| I S T O R I A U N U I TA B LO U |

Artistul
în atelier
DE COSMIN UNGUREANU

Gustave Courbet, Atelierul pictorului. Alegorie reală determinând o fază de șapte ani din viaţa mea artistică (și morală),
1855, ulei pe pânză, 359 x 598 cm, Musée d’Orsay, Paris

În 1855 a fost pictată ultima alegorie a artei. Autorul acestui tablou, Gustave Courbet (1819-1877),
se declara „realist“, iar multe dintre lucrările lui, într-adevăr, tematizau realitatea socială complicată
a propriei epoci. Refuzat la Salonul oficial, artistul își expune lucrarea într-un edificiu provizoriu,
construit pe speze proprii și intitulat „Pavilionul Realismului“. Ce anume face din acest tablou
un eveniment crucial în istoria artei moderne? Care îi era miza și, mai ales, mesajul?

N
otabile, în primă instanţă, sunt formatul
orizontal alungit și desfășurarea în friză a
personajelor, segregate în trei grupuri: unul
central (alcătuit din pictor, femeia-model și
copil), flancat de alte două laterale. După
toate aparenţele, Atelierul artistului este reprezentarea
unui pictor la lucru, într-un spaţiu comun şi indistinct,
vag sordid, asistat de o colectivitate eterogenă. Cu un aer
mai degrabă melancolic și stingher, acest „public“ produ-
ce impresia indefinită a unei „parade“, a unui asamblaj ex-
poziţional. Aglutinate în spaţiul atelierului-tablou, perso-
najele nu par a fi propriu-zis „vizitatori în atelier“, ci mai
curând „spectre“. În mod evident, artistul din prim-plan –
un nedisimulat autoportret – este centrul lumii r­ ânduite în

42 Historia | OCTOMBRIE 2020

 | I S T O R I A U N U I TA B LO U |
spaţiul atelierului și al creativităţii sale. Dacă amplasarea
sa centrală este manifestă, mai puţin evidente sunt relaţi-
ile instituite între el și „public“. Din fericire, autorul însuși
lămurește, în mai multe rânduri, programul iconografic
al tabloului1.
Astfel, grupul din stânga ar reprezenta cele trei stra-
turi ale societăţii, redate categorial: exploatatorii (funcţi-
onarii veroși, clerul, evreimea – concentrată în figura „ji-
dovului rătăcitor“), victimele sociale (imigranţii, feme-
ia care alăptează) și clasa de mijloc (fermierul, vânătorul,
mica burghezie). Grupul din dreapta, în schimb, este alcă-
tuit din literaţi, filosofi, antreprenori, intelectuali impli-
caţi în dezbaterea publică: Charles Baudelaire (absorbit de
lectură), Champfleury (așezat pe un scaun), Pierre-Joseph
Prudhon, Alfred Bruyas, Max Buchon, Alphonse Promayet
– toţi camarazi de idei sau vechi prieteni ai lui Courbet.
Societatea din atelier, prin urmare, reprezintă deopotrivă
universul tematic al artistului (grupul din stânga) și pu-
blicul său (grupul din dreapta). „Atelierul artistului“ poa-
te fi înţeles astfel nu ca un spaţiu fizic al elaborării operei
de artă (și, prin extensie, al instituirii unei anume sociabi-
lităţi care pune în relaţie receptarea artei), ci mai curând
ca un „laborator ideatic“, al cărui metabolism este codifi-
cat în grupul central de personaje.
Manifest vizual
În mod previzibil, artistul este surprins pictând sau, mai
precis, pozând ostentativ în această ipostază, asistat de
două personaje enigmatice. Stranietatea acestei situaţii
impune o lectură în cheie simbolică: nudul feminin, că-
ruia Courbet îi întoarce spatele absorbit de peisajul la care
lucrează, poate fi înţeles ca o întruchipare a „artei înalte“
(nuditatea venusiană). La fel de ignorat, de data aceasta în
spatele șevaletului, se află un alt nud, masculin, cu un aer
eroic-religios, interpretat de regulă în cheia picturii oficia-
le. Nu întâmplător, la picioarele lui este compusă un fel de
„natură statică“: un craniu așezat pe un ziar (Journal des
Débats), simbolizând „moartea“ presei care exaltă arta ofi-
cială și, implicit, o critică vizând academismul mortifiant.
Artistul, insensibil la ispita tradiţiei (nudul sau arta re-
ligioasă), alege să picteze un simplu peisaj, sub ochii copi-
lului – transparentă codificare a privirii inocente, neîncăr-
cată încă de reziduurile istoriei2.
De bună seamă, subtitlul tabloului – „alegorie reală“
– este paradoxal, întrucât afirmă ruptura de tradiţie și, în
același timp, joncţiunea dintre două tipare figurative fun-
damental distincte: cel al realităţii, înfăţișată nemijlocit
pe pânză, și cel al limbajului alegoric, specific „vechilor
maeștri“ și „artei înalte“. Cele două tipare figurative sunt
reprezentate de femeia nudă (codificată în secolele XVI-
XVII ca „alegorie a adevărului“) și de peisajul de pe șevalet,
lipsit de orice substrat alegoric. Prin realitatea pe care apa-
rent o afirmă, dar pe care, la o lectură atentă, o descoperim
infirmată, acest tablou este un „manifest vizual“, o „criti-
că“ a artei din interior, cu propriile ei mijloace. Subtitlul in-
tegral al tabloului este, în fapt, Alegorie reală determinând
o fază de șapte ani din viaţa mea artistică (și morală). La
un simplu calcul, se poate observa că debutul acestei eta-
pe, care se încheie în 1855 cu un tablou-manifest, survine
în 1848. Pentru Courbet, a cărui operă artistică nu este lip-
sită de ingerinţe și de conotaţii politice, „revoluţia“ artei –
al cărei protagonist este el însuși – este declanșată în chiar
anul revoluţiilor politice. În acel an, declară ulterior artis-
tul, „renegând idealul fals și convenţional al Saloanelor,
am arborat drapelul realismului, singurul care pune arta
în slujba omului“3.
NOTE:
1. Pentru detalii vezi John F. Moffit, „Art and Politics. An Underlying Pictorial-
Political Topos in Courbet’s „Real Allegory“, in Artibus et Historiae, vol. 8, nr.
15, 1987, pp. 183-188.
2. Pentru documentarea și analiza detaliată a tabloului, vezi Benedict Nicolson,
Courbet: The Studio of the Painter, The Viking Press, New York, 1973.
3. Pentru interpretarea tabloului în cheia maturizării artistice revoluţionare a lui
Courbet, vezi Linda Nochlin, „Courbet’s Real Allegory: Rereading The Painter’s
Studio“, in S. Fauce & L. Nochlin (eds.), Courbet Reconsidered, The Brooklyn
Museum, 1988, pp. 17-23.
OCTOMBRIE 2020 | Historia 43