CURS 2

STAREA LICHIDĂ

Starea lichida reprezintă o stare condensată a materiei şi este caracterizată de următoarele

proprietăţi:

 Starea lichida ocupa o pozitie intermediara intre starea gazoasa si cea solida.
 Prezinta caracteristici comune atat cu starea gazoasa cat si cea solida (ex. are volum
propriu dar nu are forma proprie).
 Existenta volumului propriu in cazul lichidelor explica valoarea mare a densitatii
lichidelor (acelasi ordin de marime ca si in cazul solidelor) comparativ cu a gazelor.
 Existenta unui volum propriu si absenta formei proprii in cazul lichidelor sugereaza
existenta unor forte de interactiune moleculara (forte intermoleculare) mai mari decat in cazul
gazelor dar mai mici decat in cazul solidelor.
 Existenta fortelor intermoleculare pe de o parte ingradeste libertatea de miscare a
moleculelor iar pe de alta parte, avand intensitati prea mici, nu favorizeaza formarea unor
configuratii moleculare spatiale stabile.
 Au o structura cvasicristalina caracterizata printr-o ordine la mica distanta.
 Dimensiunile mici ale configuratiilor ordonate ce apar in lichide le confera acestora
un timp de viata scurt (10-9 s).
 In interiorul lichidului exista goluri care permit moleculelor sa migreze intre unitatile
ordonate.
 Datorita lipsei ordinii la mare distanta, lichidele nu prezinta proprietati anizotrope
(exceptie fac doar cristalele lichide).
 Miscarea termica este prezenta in lichide dar moleculele se misca relativ lent in
interiorul lichidului.
 Fortele de interactiune dintre moleculele de lichid sunt de natura electrostatica. La
distante mari distributia de sarcina a moleculelor favorizeaza aparitia unor interactiuni
de tip atractiv. La distante mici, suprapunerea orbitalilor moleculari duce la aparitia
unor forte repulsive.
Concluzii
Starea lichida este caracterizată prin volum propriu, lipsa formei proprii, având tendinţa de a
lua forma vasului sub acţiunea forţei gravitaţionale.
Suprafaţa liberă a lichidului este perpendiculară pe direcţia forţei gravitaţionale.
Observaţie: în stare de imponderabilitate (ex. în spaţiu, în absenţa gravitaţiei) lichidele iau
formă sferică.
Fenomenele caracteristice starii lichide
 Fenomenele legate de suprafata de separare dintre un lichid si mediul care-l inconjoara
se numesc fenomene superficiale.
 Fenomenele legate de suprafata de separatie dintre un lichid si mediul gazos de
deasupra acestuia se numesc fenomene de suprafata.
 Fenomenele legate de suprafata de separatie dintre un lichid si peretii vasului in care
acesta se gaseste se numesc fenomene de adeziune si capilare.
Sub acţiunea forţelor capilare, suprafaţa liberă a lichidelor se curbează.
Asemănările între lichide şi gaze sunt lipsa formei proprii şi mişcarea haotică a moleculelor
datorată agitaţiei termice. Asemănările între lichide şi solide sunt existenţa unei ordini la mică
distanţă între molecule, atomi, ioni şi numărul de coordinaţie care este întâlnit atât la solide
cât şi la lichide.
Din cauza aranjării mai puţin compacte ca la solide, lichidul are densitatea mai mică.

Vaporizarea. Căldura de vaporizare

Trecerea unei substanţe din stare lichidă în stare de vapori cu absorbtie de căldură
→VAPORIZARE.
• Procesul invers: CONDENSARE.
DECI: Substanţele lichide se transformă în vapori (se vaporizează) în două situaţii: atunci
când fenomenul are loc la temperaturi obişnuite şi doar la suprafaţa lichidului, se numeşte
EVAPORARE, iar când se produce în toată masa lichidului, la temperaturi ridicate, se
numeşte FIERBERE.
 Pentru ca vaporizarea să aibă loc la o temperatură constantă, este necesară furnizarea
unei energii calorice lichidului.
La presiune constantă, lichidele se vaporizează păstrându-şi temperatura constantă, deşi
pentru acest proces de vaporizare se consumă căldură.
• Exemplu: apa încălzită într-un vas deschis la presiune atmosferică începe să fiarbă la
100°C.Temperatura apei şi a vaporilor va rămâne la această valoare până ce dispare
ultima picătură de apă lichidă.
APLICAŢIE:
autoclave →temperatura de fierbere a apei atinge 131°C şi permite sterilizarea mai bună,
distrugând şi bacteriile rezistente la temperatura normală de fierbere a apei.
Definiţie. Se numeşte căldură latentă de vaporizare (lv) cantitatea de căldură, măsurată în
calorii, consumată pentru vaporizarea unui gram de substanţă, la temperatură constantă.
Definiţie. Se numeşte căldură latentă molară de vaporizare (Lv) cantitatea de căldură,
măsurată în calorii, consumată pentru vaporizarea unui mol de substanţă, la temperatură
constantă.
lv · M = Lv
unde M este masa molară a substanţei.
Apa are o căldură de vaporizare foarte mare (540 cal/g) faţă de alte lichide, deoarece
moleculele apei sunt unite prin legături de hidrogen mai puternice decât cele de tip van der
Waals care unesc moleculele lichidelor nepolare, de exemplu.

Presiunea de vapori a lichidelor. Echilibrul lichid – vapori

La temperaturi constante şi mai mici decât temperatura critică, există un interval în care
coexistă starea de gaz şi de lichid pentru aceeaşi substanţă şi în care presiunea rămâne
constantă.
Definiţie. Presiunea la care forma gazoasă şi cea lichidă a unei substanţe coexistă la o anumită
temperatură se numeşte presiune de vapori a lichidului la acea temperatură.
Într-un recipient închis şi umplut parţial cu lichid, lichidul este în echilibru cu vaporii săi.
Permanent există molecule din lichidul de la suprafaţă care trec în stare de vapori şi molecule
din faza de vapori ce revin în stare lichidă. Numărul celor două tipuri de molecule este egal,
deci presiunea de vapori rămâne constantă atât timp cât temperatura rămâne constantă.
Presiunea de vapori nu depinde de volumul recipientului. Dacă acesta creşte, lichidul se
evaporă, în aşa fel încât presiunea de vapori să rămână constantă (atât timp cât există lichid în
vas).
Vaporii în echilibru cu lichidul se numesc saturanţi. La o temperatură dată, există deci o
presiune de saturaţie pentru fiecare substanţă, egală cu presiunea de vapori la acea
temperatură.
Exemplu: la 00C, p vapori pentru H2O = 4 torr, iar la 1000C, p vapori H2O = 760 torr (mm Hg)
sau 1 atm.

Fierberea

Este procesul de vaporizare care are loc în toată masa lichidului. Temperatura la care fierbe
lichidul este constantă in conditii fizice date.
Fiecărei presiuni îi corespunde, pentru o substanţă dată, o temperatură de vaporizare
(fierbere).
Definiţie. Temperatura de fierbere (Tf) sau punctul de fierbere (pf) reprezintă temperatura la
care presiunea de vapori este egală cu presiunea dată.
Exemplu: la p = 355 torr, pf H2O = 800C.
Se numeşte punct de fierbere normal temperatura de vaporizare a unui lichid la 760 torr (1
atm).
Temperatura de condensare a lichidului este egală cu cea de fierbere, la o presiune dată.

Evaporare Fierbere

Umiditatea atmosferică

Se numeşte umiditate maximă cantitatea cea mai mare de vapori de apă care poate fi conţinută
în aer, la o anumită temperatură.
Se numeşte umiditate absolută cantitatea de apă conţinută efectiv în aer la temperatura
respectivă.
Aceste cantităţi se exprimă fie ca presiuni parţiale ale apei, în torr, fie ca grame de apă la m 3
de aer.Umiditatea maximă este egală cu presiunea de saturaţie cu vapori de apă a aerului, la
temperatura dată.
Raportul dintre umiditatea absolută şi umiditatea maximă se numeşte umiditate relativă şi se
exprimă în procente.În zilele de vară, deşi există o cantitate aproximativ de trei ori mai mare
de vapori de apă în atmosferă, umiditatea relativă este mai mică (50 - 60%), faţă de lunile
reci, când umiditatea relativă ajunge la 80 - 86%.
 STAREA SOLIDĂ

O substanţă este în stare solidă atunci când are formă proprie şi volum determinat din punct
de vedere macroscopic.
În realitate, substanţele solide se împart în funcţie de aranjamentul intern al particulelor
componente, în solide amorfe şi solide cristaline.

Structura solida amorfa(stanga) si structura solida cristalina (dreapta)

O clasificare mai nouă evidenţiază alte două forme de existenţă a stării solide, solidele
magnetice şi solidele radioactive.

Starea solidă amorfă

Se referă la o formă neorganizată a particulelor componente. Se întâlneşte doar o omogenitate

statistică. Starea solidă amorfă implică absenţa formelor geometrice proprii şi o comportare
asemănătoare cu lichidele faţă de acţiunea temperaturii.
Solide amorfe,
•nu au o simetrie de aranjare a particulelor, dispunere: haotică a particulelor componente în
tot volumul corpului.
•ordine locală, dispunerea este asemănătoare cu cea aparticulelor în lichide, dar în corpurile
amorfe au o mobilitate mult mai mică (sticla).
Starea solidă amorfă este considerată ca fiind o stare lichidă subrăcită.

Starea solidă cristalină

În această stare, substanţele sunt caracterizate prin:

- formă cristalină; - densitate; - duritate; - culoare¸ - solubilitate; - coeficient de elasticitate; -
indice de refracţie; - căldură specifică; - presiune de vapori; - moment magnetic; - spectru
de absorbţie; - proprietăţi chimice.
Caracteristic pentru starea solidă cristalină este gradul înalt de ordonare la mare distanţă al
particulelor (ioni, atomi, molecule), aranjarea lor în nodurile reţelei cristaline formând
cristalul. Fiecare substanţă cristalină formează o reţea spaţială proprie care se caracterizează
prin simetria ei şi prin poziţia particulelor în reţea.
 Structura cristalina a clorurii de sodiu (NaCl)

Pentru a descrie un cristal este suficient să se cunoască o porţiune a lui, numită celulă
elementară. O celulă este perfect definită când se cunosc dimensiunile a, b şi c, unghiurile α, β
şi γ dintre axe, poziţia, numărul şi felul particulelor ce o compun.

Reprezentarea spaţială a unei celule elementare de NaCl

Sisteme cristaline
Sistemul de cristalizare Axe Intercepte Exemple
CUBIC 3 axe toate egale O2, P4, Mn,Cl- şi Na+ în NaCl,
- cubic simplu perpendiculare Li, Na, K, Rb, Cs, Ba, V,Cr,
- cubic centrat intern Fe, Nb, Ta, Mo, W, Pt, CsI,
- cubic cu feţe centrate Cdiamant, CaF2, gaze rare, Ca, Sr,
Pb, Ni, Cu, Pd, Ag, Ir, Au
PĂTRATIC (tetragonal) două egale TiO2, SnO2, Sn, In, Cl2
- pătratic simplu
- pătratic centrat intern
ROMBIC (ortorombic) 3 axe toate diferite S, Br2, Ga, KNO3, K2SO4,
perpendiculare BaSO4
MONOCLINIC 3 axe dintre care 2 toate diferite S, Po, PbCl2, CaSO4.2H2O
perpendiculare, iar (ghips), Na3[AlF6] (criolit)
a 3-a Na2B4O7 .10H2 O (borax)
perpendiculară
numai pe una din
primele două
TRICLINIC 3 axe dintre care toate diferite CuSO4 . 5H2O, K2Cr2O7
nici una
perpendiculară
HEXAGONAL 4 axe dintre care 3 din acelaşi H2, He, Be, Mg, B, Tl, C, N2,
sub 600, în acelaşi plan egale, Se, Te, Sc, Y, La, Ti, Zr, Hf,
plan, iar a 4-a şi una Co, Zn, SiO2(cuarţ)
perpendiculară pe diferită H2O (gheaţă), HgS
acest plan
ROMBOEDRIC (trigonal) 3 axe înclinate, toate egale As, Sb, Bi, Hg, Sm, CaCO3
dar nu (calcit), MgCO3 (magnezit),
perpendiculare NaNO3.

Tipuri de reţele cristaline

Clasificarea reţelelor cristaline a fost făcută în urma studiului cristalelor prin difracţie cu raze
X sau cu electroni.

Reţele ionice
Aceste reţele au în noduri ioni pozitivi şi negativi, aranjaţi alternativ. Volumele ionilor pot fi
apropiate ca valoare (a) sau diferite (b).

Tipuri de reţele ionice

Forţele de coeziune dintre particule sunt de tip electrostatic, legături chimice ionice. În reţele
ionice cristalizează săruri ca NaCl, KCl, MgCl2 etc.
Legăturile chimice dintre particule sunt puternice, fapt verificat experimental prin măsurarea
unor puncte de topire foarte ridicate (de ex.: p.t.NaCl = 8000C).
Cantitatea de căldură necesară pentru topirea unei substanţe se numeşte energie de legătură.
Topiturile acestor substanţe, precum şi soluţiile lor apoase conduc curentul electric. În
cristalul de NaCl, de exemplu, fiecare ion de sodiu este înconjurat de şase ioni de clor - sistem
cubic. Numărul de coordinaţie în acest caz este 6.
În cristalul de CsCl, numărul de coordinaţie este 8. Ionul de clor se află în centrul unui cub,
iar în vârfurile cubului sunt situaţi ioni de cesiu.
Observaţie: În nodurile unei reţele ionice, în afară de ionii elementelor chimice, se pot găsi şi
ioni compuşi: SO42-, Cr2O72-, [Fe(CN)6]4- etc.
Reţele atomice
În aceste reţele, nodurile sunt ocupate de atomi neutri electric, legaţi prin legături covalente.
Şi aceste cristale au puncte de topire ridicate.
Carbonul (ca diamant şi grafit) cristalizează în reţea atomică. În diamant, fiecare atom de
carbon se află în centrul şi colţurile unui tetraedru regulat, la distanţe de 1,54 Å, ceea ce
conferă diamantului o duritate foarte mare. Reţeaua grafitului este de tip hexagonal.
Distanţele între atomii din acelaşi plan sunt de 1,42 Å, dar între planuri, distanţa este mare, de
0,335 nm, ceea ce oferă duritate mică grafitului şi proprietatea de clivaj (desprindere în foiţe).
Reţele atomice mai formează siliciul, germaniul, carbura de siliciu (SiC), sulfura de germaniu
(GeS2), azoturile, fosfurile.

Diamantul cristalizează în formă cubică

Grafitul cristalizează în formă hexagonala

Reţele moleculare
În acest caz, nodurile reţelei cristaline sunt ocupate de molecule nepolare sau polare, mai mult
sau mai puţin deformate, în funcţie de mărimea momentului dipol.
Forţele ce menţin moleculele în cristal sunt de natură van der Waals, de dispersie în cazul
moleculelor nepolare şi de orientare în cazul celor polare. Forţele de coeziune fiind slabe,
cristalul se topeşte la temperatură joasă, densitatea şi duritatea sunt mici, iar presiunea de
vapori relativ ridicată.
În reţele moleculare cristalizează majoritatea hidrocarburilor şi a nemetalelor. Reţelele
cristaline cu molecule polare sunt întâlnite la combinaţiile organice.

Reţele metalice

Nodurile reţelelor metalice sunt ocupate de ioni metalici pozitivi şi de atomi neutri, iar între
noduri există electroni ce nu intervin în legături şi se pot deplasa liberi prin cristal.
Majoritatea substanţelor cu reţele metalice cristalizează în sistem compact cub cu feţe centrate
(Al, Cu, Au, Ni, Pb, Pt), în timp ce alte metale cristalizează în reţea hexagonală compactă (Be,
Mg, Cd), cu număr de coordinaţie 12.
Reţea metalica

Relaţii de înrudire cristalografică

Repartizarea ordonată a elementelor exterioare ale cristalelor (feţe, muchii, colţuri) faţă de un
centru, axă sau plan formează simetria cristalului. Orice clasificare a sistemelor cristaline se
bazează pe stabilirea unor tipuri structurale, caracteristice unei categorii largi de compuşi.
Totalitatea speciilor cristaline ce se definesc prin acelaşi tip structural se numesc izotipe. Cel
mai înalt grad de înrudire este reprezentat de relaţia de izomorfism.
Izomorfismul reprezintă proprietatea substanţelor cu compoziţie chimică diferită de a
cristaliza în aceeaşi formă cristalină. De exemplu: CaCO3, MgCO3, ZnCO3, BaSO4, PbSO4.
Pentru ca două substanţe să fie izomorfe, trebuie să aibă acelaşi tip de forţe de coeziune,
unităţi structurale de dimensiuni apropiate, cu aceeaşi orientare geometrică în spaţiu şi
legături chimice similare.
O proprietate caracteristică substanţelor izomorfe este formarea soluţiilor solide, care sunt
amestecuri omogene de substanţe ce conţin unul sau mai mulţi compuşi izomorfi.
Polimorfismul este proprietatea substanţelor solide de a cristaliza în mai multe forme
cristaline. Formele polimorfe se pot transforma una în alta şi fiecare este stabilă într-un
anumit domeniu de temperatură. Polimorfismul este important in procesul de fabricare a
componentelor farmaceutice (numeroase medicamente primesc aprobare doar pentru o
anumita forma cristalina). Alotropia este proprietatea unor elemente chimice de a avea doua
sau mai multe structuri (cristaline sau amorfe)si reprezinta un caz particular al
polimorfismului. Carbonul reprezinta o substanta ce prezinta polimorfism.

Polimorfism la cobaltocarboran

Coquimbita si paracoquimbita Fe3+2[SO4]3· 9 H2O Cristale polimorfe de sulf

Punct de topire. Căldură de topire

O substanţă cristalizată pură, încălzită, se transformă brusc în lichid la o temperatură fixă,

numită punct de topire.
Punctul de topire nu variază decât puţin cu presiunea.
În timpul topirii, faza lichidă coexistă cu cea solidă iar temperatura rămâne constantă .
La răcire, lichidele se solidifică (cristalizează) la o temperatură fixă, numită punct de
solidificare. Pentru substanţele pure, punctul de solidificare este egal cu cel de topire.
La topire se absoarbe căldură din mediul înconjurător fără ca temperatura sistemului să
varieze.
Definiţie. Se numeşte căldură latentă de topire (lt) cantitatea de căldură, măsurată în calorii,
consumată pentru topirea unui gram de substanţă, la temperatură constantă.
Definiţie. Se numeşte căldură latentă molară de topire (Lt) cantitatea de căldură, măsurată în
calorii, consumată pentru topirea unui mol de substanţă, la temperatură constantă.
lt · M = Lt
unde M este masa molară a substanţei.

Diagrama de variaţie a temperaturii în timp în procesul de topire.

Starea solidă magnetică
Bucăţile de minereu de fier magnetic (Fe3O4) au o magnetizare remanentă foarte puternică şi
sunt magneţi permanenţi naturali.
Magneţii permanenţi sunt corpuri care creează în spaţiul înconjurător un câmp magnetic fără
ca în ele să existe curent electric provenit de la o sursă de curent electric exterioară.

Starea solidă radioactivă

Este reprezentată de minereurile şi substanţele radioactive care emit în mod continuu şi
constant radiaţii α, β şi γ.
Procesul de emisie de particule şi radiaţii, spontan şi independent de voinţa omului, de către
minereurile şi substanţele radioactive se numeşte dezintegrare nucleară radioactivă.
Prin dezintegrare radioactivă, din interiorul nucleului atomic sunt expulzate diferite particule
cum ar fi: pozitroni care compun radiaţia α, electroni care constituie radiaţia β, neutrini care
formează radiaţia γ moale şi fotoni nucleari care alcătuiesc radiaţia γ dură.

PLASMA
Plasma este un gaz în care atomii se află în stare de ionizare, ca urmare a pierderii unuia sau
mai multor electroni ce coexistă împreună cu restul gazului. În plasmă găsim: fotoni,
electroni, ioni (încărcaţi pozitiv) şi atomi sau molecule (neutre).
Plasma fierbinte se obţine prin încălzirea gazului la temperaturi foarte mari, cuprinse între 15
000 - 70 000 grade Kelvin.
Plasma rece se obţine prin:
- iluminare cu radiaţii ultraviolete;
- iradiere cu radiaţii X;
- descărcare electrică în gaze (în tuburi fluorescente).
Superplasma constituie acel gaz în care atomii materiei sunt descompuşi în particulele
atomice elementare libere - electroni, protoni şi neutroni - şi subatomice - electroni-pozitroni
si electroni-neutrini.