1.

 Biblia, multe cărţi, o singură carte

Biblia, mai mult decât o carte, este o bibliotecă: de fapt, cuprinde 73 de scrieri cu conţinut diferit:
istoric, profetic, sapienţial şi didactic, normativ, apocaliptic etc. compuse în parte înainte de Cristos
(Vechiul Testament: 46 de cărţi), în parte după Cristos (Noul Testament: 27 de cărţi). Nu este numai
o distincţie de timp, ci mai ales de perspectivă: cărţile scrise înainte de Isus reprezintă speranţa
vechiului Israel, cu vestirea şi aşteptarea lui Mesia cel promis; cele scrise după aceea reprezintă
credinţa noului Israel, Biserica, în împlinirea tuturor promisiunilor din Vechiul Testament în Isus din
Nazaret.
Biblia a fost scrisă în ceva mai mult de 1000 de ani: textele cele mai vechi provin din secolele XI-X
î.C., cele mai recente de la sfârşitul perioadei apostolice (circa 120 d.C.). Evangheliile, în forma
actuală, au fost redactate probabil între anii 65-80 (cea a lui Ioan pe la 90-100). Revelaţia biblică a
început atunci când Dumnezeu l-a chemat pe Abraham, un păstor nomad care trăia în Mesopotamia
(tradiţional se situează în secolul al XVIII-lea î.C.), şi a încheiat cu el o Alianţă. Timp de secole
cuvântul lui Dumnezeu a rămas legat de amintirea orală a „fiilor lui Abraham", până când s-a impus
scrierea. Marile evenimente de la începuturi (creaţia, păcatul primilor oameni, potopul…) aparţin
însăşi memoriei omenirii şi în Biblie reprezintă o meditaţie inspirată din credinţa în „Dumnezeul care
mântuieşte" şi care nu a fost niciodată absent din viaţa omului.
Criteriul de culegere a cărţilor biblice nu răspunde curiozităţii umane sau întregimii istorice:
Dumnezeu, autor principal al Bibliei, i-a inspirat pe autorii umani să scrie tot şi numai ceea ce el
considera important în planul spiritual al mântuirii. Asta declară în mod deschis Ioan:  „Mai sunt multe
alte lucruri pe care le-a făcut Isus. Dacă acestea s-ar scrie una câte una, cred că nici lumea întreagă
nu ar cuprinde cărţile scrise… Acestea însă au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui
Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui" (In 20,30; 21,25).
Cărţile, fie din Vechiul, fie din Noul Testament sunt adunate în Biblie după o ordine numai
tradiţională care nu urmează un criteriu cronologic rigid, nici nu implică o evaluare de importanţă:
toate cărţile sunt la fel de inspirate şi se pot citi cu rod în orice ordine.
CAPITOLE ŞI VERSETE. Pentru a uşura citirea liturgică în biserici s-a adoptat (în anul 1226)
împărţirea textelor biblice în capitole; apoi, pentru a uşura studiul şi confruntarea, s-a adoptat şi
subîmpărţirea în versete (rânduri de text numerotate pe margine). Această numerotare, începută la
Lucca în anul 1528 pentru Noul Testament, a fost completată pentru întreaga Biblie în anul 1555.
[ sus ]
2. Ce este Noul Testament? [ sus ]
NOUL TESTAMENT este culegerea celor 27 de cărţi canonice care constituia a doua parte
a Bibliei creştine şi care au fost scrise ca urmare a vieţii şi a predicii lui Isus din Nazaret; în afară de
persoana lui Isus prezintă evenimentele din Biserica de la început. Noul Testament sau Noua
Alianţă este o expresie folosită de creştini pentru a indica noul legământ încheiat de Dumnezeu cu
oamenii prin intermediul lui Isus Cristos (cf. Lc 22,20; 1Cor11,25), Mesia aşteptat de Israel, mort pe
cruce şi înviat după scripturile lui Israel, împlinire a tuturor promisiunilor din Vechea Alianţă (Vetus
Testamentum). Cărţile din Noul Testament sunt scrise în greacă având numeroase semitisme.
CELE PATRU EVANGHELII după Matei, Marcu, Luca şi Ioan sunt relatarea istoriei mântuirii care
se împlineşte în Isus din Nazaret, de la naşterea sa în sânul feciorelnic al Mariei până la moartea,
învierea şi înălţarea la cer.
FAPTELE APOSTOLILOR. S-ar putea numi Evanghelia Bisericii şi relatează răspândirea minunată
a Evangheliei „în toată Iudeea, Samaria şi până la marginile pământului" (cf. Fap 1,8). Protagonişti
sunt mai întâi Petru, apoi Paul, apostolul păgânilor, care va duce Evanghelia în regiunile din estul
Mării Mediterane, până în casa lui Cezar (cf. Fap 27,24) ca prizonier la Roma.
SCRISORILE APOSTOLILOR (sunt 21, dintre care 13 sunt atribuite lui Paul, 1 atribuită unui
discipol al său, 3 atribuite lui Ioan, 2 lui Petru, 1 lui Iacob, 1 lui Iuda). Sunt primele documente scrise
de apostoli (sau de discipolii lor), pentru a explica Evanghelia lui Isus în devenirea concretă a istoriei.
Multe din aceste scrisori sunt mai vechi decât Evangheliile şi reflectă mesajul ei în mod viu şi original,
repropus în limbajul grec vorbit pe atunci în mod obişnuit în zona Mediteraneană estică.
APOCALIPSUL (sau revelaţia), este cartea care încheie canonul Bibliei. Scrisă de Ioan, prizonier
în insula Patmos, interpretează evenimentele Bisericii persecutate cu imagini dificile şi misterioase,
ca profeţie a sfârşitului timpurilor.
3. Datele principale din Noul Testament [ sus ]
Cronologia Noului Testament este suficient de credibilă în cadrul său general, chiar dacă datarea
multor eveniment rămâne aproximativă.
6-7 î.C.: NAŞTEREA LUI ISUS. 
4 î.C.: Moartea lui Irod cel Mare. 
4 î.C.: 6 d.C. Arhelau, etnarh de Iudeea şi Samaria. 
4 î.C.: 37 d.C. Irod Antipa, tetrarh de Galileea şi Perea. 
6 d.C.: Începe conducerea Procuratorilor romani. 
27-28: Probabil, începutul predicii lui Ioan Botezătorul şi al vieţii publice a lui Isus. 
30, vineri, 7 aprilie: pregătirea Paştelui: este data cea mai probabilă a MORŢII LUI ISUS. 
32-35: Martiriul lui Ştefan. Convertirea-chemarea lui Saul-Paul. 
45-56: Călătoriile misionare ale lui Paul. 
49: Conciliul din Ierusalim: păgânii convertiţi nu sunt obligaţi la respectarea tăierii împrejur şi a legilor
şi normelor iudaice. 
58-60: Paul, prizonier la Ierusalim şi la Cezareea. „Fac apel la Cezar". Naufragiul la Malta. 
60-(?)62: Perioada de detenţie romană şi martiriul. 
64: Persecuţia lui Nero împotriva creştinilor; martiriul lui Petru. 
65-80: Redactarea Evangheliei după Marcu, a celei după Matei, a celei după Luca şi a Faptelor
Apostolilor.
66-70: Războiul iudaic şi distrugerea Ierusalimului. 
90-100 Redactarea Evangheliei după Ioan.
4. Există mărturii despre Isus Cristos în afara Noului Testament?[ sus ]
IOSIF FLAVIU (37-102 d.C.) este cel mai important istoric al faptelor din Palestina. Născut la
Ierusalim, trimis la Roma pe la vârsta de 25 de ani a înţeles inutilitatea rezistenţei antiromane, dar în
anul 66 sinedriul i-a încredinţat conducerea Galileii împotriva romanilor. Capturat de Vespasian, i-a
prezis că va deveni împărat şi a rămas în cartierul său general probabil ca traducător.
După căderea Ierusalimului a mers la Roma şi a luat numele păgân „gens Flavia". A scris
„Războiul iudaic" şi „Antichităţile iudaice". A murit după anul 102.
Deşi este aproape contemporan al lui Isus, Iosif Flaviu abia că îl numeşte. Face aluzie la Ioan
Botezătorul „om cu mare autoritate în popor", şi cât priveşte Isus: „Prin acest timp a trăit Isus, om
înţelept, deşi se potriveşte să fie numit om; de fapt el săvârşea minuni, îi învăţa pe oameni care cu
bucurie primesc adevărul şi a convins mulţi iudei şi greci. El era Cristos. Şi după ce Pilat, în urma
denunţării primilor noştri cetăţeni, l-a condamnat la răstignire nu au dispărut aceia care încă de la
început l-au iubit. De fapt le-a apărut discipolilor săi a treia zi din nou viu, după cum spuseseră
profeţii divini aceste lucruri despre el şi foarte multe alte minunăţii. Grupul care poartă numele de
creştini încă nu a dispărut" (Ant. 18,63-64).
Acest „testimonium flavianum" apare prea explicit inspirat din Evanghelie: s-ar putea ca textul să fi
fost retuşat sau adnotat de vreun copist creştin antic (din textul prezentat mai sus numai frazele
subliniate sunt probabil originale). Un alt text afirmă: „Marele preot Anna l-a adus în faţa sinedriului pe
Iacob, fratele lui Isus numit Cristos, împreună cu alţi câţiva, şi i-a condamnat să fie ucişi cu pietre" (în
anul 62 d.C.).
PLINIUS CEL TÂNĂR (62-114) guvernator al Bitiniei, într-o scrisoare din anul 112 d.C.: adresează
o scrisoare împăratului Traian pentru a cere instrucţiuni cu privire la o procedură judiciară; el
scrie: „Iată între timp cum m-am comportat cu aceia care au fost reclamaţi drept creştini. I-am
întrebat dacă erau creştini. Celor care răspundeau afirmativ le-am repetat de două sau de trei ori
întrebarea, ameninţându-i cu supliciul: aceia care perseverau i-am condamnat la moarte. De fapt, nu
mă îndoiam, orice ar fi mărturisit ei, că trebuia să se pedepsească măcar această tenacitate şi
îndârjire inflexibilă… Creştinii se adună într-o zi prestabilită şi cântă un imn în cinstea lui Cristos ca
unui Dumnezeu. Această superstiţie s-a răspândit peste tot, nu numai în oraşe şi în localităţi ci şi în
sate" (Epist. 10,96).
Istoricul TACITUS (55-120) în „Anale" dă această mărturie: „Pentru a scăpa de această acuză (că
este vinovat de incendierea Romei), Nero i-a condamnat şi i-a torturat pe cei pe care oamenii îi
numeau creştini, care erau urâţi datorită obiceiurilor lor. Acest nume provine de la Cristos pe care,
sub domnia lui Tiberiu, procuratorul Ponţiu Pilat l-a dat la moarte. Reprimată pentru moment, această
superstiţie detestabilă trebuia după aceea să apară din nou nu numai în Iudeea, unde răul începuse,
ci şi în Roma" (XV 44,2-5).
Istoricul SUETONIUS (75-150) în „Viaţa lui Claudiu" scrie: „Claudiu i-a expulzat pe iudei din Roma,
dat fiind faptul că sub impulsul unui anumit Chrestus nu încetau să se agite"  (Claudius 25).
În TALMUDUL DIN BABILON (sec. II-V) se citeşte: „În ajunul Paştelui a fost răstignit Isus din
Nazaret… El exercitase magia şi sedusese Israelul, târându-l în revoltă… Nu s-a aflat nimeni care
să-l apere"  (TB Sanhedrin 43a).
5. Cum s-au născut evangheliile? [ sus ]
Cele patru scrieri la origine nu purtau numele de Evanghelie, care le-a fost atribuit fără posibilitate
de echivoc pentru prima dată de Iustin, în secolul al II-lea d.C. (Apol. 66, 3). De fapt,
termenul euaggèlion n-ar fi putut evoca niciodată imaginea unei cărţi, ci mai degrabă aceea a unui
mesaj proclamat oral, care face cunoscută bucuria şi mântuirea Împărăţiei lui Dumnezeu, deja
prezente. De fapt, cu această semnificaţie a fost creat de Biblia Septuaginta – Vechiul Testament
scris în greacă de comunitatea ebraică din Alexandria Egiptului în secolul al III-lea î.C. – (cf.  Is 52,7)
şi în mod asemănător îl reelaborează sfântul Paul în scrisorile sale referindu-l la proclamarea
misterului pascal printre păgâni (cf. Rom 1,15-17).
Cele patru Evanghelii se nasc dintr-o operă de interpretare şi reelaborare a întregului material atât
oral cât şi scris care se referea la Isus în lumina misterului morţii şi învierii Domnului. Din punct de
vedere literar putem să credem că redactarea lor s-a realizat organizând în mod variat diferitele
izvoare de fapte şi vorbe ale lui Isus în jurul relatării pătimirii, care pare să fie textul unitar cel mai
vechi şi extins în fiecare evanghelie, aşa încât un cunoscut exeget, M. Kähler, a definit evangheliile
ca „relatări ale pătimirii cu o amplă introducere". Astfel Evangheliile nu sunt o simplă biografie despre
Isus, ci o relatare a istoriei mântuirii care s-a revelat definitiv în Isus din Nazaret şi s-a împlinit
îndeosebi în misterul pătimirii, morţii şi învierii sale (cf. Fap 2,22-24).
6. Ce sunt evangheliile sinoptice? [ sus ]
Sinopsă (din grecescul „syn-opsis", „vedere în asamblu") înseamnă vederea de ansamblu, cu una
şi aceeaşi privire. Pentru Evanghelie termenul este folosit în dublu sens: lectura sinoptică şi
Evangheliile sinoptice.
LECTURA SINOPTICĂ: constă în a citi în paralel cele patru Evanghelii apropiind textele cu
conţinut egal: dată fiind importanţa cuvântului lui Dumnezeu este corect ca fiecare text al unui
evanghelist să fie mai bine înţeles şi mai bine interpretat punându-l în confruntare şi integrându-l cu
„textele paralele" sau „concordanţele" care se găsesc în ceilalţi evanghelişti şi care fac să se
evidenţieze particularităţile fiecăruia.
EVANGHELIILE SINOPTICE sunt numite Evangheliile după Matei, Marcu şi Luca, pentru că –
dacă s-ar scrie în coloane paralele una alături de alta – s-ar putea citi „în sinopsă", cu una şi aceeaşi
privire. De fapt sunt compuse în mod analog, pornind de la o schemă identică, şi relatează adesea
aceleaşi episoade, uneori şi cu aceeaşi ordine şi aproape cu aceleaşi cuvinte.
Desigur, cei trei evanghelişti au avut în mână acelaşi material de pornire, primele „culegeri"
redactate de martori, chiar dacă apoi au făcut cercetări personale şi au scris în mod autonom. Marcu
a amintit îndeosebi faptele din viaţa lui Isus, în timp ce Matei şi Luca au adunat şi mult material
referitor la învăţătura lui Isus, motiv pentru care Evanghelia lor este aproape dublul celei a lui Marcu.
Materialul referitor la faptele din viaţa lui Isus prezentat de toţi cei trei sinoptici este indicat drept
„tripla tradiţie"; cel referitor la învăţături, prezentat de Matei şi de Luca, drept „dubla tradiţie"; ceea ce
fiecare are propriu provine în schimb de la tradiţii diferite, păstrate în comunităţile în care cele trei
texte au fost efectiv redactate. A patra Evanghelie, cea a lui Ioan, este structurată în mod complet
autonom. A fost scrisă după cele trei sinoptice.
7. De ce patru evanghelii şi nu una singură? [ sus ]
Prezenţa a patru Evanghelii ca texte liturgice şi inspirate în Biserică a fost adesea pentru unii o
problemă, mai ales acolo unde textele par să nu se armonizeze între ele. Sirianul Taţian, în secolul al
IV-lea d.C., a încercat o operă de unificare a celor patru eliminând contrastele şi adunând
evenimentele diferite. S-a născut Diatessaron care a fost timp de câteva secole folosit ca text liturgic
de Bisericile locale din Siria, dar care după câteva secole va fi abandonat. În realitatea diferenţa şi
chiar unele contraste existente între Evanghelii trebuie să fie considerate mai mult o resursă decât o
problemă. De fapt, misterul lui Cristos este inepuizabil şi capabil să genereze lecturi diferite, fie şi în
cadrul unei unităţi fundamentale. Astfel Matei, Marcu, Luca şi Ioan, care din cauza perioadei diferite
de timp în care au fost scrise şi a tipului diferit de comunitate căreia se adresează au viziuni teologice
chiar foarte distante, ne fac posibil accesul la persoana lui Cristos din perspective diferite, dar toate
compatibile, pentru că provin din contemplarea aceleiaşi persoane. Ba chiar am putea spune că
tocmai acolo unde discordanţele sunt mai mari, acolo se revelează mai mult optica prin care fiecare
evanghelist priveşte la misterul lui Cristos, întărindu-i unitatea complexă.
Biserica încă din cele dintâi secole a considerat inspirate toate cele patru evanghelii. În
operaţiunea de selecţionare a izvoarelor inspirate, Biserica a fost călăuzită şi de câteva criterii: primul
este fără îndoială apostolicitatea, adică legătura strânsă dintre text şi apostoli, care erau consideraţi
înşişi evangheliştii în cazul lui Matei şi Ioan, şi care erau apostolii Petru şi Paul în relaţie
cu Evanghelia după Marcu respectiv cu Evanghelia după Luca. Legat de criteriul precedent este apoi
cel al fidelităţii faţă de învăţăturile lui Isus şi ale apostolilor înşişi, şi în sfârşit criteriul folosirii liturgice.
8. Apocrifele: „evangheliile" ne-inspirate[ sus ]
Termenul apocrif poate să aibă cel puţin două accepţiuni: înainte de toate poate să semnifice
„secret", pentru a indica scrieri rezervate unor persoane iniţiate în cercuri restrânse – numite de
experţi cercuri „gnostice" – care rămân ascunse pentru oamenii obişnuiţi.
 Însă în multe cazuri termenul a fost folosit de Părinţii Bisericii pentru a indica pur şi simplu toate
scrierile care nu fac parte din canonul cărţilor inspirate. Aşadar este clar că în această a doua
accepţie se grupează scrierile care provin din locuri foarte diferite.
Putem distinge apocrifele în:
 Colecţii de vorbe ale lui Isus: nu sunt texte narative, ci culegeri de învăţături
ale lui Isus. Cele mai cunoscute, de matrice clar gnostică, sunt Evanghelia lui
Toma şi Evanghelia lui Filip. Titlul dat colecţiei Evangheliei lui Toma este
semnificativ: „Acestea sunt cuvintele ascunse spuse de Isus". Sunt citate din
Evangheliile canonice şi din diferite tradiţii de origine incertă.
 Naraţiuni asemănătoare Evangheliei lui Matei, cum ar fi Evanghelia Evreilor,
care atribuie importanţă deosebită figurii lui Iacob, fratele Domnului, primul
episcop de Ierusalim, sau altora care provin din secta ebioniţilor iudeo-creştini
(caracterizaţi de o concepţie deosebită despre isus ca om asumat în Dumnezeu la
botez), cum ar fi Evanghelia Ebioniţilor sau a celor care provin din sectele
encratice (caracterizate de refuzarea sexualităţii şi a căsătoriei), cum ar
fi Evanghelia Egiptenilor.
 Texte ale pătimirii şi învierii lui Cristos, cum ar fi Evanghelia lui
Petru sau Evanghelia lui Nicodim.
 Relatări ale naşterii şi copilăriei Mariei şi ale lui Isus. Cea mai cunoscută
este Protoevanghelia lui Iacob unde se relatează despre prezentarea Mariei la
templul din Ierusalim şi se găsesc numele părinţilor ei, care au rămas în tradiţia
creştină, Ioachim şi Ana. În afară de asta, aici Iosif este prezentat ca un văduv
bătrân, care avusese alţi copii în căsătoria sa precedentă, întocmai fraţii lui Isus.
Un alt text foarte cunoscut, în mod clar gnostic, este Evanghelia copilăriei lui
Toma care prezintă o serie de anecdote despre copilăria lui Isus între cinci şi
doisprezece ani.
9. Care este cea mai bună apropiere de textele evanghelice din punct de vedere
ştiinţific? [ sus ]
Orizontul interpretativ cel mai potrivit studierii lor ştiinţifice nu poate să fie decât dublu: pe de o
parte ca texte de literatură trebuie să fie studiate conform tuturor regulilor şi legilor studiului ştiinţific şi
literar; pe de altă parte nu poate să fie considerat secundar din punctul de vedere al interpretării
ştiinţifice contextul vital în care au fost scrise (trebuie interpretate „în acelaşi Spirit în care au fost
scrise", cf. Dei Verbum 12), adică în credinţa Bisericii.
10. Ce imagine ne putem face despre figura lui Paul din citirea Faptelor Apostolilor şi a
scrisorilor sale[ sus ]
Multe pot să fie descrierile sfântului Paul: un om de acţiune, un păstor grijuliu, un teolog, pentru
unii studioşi figura sa iese în relief aşa de mult în Biserica de la începuturi încât ar trebui considerat
adevăratul fondator al creştinismului. Dacă această ultimă evaluare este desigur exagerată, totuşi nu
se poate nega că fără sfântul Paul istoria creştinismului ar fi fost foarte diferită; cu mult mai anevoios
avea să dobândească Biserica de la începuturi claritatea că misterul pascal al lui Cristos ne-a eliberat
definitiv de respectarea tăierii împrejur şi cu ea a întregii legi mozaice. Printr-un paradox curios, rod al
modului cu care lui Dumnezeu îi place adesea să se joace cu oamenii, chiar cel care a stimulat mai
puternic Biserica în afara graniţelor ebraismului instituţional al epocii, fie prin impulsul misionar, fie
prin viziunea teologică era unul căruia îi plăcea să se definească fariseu zelotes (cf. Fil 3,6), adică,
am spune noi astăzi, evreu integralist. Cu greu am putea explica acest paradox pe un plan psihologic
sau sociologic, în pofida tuturor tentativelor propuse; în schimb trebuie să intrăm în misterul acelei
transformări radicale a tuturor categoriilor sale religioase şi biblice care a avut loc pe drumul
Damascului. Ca bun evreu îl aştepta pe Mesia într-un timp viitor, acum ştie că acest timp deja a venit
în moartea şi învierea lui Isus. Paul are conştiinţa puternică a ceea ce s-a întâmplat, îl trăieşte ca un
mister care înaintează în viaţa sa şi îl descrie pornind de la imaginile profetice ale vocaţiei ca naştere
şi renaştere (cf. Gal 1,11-17).
Însă, dacă ne uităm bine, deja din punct de vedere uman personalitatea lui Paul poate să apară ca
deosebit de potrivită pentru misiunea la care îl cheamă Domnul. S-a născut şi a crescut la Tars în
Cilicia, un important oraş elenist din Asia Mică, unde cu siguranţă a intrat în contact cu cultura
 greacă. În afară de asta, să nu uităm, era cetăţean roman, printr-un privilegiu cu totul special
moştenit la naştere. Numele său poate sintetiza bine complexitatea referinţelor sale culturale şi
sociale: Saulos este numele grecizat al lui Shaul, primul rege al lui Israel, din tribul lui Beniamin,
acelaşi la care aparţine Paul, nume care în latinescul Paulus înseamnă literalmente „mic" şi
era praenomen (astăzi am spune prenumele) lui gens Aemilia, o nobilă şi puternică familie romană.
11. Ce rămâne din mărturia lui Paul în Noul Testament? [ sus ]
Moştenirea lui Paul nu se poate reduce nici la ansamblul de viziuni teologice nici la
un corpus literar nici, în sfârşit, la acţiunea sa misionară. Este mai degrabă rezultatul a două linii
directoare: pe de o parte misiunea, care se desfăşoară în trei mari călătorii misionare cuprinse între
45-56 d.C., cu naşterea de noi Biserici locale, cu care el continuă să ţină raporturi profunde şi
delicate de paternitate spirituală şi de călăuză carismatică; şi pe de altă parte reflecţia asupra
misterului lui Cristos, care provine din cadrul exigenţelor misiunii dar care apoi este capabilă să se
ridice până la vârfurile contemplaţiei mistice. Întrebarea tesalonicenilor despre destinul celor dragi
care mor înainte de întoarcerea lui Cristos, tentativa predicatorilor creştini iudaizanţi de a impune
tăierea împrejur în Bisericile din Galaţia, dezbinările interne în comuniunea vie din Corint, etc… sunt
câteva idei de la care pornind Paul elaborează viziunea sa teologică: învierea lui Cristos drept cauză
şi semn al învierii noastre viitoare, centralitatea şi superioritatea morţii şi învierii lui Cristos asupra
practicilor din legea mozaică, înţelepciunea paradoxală a crucii împotriva oricărui spiritualism libertin
sau legalism rigid, două feţe ale aceleiaşi medalii care se numeşte lipsă de caritate. Caritatea este
culmea vieţii creştine pentru că este inima pulsantă a vieţii lui Dumnezeu, pe care Paul o contemplă
prin chipul lui Cristos, ca într-o oglindă (cf. 1Cor 13,12).
În întregul corpus al scrisorilor sale noi găsim mărturia vieţii sale, în acţiunea misionară şi în
reflecţia teologică; Biserica a recunoscut imediat că importanţa acestor scrieri depăşea graniţele
motivaţiilor contingente care fuseseră cauza lor. Deja A doua scrisoare a lui Petru, scrisă probabil la
începutul celui de-al doilea secol d.C., atribuie scrisorilor lui Paul rangul „celorlalte scrieri" ( 2Pt  3,16),
punându-le într-un fel pe acelaşi plan al scripturilor ebraice, adică de texte inspirate.
Prima scrisoare în ordine cronologică scrisă de Paul este probabil Prima Scrisoare către
Tesaloniceni, databilă în contextul celei de-a doua călătorii misionare, când Paul se află la Corint
între 50-52 d.C., după ce a evanghelizat cetăţile greceşti Filipi, Tesalonic, Bereea şi Atena. Din
perioada efesină (53-56 d.C.) în a treia călătorie misionară provin Scrisoarea către Galateni şi Prima
Scrisoare către Corinteni şi în timpul închisorii probabil scrie şi Scrisoarea către Filipeni şi
biletul către Filemon. Apoi Paul se mută la Troa şi în Macedonia de unde scrie A doua Scrisoare
către Corinteni (toamna anului 57 d.C.). Va petrece iarna aceluiaşi an la Corint, de unde scrie şi apoi
trimite Scrisoarea către Romani, cu intenţia de a merge apoi personal la Roma. A doua Scrisoare
către Tesaloniceni şi Scrisorile către Efeseni şi către Coloseni sunt considerate pseudo-epigrafe,
adică scrise de discipoli ai lui Paul care i-au continuat gândirea şi pe care apoi le-au pus sub
paternitatea aceluiaşi apostol.
***
TERMINOLOGIA BIBLICĂ
1. Cuvinte care trebuie cunoscute
2. Câteva cuvinte mai tehnice
3. Pentru analiza literară a unui text
4. Mic glosar de exegeză rabinică
1. Cuvinte care trebuie cunoscute [ sus ]
Alianţă. Este o relaţie-legământ de solidaritate între doi contractanţi, în ebraică este numită berit,
care probabil înseamnă „între doi". A încheia alianţă se spune „karat berit"  , „a tăia între doi":
contractanţii treceau printre cărnurile tăiate în două ale unui animal sacrificat şi invocau asupra lor
aceeaşi soartă dacă ar fi încălcat clauzele legământului. Alianţa cu Jhwh, cu divinitatea, nu se află în
afara Iseraelului (cf. cu Abraham, Gen 15,7-21; 17; cu poporul, Ex 19; cu David, 2Sam 7; etc.).
Apocaliptica (din grecescul apokalypsis, „revelaţie"). Este un curent religios şi un gen literar
cultiva şi de iudei şi de creştini între secolul al II-lea î.C. şi secolul al II-lea d.C. Se identifică prin
opere redactate în perioadă de persecuţie, în care Dumnezeu anunţă unui vizionar tulburări care fac
dreptate celor drepţi şi pedepsesc pe cei răi. Pune atenţia asupra sfârşitului timpurilor văzut ca
iminent şi asupra semnelor care îl preced. Revelaţia are loc adesea prin viziuni avut de vreo mare
personalitate din trecut (Enoh etc.) şi este exprimată cu simboluri, speculaţii cu privire la numere, etc.
Există scrieri apocaliptice ale Vechiul Testament (cf. Cartea lui Daniel), un apocalips al Noul
Testament (cel al lui Ioan) şi numeroase apocalipse apocrife (ca sulul Războiului fiilor luminii
împotriva fiilor întunericului).
Apocrif (din grecescul apokryphos, „ascuns, secret"). Desemnează o scriere din literatura iudaică
şi creştină adesea atribuită unui personaj biblic, neprimit în canonul Scripturilor creştine (cele
din Vechiul Testament, care merg până în secolul al II-lea d.C., sunt numite şi Pseudoepigrapha de
către Bisericile Reformei). Printre apocrifele din Vechiul Testament sunt de exemplu Cartea lui Enoh,
Oracolele Sibiline, etc. Printre cele din NT (din secolul al II-lea până în secolul al V-lea d.C.) sunt
Evangheliile apocrife (prezintă tradiţii populare şi unele reflectă polemici doctrinale; cele mai
cunoscute sunt Evanghelia Evreilor, a lui Petru, a lui Toma, a lui Iacob), Faptele
apocrife, Apocalipsurile apocrife.
Apoftegma. Termen folosit pornind de la R. Bultmann pentru a indica una din „formele" literare ale
evangheliilor: un cuvânt (răspuns) al lui Isus încadrat într-un scurt cadru narativ.
Fericire (sau „macarism" din grecescul makarios, „fericit"). Urare şi propunere de binecuvântare
pe care Isus o vesteşte ca nouă lege pentru creştini. Fericirile sunt prezentate în două redactări, una
mai amplă şi generală (Mt 5,3-12), cealaltă mai sintetică şi concretă, în contrast cu tot atâtea „vai
vouă" (Lc 6,20-26).
Canon (din grecescul kanon, „veche unitate de măsură – probabil de la „caneh"-ul ebraic, trestie –,
regulă"). Canonul este lista Sfintelor Scripturicreştine. O carte canonică face parte din Biblie, spre
deosebire de o carte apocrifă.
Elenism. Cultură care prezintă elemente greceşti şi orientale şi care domina în partea orientală a
Bazinului Mediteranei, începând de la Alexandru cel Mare (secolul al IV-lea î.C.) până în secolul al
II/III-lea d.C. Ea a influenţat asupra mentalităţii, religiozităţii, obiceiurilor, artei. De obicei se disting
comunităţile eleniste care trăiau în lumea greco-romană de comunităţile palestiniene. Această
distincţie trebuie să fie nuanţată, pentru că influenţa culturii şi civilizaţiei eleniste a pătruns şi în
Palestina.
Epifania (din grecescul epiphanein, „a manifesta"). Termen folosit pentru a indica manifestarea lui
Isus Cuvântul întrupat – naşterea, întâlnirea cu păstorii şi cu magii, botezul lui Isus, nunta din Cana –
devenit titlu al sărbătorii cu acelaşi nume.
Escatologic (de la eschaton, „ultim"; eschata, „lucrurile din urmă"). Ceea ce are raport cu sfârşitul
(istoriei, al lumii) ca împlinire. Noţiunea include aşteptările şi speranţele Israelului şi ale Bisericii cu
privire la sfârşitul timpurilor. Ultimul timp se consideră inaugurat cu venirea lui Isus şi învierea sa.
Oricum, conceptul de „escatologie" rămâne destul de larg în utilizarea făcută în teologie.
Esenieni (probabil înseamnă: „curaţi" sau „blânzi"). Sectă iudaică ce trăia în comunităţi monastice
şi aştepta venirea lui Mesia respectând sărăcia şi celibatul: cunoscută prin Iosif Flaviu, a fost
redescoperită odată cu documentele de la Qumran (1947). Probabil Ioan Botezătorul a avut contact
cu esenienii.
Jehova. Citire greşită a numelui lui Dumnezeu, care derivă din unirea consoanelor din „sfânta
tetragramă" Jhwh, care nu se rostea niciodată, cu vocalele din celălalt nume Adonai (Domnul) care
se rostea în locul său: Jahowa (Jhwh).
Iudaism. Este numele dat culturii şi organizării socio-religioase a poporului lui Israel după exil. Din
punct de vedere religios, iudaismul dă viaţă unei mari bogăţii de exprimare (literatură, speranţe,
interpretare a Torah…) şi de mişcări (baptişti, esenieni, farisei, apocaliptici, etc.), dar se
caracterizează prin locul rezervat Legii şi prin poziţia luată faţă de templu. Se deosebeşte iudaismul
palestinian de iudaismul elenist, adică acela din diaspora (o deosebire destul de relativă).
Jhwh (după unii, s-ar pronunţa: „Iahve"). Tetragrama sacră (patru litere) a numelui lui Dumnezeu
revelat lui Moise: „Eu-sunt". Din respect nu se rostea: în citire se înlocuia cu Adonai („Domnul meu").
Kenoză (din grecescul kenosis, „gol, despuiere"). Termen grec folosit de sfântul Paul pentru a
spune că în întrupare Cuvântul lui Dumnezeu s-a despuiat de semnele divinităţii (Fil 2,5-11), lăsată
să se întrevadă numai la schimbarea la faţă. Kenoza supremă este crucea: soldaţii au împărţit între ei
şi hainele lui Isus (Mt 27,35).
Kerigma (din grecescul kerygma, „veste, mesaj"). Termen grec pentru a indica nucleul central al
creştinismului, care nu este atât predicarea unei doctrine, ci proclamarea fericită a evenimentului
extraordinar al mântuirii: Isus Fiul lui Dumnezeu a murit pentru a ne mântui şi a înviat (Lc 24,44-48).
Koiné („limbă obişnuită, populară"). Se cheamă astfel greaca populară răspândită în toată lumea
mediteraneană după cuceririle lui Alexandru cel Mare. În această limbă, simplă şi comprehensibilă
peste tot, a fost scrisă Evanghelia, chiar dacă, probabil, a fost înainte vreun text aramaic.
Kyrios („Domn"). Cuvânt grec care traduce numele lui Dumnezeu, Domnul (Jhwh-Adonai), aplicat
lui Isus înviat recunoscut ca Dumnezeu (Lc 2,10-11). În liturgia creştină a rămas invocaţia Kyrie
eleison – Doamne, miluieşte-ne – adresată lui Isus.
Lege (în ebraică se spune Torah, „instrucţiune"). Nume dat primelor cinci cărţi
ale Bibliei sau Pentateuh: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul. Isus nu o aboleşte ci o
perfecţionează şi o duce la împlinire deplină (Mt 5,17-18). La vârsta de 12 ani se devenea bar-
mizwah, „fiu al legii" (Lc 2,41-50).
Loghion (din greacă loghion, pl., loghia) cuvânt sau sentinţă a lui Isus.
Pareneză (parenetic, din greacă, „exortaţie, îndemn-încurajare"). Exortaţie de a pune în practică
învăţătura primită.
Parusie (venire, prezenţă). Termen grec care indică întoarcerea aşteptată a lui Isus în glorie, la
sfârşitul timpurilor (Mt 24,29-31). Isus a spus că numai Tatăl cunoaşte ora în care se va întoarce Fiul
omului (Mt 24,35-36). Judecata are loc acum pentru cel care nu vrea să creadă (In 5,25-29).
 Pentateuh (din greacă, „cinci teci"). Nume dat primelor cinci cărţi ale Bibliei – Geneza, Exodul,
Leviticul, Numeri, Deuteronom – numite Torah sau legea lui Moise (Mt 5,17). Compuse în diferite
epoci pe texte de antichitate diferită, se păstrează în suluri în teci corespunzătoare.
Protoevanghelie („prima veste bună"). Este promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Adam şi Eva:
„Eu voi pune duşmănie între tine (şarpe) şi Femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va
zdrobi capul". Tradiţia o vede realizată în Isus „fiul Femeii" învingător al răului şi al morţii.
Qumran. Localitate pe malul de nord-vest al Mării Moarte unde, în anul 1947, în 11 grote au fost
găsite din întâmplare importante manuscrise biblice, care proveneau din biblioteca unei comunităţi
monastice a esenienilor, ascunse din faţa ocupaţiei romane din anul 70 d.C.
Regula de aur. Este maxima care cuprinde morala naturală şi creştină. Cei din vechime au
exprimat-o în formă negativă: „Să nu faci altora ceea ce nu vrei să ţi se facă ţie" ( Tob 4,15). Isus o
face pozitivă şi mai exigentă: „Tot ce vreţi ca oamenii să facă pentru voi, faceţi şi voi pentru ei"
(Mt 7,12).
Simbol („a pune împreună"). Literalmente înseamnă un lucru care poate să indice un alt lucru: o
realitate creată care poate să indice una mai înaltă şi transcendentă. În acest sens sunt simboluri
parabolele şi chiar minunile care indică vindecarea fizică unită cu mântuirea spirituală.
Sinoptici (din grecescul syn-opsis, „o singură privire"). Sunt numite aşa Evangheliile după Matei,
Marcu şi Luca, pentru că, puse în mod paralel, pot fi citite cu o singură privire. Desigur că derivă din
izvoare comune.
Teofanie (din grecescul theos-phanein, „apariţia lui Dumnezeu"). Apariţie sau manifestare a lui
Dumnezeu sau a îngerului lui Yhwh, adesea însoţită de fenomene extraordinare.
Tetragrama. Patru litere consoane – în ebraică la origine nu se scriau vocalele – ale numelui
sacru al lui Dumnezeu (Jhwh) revelat lui Moise. Era atât de venerat încât nu se rostea niciodată: în
locul său se citea Adonai (Domnul).
Torah (din ebraică, „instrucţiune, învăţătură"). Legea, însă nu în sens simplu juridic; înseamnă mai
precis învăţătură de viaţă, normă practică de conduită, dată de Yhwh poporului său. Ea este dar al lui
Dumnezeu şi izvor de bucurie pentru că este manifestarea voinţei sale, deci a iubirii sale, care este
viaţă pentru Israel. Corespunde Pentateuhului (vezi mai sus).
2. Câteva cuvinte mai tehnice [ sus ]
Codices, suluri şi papirusuri. Sunt vechile manuscrise care prezintă un text (biblic) sau un
fragment din el în limba originală (ebraică, aramaică, greacă). Codices prezintă textul biblic în
continuitate pe pergament („suluri" pentru Vechiul Testament); pentru Noul Testament se subîmpart
în „unciale" (dacă sunt scrise în caractere majuscule) şi „minuscule" (dacă sunt scrise în caligrafie
obişnuită). Se numesc „papirusuri" dacă textele sunt scrise pe papirus.
Concordanţe biblice. Liste alfabetice ale tuturor cuvintelor care apar în Biblie, cu indicaţia cărţii,
capitolului şi versetului (în cele mai voluminoase apare şi fraza care conţine cuvântul).
Critica textuală. Constă în căutarea citirii textului autorului însuşi, sau măcar cea mai apropiată
posibilă, căutând reconstruirea pornind de la manuscrisele disponibile (printre miile pe care le avem,
din diferite epoci, nu există două perfect identice).
Diacronie (din grecescul dia-chronos, „prin timp", ţine cont de evoluţie).
Ediţie critică. Este textul (biblic) care este ales după ce s-au evaluat lecturile variante. Este
înzestrat cu aparatul critic în care sunt notate celelalte variante care nu au fost alese.
Exegeză (din grecescul exegheomai, de la ex-ago, „a conduce afară, a scoate din, a relata, a
explica, a revela"). Este procedura cu care se încearcă înţelegerea unui text în intenţia sa originară.
Exegeza biblică nu diferă de aceea a altor texte antice, deşi îşi păstrează specificul său religios.
Exigenţa exprimată de Dei Verbum, conform căreia Biblia trebuie citită şi interpretată „cu acelaşi
Spirit cu care a fost scrisă" (DV 12), corespunde unei condiţii de obiectivitate. Cel care nu are
această corectă preînţelegere poate desigur să studieze textele biblice din diferite puncte de vedere
şi să ajungă la rezultate interesante (de tip filologic, literar, istoric, psihologic şi sociologic). Însă
sensul principal îi scapă (A. Vanhoye).
Formgeschichte (din germană, „istoria formelor"). Este o metodă exegetică ce constă în studierea
originii (Sitz im Leben) şi a evoluţiei diferitelor tradiţii orale împărţite în „forme" (genuri) literare
determinate, înainte de punerea lor în scris.
Gen literar. Sunt numite „genuri literare" acele forme stilistice şi tipuri de text care apar, pe baza
cărora se pot clasifica în mod formal toate operele literare diferite între ele, pe baza situaţiei lor de
origine, pe bata anumitor caracteristici constante de formă (vocabular şi stil: o primă subîmpărţire
este între proză şi poezie), de conţinut, de aclimatizare, pe baza funcţiei şi scopului lor, pe baza
rolului lor strategic în cadrul discursului (exemplu modern: roman poliţist, articol de sfârşit de pagină,
recenzie, etc.). O altă definiţie: „prin genuri literare se înţeleg diferitele forme sau maniere de a scrie
folosite în mod obişnuit printre oamenii dintr-o epocă sau regiune şi puse în relaţie constantă cu tipuri
determinate de comunicare". În Biblie sunt prezente diferite genuri literare. Autorii biblici au avut la
dispoziţie mijloace de exprimare care constituie cadrul mesajului transmis de ei (apocalips, parabolă,
oracol, rugăciune, catalog de vicii, relatare a vocaţiei, gen didactic, profetic, juridic, epistolar, etc. –
sunt peste o sută).
Hapax (-legomenon: din greacă, „spus o dată"). Este un cuvânt care se întâlneşte numai o dată în
textul biblic.
Hermeneutică (din grecescul hermeneutike [techne] , „arta de a interpreta, de a traduce, de a
explica"). Este teoria cu privire la înţelegerea, explicarea şi interpretarea textelor literare.
Hermeneutica biblică vrea să adune noţiunile teoretice şi normele practice de care trebuie ţinut cont
pentru a înţelege bine scrierile biblice şi a le expune semnificaţia.
Texte paralele. Sunt cele care repetă aceleaşi cuvinte (paralele verbale) sau aceeaşi temă.
Textele paralele sunt foarte utile pentru a percepe diferitele semnificaţii pe care le poate avea un
cuvânt în diferite contexte.
Pericopă (din grecescul peri-kopto, „tăiat împrejur"). Un text (o parabolă, o relatare, etc.) delimitat
care constituie o unitate literară completă în sine, comprehensibilă fără a trebui să se cunoască în
mod necesar ceea ce precede sau ceea ce urmează.
Pseudoepigrafic (din grecescul pseudo-epigraphicos, „al cărui titlu este fals"). Desemnează o
scriere a unui autor care rămâne în anonimat, atribuită în mod intenţionat unui autor cunoscut şi cu
autoritate (aşa de exemplu unele scrisori din epistolarul paulin, în Vechiul Testament, Înţelepciunea
„lui Solomon", etc.). Scrierea pseudoepigrafică trebuie deosebită de cea „pseudonimică": atribuire a
unei scrieri unui nume-autor necunoscut; pare să nu fie prezentă în NT.
Redaktionsgeschichte (din germană, „istoria redactării"). Metodă a exegezei care constă în a
studia punctul de vedere al redactorului (teologia sa) luând în considerare alegerea materialului
izvoarelor sale şi dispunerea dată în cadrul propriei compoziţii. Metoda implică
şi Traditionsgeschichte(„istoria tradiţiei"), adică analiza diferitelor etape redacţionale prin care a trecut
un text biblic în tradiţie, înainte de a ajunge la redactarea finală.
Semiotica (din grecescul semeion, „semn"). Şcoală de critică literară care se interesează mai ales
de structurile profunde (pentru aceasta este legată cu metoda aşa-numită „structuralistă") şi de
„gramatica" relatării, adică de categoriile logice şi esenţiale care conduc în mod ideal toate relatările.
Studiază constituirea „semnelor", adică organizarea concretă a textelor (cf. figuri retorice, chiasme,
modele narative concrete, etc.).
Semitism. Consistă în prezentarea unei expresii conform construcţiei sau modului de a vorbi
caracteristic limbii ebraice sau aramaice (cf. „fiul omului" = „om").
Septuaginta (LXX). Este cea mai importantă şi veche traducere greacă a Bibliei ebraice făcută
între secolele III-II î.C., deci într-o epocă în care canonul Bibliei încă nu era definit şi textul ebraic nu
era fixat definitiv (va fi fixat începând din secolul al II-lea d.C.). Cercetări recente induc să se
considere că nu întotdeauna textul ebraic-masoretic este mai vechi şi original al variantelor
Septuagintei, care pot să se bazeze pe o traducere autentică a textului care provine dintr-o perioadă
premasoretică. Versiunea Septuagintei era Biblia folosită de marea majoritate a autorilor Noul
Testament (aşa încât a înlocuit originalul). Ea include cărţi care nu sunt prezente în canonul
ebraic: Tobia, Iudita, Baruh, Înţelepciunea, Ben Sirah, 1-2 Macabei, şi adăugiri la Daniel şi Estera.
Sincronie (din grecescul syn-chronos, „con-temporaneitate", nu ţine cont de evoluţie).
Sinopsă (din grecescul syn-opsis, „o singură privire"). Cartea care pune unul lângă altul textele
paralele pentru o confruntare rapidă, cu „o singură privire.
Sitz im Leben (din germană, literalmente: „situarea în viaţă" = „context, ambient vital"). Expresie
introdusă de Gunkel (1906) pentru a indica situaţia socio-religioasă-teologică specifică (liturgie,
misiune, cateheză, etc.) a comunităţii în care textul biblic s-a produs la origine sau a fost transmis
după forme literare determinate. Problema se referă deci la funcţia unui text în viaţa comunităţii.
Teologia biblică („Discurs despre Dumnezeu pe baza Bibliei"). Considerând Scriptura o
„totalitate", adică discursul inteligibil al unicului Cuvânt al lui Dumnezeu, are finalitatea de a percepe,
pornind de la cuvintele, de la figurile şi de la temele din Scriptură unitatea planului lui Dumnezeu.
Presupune unitatea celor două testamente (cf. Tema mesianismului, categoria de alianţă, etc.).
Text masoretic (TM). Text al Bibliei ebraice (Vechiul Testament) înzestrat cu un sistem de vocale
şi indicaţii pentru lectură (care nu exista înainte), care a ajuns la stabilitatea definitivă. Se numeşte
„masoretic" (din ebraicul masar, „a transmite") pentru că este rezultatul muncii „masoreţilor" (=
„tradiţionalişti"), care au pus în scris toate „tradiţiile" care se refereau la textul biblic (muncă
desfăşurată între secolele VI-IX d.C.).
Theologumenon. Un concept sau adevăr teologic exprimat în formă de relatare.
Vulgata (Vg). Traducerea latină a întregii Biblii făcută de Ieronim (secolul al IV-lea d.C.). Vechiul
Testament este tradus din originalul ebraic.
3. Pentru analiza literară a unui text [ sus ]
Alegorie. Este o metaforă continuată. Exemple: Is 5,1-6 (Israel este o vie); In 10,11-16 (Isus este
păstorul cel bun; etc.). Aliterare. Repetare a semnelor fonetice egale sau asemănătoare (cf. „Titus tu
care te…"; de potapoi. li, qoi kai. potapai. oivkodomai, Mc 13,1).
 Anaforă. Repetare a unuia sau mai multor cuvinte la începutul enunţărilor succesive (cf. Fericiţi
cei… Fericiţi cei…: Mt 5). Antiteză. Relaţie de opoziţie între două sintagme (unităţi sintactice),
perioade sau stihuri (cf. „I-a umplut cu bunuri pe cei flămânzi, iar pe cei bogaţi i-a trimis cu mâinile
goale", Lc 1,53).
Câmp semantic. Iniţial indica un ansamblu de cuvinte (Wortfeld), substantive, adjective, verbe,
pronume, adverbe, cu aşa afinităţi de conţinut încât era circumscris (domeniu de semnificaţie). De
exemplu: edificiu / ziduri / temelii / porţi / etc. Acum, mai extins, indică o paradigmă semantică, adică
orice structurare semantică: spaţiu, timp, domenii specifice, cuvinte, actori, acţiunile lor, categorii
logice, valori, etc. Componentele sale: familie lexicală (rădăcină, omonime, antonime, etc.); actori
(concreţi sau abstracţi care manifestă câmpul semantic), acţiunea lor (a vorbi, a face, etc.); valorile
(etice, religioase, etc.) pe care îl evidenţiază sau pe care îl susţin. Chiasm (de la semnul liberii
greceşti „hi" [X]). Figură de stil care constă în a repeta două serii de termeni, a doua oară în ordine
inversă faţă de prima dat, de tipul A.B.B1.A1. (cf. 1Cor 14,13-14).
Epiforă. Repetare a unuia sau a mai multor cuvinte la sfârşitul enunţărilor (cf. „împărăţia
cerurilor", Mt 5,19). Incluziune. Conexiune lexicală între începutul şi sfârşitul unei micro sau
macro-unităţi literare (când cuvântul sau fraza se repetă la început şi la sfârşit, în primul şi în
ultimul verset). Cf. Mt 1,18-25.
Hiperbolă („exagerare"). Figură retorică prin care se atribuie prin cuvinte propriei gândiri
proporţii mai vaste decât este în realitate (exemplu: „Este mai uşor ca să intre o cămilă în
urechea unui ac…", Mt 19,24). Are scopul de a impresiona fantezia auditorului sau
ascultătorului şi să-l facă să-şi amintească mai bine de un adevăr. Ironie. Consistă în a
exprima o idee printr-o frază care, luată literalmente, ar spune contrariul. Exemple: Gen 3,22
(pus în gura lui Dumnezeu: „Iată, Adam a devenit unul dintre noi"); 1Cor 4,8 („V-aţi săturat
deja! V-aţi şi îmbogăţit de-acum? Aţi ajuns regi fără de noi!").
Metaforă. Înseamnă a atribui unui subiect un predicat nominal sau verbal, care nu i se
potriveşte complet, ci numai prin vreo caracteristică. Este o figură de sinteză care se
realizează printr-o serie de transpoziţii de semnificaţii (exemplu: „Femeia aceea este o acvilă"
= şireată, elevată, inteligentă, frumoasă, etc.). Poate să fie explicită (exemplu: „Voi sunteţi
lumina lumii"), sau implicită (exemplu: „Spuneţi acelei vulpi…", din context se înţelege că Isus
face aluzie la Irod [de notat: pentru orientali „vulpe" nu înseamnă „viclean", ci „neghiob"], fără
verbul „a fi"). Metonimie („schimb de cuvinte"). Este identificarea a doi termeni care sunt între
ele într-un oarecare raport reciproc (cauză şi efect, conţinător şi conţinut, etc.). Exemple: „În
sudoarea frunţii tale vei mânca pâinea" (Gen 3,19); „Potirul pe care îl binecuvântăm nu este
oare împărtăşire cu sângele lui Cristos?" („potirul" este conţinutul; 1Cor 10,16).
Parabolă. Este o asemănare continuată, dar disimulată până la aplicare. Este o relatare de
tip special, adică având ca finalitate un anumit scop, construită în mod strategic pentru a
provoca un anumit efect (uimire). Se pune în scenă un eveniment, care îi transportă pe
ascultători într-o lume fictivă. La un moment dat ascultătorii sunt retransferaţi de la fictiv la
real, aflându-se în faţa unei realităţi bine determinate, pe care autorul parabolei o avea în
minte încă de la început. Parabola evanghelică are ceva special care este mereu constituit de
o relatare în mod substanţial verosimilă. Uneori ea prezintă elemente alegorice, deşi rămâne o
comparaţie continuată. Trebuie ţinut cont că diferite amănunte pot fi pur ornamentale (în
schimb în alegorie fiecare detaliu narativ îşi are propria semnificaţie): relatarea în ansamblul ei
are semnificaţie (important este de a nu forţa textul biblic şi a-l face să spună mai mult decât
era în intenţia celui care a propus parabola).Paralelism. Situare „în paralel" a sunetelor, a
cuvintelor, a formelor gramaticale, a structurilor sintactice, a cadenţelor ritmice. Reapariţia
sau repetarea specială a unuia din componentele discursului într-un text definit.
Asemănare. Este o comparaţie care se stabileşte între doi subiecţi prin folosirea de termeni
care denotă asemănare, un termen este clarificat de altul. Exemplu: „Soldatul acela este ca un
leu"; „Împărăţia lui Dumnezeu este ca…".
4. Mic glosar de exegeză rabinică [ sus ]
Haggadah (din ebraicul higgid, „a relata"). Este o parte din tradiţia iudaico-rabinică ce comportă,
printre altele, interpretarea (midrash) teologică şi edificatoare a Scripturii. Ea dă loc la relatări sau
legende edificatoare care comentează şi lărgesc relatările biblice. Se vorbeşte
despre midrash (pl. midrashim) hagadic (diferit de cel halahic). Conceptul de Haggadah este însă
mult mai amplu şi nu se limitează la interpretarea biblică. Halakah (din ebraicul halak, „a merge").
Este parte din tradiţia iudaico-rabinică ce comportă învăţătura normativă sau legală referitoare la
izvoarele biblice sau rabinice. Ea explică legile, prescrierile, obiceiurile pentru a le actualiza la viaţa
evreului, în aşa fel încât el să poată „merge" după voinţa lui JHWH (midrash halahic). Aceste
explicaţii constituie „Legea orală" (care include şi tradiţiile haggadice) şi au fost adunate împreună cu
multe haggadot în compilaţii cum ar fi Sifra (comentariu la Levitic), Makhilta (comentariu la
Exod), Sifré (comentariu la Numeri şi la Deuteronom). Există şi Halachotîntemeiate nu direct pe
 textul, ci pe autoritatea rabinilor: sunt adunate în Mishnah (halacha mishnaica), în Tosephta,
în Baraitot, în Gemara în general.
Midrash (la plural: midrashim). Vine din ebraicul „daraș" („a căuta"); termenul denotă orice tip de
cercetare, tehnică sau omiletică, asupra Scripturii; a devenit echivalentul lui „comentariu", discurs
despre Scriptură, care o face actuală şi îi descoperă toate bogăţiile. În extinderea sa minimă,
termenul desemnează un comentariu sau o explicaţie care urmează după un verset, un pasaj sau
chiar o carte din Scriptură; deci ascultă de regulile de prezentare. Specialiştii vorbesc despre midrash
ca formă sau gen literar numai cu următoarele condiţii: 1) discursul face aluzii repetate la textul
comentat sau îi preia şi explicit cuvinte, expresii; 2) în afară de textul biblic comentat (numit text
principal) alte pasaje biblice (numite texte legate sau secundare), care au între ele legături verbale şi
cu textul comentat, sunt inserate în cursul discuţiei. Dintre aceste comentarii despre Scriptură cele
mai cunoscute sunt cele despre cărţile legii. Nu este inutil a aminti că redactarea şi editarea lui
midrashim a avut loc mult mai târziu de epoca Noului Testament, însă desigur că asta nu împiedică
aceste comentarii iudaice să facă trimitere la tradiţii foarte vechi şi anterioare primului secol din era
noastră.
Pesher (în ebraică „explicaţie, dezvăluire"). Tip de midrash, la modă în Qumran. Textul biblic este
urmat de actualizarea sa, aceasta la rândul ei precedată de formule stereotipe: „aceasta este
interpretarea pasajului" sau „interpretarea sa se referă". În midrash pesher, comentatorul se
mulţumeşte să identifice evenimentele şi personajele menţionate în Scriptură cu evenimente şi
persoane din timpurile sale. Talmud (din ebraica tardivă, pornind de la rădăcina lamad „a învăţa",
înseamnă „studiu", „învăţământ"). Este culegerea Mishnah şi Ghemara (care o comentează). Există
două Talmudim. Cel din Ierusalim (sau palestinian) terminat pe la sfârşitul secolului al IV-lea d.C.,
şi Talmudul din Babilon (şcoala Sura), cel mai important şi amplu. Terminat în secolul al VI-lea d.C.
(dar cu adăugiri până în Evul Mediu).
Mishnah (din ebraică, înseamnă „repetiţie", de la rădăcina shanah, „a dubla"). Este culegerea de
învăţături ale rabinilor, transmise mai întâi oral, făcută începând din secolul al II-lea d.C. (probabil
deja înainte). Alături de Gemara constituie Talmudul. Targum (la plural: targumim). Cuvântul
înseamnă „traducere". Cu „targumim"  se desemnează traducerile aramaice (mai întâi orale, apoi
puse în scris, mai ales începând din secolul al II-lea al erei noastre) ale Bibliei începute după exil (dar
nu se ştie foarte bine când), atunci când textul ebraic nu mai era înţeles. Fără îndoială s-au născut
din necesitatea de a face înţelese textele biblice care se citeau în timpul celebrărilor săptămânale în
sinagogă. Dacă targumim desemnează traducerile aramaice, totuşi nu trebuie uitat că traducerea
greacă a Septuagintei (făcută în jurul anului 200 î.C. pentru iudeii din diaspora şi de limbă greacă)
constituie, şi ea, un fenomen targumic. Pare admis astăzi că targum-ul reprezintă punctul de plecare
al midrash-ului (ca o cercetare sistematică şi comentariu care urmează după textul biblic). Avem
targumim (traduceri aramaice) pentru aproape toate cărţile biblice. Cele mai cunoscute sunt cele
despre Torah (Pentateuh) pentru care există două familii, babiloniană (Targum din Onqelos) şi
palestiniană (Targum Neofiti şi Yerushalmi, acesta din urmă este numit şi Targum al lui Pseudo-
Jonathan). Tosephta. Culegeri de tradiţii rabinice cu puţin posterioare lui Mishnah.
***
PARABOLA
1. Definiţie
2. Cum este construită o parabolă şi cum funcţionează
3. Efectul parabolă
4. Înţelegerea unei parabole
5. Evoluţia parabolelor: de la Isus istoric la redactorul evangheliei
Contrar la ceea ce ar părea la prima vedere, nu este uşor a spune ce este o parabolă. 
1. Definiţie [ sus ]
O tentativă nu foarte recentă de definire a parabolei este aceea care le conotează ca „frontiere ale
Evangheliei". Vestirea Evangheliei este eveniment de har care, primită în credinţă, conduce la
mântuire. Parabola asumă, în această perspectivă, o funcţie de slujire: trecând de la planul vestirii la
cel al dialogului, parabola vrea să pregătească pentru Evanghelie calea, vrea să înlăture
prejudecăţile. Făcând referinţă la raţionalitatea interlocutorului, parabola intenţionează să-l elibereze
pe auditor de piedicile care pot să se interpună între el şi primirea veştii de credinţă; aceasta din
urmă nu face parte din finalitatea proprie a parabolei, care de fapt poate fi obţinută chiar dacă
interlocutorul ar opta pentru refuzarea acestei veşti. Fiind înţeles acest rol în cadrul Evangheliilor,
parabola poate fi înţeleasă ca o relatare fictivă, adică una care povesteşte un eveniment verosimil (nu
că în mod necesar a avut loc, ci ar putea să aibă loc) şi direcţională, adică urmăreşte un scop,
construită în mod strategic pentru a produce un anumit efect şi a provoca o reacţie în interlocutor.
În confruntarea cu alte expediente literare, parabolă are caracteristici proprii care nu o fac
asemuibilă cu alegoria şi nici cu metafora. Să încercăm să-i înţelegem diferenţele:
 - Parabola şi alegoria
Alegoria joacă pe un continuu schimb între imagine şi realitate, între relatarea fictivă şi evenimentul
real, motiv pentru care ascultătorul înţelege imediat tentativa de comparaţie dintre ele, împiedicând
tocmai mascarea, condiţie necesară pentru efectul parabolei care constă, aşa cum vom vedea mai
profund după aceea, în a-l face pe interlocutor să se simtă la un moment dat „cu spatele la zid" faţă
de evenimentul povestit.
- Parabola şi metafora
Metafora este construită pe juxtapunerea a două diferite câmpuri semantice. În parabolă nu are loc
această juxtapunere: nu în evenimentul fictiv dezvoltat în jurul unei logici interne foarte precise, nici în
momentul transferării în lumea reală, transferare care se bazează în mod necesar pe o identitate
structurală între cele două situaţii. După aceea, în parabolă confruntarea nu are loc la nivel semantic
(vom vedea că nu toate elementele relatării trebuie luate în considerare), ci, întocmai, la nivel logico-
structural.
- Parabola şi comparaţia
Parabola nu este o comparaţie lărgită şi prelungită. Nu este suficient ca să existe o oarecare legătură
între două fraze şi/sau două relatări pentru ca să avem în mod necesar o parabolă. Transferarea de
la real la fictiv şi viceversa trebuie să conducă la acea evaluare precisă şi nu la alta.
2. Cum este construită o parabolă şi cum funcţionează [ sus ]
Autorul parabolei pune în scenă un eveniment, construieşte o relatare fictivă care însă nu exclude
folosirea unor elemente realmente existente; de aceea, aclimatizarea relatării fictive este adesea
legată de un context social şi cultural specific. Acest lucru trebuie luat în considerare, însă mereu într-
o optică de subordonare faţă de intenţia celui care face parabola, motiv pentru care nu toate
elementele din relatarea fictivă vor fi reluate în partea aplicativă a parabolei. Această construcţie îi
permite autorului să-i transfere pe ascultătorii săi într-o lume fictivă. Însă transferarea este provizorie:
la un moment dat ascultătorii vor fi retransferaţi de la fictiv la real, se vor afla faţă în faţă cu o realitate
bine determinată, pe care autorul parabolei o avea în minte încă de la început şi pentru care
construise relatarea. Această dublă trecere îi permite autorului să-l conducă pe interlocutor spre o
evaluare pe care, în contextul evenimentului real, acesta din urmă n-ar fi rostit-o niciodată pentru a
nu se pune împotriva lui însuși: relatarea fictivă îl induce pe ascultător să ia poziţie în mod clar,
neînţelegând simetria cu evenimentul al cărui protagonist este. Parabola în aplicarea sa este deci ca
o neaşteptat duş rece, un fel de capcană (care însă are în vedere mântuirea şi nu ruinarea) care se
declanşează când de acum este prea târziu pentru a mai scăpa. Acest artificiu are scopul de a
încetini acele rezistenţe interioare care în mod inevitabil se declanşează imediat ce îşi dau seama că
sunt interpelaţi sau implicaţi personal, când se află în faţa a ceva ce implică punerea în discuţie, sau
când se simte că a recunoaşte şi a admite adevărul ar costa ceva. De aceea, pentru ca parabola să
funcţioneze corect este necesar ca relatarea fictivă să fie trainic structurată în aşa fel încât evaluarea
pe care interlocutorul este chemat să o rostească să fie aceea gândită de autorul parabolei şi nu alta;
în afară de asta, evenimentul fictiv trebuie să aibă echilibrul just între diversitate şi identitate cu
evenimentul real aşa încât acea evaluare să poată fi aplicată la evenimentul real.
Pentru a sintetiza:
Autorul parabolei pune în scenă un eveniment, construieşte o relatare, aşa încât să-i transfere pe
ascultătorii săi într-o lume fictivă. Însă transferarea este provizorie: la un moment dat ascultătorii vor fi
retransferaţi de la fictiv la real, se vor afla faţă în faţă cu o realitate bine determinată, pe care autorul
parabolei o avea în minte încă de la început şi pentru care a construit relatarea.
Pentru ce această trecere?
Răspuns: Pentru că de la acea transferare în fictiv se întoarce purtând cu sine ceva.
Iată un exemplul din Vechiul Testament: 2Sam 12,1-7. Faptul anterior din acest episod este cunoscut
de cei mai mulţi: David s-a făcut vinovat nu numai de adulter cu Batșeba, ci şi uciderea soţului
acesteia, Urie, heteul. În acest moment intervine profetul Natan cu această relatare, pentru a trezi
reacţia regelui David.
Să încercăm să percepem elementele definite mai întâi teoretic: - evenimentul păcatului dublu al
lui David este relatarea reală, faptul anterior; - episodul relatat de Natan este relatarea fictivă; - „Omul
care a făcut aceasta este vrednic de moarte" este evaluarea rostită de David, deja prezentă în
intenţiile profetului Natan. - „Tu eşti omul acela" este fraza care dezlănţuie efectul parabolă şi care îl
conduce pe David la înţelegerea răului săvârşit.Domnul a trimis pe Natan la David. Şi Natan a venit
la el şi i-a zis: „Într-o cetate erau doi oamen: unul bogat şi altul sărac. Bogatul avea foarte multe oi şi
foarte mulţi boi. Săracul n-avea nimic decât o mieluşea, pe care o cumpărase; o hrănea şi o creştea
la el împreună cu copiii lui; ea mânca din aceeaşi bucată de pâine cu el, bea din acelaşi pahar cu el,
dormea la sânul lui şi o privea ca pe fata lui. A venit un călător la omul acela bogat. Şi bogatul nu s-a
îndurat să se atingă de oile sau de boii lui, ca să pregătească un prânz călătorului care venise la el;
ci a luat oaia săracului şi a gătit-o pentru omul care venise la el". David s-a aprins foarte tare de
mânie împotriva omului acestuia şi a zis lui Natan: „Viu este Domnul, că omul care a făcut lucrul
aceasta este vrednic de moarte! Şi să dea înapoi patru miei, pentru că a săvârşit fapta aceasta şi n-a
avut milă". Şi Natan a zis lui David: „Tu eşti omul acesta!".
Spuneam că parabola în aplicarea sa este ca un neaşteptat duş rece, un fel de capcană (care însă
are în vedere mântuirea şi nu ruinarea) care se declanşează când de acum este prea târziu pentru a
mai scăpa. Acest artificiu are scopul de a încetini acele rezistenţe interioare care în mod inevitabil se
declanşează imediat ce îşi dau seama că sunt interpelaţi sau implicaţi personal, când se află în faţa a
ceva ce implică punerea în discuţie, sau când se simte că a recunoaşte şi a admite adevărul ar costa
ceva.
Pentru ce nu se înfruntă imediat realitatea (prezentând imediat mesajul)?
Răspuns: Pentru că aceste rezistenţe interioare ar împiedica – în caz că s-ar prezenta imediat
realitatea – să se asume o atitudine imparţială şi dezinteresată.
Prin această trecere, de la real la fictiv, care implică o mascare, interlocutorul este pus în situaţia de a
observa şi de a evalua cu libertate şi imparţialitate.
3. Efectul parabolă [ sus ]
Trecerea de la fictiv la real, care constituie axa de bază a structurii unei parabole, nu este un
artificiu pur literal ci are o proprie funcţie precisă şi bine determinată. Autorul parabolei care
construieşte relatarea fictivă îl induce pe interlocutor să se exprime, să ia poziţie şi să formuleze o
evaluare care, aşa cum s-a spus deja, este foarte prezentă în mens a autorului. Acum transferarea
se inversează: de la fictiv se întoarce la real şi evaluarea făcută este atribuită evenimentului actual.
Efectul parabolă constă tocmai în imposibilitatea interlocutorului de a se sustrage de la evaluarea
imparţială pe care el însuşi a făcut-o.
4. Înţelegerea unei parabole [ sus ]
Înţelegerea unei parabole, care culminează într-o iluminare instantanee, include diferite momente
distinctive:
- a înţelege relatarea;
- a-i percepe pointe (punctul culminant), rostind o opinie-evaluare (cf. 2Sam 12,5: „Omul care a făcut
aceasta este vrednic de moarte");
- a percepe complementaritatea dintre evenimentul fictiv şi cel real, în aşa fel încât să se poată
transfera de la unul la altul evaluarea deja rostită.
Urmează apoi „efectul surpriză", care se declanşează imediat ce îşi dau seama că sunt interpelaţi
sau implicaţi personal în ceva care implică punerea în discuţie.
Deci este o procedură de tip argumentativ, care implică o mascare pentru a-l împiedica pe
interlocutor să fie pus imediat în faţa realităţii care îl implică.
Pentru a putea funcţiona, relatarea trebuie să aducă o evaluare precisă şi nu alta; în afară de asta,
trebuie într-adevăr să aibă o mascare, o anumită diferenţă faţă de real, dar trebuie să aibă de
asemenea suficientă asemănare.
Se spune că parabola are un singur „punctum comparationis" (punct culminant care trebuie
comparat între fictiv şi real): înseamnă că nu toate elementele din evenimentul fictiv trebuie
transferate în cel real (există excedente: cf. în 2Sam 7, David nu este hoţ de animale; pentru
parabola grăuntelui de muştar [Mc 4,30-32] nu este important gustul sau culoarea; în parabola
tâlharului aspectul în discuţie este numai imprevizibilitatea, desigur nu necinstea); dacă totul ar fi
transferabil între cele două situaţii n-ar exista numai corespundere structurală ci chiar identitate, n-ar
exista „mascarea", care este indispensabilă pentru funcţionarea parabolei.
Asta nu implică în mod necesar că fiecare element nu are valoare, ci doar că nu are valoare
autonomă, valorează datorită raportului care provine din corelaţia dintre elemente.
De fapt, în parabola grăuntelui de muştar punctul care trebuie transferat nu este micimea de la
început, nici măreţia de la sfârşit, ci raportul dinamic care le leagă; la fel în parabola comorii şi a
mărgăritarului (Mt13,44-46): în afară de găsire este indispensabilă vinderea tuturor bunurilor.
Parabola nu intenţionează să transmită o semnificaţie, altminteri s-ar putea renunţa la ea şi să se
explice fără mascări, ci vrea să producă un efect.
5. Evoluţia parabolelor: de la Isus istoric la redactorul evangheliei [ sus ]
Citind parabolele trebuie să se ţină cont că la origine Isus se adresa aproape întotdeauna unui
public amestecat (discipoli, mulţime, cărturari şi farisei, etc.). După aceea ele au fost folosite în
cateheza din Biserica de la început (pentru a ajunge apoi în evanghelia scrisă), deci au fost propuse
creştinilor, sau oricum celor care credeau în Isus, suferind deci o schimbare de „public", deci de
perspectivă.
Să dăm un exemplu: parabola fariseului şi a vameşului (Lc 18,9-14): 9A mai spus această
parabolă unora care se credeau drepţi şi-i dispreţuiau pe alţii:  10„Doi oameni au urcat la templu ca să
se roage: unul era fariseu, iar celălalt vameş.  11Fariseul, stând în picioare, se ruga în sine astfel:
"Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca
vameşul acesta.  12Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce
câştig".  13Vameşul, în schimb, stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer. Îşi
bătea pieptul zicând: "Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!".  14aVă spun că a coborât la casa lui
îndreptăţit mai degrabă acesta decât celălalt;  14bcăci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care
se umileşte va fi înălţat".
În timpul lui Isus cel istoric, fariseul, în ochii ascultătorilor, reprezenta, în general, un model de
viaţă religioasă de imitat (în schimb, în Biserica de la început şi tot mai mult până în zilele noastre, a
devenit sinonim cu „făţarnic"); în schimb, vameşul (cel care strângea taxe pentru romanii asupritori)
era considerat un exploatator hoţ şi păcătos nesimţit.
Deci, cu mare aproximaţie, putem găsi care părţi din parabola lui Luca provin de la Isus cel istoric
(v. 10-14a) şi care în schimb reprezintă introducerea (v. 9: Luca probabil are în faţa sa o comunitate
în care sunt creştini care se simt în ordine şi îi consideră păcătoşi pe alţii) şi interpretarea datorate
redactorului (v. 14b, aplicarea la comunitate, care se referă la atitudinea corectă sau greşită care
trebuie avută în faţa lui Dumnezeu, în special în rugăciune).
Pentru a înţelege sensul pe care parabola îl avea pentru Isus cel istoric trebuie făcută abstracţie
de introducere şi de interpretarea-aplicarea redactorului (v. 9 şi 14b) şi să ne resituăm în  Sitz im
Leben (aclimatizare originară) al lui Isus istoric: atunci putem reuşi să ne imaginăm ce efect-surpriză,
dacă nu un adevărat scandal, au provocat cuvintele lui Isus în ascultători: păcătosul nesimţitor, dar
conştient de dependenţa sa totală de har, este declarat plăcut lui Dumnezeu, care în schimb refuză
mântuirea fariseului, celui „drept" care se străduise cu toate forţele sale să respecte şi în exces
poruncile şi preceptele divine!
Mesajul pe care Isus voia să-l comunice este că nu ne putem mântui cu propriile forţe sau etalând
faptele bune făcute, ci trăind dependenţa totală de harul lui Dumnezeu, adică în atitudinea corectă
care dă cinste lui Dumnezeu căruia îi place să poată da gratuit celui care nu are