Tema 1.

Esenţa, obiectivele şi metodologia planificării financiare

1.1 ESENŢA ŞI ROLUL PLANIFICĂRII ÎN GESTIUNEA ÎNTREPRINDERII

Asa cum mentiona John Naisbitt, "Omul supraviețuieste numai prin capacitatea sa de a
actiona în prezent, pe baza experientei trecute, cu consecinte în viitor. Asumându-si viitorul,
omul îsi face prezentul suportabil si trecutul semnificativ. Trecutul, prezentul si alternativele
viitoare sunt întrepătrunse în anticipația și previziunea acțiunilor viitoare."
Previziunea si planificarea sunt deseori confundate. Deoarece ambele concepte se preocupă
direct de viitor este  foarte important ca aceste doua activitati sa fie corect definite si integrate.
Previziunea este anticiparea întemeiata pe observatie empirica sau pe cunoasterea unor legi
a unui eveniment care urmeaza sa se produca sau a tendintei de dezvoltare viitoare a unui proces
sau sistem. Previziunea  economica reprezinta procesul prin care este realizata estimarea
evolutiei viitoare a unor indicatori economici. Planificarea este una din functiile de baza ale
managementului si reprezinta o activitate ce are în vedere stabilirea modalitatilor concrete de
realizare a unor obiective prestabilite.
Previziunea precede planificarea si ofera informatii necesare pentru realizarea acesteia.
Modalitatile concrede de actiune pe care le implica planificarea sunt adoptate prin decizii prin
urmare putem spune ca previziunea reprezinta un suport al procesului decizional. O delimitare
clara între previziune, planificare si  decizie este uneori dificil de trasat, între aceste procese
existând o interdependenta strânsa.
Previziunea, ca activitate organizată, devine utilă în conditii de incertitudine. Prin urmare
previziunea  are în vedere în general  mediului extern  unei entitati, care nu se afla sub controlul
acesteia. În schimb planificarea se orienteaza asupra descrierii actiunilor viitoare proprii entitatii
în cauza, care sunt controlate direct de aceasta. Deci, este corect să spunem că o firmă
previzioneaza cererea (mediul extern)  pentru un anumit bun pe piata și planifică producția
(mediul intern) pe care urmeaza sa o realizeaze  în contextul cererii respective. Nu este corect
însa, sa spunem ca o firma planifica evolutia cursului valutar (mediul extern)  pentru o anumita
monedă sau că o firmă previzionează pretul (mediul intern) pe care ea însăși  îl va aplica unui
anumit produs.
Exista însă și situatii când propriile actiuni ale unei firme pot influenta mediul extern. De
exemplu, actiunile unei firme concurente pot face obiectul previziunii, însa este foarte probabil
ca aceste actiuni sa fie influentate de  planificarea realizata în propria firma, fie prematur, fie
odata ce actiunile planificate  îsi fac simtite efectele  pe piata.
 Odată cu trecerea la economia de piaţă în Republica Moldova planificarea a devenit
practic un instrument financiar neglijat. Dat fiind faptul că planificarea reprezintă o funcţie atăt
de importantă a managementului, o înţelegere profundă a metodelor şi documentării planificării
este foarte importantă. Nu întâmplător Richard Stutely în lucrarea sa „Planul de afaceri perfect”
p. xiii susţine că „Planificarea reprezintă inima unui bun management”. Anume în procesul
studierii mecanismului planificării are loc transformarea sistematică a economiștilor în specialişti
capabili să participe la gestionarea eficientă a unei întreprinderi.
Experienţa multianuală a întreprinderilor atît din ţara noastră, cît şi din alte state
demonstrează că ignorarea activităţii de planificare conduce la pierderi şi risipe neîndreptăţite,
iar uneori – la faliment. Conducătorii iscusiţi cunosc prea bine faptul că toate bătăliile mari au
fost cîştigate mai întîi pe hărtie şi mai apoi pe cîmpul de luptă. „Avînd un plan minuţios şi
detaliat, puteţi învinge; avînd un plan neglijent şi mai puţin detaliat, s-ar putea să nu învingeţi.
Însă eşecul este şi mai previzibil, dacă nu planificaţi deloc! O victorie sau o înfrîngere poate fi
prevăzută, pornind de la modul în care acţiunea a fost planific ată în avans” [Sun Tzu, Arta
războiului, sec.400 î. Hr.].
În asemenea condiţii este absolut necesară cunoaşterea de către manageri, economişti,
întreprinzători a problemelor teoretice şi metodologice de bază privind organizarea şi înfăptuirea
activităţii de planificare financiară. Devine astfel posibilă stabilirea în timp a opţiunilor şi
priorităţilor, alegerea celor mai optimale variante de soluţionare a problemelor, precum şi
estimarea riscurilor probabile a măsurilor antirisc prin studii şi calcule de specialitate.
A planifica, la nivelul unei întreprinderi, înseamnă a concretiza în documente scrise,
prevederile strategiei şi politicii adoptate pentru o anumită perioadă, sub formă de indicatori
cantitativi şi calitativi, termenele la care acestea trebuie realizate, resursele ce trebuie alocate
pentru îndeplinirea lor, sarcinile concrete care revin executanţilor, măsurile ce trebuie aplicate
pentru crearea condiţiilor necesare şi modul de urmărire şi control al felului cum sunt
îndeplinite prevederile planului.
Activitatea de planificare poate fi comparată cu o călătorie, planul fiind punctul ei de
plecare şi îndeplineşte următoarele sarcini:
 schiţează traseul de parcurs pentru a ajunge la destinaţia dorită;
 identifică pericolele (riscurile) principale care trebuie ocolite;
 oferă strategiile necesare pentru a face faţă situaţiilor critice;
 stabileşte reperele de care este nevoie pentru a evalua rezultatele obţinute;
 ajută la prevederea imprevizibilului etc.
1.2 CONCEPTUL ŞI ETAPELE PLANIFICĂRII FINANCIARE

Planificarea financiară este funcţia de bază a managementului financiar exercitată în

vederea îndeplinirii obiectivelor întreprinderii. Planificarea financiară este importantă atît pentru
firme, cît şi pentru investitori. Procesul de planificare şi previzionare face parte integrantă din
sarcinile ce revin unui manager financiar.
Planificarea financiara este un proces prin care se previzionează:
 care vor fi resursele financiare necesare functionarii si dezvoltarii firmei;
 cand este nevoie de aceste resurse;
 de unde vor fi ele procurate;
 care sunt posibilele riscuri de înfruntat.
Resursele de care dispune firma pentru acoperirea nevoilor financiare sunt:
 interne
1. autofinantarea
2. cesiunea de active (vânzarea unor elemente de activ pentru a-si putea procura capital);
 externe
1. împrumuturi bancare
2. credite comerciale
3. subventii (finantari din partea statului, acordate pe baza unei fundamentari riguroase a
planului de investitii);
4. cresterea capitalului prin aporturi in numerar sau in natura etc.
Pentru a evita un blocaj financiar, trebuie sa fie respectate următoarele reguli:
 să fie stabilite nevoile de finanțare;
 să fie găsite sursele de finantare internă;
 să fie determinat necesarul de finanțare externă;
 să fie stabilit momentul când se vor face împrumuturile.
Echilibrul financiar se obtine atunci cand firma nu isi depaseste capacitatea de a se imprumuta.
A planifica necesarul de finanţare şi sursele de capital posibile de mobilizat este esenţial
pentru viaţa şi activitatea unei întreprinderi. În Occident managerii întreprinderilor nu întreprind
nimic din punct de vedere economic, tehnic, organizaţional fără a efectua o planificare a acestor
acţiuni, indiferent de amploarea şi însemnătatea lor în activitatea generală a întreprinderii.
Planificarea financiara exprima planul de dezvoltare financiara a firmei pe baza
potentialului si a oportunitatilor de care aceasta dispune. Planul financiar reprezinta un
ansamblu de decizii cu impact financiar, menite sa asigure nu numai functionarea firmei, ci si
dezvoltarea ei.
Procesul planificării are drept obiectiv principal asigurarea unui nivel înalt al
rentabilităţiii şi lichidităţii întreprinderii, precum şi diminuarea riscurilor şi incertitudinii. De
asemenea, procesul planificării armonizează activitatea tuturor serviciilor funcţionale ale
întreprinderii, întrucît toate sunt antrenate în procesul planificării. În vederea atingerii
obiectivelor stabilite este necesar de a se alege acea alternativă care satisface mai cel mai bine
scopurile întreprinderii. Prin plan se decide ce să se producă şi cine este responsabil. Planul
permite stabilirea în timp a tipului de resurse ce vor fi achiziţionate pentru îndeplinirea scopului
întreprinderii. Orice activitate dacă nu este planificată, nu poate fi controlată şi corectată în caz
de dificultăţi în achiziţionarea resurselor. Spre exemplu, de aprovizionarea cu materii prime şi
materiale depinde desfăşurarea întregii activităţi de producţie.
Fundamentarea planurilor financiare necesită informaţii evidenţiate în contabilitate,
cunoaşterea metodelor de analiză şi metode cantitative de luare a deciziilor, precum şi o serie de
informaţii tehnice şi tehnologice specifice ramurii date, precum şi date despre piaţa de
aprovizionare şi desfacere în vederea stabilirii realiste a restricţiilor.
Planificarea financiara a activităţii şi dezvoltării unei întreprinderi presupune întocmirea
situațiilor financiare previzionate cu scopul prevenirii lipsei de lichidităţi, a reducerii
incertitudinii care planează asupra viitorului entităţii, dar si pentru necesitatile de informare ale
acționarilor şi ale altor investitori.
Pentru managementul de vârf al firmei si pentru ceilalți utilizatori de informații financiare
(acționari, bănci, etc.) necesitatea elaborării unor rapoarte financiare previzionate este cu atat mai
importanta cu cât interesul si riscul asumat in creditarea sau investiția efectuata este mai ridicata.
Dupa cum se stie, nicio întreprindere nu-si poate îndeplini obiectivele strategice si bugetare fara
resursele necesare obtinute la momentul oportun. Nici un creditor sau actionar nu va investi daca
nu este sigur ca-si poate recupera investitia la momentul stabilit de el.
Managerii trebuind să găseasca sursele de finantare care să le asigure viitoarele plăți pentru
investitiile necesare bunei functionări a companiei și, de ce nu, pentru dezvoltarea de noi afaceri.
Aici intervin calitatile echipei manageriale de a atrage fonduri de finantare si de a construi
planuri de finanţare. Pentru a obtine fondurile necesare este nevoie de un plan de afaceri care pe
langa multe alte prognoze trebuie să cuprinda şi rapoarte financiare previzonate.
Principalele intrebări la care se află raspunsurile prin intermediul planificării financiare
sunt:
1.Care este necesarul de finantare în conditiile utilizarii capacitatilor disponibile la maxima
capacitate ori la capacitatea dorita?
 2.Care este nivelul cifrei de afaceri pentru care nu este necesara finantarea externa (credite
ori emisiuni de capital )?
3.Va putea societatea sa obtina o anumita marja a profitului mentinand constant raportul
datorii/capitaluri proprii si capitalul social la acelasi nivel?
4.Vor putea recupera creditorii la termenul scadent banii investitii /imprumutati?
5.Care sunt ratele de rotatie (si alti indicatori) viitoare ale activelor si datoriilor in noile
conditii?
Etapele planificării financiare:
1.Analiza posibilităţilor investiţionale şi alternativelor de finanţare ale entităţii;
2.Stabilirea unui obiectiv, in special, a unor indicatori financiari de atins si a pragurilor
limita de încadrare a acestora;
3. Previziunea consecinţelor deciziilor adoptate în plan financiar.
4. Selectarea celei mai optimale variante de plan.
3.Elaborarea situațiilor financiare previzionate;
4.Verificarea îndeplinirii obiectivelor stabilite;
Analiza posibilităţilor investiţionale şi alternativelor de finanţare ale entităţii permit
stabilirea unor niveluri posibile de atins sau praguri limita impuse pentru diferiti indicatori cum
ar fi: cifra de afaceri, cheltuielile aferente cifrei de afaceri profitul brut, stocurile limită, nivelul
indatorarii sau numerarul necesar unei anumite investitii, etc.
1.3 OBIECTIVELE ȘI TIPURILE PLANIFICĂRII FINANCIARE

Obiective ale planificării financiare pot fi:

 Maximizarea vânzărilor
 Maximizarea profitului
 Menţinerea lichidităţii
 Maximizarea valorii întreprinderi.
Indicatorii obiectiv de atins sunt intervale de variatie sau limite pentru pentru a numiti
indicatori sau elemente de patrimoniu.
Elaborarea rapoartelor financiare previzionate se realizeaza pe baza unor planuri de
marketing, de investiții, de reducere a normelor de consum si cheltuieli, de reorganizare, etc.
Orice strategie, plan, prognoza sau activitate necesita o verificare la final (eventual si
pe etape intermediare) pentru a fi siguri ca au fost îndeplinite obiectivele stabilite inițial.
Planificarea financiară poate fi clasificată în funcţie de termenul de aplicare:
Strategică;
Curentă (bugetare);
 Operativă.
În condiţiile unei planificări fiecare întreprindere îşi întocmeşte un plan economic de
ansamblu (strategic), care la rîndul său, cuprinde un set de planuri operaţionale elaborate pe
diferite direcţii de activitate.
Planificarea strategică a finanţelor presupune realizarea prin intermediul gestiunii finanţelor
a obiectivului fundamental – îmbogăţirea proprietarilor. Orice plan strategic conţine viziuni în
plan financiar. Acestea vizează orizonturi de timp de 3 – 5 ani. În unele ţări, planurile strategice
vizează perioade mai mari (în Japonia – până la 10 ani).
Planurile strategice se detaliază în planurile de afaceri, proiecte de investiţii, bugete.
Planurile de afaceri, dar şi proiectele investiţionale, conţin în mod obligatoriu un plan
financiar, care se reflectă prin previziuni ale fluxului de numerar, ale profitabilităţii etc.
Bugetele sunt elaborate, de regulă, pe o perioadă de până la un an. Acestea sunt cele mai
detaliate şi mai complete.
Planificarea financiară operativă constă în detalierea bugetelor pe categorii de utilizatori,
spre exemplu, întocmirea calendarului de plăţi).
Obiectivele planificării financiare depind de orizontul de timp vizat (perioada planificării).
Perioadele pentru care se face planificarea financiara sunt:
 pe termen scurt (1 an) – se vizeaza realizarea unui beneficiu maxim, de obicei prin
cresterea volumului vanzarilor si reducerea costurilor de productie;
 pe termen mediu (1-3 ani) – se urmăreste înlocuirea (cu unele noi) a unor produse al căror
ciclu de viata se apropie de sfârsit sau înnoirea tehnologiei de fabricatie pentru produsele
înca viabile;
 pe termen lung (3-5 ani, dar în functie de specificul firmei, planificarea financiara poate
ajunge si la 25 ani, de exemplu pentru otelarii) – obiectivul principal nu este profitul, ci
cresterea capitalului si extinderea segmentului de piata.
Elementele-cheie ale planificarii financiare pe termen scurt sunt:
1. determinarea necesarului de fond de rulment si al trezoreriei
2. planul de trezorerie.
Necesarul de fond de rulment si trezoreria netă. Fondul de rulment este partea din
capitalul permanent destinată si utilizată pentru finanțarea activității curente de exploatare.
Necesarul de fond de rulment (NFR) este un element de activ reprezentand activele circulante
care trebuie finantate din fondul de rulment.
NFR = AC – DC
Unde: AC = active circulante (mai putin disponibilitatile banesti)
DC = datoriile curente (pe termen mai mic de un an)
Trezoreria neta reprezinta diferenta dintre fondul de rulment (FR) si necesarul de fond de
rulment (NFR). 
TN = FR – NFR
2. Planul de trezorerie
Planul de trezorerie este baza planificarii pe termen scurt, scopul lui fiind acela de a
prognoza incasarile si platile viitoare.
De obicei se folosesc două planuri de trezorerie: un plan anual si un plan zilnic.
Planul anual serveste urmatoarelor scopuri:
 recapitularea in fiecare luna a încasărilor și plăților;
 compararea rezultatelor obtinute cu prognozele facute si, daca este cazul, efectuarea
corectiilor necesare;
 previzionarea din timp a deficitului de mijloace financiare si cautarea din timp a celor
mai bune solutii pentru acoperirea lui;
 determinarea excedentului de mijloace financiare si cautarea din timp a celor mai bune
solutii de plasare a lui (investitii, plasamente financiare etc.).
 Prin planul zilnic se urmareste:
 controlul incasarilor si platilor zilnice cu scopul de a forta accelerarea incasarilor si/sau,
atunci cand este cazul, intarzierea platilor;
 limitarea la maximum a apelarii la credite pentru acoperirea nevoilor de finantare.
Pentru o firmă care lucreaza cu sistemul bugetelor pentru fiecare departament, planul de
trezorerie este alcatuit din totalitatea planurilor departamentale.
Între orizontul de timp (intervalul de planificare) și exactitatea indicatorilor planificați este o
corelație (Fig.1). Cu cît intervalul este mai scurt cu atât exactitatea este mai mare și, invers.

Fig. 1. Corelația dintre orizontul de timp vizat și gradul de exactitate al planificării

 SFATURI UTILE
Este necesar sa se mențină în permanență un nivel minimal de lichiditate. Acest
nivel trebuie:
 să acopere desincronizarile încasări/plăți, generate de factori neprevăzuti;
 să prevină posibilele probleme ce pot aparea din cauza imposibilității de plată din partea
clienților;
 să poată pune la dispoziție lichidități pentru a beneficia de oportunitatile ce apar pe piața
(reduceri de prețuri la materii prime, plăți în avans cu discount etc.).
Situația soldurilor lunare ale planului de trezorerie va indica cum trebuie de procedat la un
moment dat:
 dacă soldurile lunare sunt pozitive, înseamnă ca nu sunt probleme de finantare pe termen
scurt;
 dacă soldurile lunare sunt negative, trebuie să se în calcul acoperirea nevoii de lichiditati
prin contractarea de credite sau alte decizii operaționale.
Un plan de trezorerie nu este altceva decat un instrument care ajută managerii să conducă firma
si a carui valoare depinde de corectitudinea datelor utilizate.