Laborator meteorologie nr.

2. Determinarea radiaţiei solare

Soarele este cea mai apropiată stea de Pământ şi principala sursă de energie pentru marea
majoritate a fenomenelor naturale, inclusiv a proceselor şi fenomenelor meteorologice. Cea mai
mare parte a energiei solare ajunge pe Pământ sub forma undelor electromagnetice. Conţinutul în
radiaţii monocromatice care alcătuiesc o radiaţie oarecare reprezintă spectrul radiaţiei respective.
Actinometria (de la gr. aktin - rază) reprezintă ramura fizicii atmosferei care se ocupă cu
măsurarea şi studiul energiei emise, transportată şi primită sub forma undelor electromagnetice
(solare, terestre şi atmosferice). Studierea acestei energii urmăreşte cunoaşterea intensităţii,
distribuţiei în funcţie de lungimea de undă şi variaţiei sale în timp şi spaţiu.
Pentru caracterizarea energiei radiante (inclusiv cea solară) se poate face apel la mai
multe mărimi, care pot fi definite fizic atât din punct de vedere energetic, cât şi fotometric sau
luminos (pe baza efectului luminos, în conformitate cu sensibilitatea ochiului uman, limitată la
domeniul vizibil al spectrului electromagnetic) sau după cum unele se referă la sursa de energie
radiantă (fluxul, intensitatea, luminanţă, emitanţă), punctiformă sau extinsă în suprafaţă, iar altele
la suprafaţa receptoare (iluminare). Aceste mărimi se pot referi la întreg spectrul electromagnetic
sau numai la un domeniu spectral îngust sau pentru anumite lungimi de undă, în care caz,
mărimile respective se numesc mărimi spectrale.
1. Fluxul.
Fluxul energetic (Φe) reprezintă energia emisă radiativ (ΔW), corespunzătoare tuturor
lungimilor de undă, printr-o suprafaţă oarecare în unitatea de timp, adică:
ΔW
Φ e=
Δt , < Φe >SI = J/s = W (watt) (1)
Se poate observa că fluxul energetic are dimensiunile şi unităţile de măsură ale unei
puteri.
Dacă se are în vedere energia emisă de unitatea de suprafaţă în unitatea de timp, atunci se
obţine densitatea de flux de energie (φ):
ΔW
ϕe =
ΔA⋅Δt , < φe >SI = J/m2 s = W/m2
(2)
O.M.M. recomandă utilizarea submultiplului mW (1 mW = 10 -3 W). Pentru densitatea de
flux de energie solară se mai poate întâlni şi unitatea ly/min. (1 ly/min. = 1 cal/cm2·min.).
Fluxul luminos (putere luminoasă) - Φ - se referă numai la domeniul vizibil al spectrului
undelor electromagnetice (percepută de ochi ca senzaţie vizuală) şi are expresia:
Φ = k·Vλ·Φe , < Φ >SI = lm (lumen) (3)
unde k este echivalentul fotometric al radiaţiei, iar Vλ – sensibilitatea (eficacitatea) spectrală
relativă a ochiului.
După cum rezultă şi din expresia de mai sus, fluxul luminos este partea din fluxul
energetic percepută de ochiul uman ca senzaţie vizuală (caracterizează reacţia ochiului faţă de
radiaţiile vizibile). Se cunoaşte faptul că, ochiul uman are sensibilitate maximă în regim de
vedere diurnă pentru lungimea de undă λ =555,5 nm (zona galben-verde a spectrului vizibil, în
timp ce în vederea crepusculară sensibilitatea spectrală relativă se deplasează spre lungimi de
undă mai mici.

1
 Fluxul luminos este o mărime globală, ce caracterizează lumina emisă sau recepţionată
din spaţiul unei surse sau dintr-un domeniu limitat.
2. Intensitatea. Acest parametru este o mărime direcţională ce caracterizează distribuţia
fluxului, energetic sau luminos, în spaţiu.
Intensitatea energetică reprezintă fluxul de energie radiantă emis de o sursă punctiformă
în unitatea de unghi solid (măsurat în steradiani – sr) în jurul unei direcţii date, adică:
ΔΦ e
I e=
ΔΩ , < Ie >SI = W/sr (4)
Intensitatea luminoasă (fotometrică) – I – reprezintă, în mod analog, fluxul luminos emis
în unitatea de unghi solid în jurul unei direcţii date, adică:
ΔΦ
I=
ΔΩ , < I >SI = lm/sr = cd (candelă) (5)
Luminanţa (L) este o mărime direcţională care este o măsură a intensităţii luminoase pe
unitatea de suprafaţă ce se propagă într-o direcţie dată. Unitatea de măsură în SI este cd/m2.
3. Iluminarea.
Iluminarea energetică (Ee) a unei suprafeţe receptoare reprezintă fluxul de energie
radiantă care cade perpendicular pe unitatea de suprafaţă, adică:
ΔΦe
Ee =
ΔA , < Ee >SI = W/m2 (6)
Iluminarea fotometrică reprezintă fluxul luminos care cade perpendicular pe unitatea de
suprafaţă, adică:
ΔΩ
E=
ΔA , < E >SI = lm/m2 = lx (lux) (7)
Elementele sensibile ale aparatelor destinate măsurării radiaţiei solare se pot clasifica în
două mari categorii: senzori termici (prin intermediul cărora energia radiantă solară este
transformată în energie termică, după care, în unele cazuri, este convertită în energie electrică,
prin intermediul unor termoelemente) şi senzori cuantici (prin intermediul cărora energia
radiantă solară este transformată direct în energie electrică).
Unii senzorii termici ai instrumentelor de măsură funcţionează pe baza efectului
termoelectric (efectului Seebeck), care constă în generarea unei tensiuni electromotoare
măsurabile într-un termocuplu, adică la capetele a două suduri din metale diferite, supuse la
temperaturi diferite.
Tensiunea produsă (de ordinul milivolţilor - mV) este proporţională cu diferenţa de
temperatură dintre capetele termocuplului şi, deci, cu radiaţia solară care a produs încălzirile. De
regulă, pentru a realiza o termopilă se folosesc mai multe termocupluri (de exemplu, Cu –
constantan, manganin - constantan) montate în serie. Constantanul este un aliaj de cupru şi
nichel, iar manganinul este un aliaj de cupru, mangan şi nichel.
Senzorii cuantici pot fi, la rândul lor, de mai multe feluri, în funcţie de principiul lor de
funcţionare şi anume: fotovoltaici (generează o tensiune electrică de ieşire proporţională cu
radiaţia solară, de exemplu, fotodioda cu siliciu), fotoemisivi (corpuri care emit electroni sub
acţiunea radiaţiei solare, de exemplu, fotocelula cu seleniu) şi fotoconductori (radiaţia solară
determină variaţia conductivităţii electrice a detectorului).
În meteorologie, radiaţia solară este descrisă prin intermediul mai multor parametri
actinometrici (menţionaţi mai sus), fiecare mărime fiind determinată cu aparate sau instrumente
adecvate
2
 Radiaţia solară directă (φd) este radiaţia care provine direct de la discul solar şi de la o
zonă de cer de 5 0 din jurul acestuia, fără să fie influenţată de fenomene optice (reflexie, difuzie,
refracţie etc.). Fluxul radiaţiei solare directe care se propagă sub forma unui fascicul de raze
paralele şi cade pe o suprafaţă orizontală se mai numeşte şi insolaţie.
Radiaţia solară directă se măsoară cu pirheliometrele (instrumente absolute, care
determină direct intensitatea radiaţiei solare directe, adesea în cal/cm 2min. sau ly/min.; 1 ly = 1
cal/cm2; de la gr. piros – foc şi helios - Soare) şi actinometrelor sau radiometre (instrumente
relative, care determină indirect intensitatea acestei radiaţii, prin intermediul unui factor de
transformare).
Ele pot fi de mai multe tipuri (pirheliometrul cu compensaţie Angstrom, Kipp & Zonen,
Linke – Feussner, Eppley, Michelson, Savinov - Ianîşevski etc.) şi pot avea diferite principii de
măsurare (cu compensaţie electrică Angström, calorimetric Michelson etc.) – fig. 1. De obicei,
pirheliometrele se bazează pe determinarea cantităţii de căldură rezultată din absorbţia radiaţiei
solare directe.

Fig. 1 – Diferite modele de

pirheliometre

Un galvanometrul
actinometric foarte sensibil
serveşte la măsurarea curenţilor
produşi de către o baterie de termocupluri.
Radiaţia difuză (φD) este acea parte din radiaţia solară deviată de la direcţia de propagare
ca urmare a împrăştierii ei de către particulele aflate în atmosferă (moleculele gazelor ce compun
aerul atmosferic, micropicăturile norilor şi de particulele aerosolului atmosferic aflate în
suspensie în aer etc.). Această radiaţie ajunge pe suprafaţa terestră din toate punctele bolţii
cereşti. De aceea, ea se mai numeşte şi radiaţia solară a bolţii cereşti („sky
radiation”).
Intensitatea radiaţiei solare difuze depinde de aceiaşi factori ca şi
radiaţia solară directă. Ea se determină cu ajutorul piranometrelor (fig. 2).

Fig. 2 – Piranometru cu ecran inel pentru măsurarea radiaţiei difuze

(model Kipp & Zonen)

Radiaţia globală sau totală (φG) este radiaţia rezultată din însumarea radiaţiei solare
directe şi a radiaţiei difuze.
Pentru o suprafaţă normală la direcţia radiaţiei se poate scrie că: φ G = φd + φD, iar pentru o
suprafaţă orizontală ea are forma: φ’G = φd·sin h + φD, unde h este unghiul de înălţime a Soarelui
deasupra orizontului.
Radiaţia globală, ca şi cea difuză, se măsoară cu piranometrele (fig. 2) sau solarimetrele
şi se înregistrează cu piranografele sau actinografele (solarigrafele). La rândul lor,
piranometrele pot fi instrumente absolute (determină direct densitatea fluxului radiaţiei solare în
unităţile respective: cal/cm2·min. sau ly/min.) sau relative (fac apel la
un factor de transformare).

Fig. 2 – Diferite modele de senzori pentru piranometre

3
 Aparatele sunt prevăzute cu diferite tipuri de senzori (termocuple, fotodiode etc., pentru
diferite lungimi de undă) amplasate sub o cupolă de sticlă transparentă. Instrumentele mai
moderne permit măsurarea radiaţiei directe şi difuze prin intermediul unei
structuri de umbrire generată de un calculator şi sunt prevăzute cu sistem de
încălzire încorporat.
Piranometrul Arago – Davy este un instrument alcătuit din două
termometre identice, aşezate în poziţie orizontală, unul sub altul, pe un
suport prevăzut cu trepied (3).

Fig. 3 – Piranometrul Arago - Davy

Elementele sensibile sunt reprezentate de rezervoarele celor două

termometre, unul vopsit în negru (negru de fum), iar celălalt vopsit în alb (alb de magneziu).
Cele două rezervoare ale termometrelor sunt înconjurate de două baloane sferice din sticlă,
vidate, cu rolul de a le proteja împotriva efectelor vântului şi precipitaţiilor.
Efectuarea observaţiilor constă în citirea valorilor diferite indicate de cele două
termometre, ca urmare a proprietăţilor diferite de absorbţie şi reflexie ale celor două rezervoare.
Determinarea intensităţii radiaţiei globale se face cu relaţia: φG = K(tn – ta), unde tn şi ta sunt
temperaturile citite la cuplul termometric (tn – temperatura la termometrul cu rezervorul negru, ta
- temperatura la termometrul cu rezervorul alb).
Constanta K este un factor de transformare al cuplului termometric şi reprezintă
densitatea fluxului radiaţiei solare globale (exprimată în cal/cm2·min.) corespunzătoare diferenţei
de 1 0C dintre temperaturile indicate de cele două termometre.
Din radiaţia solară globală care ajunge pe suprafaţa terestră, o parte este absorbită de
către aceasta, iar altă parte este reflectată către atmosferă.
Radiaţia reflectată (φr) reprezintă partea din radiaţia solară incidentă (globală) reflectată
de către suprafaţa terestră şi de cea a norilor. Radiaţia reflectată are aceeaşi lungime de undă cu
cea incidentă, iar mărimea ei depinde de proprietăţile fizice ale suprafeţei de reflexie (culoare,
rugozitate).
ϕ
A= r 100
ϕG (%) (8)
Determinarea experimentală a albedoului se face cu ajutorul albedometrelor.
Radiaţia efectivă (φE) reprezintă diferenţa dintre radiaţia terestră (φT) şi radiaţia
atmosferică (φA), adică: φE = φT – φA.
Această radiaţie rezultantă (ca şi componentele sale: radiaţia terestră – orientată dinspre
sol spre atmosferă, respectiv radiaţia atmosferică – dirijată dinspre atmosferă spre suprafaţa
terestră) este considerată o radiaţie de undă lungă, întrucât maximul energiei sale se găseşte în
domeniul spectral cu lungimi de undă mari (circa 10 μm).
Determinarea experimentală a radiaţiei efective se face cu ajutorul pirgeometrelor (piros
- foc, geos – pământ).
Bilanţul radiativ sau radiaţia netă (φn) reprezintă suma algebrică a tuturor radiaţiilor, cu
lungime de undă mică şi mare, care se întâlnesc (absorbite – φabs. şi emise – φem.) la nivelul
suprafeţei terestre (sau a unei suprafeţe oarecare). Având în vedere sensurile în care acţionează
cele două fluxuri de radiaţii, rezultă că:

4
 ϕn =∑ ϕabs.−∑ ϕem . (9)
Determinarea experimentală a radiaţiei efective se face cu bilanţometrele. Ele
funcţionează, cel mai adesea, pe baza producerii curenţilor termoelectrici.
Iluminarea unei suprafeţe receptoare reprezintă fluxul de energie radiantă care cade
perpendicular pe unitatea de suprafaţă.
Măsurarea iluminării se face cu luxmetrele (fig. 4). Ele sunt alcătuite dintr-un receptor
(elementul sensibil) şi aparatul de măsură
propriu-zis (galvanometru).

Fig. 4 - Diferite tipuri de luxmetre

Elementul sensibil este reprezentat

de o fotocelulă cu seleniu (fig. 5), iar
aparatul de măsură este un galvanometru
(microampermetru). Scala aparatului este gradată direct în lucşi (lx) şi poate prezenta mai multe
domenii de măsură.
Fotocelula cu seleniu este un receptor cuantic, care permite efectuarea de determinări ale
diferitelor densităţii de fluxuri şi a iluminării diverselor suprafeţe.
Elementul sensibil este un strat cu seleniu, pe o plăcuţă de fier peste care este aplicată o
peliculă foarte fină din aur (sau platină).

Au Fig. 5 – Schema unei fotocelule cu

- seleniu (G – galvanometru, Au – strat de
aur, Se – strat de seleniu, Fe - strat de
Se G fier)

Fe + Pelicula de aur are o grosime

foarte mică, devenind transparentă
pentru radiaţiile incidente (solare sau reflectate). Fotonii acestor radiaţii sunt suficienţi de
energetici pentru a traversa stratul de aur şi de a smulge din stratul de seleniu un număr suficient
de electroni, proporţional cu intensitatea radiaţiei incidente.
Electronii sunt captaţi de stratul de aur, fără posibilitatea întoarcerii (întrucât se generează
un strat de blocare), care, astfel, se încarcă electric negativ. Ca urmare, îşi face apariţia un deficit
de sarcini electrice negative al suportului, ceea ce face ca stratul de seleniu şi placa de fier să se
încarce electric pozitiv. Astfel, ia naştere o diferenţă de potenţial electric, iar curentul electric
corespunzător (proporţional cu fluxul radiativ incident) se poate măsura cu un galvanometru.
Durata de strălucire a Soarelui reprezintă intervalul de timp, exprimat în ore şi zecimi de
oră, cât Soarele străluceşte pe bolta cerească (fără să fie acoperit de nori) din cursul unei zile.
Pentru o zi complet senină, durata de strălucire a Soarelui reprezintă intervalul de timp
dintre răsăritul şi apusul astrului zilei, interval numit şi durată posibilă (durată astronomică) de
strălucire a Soarelui. Durata posibilă (D) a zilelor anului se calculează cu ajutorul unor tabele
astronomice speciale, numite efemeride.
Dacă în cursul zilei îşi fac apariţia nori, care acoperă parţial discul solar, atunci durata
reală de strălucire a Soarelui este mai mică decât cea posibilă. Această durată este numită durată
efectivă (d) de strălucire a Soarelui.

5
 Raportul dintre durat efectivă (d) şi durata posibilă (D) de strălucire a Soarelui se
numeşte fracţie de insolaţie (f), adică:
d
f=
D (10)
Acest raport arată cât a strălucit Soarele într-o zi, din cât ar fi putut să strălucească.
Desigur, pentru o zi complet senină, f = 1 (d = D), iar pentru o zi în care cerul a fost complet
acoperit cu nori (din momentul răsăritului şi până la apusul Soarelui) fracţia de insolaţie este f =
0 (d = 0).
La staţiile meteorologice, durata de strălucire a Soarelui se determină cu diferite tipuri de
heliografe clasice (Campbell – Stokes, Fuess,
universale – fig. 6) sau heliografe automate –
bazate pe celule fotoelectrice.

Fig. 6 – Diferite tipuri de heliografe (a –

Fuess, b – universal)

Elementul sensibil al heliografelor

clasice este o sferă de sticlă, masivă şi
omogenă, cu rol de lentilă convergentă, care
focalizează razele solare pe o heliogramă a. b.
situată în focarul sferei. Heliograma se
fixează pe o montură metalică, concentrică cu sfera, în care se găsesc trei perechi interioare de
şanţuri, în funcţie de perioada din an pentru care se determină durata de strălucire a Soarelui,
ceea ce permite înregistrarea ei indiferent de poziţia Soarelui pe bolta cerească.
La partea inferioară a aparatului se găseşte un arc de cerc gradat pentru reglarea poziţiei
corecte a heliografului în funcţie de latitudinea geografică a locului de observaţie.
Energia solară incidentă pe sferă, concentrată în focarul acesteia (pata focală este
considerată punctiformă), determină carbonizarea locală a heliogramei atâta timp cât Soarele
străluceşte pe bolta cerească. Rezultă că, într-o zi senină, focarul sferei se deplasează concentric
în conformitate cu mişcarea aparentă a Soarelui pe bolta cerească (deplasarea focarului se face în
sens invers faţă de mişcarea aparentă a Soarelui), iar heliograma va fi arsă continuu. Atunci când
Soarele este acoperit de nori heliograma rămâne neînregistrată (nearsă).
Heliogramele sunt confecţionate din semicarton (0,2 mm grosime), colorate în albastru
sau negru pe partea expusă spre Soare şi tratate în mod special, astfel încât heliograma să
absoarbă cât mai bine radiaţia solară şi să ardă strict local în focarul sferei (efectul termic al
radiaţiei solare), chiar şi dacă heliograma este umezită de o ploaie anterioară.
În lungul heliogramei este trasată o linie mediană albă (în lungul sau paralel cu ea trebuie
să se producă carbonizarea) şi linii transversale care marchează timpul (fig. 7). Liniile mai lungi
corespund orelor (marcate cu cifre romane, din trei în trei ore), iar liniile mai scurte se referă la
jumătăţile de oră. În centrul heliogramei se află linia corespunzătoare amiezii (ora XII).

Fig. 7 – Tipuri de
heliograme pentru heliograful
R. Fuess (a) şi universal (b)

a b
 Întrucât în cursul anului durata zilei (şi, deci, a strălucirii Soarelui) şi poziţia astrului pe
boltă se modifică, heliogramele vor avea aspecte diferite. Există trei tipuri de heliograme, cu
forme, lungimi şi locuri de fixare diferite pe montura acestora. Astfel, în funcţie de anotimp şi
tipul de aparat pentru care se folosesc, ele pot fi curbe (heliogramele de iarnă şi vară) sau drepte
(heliogramele de primăvară şi toamnă), mai lungi (cele de vară), mai scurte (cele de iarnă) sau cu
aceeaşi lungime. Întrucât iarna unghiul de înălţime a Soarelui deasupra orizontului este mai mic
decât în celelalte anotimpuri, poziţionarea heliogramei corespunzătoare se va face la partea
superioară a monturii. Dimpotrivă, vara, Soarele are unghiul de înălţime deasupra orizontului cel
mai mare, ceea ce face ca focarul sferei de sticlă să se formeze la partea inferioară a monturii şi,
deci, heliograma respectivă se va monta în perechea inferioară de şanţuri. În perechea de şanţuri
situată la mijlocul monturii se aşează heliogramele pentru primăvară şi toamnă. Datele exacte
între care se montează fiecare tip de heliogramă sunt înscrise la capetele inferioare ale acestora.
Heliograful se instalează pe platforma meteorologică pe un suport de beton (lemn sau
metal) la o înălţime de 1,5 m deasupra solului, cu deschiderea monturii orientată spre sud.
Aparatul se montează pe o placă de lemn, perfect orizontală, netedă şi vopsită în alb, ca şi întreg
suportul.
Descifrarea heliogramei constă în stabilirea timpului total de strălucire efectivă a
Soarelui din ziua considerată. Acest lucru se obţine prin aprecierea lungimii totale a porţiunilor
arse ale heliogramei (înregistrarea termică) şi transformarea ei în ore şi zecimi de oră. Dacă
porţiunea arsă corespunde cu o oră integrală, atunci se notează 10 zecimi (adică 1 h), iar pentru
intervale înregistrate mai mici se consideră că unui punct circular ars îi corespunde 1/10 dintr-o
oră, adică 0,1 h. Timpul total corespunzător întregii porţiuni arse a heliogramei reprezintă durata
efectivă de strălucire a Soarelui (d) din ziua respectivă.
Pentru calcularea fracţiei de insolaţie este necesar să se cunoască şi durata posibilă de
strălucire a Soarelui (D). Valorile medii pentru fiecare lună a anului ale acestui parametru, din
cinci în cinci grade, între 25 0 şi 60 0 latitudine nord sunt trecute într-un tabel (conform Anuarului
astronomic, în funcţie de latitudinea geografică a localităţii respective.
Apoi, pentru obţinerea duratei posibile pentru o zi dintr-o lună (D) se împarte valoarea
duratei posibile corespunzătoare lunii la numărul de zile al lunii considerate.