1.

Introducere
Poezia a fost publicată în revista „Convorbiri literare” la 1 aprilie 1873.
Este una dintre cele mai reprezentative poezii care taratează tema iubirii,
dar care în acelaşi timp pune în evidenţă locul pe care îl ocupă natura în
lirica de iubire eminesciană.
Specia literară: este egloga, dar are şi caracter de meditaţie datorită
finalului.

Idila = operă lirică în care se conturează un tablou din viaţa rurală,

evidenţiindu-se atitudinile oamenilor în plan erotic. Egloga = idilă cu
dialog
Meditaţia = specie lirică filozofică, dezvoltată mai ales în romantism,
centrată pe motive reflexive 
1.
Comentariul
1.
1. Tema:
tema iubirii combinată cu tema naturii şi cu cea a timpului (meditaţia din
final se referă la problema trecerii ireversibile a timpului).
1.
1. Semnificaţia titlului:
Sursa de inspiraţie a poeziei este mitul romantic al florii albastre,
caracteristic romantismului. Acest mit este preluat din opera scriitorului
german Novalis (Heinrich von Ofterdingen) şi se referă la dorinţa de
cunoaştere, de atingere a unui ideal. La Eminescu acest ideal este
iubirea, floarea albastră fiind aici o metaforă pentru femeia iubită.
 1.
1. Compoziţia textului:
Poezia este construită pe două planuri distincte: un plan al femeii
(strofele 1-3 şi 5-12), celălalt al bărbatului (strofele 4, 13-14). Strofa a
patra poate fi considerată o strofă de tranziţie care face legătura între
cele două moduri de a înţelege lumea. Femeia este o copilă naivă,
dornică de a se realiza prin iubire, în timp ce bărbatul este un
contemplativ, preocupat să atingă absolutul. Primul plan poate fi
considerat unul „al aproapelui”, iar cel al bărbatului „al departelui”.
Aceste denumiri capătă semnificaţie dacă ne gândim la opoziţia dintre
lumea naturală, instinctuală în care îl invită femeia, şi lumea ideilor şi
misterelor la care visează eul liric. Planul feminităţii are forma unui
monolog, alcătuit dintr-un reproş (prima parte), apoi dintr-o provocare
inocentă, dintr-o încercare de seducţie. Planul bărbatului are dublu rol:
fixează „povestea” în interiorul unei amintiri şi conferă poeziei caracter
de meditaţie. Senzaţia de poveste evocată este dată de prezenţa în text a
eului liric prin intermediul pronumelui personal de persoana I: „eu”,
„netezindu-mi”, „albastra-mi”, „iubirea noastră” şi a verbelor la
indicativ: „eu am râs”, „n-am zis”, „stam”, „a murit”. Aceste detalii,
completate de exclamaţii meditative: „Ah! Ea spuse adevărul”, „Ce
frumoasă, ce nebună / E albastra-mi, dulce floare!”, „Floare-albastră!
Floare-albastră!” demonstrează că povestea de dragoste este pusă într-o
ramă, într-o altă poveste, a bărbatului.

Timpul trecut al verbelor subliniază aceeaşi idee. Datorită acestor

elemente se creează senzaţia unui joc între prezenţă şi absenţă care poate
fi extins la jocul dintre viaţă şi moarte. Ceea ce pare prezent se
dovedeşte a fi în final doar o amintire, o meditaţie asupra iubirii
pierdute. Moartea poate fi reprezentată în text de lucrurile abstracte spre
care tinde eul liric. Acestea sunt considerate zadarnice de către iubită
care în locul acestei lumi a eternităţii„cerurilor înalte”,
cu „stelele” şi „norii” lor, a mormintelor civilizaţiei egiptene
din „piramidele-nvehite”, îi oferă „codrul cu verdeaţă”, adică viaţa.

Nivelul ideatic:
Povestea de iubire este redată sub forma unei amintiri. Monologul femeii
descrie înstrăinarea treptată a omului de geniu de fiinţa iubită. Tânăra
simte că datorită preocupărilor abstracte, bărbatul se înstrăinează, îl
avertizează că fericirea nu stă în „câmpiile asire” şi în„piramidele-
nvechite” ci în iubirea ei: „Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite!”.
Bărbatul nu o înţelege, preocupările sale sunt de natură filozofică, motiv
pentru care o tratează cu îngăduinţă pe tânără îndrăgostită: „Eu am râs,
n-am zis nimica.” Aceasta încearcă să-l atragă în mijlocul naturii
protectoare, reprezentată în lirica eminesciană de codru: „Hai în codrul
cu verdeaţă” în care îşi poate regăsi fericirea. Poezia respectă scenariul
idilei eminesciene care începe cu o chemare în mijlocul naturii, continuă
cu jocul iubirii şi sfârşeşte cu despărţirea. Universul în care încearcă să-l
atragă este unul tentant. Elementele descrise prin intermediul
epitetelor „prăpastia măreaţă”, „balta senină”, „trestia lină” şi
personificării: „Und-izvoare plâng în vale” alcătuiesc un peisaj
paradisiac din care nu pot lipsi unele dintre motivele principale ale
creaţiei eminesciene, cum ar fi teiul şi luna. Acest cadru se află în
antiteză cu cel sugerat la început, unde stelele, norii, întunecata mare şi
piramidele învechite, simboluri ale infinirii, alcătuiesc un peisaj abstract,
incompatibil cu jocul iubirii. Iubita are de asemenea trăsături care o pun
în antiteză cu imaginea masculină, redate prin comparaţia: „Voi fi roşie
ca mărul” şi prin epitetul metaforic „de-aur părul”. Femeia este o
prezenţă vie, aflată în antiteză cu imaginea palidă a bărbatului. Jocul
iubirii este descris cu ajutorul expresilor populare care conferă un
farmec aparte textului: „Voi cerca de mă iubeşti.”, „Să-ţi astup cu
dânsul gura.”, „De mi-i da o sărutare”. Limbajul popular este cel care
autohtonizează peisajul, care îl face să nu fie un simplu colţ de
rai: „stâncă stă să se prăvale”, „Vom şedea în foi de mure.” Limbajul
popular face distincţia şi între cele două viziuni despre viaţă situate în
antiteză în poezie. Limbajul femeii care vede fericirea în iubire, diferă de
cel al bărbatului care alege meditaţia.

După prezentarea acestui paradis terestru şi a posibilei poveşti de iubire,

ni se prezintă şi sfârşitul ei trist. Tonul ultimelor strofe este unul
meditativ, în care eul liric meditează asupra problemei timpului care nu
îi mai poate reda iubirea pe care a pierdut-o. Iubita, care capătă
semnificaţia florii albastre dispare, şi o dată cu „dulcea minune” se
stinge şi iubirea chiar înainte de a se împlini. În ultima strofă eul liric îşi
cheamă iubita, dar această chemare este una zadarnică deoarece timpul
nu mai poate fi recuperat şi clipa de fericire rămâne pentru totdeauna
pierdută: „Totuşi... este trist în lume!”. Adverbul de mod cu înţeles
concesiv pare nepotrivit în acest context, dar el este cel care sintetizează
cel mai bine drama îndrăgostitului. În ciuda faptului că se doreşte
împlinirea prin intermediul iubirii, aceasta nu mai este posibilă datorită
ireversibilităţii timpului.

Nivelul prozodic:
ritmul este trohaic, rima îmbrăţişată, versuri scurte de 8 silabe. Ritmul
oferă de obicei muzicalitate textului.