A doua parte vizează competențele complementare (umană, socială, politico-militară, diplomatică,

juridică), indispensabile în activitatea de conducător a tânărului prinț.

Portretul principelui creştin

Departe de a fi o colportare de texte consacrate, partea Cuvântului dintâiu al ÎnvăŃăturilor lui

Neagoe Basarab îşi propune o temă pe deplin emancipată: omul, care se particularizează în

cuprinsul capitolului la tema pricipelui, devenind astfel tema omului-pricipe. Aceasta este axa

absolută a cărŃii lui Neagoe.

Desigur, aceasta nu este o noutate în literatura medievală. Nouă este însă abordarea ei de

către domnitorul român trăitor în primul pătrar al secolului al XVI-lea, căci, exceptând BizanŃul

şi Rusia kieviană, nici literatura sârbă, nici cea bulgară şi cu atat mai puŃin literatura română nu

o abordaseră.

Aşadar, Neagoe îşi propune să scrie o carte de învăŃături, luându-l ca adresant pe tânărul său

fiu, Theodosie.

Neagoe ştie că fiul său se află la o vârstă fragedă, la începutul vieŃii sale domneşti, de

aceea în prima parte a cărŃii sale îi înfăŃişează viaŃa ca pe un dar ceresc, având în centrul ei omul,

supremul rege al firii. Este o concepŃie profund optimistă, la antipodul atitudinii de dispreŃ faŃă

de lume şi viaŃă, atât de caracteristic pustnicilor, încât chiar numai şi această primă parte a cărŃii

sale vorbeşte despre paternitatea domnului român asupra cărŃii sale, neputând fi vorba în niciun

caz despre un călugăr care să se substituie domnitorului.

Secretele amare ale existenŃei şi ale istoriei nu-i vor fi dezvăluite prin urmare aici

tânărului Theodosie, ci abia spre sfârşitul primei părŃi, prin fragmentele din romanul creştin

Varlaam şi Ioasaf şi prin extrasele din omiliiele Sfântului Ioan Gură de Aur sau Efrem Sirul şi cu

precădere în cea de-a doua parte a cărŃii sale. Prin urmare, nu i se vorbeşte lui Theodosie de la

început de moarte, temă esenŃială pentru spiritualitatea creştină, şi nici despre treburile

44

complicatea le domniei, ci despre lume şi despre univers, ca un tot subordonat principiului

creator.

Tânărului prinŃ i se cere în primul rând credinŃă în Dumnezeu, apoi judecată dreaptă şi

nepărtinitoare, milă faŃă de supuşii săi, înŃelegând prin acesta compasiune faŃă de firea umană,

cea supusă mereu greşelii, dar şi înŃelepciune, cumpătare, înfrânare, blândeŃe şi curăŃenie, adică
suflet curat, imaculat, nepervertit de puterea cea distrugătoare a păcatului.

Acesta este în esenŃă portretul principelui creştin în viziunea lui Neagoe. Aceste îndatoriri

nu sunt formulate pentru prima oară de Neagoe; ele se regăsesc şi în textele sacre, dar mai cu

seamă în acel cod moral nescris al poporului nostru, şi care poartă numele atât de sugestiv de

omenie.

Iar despre cum să conducă, îi cere să fie drept şi nepărtinitor faţă de toţi supuşii, să

manifeste compasiune, blândeţe, curăţenie sufletească: “Drept aceea, iubitul meu fiu, să fii

milostiv tuturor oamenilor şi tuturor gloatelor, care ţi le va da Dumnezeu pe mâna ta, pentru

care însuşi Domnul Dumnezeul nostru şi Mântuitorul Iisus Hristos şi-au vărsat sfântul sânge

al Său. Şi să nu omori pe nimeni fără judecată dreaptă şi fără spovedanie, ca să nu fii şi tu

înjunghiat fără milă ca noatenii şi ca mieii; că sângele omului nu este ca sângele vitelor sau

ca al altor fiare sau ca al păsărilor, ci este într-un alt chip, sânge ales şi curăţit cu sfântul

sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, care l-a vărsat pe cruce în cetatea Ierusalimului, în

zilele lui Pillat de la Pont. Ca nu cumva pentru pripa, să moară ţie cu trupul, iar lui Dumnezeu

cu sufletul. Că şi noi înşine care suntem, măcar domni, măcar bogaţi, măcar săraci, toţi

greşim lui Dumnezeu şi suntem vinovaţi şi vom sta toţi împreună la înfricoşata judecată a lui

Hristos. Că însuşi Hristos pentru sufletele noastre de bună voie aşa s-au dat spre moarte, ca pe

noi pe toţi să ne facă fiii lui Dumnezeu/