UNIVERSITATEA “TITU MAIORESCU”

FACULTATEA DE DREPT

REFERAT LA DREPTUL FAMILIEI

DIFERITE FORME ALE CUPLURILOR NECĂSĂTORITE
UNIUNEA LIBERĂ ȘI PARTENERIATELE ÎNREGISTRATE

Nume: Vișan Cristina-Georgiana

Grupa: 305
Anul 3

2020
 Uniunea liberă și parteneriatele înregistrate

Vom analiza în continuare câteva forme ale cuplurilor necăsătorite, respectiv uniunea
liberă, relațiile înregistrate ce cuprind relațiile personale și patrimoniale ale cuplurilor
necăsătorite, precum și căsătoria persoanelor de același sex.
Cuplul necăsătorit nu se poate defini concret printr-un anume concept întrucât, la nivel
legislativ, în statele europene, există numeroși termeni pentru a descrie astfel de situații,
ce comportă anumite incertitudini referitoare la sensul lor, de exemplu uniune liberă,
concubinaj, cuplu de fapt, parteneriat înregistrat.
În principal, conceptul de “cuplu necăsătorit” este definit de jurisprudență care, a
stabilit fie faptul că există concubinaj dacă două persoane trăiesc împreună în mod stabil
și continuu, fie faptul că această uniune este caracterizată printr-o “comunitate
rezidențială, economică și sexuală”, în care principala diferență între uniune și căsătorie
o reprezintă, exclusiv, voința privind această relație de cuplu, cum este cazul Greciei,
Belgiei, Austriei.
Există două categorii de uniuni, respectiv cuplul necăsătorit, între care nu există nicio
formalitate, “cuplul de fapt”, “concubinajul”, “uniunea liberă”, “coabitarea” și cuplul
necăsătorit, legat printr-un contract sau printr-un parteneriat înregistrat de o autoritate
publică.

1. UNIUNEA LIBERĂ

Comparând noţiunea juridică a familiei în sensul Codului civil cu noţiunea sociologică

a familiei rezultă că, deși există multiple elemente comune, pot exista situaţii în care nu
se suprapun. Astfel, în cazul uniunii libere(concubinajul), există relații de familie în sens
sociologic, fără a fi reglementate de dreptul familiei.
Despre concubinaj se mai afirmă uneori că e în afară de lege. Aceasta nu înseamnă că
legea îl interzice ori că aceia care aleg această formă de convieţuire pot fi sancţionaţi,
după cum nu înseamnă nici că legea se dezinteresează în mod absolut de această
situaţie. „În afară de lege” este doar o expresie care sugerează că raporturile juridice
dintre concubini nu sunt supuse reglementărilor din Codul civil, care, în prezent,
reglementează numai cuplul bazat pe căsătorie, în sensul tradiţional al noţiunii. Însă,
chiar dacă legea se dezinteresează în ceea ce privește raporturile personale dintre
concubini, în schimb, raporturile patrimoniale dintre ei sunt supuse dreptului civil, ca
drept comun. De asemenea, în măsura în care din raporturile de concubinaj rezultă
copii, filiaţia, precum și raporturile dintre părinţi și copiii din afara căsătoriei sunt
supuse reglementărilor din Codul civil.
Semnificativ este și faptul că, deși Codul civil nu cuprinde nicio referire expresă la
concubinaj, unele texte recunosc implicit anumite efecte ale acestuia, ignorate de
reglementarea anterioară. De exemplu, art. 426 C. civ. instituie o prezumţie simplă de
paternitate în cazul convieţuirii între concubini în perioada timpului legal al concepţiunii
copilului, iar art. 441 C. civ. are în vedere reproducerea umană asistată medical cu un
terţ donator ĩi în cazul unui cuplu heterosexual care nu are la bază căsătoria.
Astfel,conform art.426 alin 1 Cod Civil, „Paternitatea se prezumă dacă se dovedește că
pretinsul tată a conviețuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepțiunii”
iar conform art.441 alin 1 Cod civil „Reproducerea umană asistată medical cu terţ
donator nu determină nicio legătură de filiaţie între copil şi donator”. Mai mult,
legislaţia specială în materia adopţiei instituie posibilitatea adopţiei unui copil care are
un singur părinte, necăsătorit, în condiţiile în care acesta din urmă se află într-o relaţie
stabilă ĩi convieţuieĩte cu o persoană de sex opus, necăsătorită, care nu este rudă cu
acesta până la gradul al patrulea, ĩi declară prin act autentic notarial că noul adoptator a
participat direct ĩi nemijlocit la creĩterea ĩi îngrijirea copilului pentru o perioadă
neîntreruptă de cel puţin 5 ani [art. 6 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 273/2004 privind
procedura adopţiei, republicată.

2. RELAȚIILE ÎNREGISTRATE

În legislațiile europene se remarcă o dezvoltare recentă, și anume unui cuplu necăsătorit i se

oferă opțiunea înregistrării relației sale.
În prezent, există două modele legislative în țările vest-europene. Unul, întâlnit în Belgia și
Franța numit ,,coabitarea legală” și respectiv ,,pactul civil de solidaritate” (,,pacs”) desemnat
aici prin expresia ,,contract înregistrat” și cel de-al doilea, întâlnit în țările scandinave, în
Olanda și Germania, desemnat prin expresia ,,parteneriat înregistrat”.
Cea mai importantă distincție între contractul înregistrat și pparteneriatul inregistrat este
aceea că înregistrarea unui contract de coabitare nu constituie un obstacol în calea unei
căsătorii ulterioare cu o altă persoană, neavând niciun efect asupra stării civile.
România este una din țările ce nu recunosc nici o formă de uniune civilă.

2.1 Relațiile personale ale cuplurilor necăsătorite

 În jurul anilor 1970, legislațiile țărilor vest europene au intervenit sub două forme. Mai întâi
au introdus dispoziții cu privire la coabitare în legile referitoare la securitatea socială și
fiscalitate. Aceasta s-a produs în majoritatea țărilor membre ale U.E., în diverse forme. În al
doilea rând, anumite legislații au adoptat norme generale asupra coabitării, fie definind
conceptul de coabitare și prevăzând reguli generale în materie, fie introducând un nou concept
juridic care să reglementeze aceste relații ,,familiale”: ,,parteneriatele înregistrate”. Totodată,
coabitarea în afara căsătoriei este menționată în cadrul constituțional al majorității statelor
vest europene.
Sunt și țări ale căror legislații au fost nefavorabile cuplurilor necăsătorite. În Irlanda,
conceptul constituțional de ,,familie” se limita la familia bazată pe căsătorie. Contractele de
coabitare erau, în consecință, considerate contrare Constituției și inaplicabile, pentru că ar
încălca ordinea publică.
În Danemarca, Suedia și Finlanda, înregistrarea parteneriatelor semnifică faptul că partenerii
– care trebuie să fie de același sex – vor fi tratați pe picior de egalitate cu soții de sexe diferite.
Parteneriatele au același regim juridic ca și căsătoria în ce privește regimul bunurilor,
obligațiile alimentare, donațiile, asigurările etc., dar nu au nici un efect în relațiile dintre un
partener și un copil al vreunuia dintre ei. Această instituție este evident recunoscută ca o
alternativă la căsătorie persoanelor de același sex, din moment ce homosexualitatea reprezintă
o condiție a acestei instituții.
În Franța, înregistrarea contractului (,,pacs-ului”) este considerată, într-o mare măsură, ca o
afacere contractuală între parteneri. Totodată, anumite dispoziții proprii căsătoriei sunt în
egală măsură aplicabile ,,pacs-urilor”. Încheierea unui ,,pacs” este imposibilă atâta timp cât un
partener este căsătorit sau a încheiat anterior un alt ,,pacs”. Însă disoluția unui ,,pacs” este
posibilă prin consimțământ mutual și prin declarație unilaterală. Căsătoria cu un terț a unuia
dintre parteneri antrenează automat rezilierea ,,pacs-ului”, iar decesul unuia dintre parteneri
duce la încetarea acestuia.
Atâta timp cât legislațiile și deciziile judiciare în materie nu se bazau pe argumente
constituționale, principiile fundamentale în ceea ce privește libertatea de a alege, egalitatea de
tratament și ordinea publică au jucat mereu un rol important în dezvoltarea acestui domeniu al
dreptului.
Principiul egalității de tratament a jucat un dublu rol. Pe de o parte, el este admis în
majoritatea statelor care nu doresc să existe discriminare între cuplurile căsătorite și cele
necăsătorite. În anumite țări este explicit admis că un cuplu necăsătorit trebuie să fie liber să
coabiteze, fără a se supune obligațiilor legale ale căsătoriei, dacă așa dorește. Pe de altă parte,
egalitatea de tratament traduce în anumite legislații principiul nediscriminării între relațiile
homosexuale și cele heterosexuale. Totodată, anumite state nu acceptă ideea unei egalități de
tratament între cuplurile homo și heterosexuale. În aceste state, modalitățile de egalitate de
tratament între cuplurile căsătorite și cele necăsătorite sunt rezervate explicit cuplurilor
heterosexuale. În multe legislații, a fost introdusă nediscriminarea între copiii născuți în sau în
afara căsătoriei, ceea ce a condus la extinderea regulilor căsătoriei pentru cuplurile
necăsătorite cu copii, de exemplu în materia ocupării domiciliului familial după disoluția
relației.
Condamnarea morală a coabitării nu a jucat un rol decât în legea irlandeză. Protecția
constituțională a familiei era limitată la cuplurile căsătorite, iar distincția între cuplurile
homosexuale și cele heterosexuale își găsea originea în aceleași reglementări.

2.2 Relațiile patrimoniale ale cuplurilor necăsătorite. Situația bunurilor

În ceea ce privește domiciliul familial al cuplului, dispozițiile sunt adesea inspirate din cele
care se aplică unui cuplu căsătorit. În legătură cu obligațiile alimentare – sub forma unor plăți
periodice – la disoluția coabitării, acestea sunt limitate la copiii comuni. Totodată, puține
legislații stipulează că beneficiarul unei pensii alimentare, nu mai are dreptul la aceasta, dacă
coabitează cu o alta persoană.
În legătură cu protecția împotriva violenței conjugale, multe legislații aplică coabitanților
regulile privitoare la protecția împotriva violenței domestice, chiar și în țările unde coabitarea
este puțin recunoscută.
Cât privește domeniul contractelor de asigurare de viață, mai multe legislații prevăd
posibilitatea desemnării coabitantului ca beneficiar al unui astfel de contract, desemnare care
poate fi revocată după disoluția coabitării (Germania, Luxemburg). Însă revocabilitatea
donațiilor nu afectează coabitanții.
O posibilitate limitată de acordare a despăgubirilor pentru vină, delict civil, quasidelict sau
alt motiv similar este recunoscută în mai multe state: Belgia, Franța, Luxemburg.
În numeroase jurisdicții există prevăzute situații pentru care vechii parteneri coabitanți pot să
intenteze o acțiune unul împotriva celuilalt, pe temeiul îmbogățire fără cauză: Austria, Franța,
Germania, Grecia, Italia, Portugalia, Spania, Scoția, dar criteriile de aplicare ale acestor
dispoziții sunt foarte stricte.
Legislația mai multor state U.E. menționează problema drepturilor părintești. Aceste drepturi
nu privesc în primul rând relațiile dintre parteneri, ci relațiile între fiecare dintre parteneri și
copiii lor. În Finlanda, Suedia, Danemarca și Olanda, relațiile patrimoniale ale parteneriatelor
înregistrate sunt supuse acelorași dispoziții ca cele care reglementează situația soților.
Regimul juridic, posibilitatea adoptării unui regim matrimonial sau de a încheia un ,,contract
de parteneriat” sunt identice. La fel și relațiile partenerilor cu terții.
 În Olanda, înregistrarea parteneriatului face ca legislația referitoare la regimul matrimonial și
la obligațiile alimentare dintre soți să fie aplicabilă și partenerilor. Dacă o căsătorie nu poate fi
desfăcută decât prin divorț, unui parteneriat i se poate pune capăt prin acordul dintre părți,
intervenția unui tribunal nefiind necesară. Înregistrarea unui parteneriat face o căsătorie
imposibilă, atâta timp cât parteneriatul nu a fost dizolvat, excepție făcând numai căsătoria
dintre parteneri.
În Germania, regimul matrimonial al parteneriatelor înregistrate este de aceeași natură ca cel
al soților, dar conținutul său este diferit. Regimul aplicabil partenerilor înregistrați este
,,Ausgleichgemeinschaft”, un termen care ar putea fi tradus prin ,,comunitatea de
compensație”. Fiecare partener posedă bunurile proprii, dar la sfârșitul regimului, plus-
valoarea este partajată între parteneri. În caz de separare sau de disoluție a unui parteneriat
înregistrat, situația partenerilor este similară cu cea a soților, cu excepția faptului că ei nu au
dreptul la împărțirea donațiilor. Disoluția unui parteneriat înregistrat necesită o hotărâre
judecătorească. Dacă partenerii decid sa trăiască separat, legislația prevede obligații cu privire
la utilizarea domiciliului acestora și obligațiile alimentare. În caz de deces al unuia dintre
parteneri, partenerul supraviețuitor este tratat în același fel ca soțul supraviețuitor, în ceea ce
privește bunurile și succesiunea. În Franța, regimul proprietății partenerilor ,,pacs-ului” a fost
calificat ca ,,embrionul” regimului matrimonial. Bunurile achiziționate în cursul existenței
unui ,,pacs” sunt prezumate a fi bunuri indivize ale partenerilor, cu condiția ca acele bunuri să
fie achiziționate cu titlu oneros după înregistrarea ,,pacs-ului”. Partenerii unui ,,pacs” își
datorează un ajutor material și mutual. Transferul de proprietate între parteneri poate fi
considerat ca un transfer efectuat pentru a respecta această obligație. Partenerii pot stipula
această obligație în contractul ,,pacs-ului”. Partenerii sunt responsabili solidar de datoriile
contractate pentru nevoile vieții curente și ale domiciliului comun. Conceptele utilizate de
legislația franceză pentru descrierea acestor datorii sunt diferite de cele utilizate în situația
soților, legiuitorul nedorind să asimileze “pacs-ul” căsătoriei. Partajul bunurilor aflate în
indiviziune este lăsat la învoiala partenerilor și numai dacă aceștia nu se înțeleg, instanța
procedează la efectuarea partajului. În cazul rezilierii unui ,,pacs”, partenerul care l-a reziliat
poate să-și vadă răspunderea contractuală angajată față de celălalt partener. Motivele posibile
care angajează responsabilitatea sunt: neîndeplinirea obligațiilor legale sau contractuale ori
,,ruptura abuzivă” a ,,pacs”-ului. Partenerul supraviețuitor al unui ,,pacs” nu are niciun
drept ab intestat. Dreptul la succesiune al partenerului supraviețuitor depinde de dispozițiile
voluntare ale defunctului. Restricțiile care se aplică între soți în privința donațiilor nu se aplică
și între parteneri. Dispozițiile sunt supuse restricțiilor generale, care acordă drepturi anumitor
herezi. Există, de asemenea, un regim fiscal favorabil pentru transferurile cu titlu gratuit între
parteneri. În Belgia, situația este similară celei din Franța.

3.CĂSĂTORIA PERSOANELOR DE ACELAȘI SEX

Căsătoria este o instituție fundamentală prevăzută de Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale în cadrul articolului 12, care
prevede: ,,Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se
căsători și de a întemeia o familie conform legislației naționale ce reglementează exercitarea
acestui drept”.
Articolul 12 se află în strânsă legătură cu articolul 8, care reglementează dreptul la
respectarea vieții private și de familie:
,,1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului
său și a corespondenței sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în
măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie, într-o societate democratică, o
măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a
țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătătii, a moralei, a
drepturilor și a libertătilor altora.”
De asemenea, articolul 14 prevede interzicerea discriminării: ,,Exercitarea drepturilor și
libertătilor recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire
bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii,
origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice
altă situație.”
Primele legi care au permis căsătoria între persoane de același sex au fost adoptate incă de la
sfârșitul secolului XX. În prezent, căsătoria între persoane de același sex este legală în 18
tări, dintre care 13 se află în Europa.

Conceptul tradițional asupra căsătoriei – legătura juridică dintre un bărbat și o femeie – a

fost contestată din momentul în care un stat european a permis celebrarea unei căsătorii între
două persoane de același sex. Chiar dacă nu se poate vorbi, în sensul strict al cuvântului, de
un ,,cuplu necăsătorit”, uniunea dintre persoanele de același sex a fost calificată drept
,,căsătorie” în doisprezece state europene, acest fenomen ridicând problema de a ști, dacă
asemenea mariaj va fi recunoscut ca având același statut juridic în celelalte state.

În aprilie 2001, Olanda devine prima tară care le permite persoanelor de același sex să se

căsătorească într-o ceremonie civilă și să adopte copii. În Belgia, căsătoria între persoane de
același sex este legalizată în 2003, cu unele restricții. Cuplurile de același sex au primit în
2006 permisiunea să adopte copii. În Spania, guvernul socialist a legalizat căsătoria între
persoane de același sex în iulie 2005. Cuplurilor gay li s-a permis totodată să adopte copii,
indiferent de statutul lor marital. În Norvegia, toate cuplurile au primit drepturi egale în
ianuarie 2009, permițându-li-se să se căsătorească, să adopte copii și să folosească tehnologii
de reproducere asistată. În Suedia, cuplurilor de același sex li s-a permis să se căsătorească-în
ceremonii civile sau luterane-în mai 2009, iar adopția este legală pentru toți începând din
2003. În Portugalia, căsătoria între persoanele de același sex este legală din iunie 2010, insă
nu și adopția de către persoane gay. În Islanda, căsătoriile între persoane de același sex au
fost legalizate în iunie 2010, iar adopțiile de către cupluri gay în 2006.
Începând din 2012, persoanelor de același sex din Danemarca li s-a permis să se
căsătorească-în ceremonii luterane. Danemarca a fost prima tară din lume care a legalizat
uniunile civile ale cuplurilor de același sex, în 1989. În Franța, căsătoriile și adopțiile de
către persoane de același sex au fost legalizate în mai 2013. În Anglia și Țara Galilor, o lege
care autorizează căsătoria între persoane de același sex a fost adoptată în iulie 2013, această
fiind urmată de Scoția în februarie 2014. Irlanda de Nord este profund divizată pe această
temă. În Luxemburg, căsătoria între persoane de același sex a fost legalizată în ianuarie 2015,
iar premierul Xavier Bettel s-a căsătorit cu partenerul său în mai 2015.
Căsătoriile între persoanele de același sex au fost legalizate în Finlanda în anul 2017.
Studii efectuate în mai multe țări indică faptul că sprijinul pentru recunoașterea legală a
căsătoriei dintre persoane de același sex crește împreună cu nivelul de educație, iar acest
sprijin este mai puternic în rândul tinerilor. Totodată, sondajele arată că susținerea față de o
asemenea lege este în creștere.

În România, instituția căsătoriei este reglementată de articolul 48 din Constituție și de

prevederile Codului Civil. Codul Civil definește deja căsătoria că fiind posibilă doar între
un bărbat și o femeie prin articolul 259. Mai mult, Codul Civil interzice și recunoașterea
căsătoriilor și parteneriatelor civile încheiate în alte țări, inclusiv cele din Uniunea
Europeană. Constituția României definește familia ca fiind bazată pe căsătoria liber
consimțită între soți, fără a specifica genul acestora. În ciuda acestui fapt, legislația care este
în vigoare la acest moment nu lasă loc de interpretare pentru reprezentanții stării
civile. Căsătoria poate fi încheiată legal doar între bărbati și femei, fără că un cuplu format din
persoane de același sex să poată beneficia legal de protecția statului ca și familie.

Căsătoriile între persoane de același sex nu sunt recunoscute în România, dar au existat, în
special după abrogarea controversatului articol 200 propuneri legislative pentru recunoașterea
cuplurilor de același sex în fața legii. Acestea au fost întâmpinate de respingerea BOR și a
unor partide extremiste și naționaliste (PUNR, respectiv PRM) care ar dori interzicerea
mariajului gay prin Constituție. Conținutul articolului 200 prevedea astfel:
,,1. Relațiile sexuale între persoane de același sex, săvarsite în public sau dacă au produs
scandal public, se pedepsesc cu închisoare de la unu la 5 ani.
2. Fapta majorului de a avea relații sexuale cu un minor de același sex se pedepsește cu
închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi
3. Relațiile sexuale cu o persoană de același sex în imposibilitate de a se apăra ori de a-și
exprima voința sau prin constrângere se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani și
interzicerea unor drepturi.
4. Dacă fapta prevăzută în alin. 2 și 3 are ca urmare vătămarea gravă a integrității
corporale sau a sănătătii, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor
drepturi, iar dacă are ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este
închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.
5. Îndemnarea sau ademenirea unei persoane în vederea practicării de relații sexuale între
persoane de același sex, precum și propaganda ori asocierea sau orice alte acte de
prozelitism săvarsite în același scop se pedepsesc cu închisoare de la unu la 5 ani.”
În prezent, articolul 277, alineatul (1) din Codul Civil limitează căsătoria civilă la persoane de
sex opus ((1) Este interzisă căsătoria dintre persoane de același sex.)
Homosexualitatea a fost dezincriminată treptat, ultima lege incriminând relațiile
homosexuale (Articolul 200) fiind abrogată pe 21 iunie 2001, prin OUG 89. Abrogarea
Articolului 200 a fost una dintre condițiile premergătoare aderării la Uniunea Europeană, fiind
catalizată, de asemenea, de campanii intens mediatizate ale diferitelor ONG-uri, între acestea
remarcându-se ACCEPT (principala organizație care apără drepturile comunității
LGBT).
În septembrie 1993, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a votat în favoarea
admiterii României în forul european, impunând în același timp autoritătilor de la București
să ,,înceteze pedepsirea homosexualilor”. Guvernul condus de Nicolae Văcăroiu a dat curs
acestei rezoluții doar pe jumătate, propunând Parlamentului să aducă amendamente articolului
200, alineatul (1). Patru ani mai târziu, în Rezoluția 1123/1997 a Consiliului Europei, prin
articolul 14, Adunarea ruga România ,,să modifice acele dispoziții ale Codului penal care
sunt contrare libertăților fundamentale”, pentru că în 2001 homosexualitatea să dispară din
Codul Penal.
În consecință, modelul juridic al cuplului este asigurat, istoricește și sociologic, prin
instituția căsătoriei, instituție fundamentală căreia legislația română, mai veche sau mai nouă
îi acordă cea mai mare atenție.
Însă astăzi această instituție este concurată de alte sisteme care corespund evoluției
sociologice a cuplului. Este cazul cuplului heterosexual necăsătorit – concubinajului, total
ignorat de legea română, și a cuplului homosexual interzis prin noile reglementări ale Codului
civil.
BIBLIOGRAFIE
Camelia Iordan, Instituții de drept civil-Familia-Volumul 1,ed.Hamangiu 2017
Cod Civil
https://blog.avocatoo.ro/casatoria-persoanelor-de-acelasi-sex/
http://revistaprolege.ro/diferite-forme-ale-cuplurilor-necasatorite-incheierea-casatoriei-
2/
https://www.vice.com/ro/article/438d4w/cum-au-fost-legalizate-in-europa-casatoriile-gay
https://ro.wikipedia.org/wiki/Căsătorii_între_persoane_de_același_sex_în_România