viitor trebuie pregătit, iar a
pregăti evoluția culturii Pământului
pentru acea epocă în care omul va
trebui să știe cum trebuie să se
mențină prin diferitele părți ale sale,
aceasta este sarcina curentului de
concepție spiritual științifică despre
lume.
Să ne amintim de adevărul
fundamental pe care l-am expus în
zilele acestea ceva mai detaliat și
anume că putem spune că omul are
în esență o natură dublă, și că deja
exteriorul său arată că el constituie o
natură dublă, prin aceea că partea
cefalică, deci capul omului este
construit dintr-un punct de vedere cu
totul diferit decât restul organismului.
Când observăm capul unui om, așa
cum este el în prezent, avem de a
face cu rezultatul a ceea ce a devenit
trupul încarnării anterioare. Iar trupul
nostru actual, excluzând capul, va
deveni, după ce vom fi trecut prin
răstimpul dintre moarte și o nouă
viață, capul încarnării noastre
viitoare. Astfel încât putem desena
continuarea drumului omului prin
încarnări astfel: Omul își are capul, și
restul trupului. El pierde
esențialmente ceea ce acum este
capul său; ceea ce este restul trupului
său va apărea transformat ca noul
său cap, iar trupul său îl va primi din
nou de la Pământ. Capul se pierde de
fiecare dată. Desigur, în acest proces
este vorba de forțe. Este de la sine
înțeles că materia restului trupului, se
pierde și ea. Dar nu este vorba de
această materie exterioară – aceasta
este în cel mai adevărat sens o maya,
o iluzie –, ci despre celelalte forțe
care, cu excluderea capului,
sălășluiesc în trup; acestea se
transformă în timpul trecerii noastre
prin timpul dintre moarte și o nouă
naștere, în forțele capului. Și acum
avem cu adevărat în capul nostru
acele forțe care erau legate în
încarnarea anterioară de trupul
nostru. Aceasta a fost reprezentarea
de bază pe care am prelucrat-o în
amănunt.

Acum vom apela la alte reprezentări

pe care le-am obținut pentru a
înțelege din ce în ce mai bine aceste
lucruri. Vom întreba mai întâi, cum
sunt, de fapt, transformate forțele
trupului nostru de acum, în așa fel
încât ele să poată deveni cap în
încarnarea următoare? Oricum,
acesta este un lucru care pentru
început este greu de gândit, faptul ca
trupul nostru să fie transformat într-
un cap. Ce face posibilă această
transformare? – așa trebuie să punem
întrebarea.
Pentru a răspunde la această
întrebare trebuie să ne îndreptăm
ochii sufletului asupra a ceea ce am
spus despre ce poate fi reprezentat,
despre ceea ce poate fi cunoscut
despre adevăr, despre înțelepciune.
De obicei, omul actual crede că ceea
ce dobândim în cunoaștere ar exista
numai pentru a ne putea face imagini
despre lumea exterioară, pentru a
putea ști ceva despre lumea
exterioară. Există teoreticieni filozofi
ai cunoașterii, care teoretizează
permanent felul cum se leagă de fapt
noțiunile de reprezentări, ce relații
tainice există între natura noțiunii și
lucrul care este oglindit în noțiune.
Astfel de teorii suferă toate de
aceeași greșeală. Vă pot clarifica
această greșeală numai dacă mă
exprim în imagini. Gândiți-vă la un
botanist, la un grădinar care ar vrea
să cerceteze natura bobului de grâu și
ar face-o spunând: Eu apelez la
ajutorul chimiei și cercetez bobul de
grâu pentru a stabili în ce măsură
conține el componentele de care are
nevoie omul pentru a se hrăni cu
boabe de grâu, făină de grâu etc. Și
în această relație pe care o are bobul
de grâu cu nutriția omului, botanistul
ar căuta ființa grâului, adică motivele
pentru care el este alcătuit din
anumite componente. Un astfel de
om, care ar crede că ar putea afla
ceva despre esența bobului de grâu
pe care-l cercetează pentru a afla în
ce măsură este el un aliment bun
pentru om s-ar afla într-o mare
eroare. Bobul de grâu ia naștere în
cadrul întregii plante de grâu, ca rod
al plantei de grâu și numai acela
poate afla de ce bobul de grâu este
așa cum este, potrivit cu entitatea sa,
care-l cercetează pentru a stabili în ce
măsură din bobul de grâu se dezvoltă
o nouă plantă de grâu. Faptul că
bobul conține componentele necesare
nutriției omenești este un curent total
lateral care se adaugă esenței bobului
de grâu; aceasta nu are nici o
legătură cu natura interioară a
bobului de grâu. Cel care privește
toate lucrurile numai potrivit utilității
sale și ar vrea să facă din cunoașterea
utilității știință propriu-zisă, va
cerceta bobul de grâu din punct de
vedere chimic și va găsi: aici ia
naștere în natură ceva care poate
sluji nutriției umane. – Dar nu are
absolut nici o legătură cu ființa
interioară a bobului de grâu faptul că
omul se hrănește cu acesta. Cu ființa
sa interioară are de a face, așa cum
am spus, faptul că din bobul de grâu
poate lua naștere o nouă plantă de
grâu.
Pentru cel care străvede lucrurile cu
ajutorul cunoașterii, cu ceea ce poate
fi reprezentat, diferiții teoreticieni
filozofici ai cunoașterii se comportă la
fel ca oamenii care cercetează bobul
de grâu din punctul de vedere al
capacității lui de a hrăni omul. Căci
dacă bobul de grâu ar fi analizat
pentru a se răspunde la întrebarea de
ce există el, atunci nu s-ar da ca
răspuns: pentru a-l hrăni pe om, ci
pentru a da naștere unei noi plante de
grâu. Cei care pătrund în ceea ce
poate fi cunoscut și reprezentat, aceia
văd o astfel de greșeală așa cum am
caracterizat-o acum la teoreticienii
filozofici ai cunoașterii. Căci ceea ce
numim noi bază a cunoașterii, ceea ce
trăiește în noi ca reprezentare, ca
adevăr, ca înțelepciune, nu există
inițial pentru a oglindi lucrurile
exterioare. Această oglindire a
lucrurilor exterioare este un curent
colateral, așa cum este curent
colateral pentru bobul de grâu, faptul
de a fi hrănitor pentru om.
Cunoașterea nu există numai pentru a
furniza imagini ale lucrurilor
exterioare, ci există în alt scop. Ea
există pentru a acționa, a țese și a
trăi într-un anumit fel în om. În timp
ce trăim aici în existența dintre
naștere și o nouă moarte, noi
acumulăm treptat înțelepciune, și
folosim în același timp înțelepciunea
în așa fel încât ea să poată fi imagine
a lumii exterioare, așa cum bobul de
grâu este utilizat ca hrană. Dar noi
lipsim bobul de grâu pe care-l folosim
ca hrană, de determinarea sa
intrinsecă de a forma o plantă nouă.
Tot așa, sustragem sarcinii propriu-
zise a înțelepciunii tot ceea ce folosim
pentru a cuprinde lumea exterioară.
Căci ceea ce este bază a
reprezentării, bază a adevărului, nu
este determinat în primul rând pentru
aceasta. Dar cum este determinată
această bază a adevărului? – înțeleg
aceasta în sensul în care bobul de
grâu este determinat să producă o
nouă plantă de grâu. Activitatea
noastră ca bază a cunoașterii, a
lucrării noastre în baza adevărului,
este determinată pentru a putea
dezvolta în noi între naștere și moarte
forțe care transformă organismul
nostru după moarte, anume
transformă configurația sa de forțe în
configurația de forțe a capului!
Aceasta este legătura uimitoare pe
care o descoperim atunci când
cuprindem cu privirea, pe de o parte,
trecerea omului între naștere și
moarte și, pe de altă parte, răstimpul
dintre moarte și o nouă naștere.
Cunoștințele pe care le dobândește
omul servesc mai întâi la
transformarea organismului – cu
excepția capului – într-un cap care va
fi ulterior capul din următoarea
încarnare. Se poate spune: Există
ațâți oameni care nu dobândesc nici
un fel de cunoștințe, și rămân atât de
teribil de proști; numai puțin devin
deștepți – printre aceștia se numără
întotdeauna și cel care face
observația. Au totuși puțină dreptate
și cei care au spus – și acest lucru l-
au spus mai mulți oameni,
independent unii de alții – că omul
preia mai multă înțelepciune, învață
mai mult în primii săi trei-patru ani
decât – în orice caz – în cei trei ani
academici. În primii trei ani de viață
învățăm cu adevărat mult, lucrurile pe
care le putem învăța pe Pământ
numai prin capul nostru. Noi obținem
acele cunoștințe care sunt necesare
pentru a vorbi, pentru a înțelege cele
vorbite și multe, multe altele. Cu
adevărat, atunci învățăm foarte
multe. Și aceste lucruri aparțin de
ceea ce trebuie să numim conținut de
înțelepciune.
Prin ceea ce obține omul ca
înțelepciune proprie și care nu-i
deosebește pe oameni prea mult între
ei, acționează și se întrețese ca forță
ceea ce transformă organismul nostru
în cap la trecerea dintre moarte și o
nouă naștere. În fond, ceea ce noi
preluăm prin reprezentărilor noastre,
prin cunoștințele noastre, este o
formațiune foarte complicată. Și
numai din când în când, omului i se
arată în visări – ca aceea a unui poet
polonez pe care v-am prezentat-o ieri
– ceva din ceea ce există și se
întrețese întru câtva între
reprezentările de care devenim pe
deplin conștienți. Dar ceea ce
stăpânește și țese aici, acționează în
noi pentru a trece în actualitate după
moarte și a transforma organismul
nostru. Tot ce se obține prin
cunoaștere se adună pentru a
transforma organismul nostru, în
afară de ceea ce folosim pentru a
cuprinde lumea exterioară. Ceea ce
folosim pentru a cuprinde lumea
exterioară în sensul obișnuit se pierde
într-un anumit mod pentru evoluția
noastră, pe aceasta o sustragem
evoluției noastre. Așa cum sustragem
boabele grâului de la procesul total de
dezvoltare a grâului – acestea, pe
care le folosim ca hrană, sunt mult
mai numeroase decât cele pe care le
împrăștiem din nou în pământ –, tot
așa sustragem efectiv mult mai mult
decât păstrăm, mai cu seamă în
perioada de evoluție actuală, prin
faptul că ne însușim lucruri
exterioare. Să ne gândim la timpurile
mai vechi, în care oamenii știau ceea
ce știau mai mult prin știința
clarvăzătoare lăuntrică. Aceștia nu se
dăruiau atât de mult lumii exterioare.
O populație ca aceea veche
egipteană, cea veche caldeeană, știa
ceea ce știa prin clarvedere atavică și
prea puțin prin dezvoltarea
exterioară. În prezent, trăim într-un
timp care este întru câtva opus în
această privință. Grecii mențineau
acel echilibru splendid al unei evoluții
culturale care nu era condiționată
numai de faptul că ei erau predispuși
în mod deosebit în felul acesta.
Desigur, ei aveau aceste predispoziții,
dar numai cu acestea nu se face
nimic. Ei datorează coeziunea întregii
lor culturi și împrejurării că suprafața
de uscat ocupată de poporul grec era
relativ mică, și cunoștințele lor privind
restul Pământului erau și ele reduse.
Grecii nu știau mai mult despre Asia
decât Asia mică, despre Africa știau
prea puțin, iar despre America nu
știau chiar nimic. Faptul că Platon mai
putea avea o știință despre
moralitate, despre Sophrosyne,
despre Dikaiosyne, se datorează în
mare parte împrejurării că scena pe
care o acoperea exterior cunoașterea
greacă era mică. Din această cauză
era încă posibil să păstreze multe
dintre forțele spirituale ale
înțelepciunii pentru evoluția
interioară. Dar ei foloseau deja mai
puțin pentru dezvoltarea interioară
decât vechii egipteni sau caldeenii și
mai cu seamă mai puțin decât vechii
perși sau vechii indieni. În vremea
noastră, când întregul Pământ a fost
cercetat și a devenit accesibil,
oamenii caută să obțină cât se poate
de multe cunoștințe exterioare. Cât
de mult s-a amplificat acest lucru! Și
dacă această cunoaștere a lumii
exterioare ar fi intensivă pe cât este
de extensivă, oamenii ar lua cu ei
infinit mai puțin, și tocmai cei instruiți
ar lua cu ei mai puțin decât un țăran
oarecare, pentru a transforma trupul
fizic în capul fizic al încarnării
următoare. Dar, slavă Domnului, cei
mai mulți au călătorit în așa fel încât
nu vedeau prea mult, ci călătoreau
bine după Baedeker sau alte ghiduri
de călătorie, și în ciuda marilor lor
călătorii nu au aflat prea multe; în
felul acesta ei nu și-au sustras chiar
totul. Altfel, tocmai la cei care caută
pretutindeni senzații, care nu vor să
știe tot ce știu decât din exterior, ar
exista pericolul ca ei să se nască în
încarnarea următoare cu un cap care
ar fi foarte puțin rest al trupului
transformat, adică ar avea un aspect
foarte animalic; căci acesta ar fi
destinul dacă ar fi acumulate prea
puține forțe modelatoare.
Acum însă putem să și extindem
comparațiile luate din imaginațiuni.
Ne putem întreba: Dacă lucrurile stau
așa încât ceea ce folosim spre
exterior pentru cunoaștere, pentru
obținerea științei exterioare, este
sustras entității sale interioare – ca și
bobul de grâu care este destinat
alimentației fiind astfel sustras
entității sale interioare – ce
asemănare există atunci cu privire la
faptul că există o știință exterioară, și
faptul că boabele de grâu sunt folosite
și ca aliment? Între acestea există o
asemănare interioară, dar ea trebuie
evidențiată.
Să ne mai îndreptăm odată atenția
spre acest fapt particular, anume că
un număr mare de boabe de grâu nu
este folosit pentru a obține alte plante
de grâu, ci devin aliment al omului!
Putem spune atunci că bobul de grâu
este sustras în acest caz dezvoltării
sale directe. Nu-i așa, avem un bob
de grâu care produce o cereală din
care rezultă din nou un bob, ș.a.m.d.
Dar numeroase boabe de grâu se
separă; acestea trec de fapt în alt
domeniu, în domeniul alimentelor
umane, care nu are nici o legătură cu
linia sa de dezvoltare.
Aveți aici posibilitatea de a vă forma
din natură o noțiune care trebuie
luată foarte atent în considerare dacă
se urmărește obținerea unei
adevărate concepții despre lume.
Știința noastră exterioară a adus
lucrurile treptat în situația
îngrozitoare în care se dorește
explicarea oricărui lucru astfel încât
ceea ce urmează să fie considerat
rezultatul a ceva anterior,
întotdeauna ca efect al unei cauze. Nu
există ceva mai aberant decât această
uniformizare a lumii în privința
modului de reprezentare, ca și cum ar
trebui mers întotdeauna de la acțiune
la cauză și de la cauză la acțiune. Căci
există efecte ulterioare, care nu au o
legătură cauzală directă cu o cauză
anterioară; căci în ce fel ar putea să
se afle în bobul de grâu cauza faptului
că el va deveni aliment uman? Cel
mult, potrivit teleologiei ieftine, care
era, în parte, încă uzuală în secolul al
XVIII-lea, potrivit căreia prezența
unor materiale de tipul plutei în
natură era explicată prin aceea că
spirite tainice au creat aceste lucruri
pentru ca omul să poată face dopuri
pentru sticlele de șampanie. Nu, într-
adevăr, rodul grâului trece aici în altă
sferă.
La fel stau lucrurile atunci când
obținem cunoștințe despre natura
exterioară, despre lucrurile
exterioare. Lucrurile trec aici într-o
altă sferă. Și vă rog să luați acest
adevăr într-un mod foarte profund.
Noi, oamenii ne putem sustrage de la
un număr foarte mare de aspecte
care există potrivit adevărului în noi,
pe care trebuie să le folosim pentru a
lăsa să treacă trupul încarnării
noastre actuale în capul viitoarei
încarnări. Ne putem sustrage mult de
la a obține cunoștințe actuale, dar
trebuie să ținem seama că aceste
cunoștințe trebuie să aibă un alt rost
al existenței lor. După cum boabele
de grâu sunt întru câtva înnobilate
prin aceea că sunt folosite ca aliment
uman – li se dă ceva potrivit în
schimbul faptului că sunt sustrase
entității lor originare –, tot așa
trebuie să fie și cu cunoașterea
exterioară umană care este
dezvoltată total împotriva naturii
reprezentării, a ceea ce este conform
adevărului. Omul trebuie să predea în
simțirea sa sufletească zeilor tot ce
obține ca adevăr care constă în
imagini ale lumii exterioare. El trebuie
să aibă permanent în sine conștiența:
dacă obții cunoștințe pe care le
sustragi curentului, atunci trebuie să-
ți fie clar că obținerea de cunoștințe
trebuie să fie un serviciu divin. Tot
ceea ce obține omul ca adevăr sub
forma de imagini ale lumii exterioare,
trebuie predat în simțirea sufletului
său, zeilor. Cunoștințele care se obțin
fără ca noi să fim conștienți că acesta
este un serviciu sfânt în evoluția
omenirii, fără ca noi să predăm
spiritelor superioare, – care cu
aceasta se hrănesc, care preiau
acestea în sine – cele pe care le
obținem drept cunoștințe, pe care nu
le asociem cu acest sentiment,
acestea sunt ca boabele de grâu care
cad în sol și putrezesc, adică acelea
care nu ating nici un scop, nici pe al
lor și nici pe al celorlalte care servesc
hrănirii omului.
Vedeți aici un punct în care trebuie să
simțiți cât este de necesar să apară
un rezultat practic foarte precis din
strădaniile noastre pentru știința
spiritului; să nu preluăm ceva numai
învățând, să nu facem știință din
ceva, ci prin preluarea a ceea ce ține
de știința spiritului să depunem în
sufletul nostru un sentiment general.
Noi legăm de noțiunea științei
sentimentul că știința trebuie să fie
un serviciu divin și că, în fond, este
un păcat împotriva sensului divin al
evoluției, dacă profanăm știința, dacă
o sustragem din determinarea ei
divină.
Eu am spus că propriu zis abia în
ultimul timp a apărut posibilitatea de
a obține multă știință exterioară. La
egipteni, aproape totul era încă știință
interioară, prea puțin aparținea
științei exterioare; numai lucrurile
cele mai apropiate alcătuiau știința
exterioară. În timpul epocii culturale
greco-romane a luat naștere pentru
om posibilitatea de a obține tot mai
multă știință exterioară. Asta nu s-a
petrecut cu prea mult timp în urmă.
Atunci însă a luat naștere și
posibilitatea de a găsi calea de a
transforma știința într-un serviciu
divin, întrucât Christos a venit pe
Pământ cu vestirea Sa.
Aici aveți din nou o legătură care ne
limpezește istoria. În acel moment al
evoluției omenirii în care știința
devine cu precădere o știință
exterioară despre lumea, apare
Christos, venind din lumea spirituală,
pentru a aduce posibilitatea ca omul,
prin sentimentul său legat de
conducerea divină a lui Christos, să
facă din știința pe care o organizează
în legătură cu Christos, un serviciu
divin. Chiar dacă, în prezent,
omenirea nu a ajuns încă prea
departe cu dezvoltarea acestui
sentiment de a face din știință un
serviciu divin, pe măsură ce omenirea
va înțelege din ce în ce mai mult cum
îndumnezeiește Christos viața
pământească, ea va învăța să facă din
știință un serviciu divin.
Noi trăim astfel prin toate lucrurile
pentru care capul este semnul
exterior și folosim astfel într-o
anumită măsură o mică bază pentru a
ne transforma trupul în cap. Iar
cealaltă parte, dacă o asociem cu
sentimentul corect așa cum l-am
caracterizat adineauri, o folosim
pentru ca entități superioare să
primească o anumită hrană prin
noțiunile pe care le concepem. Noi
căutăm să obținem o știință pentru
zei, așa cum grâul crește și pentru
hrănirea omului. Lucrurile stau așa,
dar această determinare trebuie să fie
mai întâi adaptată. În felul acesta
științei noastre trebuie să-i fie
adaptată determinarea de care chiar
am vorbit, prin simțirea noastră.
Foarte multe vor depinde, dacă e ca
evoluția omenirii să se
însănătoșească, de faptul ca astfel de
simțiri să se poată desfășura.
În vechile misterii și în școlile de
misterii mai era ca un fel de evidență
faptul că acela căruia îi era îngăduit
să ajungă la știință considera această
știință ca fiind sfântă. Căci acesta era
unul din motivele principale pentru
care nu oricine era admis în misterii.
Cei care urmau să aibă acces la
misterii trebuiau să ofere garanție
pentru faptul că vor respecta cu
adevărat știința ca sfântă, că o
concepeau ca pe un serviciu divin.
Acest lucru mai exista încă printr-o
clarvedere atavică. Acum, omenirea
trebuie să îl obțină din nou. Omenirea
a parcurs un timp – știm că acest
lucru este fundamentat – în care s-a
dezvoltat sub o orientare materialistă.
Ea trebuie să se însănătoșească din
nou, ieșind din acest materialism, și
se va însănătoși numai dacă de știință
va fi legat acest sentiment al unui
serviciu divin, așa cum a existat el
cândva. Dar acest lucru trebuie să se
întâmple în viitor din interiorul
conștienței. Iar aceasta se va putea
întâmpla numai dacă știința spiritului
se va răspândi tot mai mult în
omenire. Știința nu ar trebui să se
asemene bobului de grâu care
putrezește în sol. Tot ce este pus în
slujba utilității exterioare, a
aranjamentelor mecanice exterioare,
se aseamănă bobului de grâu care
putrezește. Ceea ce nu se pune în
serviciul divinității, se pierde. Nu se
folosește nici pentru a ne ajuta în
încarnarea următoare, și nici pentru
hrana entităților spirituale superioare.
Putrezirea bobului este un proces
real. Risipirea științei fără a face din
ea un proces divin, un serviciu divin,
este deja și ea un proces real. Am
ajunge prea departe dacă v-aș
expune azi ce înseamnă o putrezire a
bobului de grâu – însă acea putrezire
lipsită de valoare, când bobul nu
poate încolți, pentru că trebuie să se
distrugă.
Știința care nu este pusă în slujba
divinității este preluată de Ahriman,
trece în slujba lui Ahriman și devine
puterea acestuia, care o instilă
procesului cosmic prin slujitorii săi
spirituali și prin aceasta integrează
Universului mai multe piedici – căci
Ahriman este în același timp și zeul
piedicilor –, decât ar fi îngăduit în
mod corect să existe.
Obțineți în felul acesta o înțelegere a
întregii importanțe a ceea ce trăiește
în noi în domeniul reprezentării, al
adevărului. În următoarele două
conferințe voi face expuneri despre
frumos și moralitate, pentru a reuni
apoi cele trei lucruri în vederea
retrezirii posibilității înțelegerii mai
profunde a entității umane.

Acasă Lucrări Online Index GA170 Precedenta Următoarea