MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL

REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STAT „ALECU

RUSSO” DIN BĂLȚI
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE
CATEDRA DE DREPT

Cu titlu de manuscris:

CZU ________

REINTEGREA SOCIALĂ A MINORILOR

DELICVENȚI

(Teză de master în Drept)

Autor:
Masterand(a/ul) grupei SP11M,
Cristina BLIȘCEAC
_____________________
semnătura

Conducător științific:
Gheorghe NEAGU,
conf. univ., dr
_____________________
semnătura

BĂLȚI - 2020
 CUPRINS

INTRODUCERE

Capitolul I. Concepte definitorii privind delicvența juvenilă.

1.1 Delimitări conceptuale: devianţă - delincvenţă- delincvenţă juvenilă.

1.2 Etiologiea delicvenței juvenile prin prisma diferitelor teorii
1.3 Abordarea multidimensională a fenomenului delincvenţei

Capitolul II. Comportamentul delincvent, aparitia si dezvoltarea la minori

2.1 Cauze si factori de risc in aparitia si dezvoltarea comportamentului delincvent.

2.2 Adolescenţa – definire şi caracteristici generale
2.3 Profilul psihosocial al minorului in conflict cu legea
2.3.1 Conceptul de personalitate a delicventului minor
2.3.2 Coordonatele bio-psiho-sociale ale personalității delicventului minor
2.3.3 Formarea personalității delicventulșui minor

Capitolul III. Institutiile din comunitare implicate in reintegrarea minorilor delincventi

3.1 Dimensiuni psihosociale ale reintegrarii sociale a minorilor delincventi.

3.2 Institutii din comunitate implicate in resocializarea minorilor delicventi.

3.3 Programe de reintegrare si resocializarea minorilor delincventi oferite de institutiile din

comunitate

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

2
 INTRODUCERE

Actualitatea şi importanţa temei de cercetare. Societatea noastră se confruntă cu o

multitudine de probleme sociale, ce nu au fost anticipate, generate de transformările majore în
toate sferele vieții sociale și care au un impact negativ asupra întregii societăți. La nivelul
transformărilor produse în sfera atitudinilor și comportamentelor, schimbările sociale au
generat o accentuată insecuritate socială, suspiciune și frustrare în special în rândul tinerei
generații, un puternic pesimism social, un sentiment de descurajare și chiar de inadaptare.
Comportamental, aceste percepții și atitudini se materializează fie în conduite din ce în ce mai
blazate, fie în comportamente deviante. În multitudinea formelor pe care le poate îmbracă
devianța socială, un loc aparte îl ocupa conduitele delincvente, acestea caracterizându-se prin
cel mai înalt nivel al pericolului social.
Încălcarea normelor, atrage după sine, măsuri punitive şi coercitive în timp ce
respectarea lor, produce confort şi realizarea aşteptărilor personale în raport cu acţiunile
celorlalţi, despre care ştim că trebuie să se comporte la fel. Aceste exigenţe ni le însuşim încă
din copilărie, educaţia şi procesul de socializare dezvăluindu-ne conţinutul lor. Conştientizăm,
astfel, că exigenţa conformării la regulile generale se manifestă ca o tendinţă "normală",
evaluată pozitiv în cadrul grupului, în timp ce devianţa reprezintă o tendinţă nepermisă
"anormală", valorizată negativ prin faptul că împiedică desfăşurarea normală a vieţii de grup.
Datorită acestui fapt, devianţa capătă caracteristicile unei probleme sociale de importanţă
majoră pentru întreaga societate şi ale cărei consecinţe se resimt la toate nivelurile ei.
Cu toate că devianța în societatea moldovenească la moment este atribuită aproximativ
la 95% de tineri, care într-un fel sau altul nu se conformează, încalcă sau percep într-un mod
diferit regulile sociale, pe care în mare parte le consideră învechite, aceștia nu au decît un
caracter deviant din puct de vedere social. Cu toate acestea, neconformarea normelor sociale
la unii tineri îmbracă forme extreme transformîndu-se în criminalitate inclusiv cea juvenilă.
Dacă o bună perioadă de timp devianța era tratată ca o componentă ce ținea exclusiv
de buna educație, astăzi ea a devenit o problemă socială majoră cu care se confruntă
societățile contemporane. Ca problemă socială, ea nu mai este privită ca o problemă ce ține
doar de educație, ci ca una strâns legată de modul în care funcționează societatea în ansamblul
ei, incluzând aici familia, școala, mecanismele de socializare, de control, sancționare și
reabilitare socială, cultura societății, percepția inechității sociale, sărăcia relativă, lipsa de
resurse, privarea de șanse, marginalizarea, anomia. Fenomenul delincvenței juvenile a fost
perceput ca exploziv după anul 1990 nu numai datorită creșterii amplorii și intensității
3
acestuia, cât și datorită aspectelor calitative noi pe care le-a cunoscut față de perioada
anterioară, concretizate în creșterea gravității infracțiunilor comise, în special a celor comise
cu violență și agresivitate, precum și în tendința minorilor de a se asocia în grupuri mai mult
sau mai puțin organizate în vederea săvârșirii de infracțiuni. În prevenirea și combaterea
delincvenței juvenile sunt implicate într-o măsură mai mare sau mai mică diverse instituții ale
statului de drept, fiecare dintre ele având obiective specifice, metode proprii și acționând în
cadrul legal existent la un moment dat. În societate exista concomitent mai multe sisteme de
norme (morale, culturale, religioase, juridice etc.), consacrate prin reguli scrise sau nescrise,
transmise, răspândite și sancționate prin legislație sau prin tradiții, obiceiuri și opinia publică,
orice abatere sau atitudine contrar acestora se încadrează în fenomenul de devianță.
Fenomenul delincvenței juvenile este larg dezbătut, antrenând cercetători din diverse domenii:
medical, sociologic, psihologic, pedagogic, criminalistic, juridic etc., conferindu-i acestui
fenomen o investigație interdisciplinară. Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri: copii
cu tulburări de comportament tineri inadaptați; „copii - problema”; minori delincvenți etc.
Toți acești termeni se refera la minori care, într-un fel sau altul, au ajuns în conflict cu
normele morale și juridice, valabile pentru comunitatea în care trăiesc. Conduita normală este
reprezentată de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modelele culturale
ale societății din care face parte minorul.
Scopul şi obiectivele tezei. Astfel, în studiul efectuat ne-am propus să:
1. Stabilim cine sunt copiii care au comportament ”antisocial” (expuși riscului sau cu
probabilitate ridicată să fie implicați în comiterea unei infracțiuni) în Republica
Moldova;
2. Scoatem în evidență cauzele și condițiile ce stau la baza delicvenței juvenile, inclusiv
cele ce ţin de factorii individuali, culturali şi psiho-sociali;
3. Să evidențiem mecanismul de determinare și protecție a copiilor aflați în situație de
risc și în conflict cu legea;
4. Determinarea calitativă și cantitativă a delicvenței juvenile la nivel național;
5. Care sunt drepturile și necesitățile copiilor și ale familiilor lor în ceea ce privește
serviciile de prevenire;
6. Evaluăm eficacitatea procesului de prevenire a delicvenței juvenile;
Prezentul studiu cuprinde informații privind cadrul normativ și instituțional în
domeniul
delicvenței juvenile, nivelul calitativ și cantitativ a acestui fenomen și nu în ultimul
rînd cauzele, factorii și condițiile care duc la apariția minorului ca subiect de drept penal,

4
modurile de prevenire și combatere a delicvenței juvenile în scopul menținerii la un nivel
admisibil a acesteia.
Scopul final al acestui proiect de cercetare, l-a constituit dorința de a evidenția cauzele
și condițiile care duc la transformarea minorului în infractor, sistemele de valori și
modalitățile de intărire a personalității minorilor delincvenți astfel incît ei să evite conduitele
infracționale, iar întru minimizarea indicelui criminalității juvenile, elaborarea unor metode
eficiente de prevenire, care vor permite și enunțarea unor măsuri de profilaxie și intervenție
asupra comportamentului deviant la minori.

5
 CAPITOLUL I. CONCEPTE DEFINITORII PRIVIND DELICVENȚA
JUVENILĂ
1.1 Delimitări conceptuale: devianţă - delincvenţă- delincvenţă juvenilă

Dacă o bună perioadă de timp devianța era tratată ca o componentă ce ținea exclusiv
de buna educație, astăzi ea a devenit o problemă socială majoră cu care se confruntă
societățile contemporane. Ca problemă socială, ea nu mai este privită ca o problemă ce ține
doar de educație, ci ca una strâns legată de modul în care funcționează societatea în ansamblul
ei, incluzând aici familia, școala, mecanismele de socializare, de control, sancționare și
reabilitare socială, cultura societății, percepția inechității sociale, sărăcia relativă, lipsa de
resurse, privarea de șanse, marginalizarea, anomia.
Una dintre problemele acute cu care se confruntă civilizația actuală o constitutie
creșterea îngrijorătoare a fenomenului delicvenței juvenile și unele forme de
devianțăcomportamentală. Studiind fenomenul delicvenței juvenile, mai întîi, ținem să
menționăm că aceasta, deseori se confundă, cu noțiunea de infracţionalitate/criminalitate. De
asemenea, deseori noțiunea de delicvență juvenilă este confundată cu cea de devianță. Astfel,
în continuare ținem să ne referim mai aprofundat la definirea acestor noțiuni și stabilirea
granițelor între devianță - delicvență - delicvență juvenilă.
Pentru a construi un demers adecvat în ceea ce privește delicvența juvenilă și metodele
și modelele de reintegrare socială a minorilor cu un comportament delicvent, se impune să
definim și să delimităm, în primul rînd, conceptele de devianță și delicvență.
În orice societate unele fapte, comportamente sau stiluri de viaţă au fost condamnate şi
considerate perverse, periculoase sau patologice. Condamnarea publică a acestor fapte nu este
însă prezentă în toate societăţile şi nici în toate epocile devianţa dovedindu-se relativă. Uneori
faptele deviante au sfârşit prin a fi incriminate iar alteori s-au generalizat devenind fapte
normale. Studiul devianţei ocupă din acest motiv un loc central în multe lucrări de sociologie
juridică.1
Dacă e să ne referim la o noțiune unanim recunoscută a devianţei, menționăm că în
dostrină aceasta nu a căpătat o definiție unanim acceptată. Termenul de devianţă a fost utilizat
pentru prima dată în anul 1938 de către sociologii americani T. Sellin ca „ansamblul
comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituţionale” şi de
către R. Merton, care considera devianţa drept „o reacţie normală a oamenilor normali în
condiţii anormale”. 2
1
Mihăilă A., Sociologia dreptului (note de curs), Cluj-Napoca, 2003. p. 46
2
Rădulescu,1994, p.9
6
 În „Larousse-Dicţionar de psihiatrie” (1997), devianţa este prezentată ca „orice tip de
conduită care iese din normele admise de o societate dată”. În acest context, devianţa rămîne
diferită de delincvenţă în sensul că normalitatea sa nu se asociază în mod obligatoriu cu o
încălcare a regulilor (civile sau penale) ale societăţii. Ea şochează totuşi societatea prin
modurile de a fi şi de a trăi diferit de acelea care au curs în mediul social şi cultural în care îşi
duce existenţa individul deviant.3
Într-o altă accepțiune devianţa este ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii
unui grup le judecă drept neconforme cu aşteptările, normele, sau valorile lor şi care, în
consecinţă, riscă să trezească din partea lor reprobare şi sancţiuni.4
Reeșind din această accepțiune putem trage concluzia că pentru a exista devianța,
adică deviere de la așa numita normașitate, trebuie să existe mai întîi acel sed de reguli/norme
care ar stabili ce este normalitatea.
Astfel, reeșind din opinia lui Cusson M., devianţa apare de la bun început ca o
activitate ce dezamăgeşte o aşteptare, ce violează o norma socială sau neaga o valoare. Un act
deviant este mai întîi un act blamat şi el nu ar fi astfel dacă nu am avea de la început o
concepţie despre ce este sau nu blamabil.5
Cu toate acestea normele unui grup arareori sînt un omogene şi uşor de stabilit sau
definit. Majoritatea aşteptărilor sînt implicite şi schimbătoare. Spre exemplu unele norme sînt
acceptate de unii şi recuzate de alţii și invers. E dificil de stabilit grupul de referință care s-ar
încadra sub incidența noțiunii de deviant. În mare parte aceast grup de referință diferă de la un
grup la altul. Această încadrare se face mai dificilă o dată ce în prezent, majoritatea din
indivizi fac parte simultan din mai multe grupuri sociale cu norme totalmente diferite. Se
poate afirma că distincţia dintre devianţa şi nondevianţa riscă să fie problematică şi variabilă.
Deci, reeșind din opinia doctrinarilor, putem defini devianța ca, ansamblul actelor care
deviază de la normele legitime cu caracter socio-cultural, acceptate în cadrul unui anumit grup
sau sistem social, fenomenul de devianţă poate fi abordat din perspectiva mai multor
discipline ştiinţifice în funcţie de tipul de normă a cărei violare are ca efect apariţia devianţei.
Încălcarea normei juridice, de pildă, constituie o formă particulară de devianţă.
Dacă e să ne referim la următoarea noțiune care urmează să o dezvăluim, delicvența.
Este important de remarcat că termenul de „delincvență” nu este sinonim și, deci, nu se

3
Pașca M., Infractorul minor şi reintegrarea sa în comunitate, Editura Ardealul, Tîrgu-mureș, 2005. p. 14
4
Baechler J., Balle F., și alții, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, 1997. p. 440
5
Ibidem. p. 441
7
confundă cu noţiunea de „devianţă”. Altfel spus, sfera conceptului de „devianţă” este mai
largă și cuprinde ca formă particulară noţiunea de „delincvenţă”.6
Privită ca formă a devianţei sociale, delincvenţa reprezintă o problemă socială
complexă ca rezultantă a interacţiunii conjugate dintre Infractorul minor şi reintegrarea sa în
comunitate individ şi mediu. De fapt, la nivelul fiecărei societăţi, există într-o proporţie mai
mare sau mai mică, manifestări de transgresiune a normelor care prin raportarea lor la anumite
criterii pot lua forma devianţei sau /şi a delincvenţei. 7 În opinia cercetătorului I. Pitulescu 8,
delincvenţa nu este altceva decât o serie de fapte ilicite, indiferent dacă au sau nu un caracter
penal şi se concretizează în: fuga de la domiciliu, absența repetată și îndelungată de la școală,
abandonul şcolar, nemotivat de cauze obiective, precum şi anumite fapte imorale
În Dicţionarul de sociologie9 la termenul delincvenţă suntem trimişi la crimă şi
devianţă. La crimă găsim definiţia lui Durkheim „comportament pe care legea este autorizată
să-l sancţioneze”, conceptul de devianţă (amintit de noi anterior) este mai larg şi cuprinde ca
formă particulară, acţiunea de delincvenţă. În consecinţă, actul delincvent este definit prin
crimă, iar aceasta este o specie a devianţei.10
Autorii Sorin Rădulescu şi Dan Banciu tratează actul delicvent, ca atare, drept expresia
unui şir de acţiuni şi conduite care contrastează puternic cu normele de convieţuire existente
în cadrul familiei, instituţiilor, societăţii.11
Deci, delicvența reprezință o specie a devianței, avînd o sferă mai îngustă. Cu toate că
opiniile doctrinarilor în ceea ce privește delicvența sînt diversificate, ținem să menționăm că
în opinia noastră, delicvența reprezintă totalitatea actelor care încalcă anumite regul/norme
(civile sau penale) chiar dacă acestea nu contravin legislației și nu repărezintă infracțiuni.
Am constatat ambiguitatea noţiunilor devianţă şi delincvenţă, datorată, în parte cel
puţin, diverselor perspective din care este abordată problema. în cazul noţiunii de delincvenţă
juvenilă, aceasta nu este întâlnită nici în legislaţia penală națională, nici în dreptul pozitiv din
alte ţări, el fiind o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor criminologice sau sociologice.
Acest termen provine de la cuvântul francez delinquance juvenile care, la rândul lui, se
originează în latinescul delinguere juvenis şi el desemnează ansamblul abaterilor şi
încălcărilor de norme sociale, sancţionate juridic, săvârşite de minorii.12
6
Nistorianu Gh., Păun C., Criminologie. București,1995, p. 23-26
7
Pașca M., op. cit. 2005. p. 14
8
Pitulescu I. Delincvenţa juvenilă. București, 2002, p. 17
9
R Boudon ş.a., Dicţionar de sociologie, Bucuresti : Univers Enciclopedic , 1996 p. 78)
10
Şchiopu U., Dicţionarul de psihologie, Ed. Babel, Bucureşti, 1997, p.
11
Banciu D., Rădulescu S. Sociologia crimei şi criminalităţii. București: Editura Șansa. 1996, p. 77
12
Ciobanu E., Delincvența juvenilă: actualitatea şi importanţa problemei, În Viața științifică p. 86
8
 Astfel, conceptul de „delincvență juvenilă” cuprinde două noțiuni distincte, care
urmează a fi precizate, și anume conceptul de delincvență și conceptul de juvenil. Dacă e să
ne referim încă o dată la noțiunea de delicvență (amintită de noi anterior), aceasta reprezintă o
serie de fapte ilicite, indiferent dacă au sau nu un caracter penal.
În ceea ce privește noțiune de "juvenil" este necesar a analiza pe lîngă doctrină și
legislația în vigoare. De menționat că conform opiniei doctrinare din domeniul criminologic și
cel sociologic, noțiunea de juvenim este sinonim a celei de minor.
Dacă e să ne referim la perioadele de vîrstă în care se încadrează noțiunea de
delicvență juvenilă, atinci putem meționa că, din perspectiva psihofiziologiei vârstelor se
consideră că perioada minoratului coincide cu copilăria și adolescența. Între aceste două
perioade nu există granițe cronologice precis determinate. Adolescența cuprinde două etape,
preadolescentă, de la 11-14 la 14-15 ani și adolescența propriu-zisă, de la 14-15 ani până la 18
ani, când de regulă s-au produs toate modificările psihofiziologice și biologice care marchează
trecerea la maturitatea normală.13
Pentru definitivarea termenului de „juvenil” este necesar a analiza legislația în vigoare.
Astfel, Legea nr. 338 din 15.12.1994 cu privire la drepturile copilului art. 1 alin (2) 14 prevede
că un copil este orice persoană sub 18 ani.
Conform Codului Penal al Republicii Moldova art. 2115, sînt pasibile de răspundere
penală persoanele fizice responsabile care, în momentul săvîrşirii infracţiunii, au împlinit
vîrsta de 16 ani, în unele cazuri de la 14 ani.
Din perspectiva celor menționate anterior, delicvența juvenilă ar însemna o serie de
fapte ilicite, indiferent de faptul dacă au sau nu un caracter penal săvîrșite de către o persoană
care nu a împlinit vîrsta de 18 ani.
Fenomenul delincvenței juvenile este larg dezbătut, antrenând cercetători din diverse
domenii: medical, sociologic, psihologic, pedagogic, criminalistic, juridic etc., conferindu-i
acestui fenomen o investigație interdisciplinară. Fenomenul este etichetat sub diverse
denumiri: copii cu tulburări de comportament tineri inadaptați; „copii - problema”; minori
delincvenți etc. Toți acești termeni se refera la minori care, într-un fel sau altul, au ajuns în
conflict cu normele morale și juridice, valabile pentru comunitatea în care trăiesc. Conduita

13
Andronache A., Manual de Curs. Justiția Juvenilă, Combinatul Poligrafic, Chișinău, 2013. p. 8
14
Legea nr. 338 din 15.12.1994 cu privire la drepturile copilului. Publicat la 02-03-1995 în Monitorul Oficial Nr.
13
15
Codul penal al Republicii Moldova din 18-04-2002, Publicat la 14-04-2009 în Monitorul Oficial Nr. 72-74
9
normală este reprezentată de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu
modelele culturale ale societății din care face parte minorul.16
În ceea ce privește noțiunea complexă de delicvență juvenilă, apare o imprecizie
definiţională, dat fiind faptul că în conotaţia termenului ar intra, conform unor autori, „orice
act care încalcă exigenţele de conformism impuse de către adulţi minorilor şi tinerilor”17.
În clasa delincvenţei juvenile intră pe lângă acte ce care definesc delicte în general şi
altele care sunt specific legate de vârstă, cum ar fi „starea de neascultare”, „chiulul de la
şcoală”, fuga de acasă, vagabondajul, consumul de băuturi alcoolice, fumatul ş.a., acte pentru
18
care adultul nu este sancţionat. De aici şi dificultatea unei definiţii necontestabile, fapt
relevat şi de participanţii la primul Congres al Naţiunilor Unite pentru Prevenţia Criminalităţii
şi Tratamentul Delincvenţilor (1955), care nu au reuşit să ajungă la o definiţie lipsită de
echivoc a termenului de delincvenţă.
Pentru a exclude ambiguităţile generate de utilizarea prea largă a conceptului de
delincvenţă juvenilă, în unele lucrări de specialitate este întâlnit şi termenul de predelincvenţă
care desemnează în mod nediferenţiat, fie situaţia minorului care, deşi a săvârşit o faptă
prevăzută de lege, nu răspunde totuşi penal datorită vârstei, fie minorului care are un
comportament imoral, fără ca faptele respective să fie prevăzute de legea penală (hoinăreala,
fuga de acasă sau de la şcoală), consumul frecvent de alcool, atitudini agresive sau indecente,
indiferenţa faţă de şcoală şi educatori etc., dar care sunt indicatori ai unei posibile evoluţii
spre conflictul cu legea penală.19
Fenomenul delincvenței juvenile a fost perceput ca exploziv după anul 1990 nu numai
datorită creșterii amplorii și intensității acestuia, cât și datorită aspectelor calitative noi pe care
le-a cunoscut față de perioada anterioară, concretizate în creșterea gravității infracțiunilor
comise, în special a celor comise cu violență și agresivitate, precum și în tendința minorilor de
a se asocia în grupuri mai mult sau mai puțin organizate în vederea săvârșirii de infracțiuni.20

1.2 Etiologia delincvenţei juvenile prin prisma teoriilor de diversă

orientare
16
Andronache A.,, Manual de Curs Justiția Juvenilă, Acad. de Poliţie “Ştefan cel Mare”. – Chişinău, Combinatul
poligrafic, 2013, p. 8 72 p.
17
RĂDULESCU M.S., 1999, P. 202
18
GRECU F.; RĂDULESCU S. M., 2003
19
Pașca M., op. cit. 2005. p. 18
20
Andronache A., op. cit.,. p. 8
10
Teoriile privind originea delincvenţei juvenile îşi au ca rol de bază explicarea cauzelor
fenomenulu de delincvenţă în rîndul minorilor, cuprinzînd în acest sens o serie de concepte,
postulate. Sorgintea teoriilor de explicaţie a criminalităţii îi revine curentului pozitivist italian,
şi anume: lui Cesare Lombroso (1835-1909) prin publicarea lucrării L’uomo delinquente.
Gruparea şi clasificarea teoriilor poate fi variată, dat fiind că acestea sînt multiple. În cele ce
urmează ne vom referi la acele teorii care exprimă cît mai elocvent originea delincvenţei
minorilor. 1. Teorii de orientare bioantropologică Teoria constituţiei predispozant
delincvenţiale Promotorul acestei teorii este psihiatrul austriac Ernest Kretschmer care în
lucrarea sa Structura corpului şi caracterul examina strînsa legătură între structura corpului
uman şi trăsăturile sale fizice, pe de o parte, şi caracterul omului, pe de altă parte.
Delincventul comite fapta graţie particularităţilor biologice sau fiziologice. Kretschmer
clasifica delincvenţii în patru tipuri1 : 65 piknic – se caracterizează ca avînd faţă plină, mâini
şi picioare scurte, abdomen şi torace bine dezvoltate, energic, vesel, vivace, predispus spre a
comite fapte ce solicită inteligenţă, fraude, perfidie, falsuri, statură mijlocie, exces ponderal,
caruia îi sunt asociate urmatoarele trasaturi psihice, grupate într-un profil ciclitomic:
vioiciune, mobilitate, optimism, umor, spontaneitate, sociabilitate, dar şi superficialitate în
relaţiile sociale, înclinaţie către compromisuri; astenic – cu corpul slab, alungit, mâini şi
picioare lungi şi subţiri, căruia i se asociază un profil psihologic numit schizotimic: înclinaţie
spre abstractizare, interiorizare, sensibilitate, un simţ acut al onoarei, meticulozitate, dar
energic, predispus spre comiterea faptelor în grup; atletic – cu o bună condiţie fizică, tip cu o
dezvoltare fizică şi psihică echilibrată, comite fapte care solicită forţă fizică şi mai puţin
inteligenţă; displastic – suferă de maladii, are anomalii corporale, din care cauză este plin de
ură, comite fapte din îndeletnicire. Mai tîrziu tipologia americanului W.H.Sheldon se
fundamenta pe predominanţa dezvoltării aparatului visceral digestiv al individului (tipul
endomorf), a musculaturii şi sistemului locomotor (mesomorf) şi a ţesuturilor cutanate şi
nervoase (ectomorf). Ca şi Kretschmer, Sheldon a cercetat corelaţiile între somatotipuri şi
trăsăturile de personalitate cu fenomenul de delincvenţă. Cercetări asemănătoare au efectuat şi
soţii Glueck, rezultatele fiind publicate în 1956 în lucrarea Fizicul şi delincvenţa. Ei nu au
ajuns la aceleaşi concluzii ca şi Kretschmer, considerînd că mai mulţi delincvenţi se întîlnesc
în rîndul mesomorfilor, care corespund tipului atletic. Teoria inadaptării sociale Pretinsa
teorie tinde a fi una dintre cele mai remarcabile, al cărei precursor a fost O. Kinberg. După el,
fiecare individ reacţionează potrivit stimulilor mediului ambiant în funcţie de structura sa
biologică proprie. În lucrarea sa Basic problems of Criminology din 1935, autorul arată că în
vederea descoperirii cauzelor delincvenţei trebuie studiată personalitatea individului. Pentru a
desemna personalitatea ca atare, Kinberg propune conceptul de structură biologică actuală,
prin care înţelege modalităţile prin care părţile unui întreg sînt îmbinate pentru a realiza
funcţia. Kinberg precizează că structura nu vizează doar tăsăturile anatomice mai mult sau
mai puţin statice, ci se referă la toate procesele 66 biologice, termenul avînd astfel o conotaţie
atît statică, cît şi dinamică, anatomică şi fiziologică.2 Structura personalităţii este compusă, în
primul rînd, din nucleul constituţional, care cuprinde trăsăturile ereditare normale, în al doilea
rînd – din trăsăturile ereditare patologice şi, în al treilea rînd – din funcţia morală. 1) Nucleul
constituţional semnifică ansamblul tendinţelor reacţionale ale subiectului, modul în care el
reacţionează la stimulii externi. Este voeba de variabile normale şi în acelaşi timp evolutive.
După cum aceste tendinţe variază pentru indivizi, Kinberg analizează variabilele caracteristice
ale comportamentului la stimulii externi. Pentru aceasta, Kinberg s-a axat pe cercetările
11
psihologului suedez Sjöbring care distinge patru factori fundamentali ai constituţiei psihice: 1)
capacitatea maximă a inteligenţei unui individ; 2) validitatea spre care predispune energia
cerebrală a individului; 3) stabilitatea garduală a echilibrului emoţional; 4) gradul de unitate
funcţională a activităţii subiectului. Caracterul acestor factori este determinată de nivelul înalt,
mediu sau slab.3 2) Variantele patologice, spre deosebire de cele precedente, sînt determinate
de maladiile mintale eventuale, tulburări grave ale inteligenţei sau dezechilibrări caracteriale.
3) Funcţia morală constă în promptitudinea de a reacţiona la stimuluii morali de provenienţă
exterioară.4 După acest criteriu Kinberg clasifică indivizii în patru tipuri: indivizi cu funcţie
morală limitată, cu element moral absent; indivizi care reacţionează normal; indivizi
bolnavi; indivizi bine adaptaţi la mediu, dar insensibili faţă de actele imorale. Inadaptarea
la condiţiile sociale este determinantul declanşării comportamentului criminal. Modalităţile de
inadaptare ar fi: fizică – cauzată de îmbolnăvirea unor organe interne, de infantilism,
gigantism, trăsăturile fizice care îl fac să fie mai diferit de alţii; psihiatrică – determinată de
maladiiile psihice pe care le posedă, din cauza cărora individul nici nu poate examina
realitatea; psihologică – este o reacţie negativă a indivizilor normali care sînt influenţaţi de
mediu. De asemenea, Kinberg distinge trei serii de situaţii precriminale5 : a) situaţii specifice
sau periculoase care se caracterizează prin două trăsături: sunt ocazia de a comite fapta; tot ele
constituie un impuls pentru comiterea viitoarei fapte; 67 b) situaţii nespecifice, sau amorfe,
care se caracterizează prin faptul că nu există împrejurarea propice pentru delict, dar actul este
pregătit, elaborat intenţionat de către subiect; c) situaţii mixte, în care ocazia de a comite
crima există fără o conexiune între individ şi stimuli externi (de exemplu, în organizaţii
criminale). Teoria cromozomului crimei Anul 1900 se consideră anul apariţiei geneticii.
Odată cu aceasta s-au deschis noi orizonturi în interpretarea originii delincvenţei şi apariţiei
teoriilor eredităţii. Primul care a început a face investigaţii în domeniu a fost psihiatrul
german Johan Lange, care în anii ’20 ai sec. XX a utilizat metoda studiului efectuat pe
gemeni. El a stabilit că în 77% din cazuri la gemenii monozigoţi, dacă unul a comis o crimă,
atunci şi al doilea o va comite, iar la gemenii dizigoţi această legitate este valabilă doar în 11
la sută dintre cazuri. Ulterior alţi adepţi ai teoriei au stabilit alt raport procentual6 . Există
două metode de cercetare a rolului eredităţii în devenirea criminală: metoda genealogică
(după predispoziţia pe care o oferă arborele genealogic) şi gemelară (studiul asupra
gemenilor). Multiplele cercetări şi experienţe în legătură cu rolul eredităţii în criminalitate au
demonstrat că acesta este puternic. Aşa, cercetătorii Lund şi Jorger au luat copiii de la
familiile criminale şi i-au plasat în familii sănătoase din punct de vedere moral şi educativ,
dar, până la urmă, aceştia au fugit din noile familii şi s-au dovedit a fi delincvenţi. Un alt
exemplu ar fi experienţa unui filantrop din Hamburg, care s-a hotărât să salveze copiii din
părinţi criminali şi i-a plasat într-o casă anume construită, încredinţându-i unor educatoare
serioase şi de încredere. Rezultatul a fost negativ, fiindcă după patru-cinci ani aceşti copii au
părăsit căminul oferit şi au păşit pe calea delincventei. În aceste experienţe ereditatea a jucat
rolul de seamă.7 Studiile de arbore genealogic, realizate în SUA de către Dugdale, au încercat
să demonstreze că în familiile ai căror întemeietori au avut antecedente penale există un
număr mult mai mare de infractori, pe aceeaşi bază s-a conchis că ereditatea constituie
principala cauză a criminalităţii.8 Mai recent, cercetători americani, suedezi au tins să
stabilească corelaţia dintre părinţii biologici şi cei adoptivi cu delictele comise de către copiii
adoptaţi. Se 68 concluzionează că cel mai ridicat coeficient de risc de delincvenţă (24,5%)
există în situaţiile în care atît părinţii biologici, cît şi cei adoptivi au antecedente penale. Dacă
12
nici unul dintre părinţi nu are antecedente penale, procentul copiilor adoptaţi care devin
delincvenţi este de 13,5%. Dacă numai părinţii adoptivi au antecedente penale, procentul este
de 14,7%. Cînd numai părinţii biologici au antecedente penale, 20% dintre copiii adoptaţi
devin infractori. Concluzia lui Sarnoff Mednick este că anumite predispoziţii moştenite de la
părinţii biologici infractori pot determina o creştere a probabilităţii ca descendenţii acestora,
adoptaţi de alte familii, să devină infractori.9 O largă răspîndire, dintre teoriile eredităţii, a
avut-o teoria comozomiană. Celula organismului uman are 46 de cromozomi ce formează 23
perechi distincte, cromozomul X fiind unul feminin şi Y – masculin. Teoria comozomului
crimei se fundamentează pe surplusul unui cromizom. Cercetătoarea scoţiană Patriţia Jacobs a
examinat din punct de vedere genetic 197 de deţinuţi de la închisoarea din Edinburg şi a
constatat că şapte dintre ei erau purtătorii unei anomalii: în loc să dispună de un singur
cromozom al sexului masculin Y, ei dispuneau de un cromozom Y suplimentar. În aşa fel,
P.Jacobs a ajuns la concluzia că frecvenţa anomaliei în închisori se datorează faptului că
indivizii purtători de XYY sînt predispuşi genetic crimei. De altfel, cromozomul “Y” a fost
denumit şi cromozomul crimei. Profesorul Jérôme Lejeune de la Facultatea de Medicină din
Paris a confirmat că purtătorii anomaliei XYY prezintă în medie înălţimea de 1,80 m, devin
cheli înainte de vreme, sunt miopi şi au tulburări de caracter. Cu toate că printre delincvenţi
frecvenţa anomaliei era de până la 3%, iar mai bine de 95% din criminali nu posedau această
anomalie, totuşi problema cromozomului crimei a continuat să preocupe oamenii de ştiinţă. 2.
Teorii de orientare psihologică Şcoala interpsihologică Creată de către Gabriel Tarde (1843-
1904), această şcoală propagă ideea că raporturile sociale nu sînt decît rezultatul imitaţiei. În
lucrarea sa Legile imitaţiei (1890) Tarde menţionează că fiecare se conduce de cutumele
acceptate în mediul propriu; astfel, dacă cineva fură sau omoară, nu face decît să imite pe
altcineva.10 69 Tarde nu consideră crima ca un fenomen natural al vieţii sociale. Contrar lui
Durkheim, care consideră crima drept un fenomen social normal şi necesar, Tarde consideră
delincventul un parazit, un străin care se penetrează în societate. Factorii antropologici şi
fizici au o influenţă impulsivă, dar toţi ceilalţi factori sociali ghidează această activitate. La
factorii criminalităţii Tarde atribuie moda, religia, tradiţia, industria etc. Criminalitatea
sporeşte mereu, iar civilizaţia distruge unele tipuri de criminalitate pentru a le crea pe altele.
Delincvenţii posedă printre caracteristici pe cele anatomice – delincventul fiind în general
mare şi greu; patologice şi psihologice – delincventul fiind un bolnav. Orice influenţă a
mediului asupra individului se reduce în fine la relaţia dintre doi indivizi. În conştiinţa
aceluiaşi individ ansamblul de influenţe psihice se perep ca o presiune socială. Termenul de
„presiune socială” este relativ, pentru că individul percepe influenţa altor persoane prin
prisma propriilor interese şi de aceea mereu face ceea ce corespunde propriilor gusturi. În
acelaşi mediu influenţele sociale pot avea diferite repercursiuni: în unele societăţi predomină
o interacţiune onestă între indivizi, în altele – imitarea modelului celor delincvenţi.11 Teoria
personalităţii criminale a lui Jean Pinatel Chestiunea personalităţii delincvente a fost clar
abordată de către Yochelson şi Samenow (1976) în spaţiul anglo-saxon şi de către Pinatel
(1963) în spaţiul francofon. Într-o manieră simplistă se poate spune că personalitatea
delincventă pretinde a se contura, pe de o parte, în cadrul delincvenţei normale şi, pe de altă
parte, în delincvenţă patologică. Yochelson şi Samenow au făcut o analiză completă şi
amănunţită a stilului de viaţă a delincventului carierist şi a semnelor psihicului său (autoritar,
gîndire orientată spre acţiune, sugestibilitate). Doctor în drept, Jean Pinatel publică mai multe
lucrări, dintre care Criminologia (1960), Societatea criminogenă (1971), Fenomenul criminal

13
(1987). El estimează necesitatea abandonării ideii existenţei diferenţei de natură între un
delincvent şi nondelincvent, între aceştia neexistînd decît o diferenţă de grad (de la un
delincvent ocazional care posedă un grad mai leger, pînă la unul recidivist cu un grad mai
dur). 70 Pinatel sugerează existenţa unui nucleu central al „personalităţii criminale”.12 După
el, delincventul ar poseda patru particularităţi care sînt identice la toţi delincvenţii. Această
constituţie de trăsături formează un element declanşator, facilitînd trecerea la act. Aceste
trăsături sînt egocentrismul (maniera de a percepe lumea în funcţie de propriile interese, de a
se considera centrul universului), labilitatea (inconsistenţa la adaptarea faţă de diverse situaţii,
dificultatea de a urma o linie de conduită stabilă, dificultatea de apreciere a consecinţelor
propriilor acte), agresivitatea (tendinţa de a reacţiona prin violenţă), indiferenţă afectivă
(dificultatea de a resimţi simpatia faţă de alţii, incapacitatea de a se ataşa faţă de cineva,
insensibilitatea la suferinţa altuia). Nici una dintre aceste trăsături nu imprimă individului o
orientare delincvenţială în mos independent, pentru aceasta ar fi necesară însumarea lor.
Semnificaţia teoriei lui Pinatel rezidă în faptul că crima este o faptă a omului, iar criminalii
sînt oameni ca toţi ceilalţi, ei se deosebesc însă de ceilalţi, deoarece „trecerea la act” este
expresia unei diferenţe de grad. Între psihicul infractorului şi acela al noninfractorului
deosebirea ar fi una de ordin cantitativ şi nu calitativ.13 Important, după Pinatel, este ca,
examinînd un infractor, să poţi spune dacă fapta comisă a fost un accident în viaţa lui, dacă l-a
marcat porfund sau dacă există îndoieli cu privire la starea lui periculoasă. Preluînd cercetările
lui De Greeff, Pinatel arată că pentru 25% dintre infractori starea periculoasă este episodică,
pentru 20% este cronică, pentru 55% ea este marginală, în raport cu solicitările exterioare, cei
din urmă pot deveni recidivişti sau infractori ocazionali.14 Cercetările lui Pinatel au fost
concretizate de către Le Blanc (1991), care a subliniat că delincvenţa nu este aceeaşi în rîndul
tuturor delincvenţilor. El pune accentul pe modificările de personalitate care au loc de-a
lungul copilăriei şi adolescenţei. Le Blanc a tins nu să definească personalitatea delincventă,
cum a făcut-o Pinatel, dar să caracterizeze trăsăturile unei personalităţi delincvente, acestea
fiind trei: o înrădăcinare criminală, o disocialitate persistentă şi un egocentrism exasperat.
Teoria psihomorală a lui Etiene De Greeff Potrivit lui E. De Greeff, structurile afective ale
individului sînt determinate de două grupuri fundamentale de instincte: de apărare şi de
simpatie. Cînd primele experienţe de viaţă ale individului sînt trăite zbuciumat, aceste
instincte se pot alerta, instalîndu-se un sentiment de injustiţie, o stare de inhibiţie şi
indiferenţă afectivă. 71 Personalitatea delincventului se structurează de-a lungul unui proces
lent de degradare morală a individului care, în final, îl conduce la comiterea actului
delincvent.15 Fazele trecerii la act propuse de E. De Greeff, pe care le parcurge gîndirea
delincventului, sînt mai mult sau mai puţin aceleaşi, ţinîndu-se cont atît de procesele
cognitive, cît şi de conjunturile externe în care se află subiectul. În acest cadru el a descris
„procesul criminogen” care cuprinde în trecerea la act trei etape (considerate mai mult
probabil pentru infracţiunile de omor): asentimentul temperat, asentimentul formulat şi
criza.16 - Asentimentul temperat (numit şi asentimentul ineficace), la acest stadiu, cînd
individul este confruntat cu o situaţie sau persoană problematică, apare, din cînd în cînd, ideea
dispariţiei celuilalt. Deseori, acest prim stadiu dispare spontan, graţie nivelului moral, raţiunii.
- Asentimentul formulat, uneori subiectul ajunge la această stare, în care el este dezumanizat,
desconsiderat, devalorizat, din care considerente probabilitatea trecerii la act sporeşte. Spre
deosebire de prima fază, în cadrul acesteia, dispariţia este formulată ca un accident, însă unul
mult dorit. Această fază este ambivalentă. Pe de o parte subiectul caută modalităţi de

14
debarasare de victimă, dar în acelaşi timp posedă încă o rezistenţă la trecerea la act. Trecerea
la a treia fază uneori poate fi determinată de unii factori dezinhibitori, de exemplu alcool.
După De Greeff, majoritatea indivizilor care ajung la a doua sau a treia fază, sînt din clasele
social defavorizate, pentru că în acest cadru există un raport mai direct cu emoţiile. -
Acceptarea şi criza, aici barierele morale dispar. Principiul morţii este complet acceptat. La
această etapă subiectul nu are nevoie decît de un moment oportun pentru a implementa
trecerea la act. Cu cît barierele şi rezistenţa fazelor precedente au fost mai puternice, cu atît
actul comis va fi mai sălbatic, mai violent, proporţional conflictului interior al individului. În
aceeaşi manieră pot fi caracteristice aceste faze tînărului toxicoman sau dependent de droguri
care, avînd necesitate de bani, sustrage de la părinţi bunuri de preţ pentru a le realiza.
Toleranţa eului se întîlneşte la unele crime pasionale; astfel, comportamentul delincventului în
asemenea cazuri este similar suicidarului. 72 Criminologul canadian Noël Mailloux a susţinut,
în anul 1968, teza existenţei unei diferenţe de natură între personalitatea infractorului şi cea a
noninfractorului.17 Pentru Mailloux, există două momente fundamentale în dezvoltarea
personalităţii: 1) apariţia identităţii autentice şi 2) consecinţa acesteia asupra motivaţiilor
individului. Aceste momente apar în copilărie şi adolescenţă şi reprezintă obiectul unei crize
prin care trece individul. Atunci cînd apare un eşec de identificare consecinţa este un
dezechilibru psihic, durabil care se exprimă prin delincvenţă din obişnuinţă. Printre cauzele
eşecului de identitate Mailloux situează la loc de frunte atitudinea nepotrivită a părinţilor care
nu manifestă încredere în copiii lor.18 Bazele psihanalizei lui Sigmund Freud Medicul
psihiatru S.Freud (1856-1939) a pus bazele conceptului triunic al psihicului (stabilind că are
trei niveluri) şi a conceptului de psihanaliză, cunoscut prin lucrările Interpretarea viselor;
Lecţii de psihanaliză etc. Psihanaliza este o teorie cuprinzătoare, referitoare la funcţionarea
psihicului uman atît normal, cît şi anormal. Prin comparaţie cu psihologia experimentală, ea
se ocupă mai mult de părţile iraţionale ale activităţii psihice. Cele mai multe dintre datele
folosite de cercetarea psihanalitică sînt obţinute în cursul tratamentului psihanalitic. Acestea
constau din relatările făcute de pacient despre gîndurile, fantasmele şi visele sale, precum şi
despre amintiri legate de experienţe şi trăiri ale copilăriei.19 Psihanaliza este un concept
fundamentat pe dinamica persoanei umane, privind structura şi dinamica psihicului, prin care
se elaborează etiopatogenia bolilor psihice, pornind de la nevroze, ca şi metoda terapeutică
prin explorarea structurilor inconştiente (profunde) ale personalităţii. Sunt luate în
consideraţie trei elemente dinamice: Id (Libedo), Ego, Superego20 . Libedoul cuprinde
tendinţe, dorinţe instinctuale cu sediul în inconştient, care pot acţiona asupra conştientului sub
forma unei pulsiuni. El este energia instinctului sexual, dar poate fi sublimată spre alte scopuri
decît cele sexuale. Formele libedoului pot fi sexuale, narcisiste, obiectuale, simbolice. Fixaţia
libidină, adică persistenţa ei, poate duce la nevroză. 73 Id este neorganizat, inconştient şi
acţionat de principiul plăcerii în opoziţie cu egoul, ordonat de principiul realităţii. Visul are
funcţia de a modera tensiunea din Id. Ego este o realitate dinamică între Id şi Superego, avînd
funcţia de împăcare şi sinteză a pulsiunilor libidinale şi existenţiale. Mecanismele de apărare,
ca funcţie a eului, sînt multiple: refularea, izolarea, deplasarea, raţionalizarea, sublimarea,
descărcarea etc. Supraeul decurge din normele sociale imprimate prin sugestie şi dictat din
fragedă copilărie şi este o forţă inconştientă prin care normele devin imperativ-categorice.
Originea sa este externă, fiind dictat de pedeapsa şi recompensa din afară.21 Interacţiunea
dintre cele trei componente este supusă unui conflict continuu, al cărui rezultat poate fi diferit.
Pe măsură ce libedoul se dezvoltă, se schimbă nu doar modalităţile de activitate, ci şi obiectul

15
la care el se raportează. Întîi apare iubirea de sine, urmată atît la băieţi, cît şi la fetiţe de
atracţia faţă de mamă. Apoi, tot în primii ani de viaţă, băieţii îşi concentrează dorinţele
sexuale cu mai multă intensitate asupra mamei, în timp ce dezvoltă sentimente de ostilitate la
adresa tatălui (complexul Oedipian). La fetiţe legătura este inversă. Acestei prime etape i se
pune capăt prin refulare. Drept rezultat, apare capacitatea de a simţi ruşine şi dezgust.22 Freud
exemplifica latenţa complexului, pe care el îl numeşte oedipian, prin doua exemple: mica fată
ce vrea să se considere preferată tatălui şi care suferă la un moment dat o pedeapsă aspră din
partea acestuia şi se vede prăbuşită din universul său. La antipod, băiatul, care o consideră pe
mamă ca pe proprietatea lui, este traumatizat de atentia pe care aceasta i-o acordă unui nou-
nascut, în detrimentul său. Însă, aceste evenimente nu este necesar să aibă loc în toate
cazurile. Copilul poate fi determinat să abandoneze înclinaţia lipsită de speranţă si din cauza
absenţei satisfacţiei sperate şi a refuzului permanent din partea părintelui. După Freud,
individul comite fapte delincvente din profundul sentiment de vinovăţie, iar pedeapsa este
aşteptată de el ca o uşurare. Printre continuatorii teoriei psihanalizei au fost K. Abraham, E.
Jones, unii reformulînd-o: W.Stekel (a insistat asupra conflictului psihic în nevroze, asupra
înlocuirii termenului de nevroză cu cel de parapatie), A.Kardiner (a introdus conceptul de
personalitate de bază), E. Fromm (introduce conceptul de alienare socială analizată prin
prisma psihanalizei), A. Adler (fondează psihologia individuală) etc. 74 Teoria psihanalitică
nu s-a dovedit capabilă să-şi asimileze într-un mod satisfăcător progresele făcute în studiul
sistemului nervos. Lipsa de practicism a acestei teorii este dovedită de succesiunea complexă
de metafore care o cuprind şi care nu pot fi verificate. Criminologia clinică Expresia
„criminologie clinică” este utilizată în două sensuri: în sens larg, expresia reprezintă studiul
fenomenului criminal din punct de vedre individual, spre deosebire de criminologia generală,
care studiază criminalitatea, în ansamblul său, ca fenomen social; în sens restrîns, ea prezintă
studiul multidisciplinar al unui caz individual al delincventului în vederea prevenirii
recidivei.23 Din punct de vedere etimologic, cuvîntul clinic provine din greacă însemnînd
„pat”. Criminologia clinică îşi are originile în afirmaţiile lombrosiene privind necesitatea
examenului psihomedical al criminalului şi cele ale lui Garofalo cu privire la ancheta socială.
După o fază a unei expansiuni remarcabile, ce a durat pînă la finele anilor ’60 ai sec. XX,
criminologia clinică a intrat într-o lungă perioadă de declin, ca urmare a studiilor de reacţie
socială. De altfel, între criminologia clinică şi reacţia socială faţă de criminalitate există
multiple interferenţe. Prin măsuri de reacţie socială se înţelege ansamblul modalităţilor
utilizate de către societate în vederea luptei contra fenomenului criminal. Tradiţional, aceste
modalităţi se exprimă în pedepse. În fapt, reacţia socială are un obiect de cercetare mult mai
amplu decît criminologia clinică. Îndeosebi, criminologia clinică poate fi confundată cu
prevenirea criminalităţii, şi anume: cu prevenirea terţiară ca formă a modelului social. Prin
aceasta din urmă se urmăreşte prevenirea recidivei prin intermediul acţiunilor de readaptare
socială sau de neutralizare a delincvenţilor. Deosebirea este, totuşi, de esenţă. Dacă prevenirea
criminalităţii se face în plan general, pe categorii, atunci criminologia clinică – doar pe
categorii. Pe lîngă cele spuse, criminologia clinică are, totuşi, alte metode de prevenţie, adică
cele cu caracter medical, care implică un eventual tratament. 75 Odată cu apariţia teoriei
personalităţii criminale a lu J. Pinatel, s-a promovat în continuare conceptul clinicist. Mai
mult decît atît, criminologia clinică a fost recunoscută drept singura modalitate de înlăturare a
unor forme ale criminalităţii sexuale. Există tendinţa de a identifica criminologia clinică cu
readaptarea socială a infractorului, aceasta justificîndu-se prin programele de tratament
16
propuse de către criminologia clinică în cazul prevenirii recidivei. Cu toate acestea,
readaptarea socială se poate atinge şi pe alte căi decît a tratamentului. Criminologia clinică îşi
are sorgintea în starea de pericol propusă de Rafael Garofalo. Elaborarea acestui concept a
fost determinată de faptul că răspunderea vinovatului nu corespunde criteriului liberului
arbitru, pe de o parte, iar, pe de alta, ea era orientată doar spre retribuţie, pedepsire. Anume
din aceste considerente reprezentanţii acestui curent negau pedeapsa ca măsură preventivă, ea
încercînd să transforme criminologia în medicină anticriminală, iar închisoarea – în clinică.24
De fapt, înaintea pozitiviştilor, ideea exista prin noţiunea de „alarmă” creată de către J.
Bentham, prin care se subînţelegea pericolul social sau starea de pericol. Prin stare de pericol
a individului se înţelege înalta probabilitate că un individ va comite un delict. Noţiunea de
cauză este interpretată prin intermediul elementelor sale constitutive, prin formele şi
aprecierea sa. B. După Garofalo, starea de pericol conţine două elemente importante:
capacitatea criminală, adică aptitudinea şi probabilitatea constantă a individului de a comite
din nou o faptă; adaptabilitatea individului, fiecare individ are posibilitatea, mai mare sau
mai mică, de a se adapta mediului, doar că el decide ca această adaptare să o facă
delincvenţial. Există patru combinaţii posibile ale acestor două elemente: 4) capacitate
criminală sporită, dar adaptabilitate satisfăcătoare; 5) capacitate criminală uşoară, dar
adaptabilitate redusă; 6) capacitate criminală sporită, dar adaptabilitate redusă; 7) capacitate
criminală uşoară şi adaptabilitate satisfăcătoare.25 A. Formele stării de pericol sînt: 8) starea
de pericol cronică sau permanentă ce se exprimă printr-o particularitate psihologică şi morală
a fiinţei prin care ea îşi manifestă caracterul antisocial; 76 9) starea de pericol de criză ce
caracterizează majoritatea delincvenţilor, care înainte de trecerea la act suportă o criză
psihologică. A. Aprecierea stării de pericol este dictată de doi indici: 10) indici legali –
constau în natura şi numărul faptelor comise de către persoană; 11) indici bio-psihologici şi
sociali – permit a descoperi factorii actului criminal comis şi de a evalua starea de pericol a
individului. Noţiunea de stare de pericol vine să genereze confuzii şi incertitudini între
periculozitatea unui comportament şi periculozitatea individului. Însuşi individul nu poate fi,
prin sine, periculos, ci doar comportamentul lui poate avea un grad de pericol. Anume în baza
conceptului stării de pericol enunţat anterior s-a construit criminologia clinică, care include o
serie de operaţii: observarea, aprecierea, luarea măsurilor de prevenire a recidivei. Observarea
se exprimă atît sub aspectul cadrului, cît şi al momentului de efectuare, putînd fi înaintea
judecării sau după. Aprecierea cazului individului se exprimă în diagnostic şi pronostic.
Scopul predicţiei este elaborarea unui tratament, în vederea readaptării sociale a persoanei.
Printre metodele de corecţie se propun psihanaliza, electroşocul, lobotomia, administrarea
medicamentelor, intervenţii chirurgicale etc. Aspectul, uneori negativ, al cercetărilor clinice s-
a exprimat prin lezarea unor garanţii şi libertăţi ale persoanelor investigate. 3. Teorii de
orientare sociologică Teoria stigmei Una dintre teoriile curentului interacţionist este „teoria
stigmei" sau, cum mai e numită, „labeling theory" – „teoria etichetării”. Eminenţi
reprezentanţi ai acesteia sînt Erwin Goffman (Stigma, 1963), Shlomo Shoham (The stigma
theory of crime and social deviation 1970), G.Kellens (Crime en col blanc et stigmatisation
1970), Van Outrive (Stigmatisation: un prologement de l'analyse criminologique? 1973),
Hausman (Le stigmate, une forme originelle de reaction sociale 1973) etc. Majoritatea acestor
criminologi pun accentul pe rolul pe care îl joacă instituţiile juridice penale şi atitudinea
societăţii însăşi faţă de dezvoltarea comportamentului deviant. 77 Prescripţiile legii penale
(antecedentul penal, declararea persoanei drept recidivist deosebit de periculos), care se
17
răsfrîng asupra condamnatului, nemaivorbind de atitudinea societăţii, se aplică ca o „stigmă",
adică o marcă, un însemn asupra acestuia. În 1934 soţii Glueck au stabilit că faptul aducerii
unui adolescent la poliţie are o mai mare influenţă asupra alegerii carierei delincvenţiale, decît
însăşi condamnarea lui. Recidiva printre primii era mai mare decît printre cei judecaţi. De
altfel, paradoxul este că stigma se aplică nu asupra criminalilor „de forţă", care comit
infracţiuni de un pericol extrem, dar anume asupra acelor mai puţin protejaţi de soartă, care
săvîrşesc infracţiuni minore. Reprezentanţii „păturii respectabile" a societăţii rămîn, în cele
din urmă, nepedepsiţi. La întrebarea „De ce legea se aplică diferit faţă de criminalii în „gulere
albe" şi ceilalţi?", E.Sutherland, încercînd să răspundă, ajunge la concluzia că „3/4 din
condamnaţii din închisorile SUA nu sînt adevăraţi criminali." În locul acestora ar fi trebuit să
fie cei care stau în libertate, fiind ocoliţi de stigma legii. În cadrul unui sondaj, efectuat de
Wallestein I. în SUA, s-a stabilit că 90 la sută din intervievaţi au recunoscut că săvîrşesc
infracţiuni fără a fi pedepsiţi (inclusiv tîlhării, jafuri, răpiri etc.). De fapt, după cum afirma şi
profesorul american G.H.Mead, societatea rezervă fiecărui individ un anumit rol, pe care în
cele din urmă acesta şi-l asumă, comportamentul său fiind determinat de stereotipuri. Astfel,
„tînărul delincvent devine rău, deoarece este definit ca fiind rău şi deoarece nu este crezut
dacă este bun". Teoria stigmei este fondată pe trei baze psiho-sociologice: 1) noţiunea de rol –
comportamentul fiecărui individ este asociat unor stereotipuri; 2) conceptul de interacţiune –
fiecare act comis de individ nu este decît o reacţie la atitudinea societăţii; 3) conceptul de
personalitate – în cele din urmă, individul va deveni cel pe care l-a considerat (l-a stigmatizat)
societatea. De fapt, nu este vorba de un singur act deviant, ci de procesul prin care societatea
aplică marca „deviantă" unui individ şi maniera în care acesta reacţionează la stigmatizarea în
cauză. Acest proces decurge prin multiple niveluri: 1) aplicarea legii penale de către organele
de drept; 78 2) nivelul reacţiilor interpersonale din mediul apropiat (familia, prietenii...) şi cel
general (presa, radioul, TV...); 3) elaborarea regulilor sociale de conduită, adică a normelor
penale. Teoria stigmei se reduce la următoarele: • înainte ca unele persoane să fie
stigmatizate, comportamentul lor trebuie observat de către societate; • observaţia va fi urmată
de reacţia socială; • permanenta atitudine ostilă a societăţii va conduce, în cele din urmă, la
determinarea individului de a săvîrşi delictul. De exemplu, elevii care sînt etichetaţi negativ în
şcoală vor ajunge a se considera drept inferiori, fapt ce ar favoriza delincvenţa. Esenţa teoriei
stigmei constă în evitarea dramatizării răului, căci, în cele din urmă, contează nu pedeapsa, ci
modalităţile de prevenire a infracţiunii. De fapt, teoria stigmei este un produs al evoluţiei
teoriei lombrosiene care stabileşte infractorul în dependenţă de anumite particularităţi
antropologice numite stigmate de natură anatomice, fiziologice sau psihologice. Stigma este o
pecete socială, dar care uneori poate fi aplicată şi graţie particularităţilor fizice ale individului.
De exemplu, tinerii cu freză scurtă, în vogă acum, pînă nu demult se considerau a fi
stigmatizaţi drept criminali sau nişte „răi". De fapt, am putea menţiona două modalităţi de
aplicare a stigmei. Prima – cea aplicată de societate înainte de săvîrşirea faptei şi a doua –
aplicată după condamnare, cînd persoana, chiar şi reeducată fiind, nu va rezista să nu
recidiveze, creîndu-şi astfel „cariera criminală". În acest sens avea dreptate Lemert care
spunea: „Nu devianţa conduce la control social, dar anume controlul social însuşi conduce la
devianţă". Teoria anomiei sociale Provenită de la grecescul „a”( tradus „fără") şi nomos,
„lege" sau anomia („violare a legii"), noţiunea desemnează starea de dereglare a funcţionării
unui sistem sau subsistem social, dereglare datorată dezintegrării normelor ce reglementează
comportamentul indivizilor şi asigură ordinea socială. Termenul a fost introdus în limbajul

18
disciplinelor sociale de către filosoful francez Jean-Marie Guyau, în a doua jumătate a
secolului al XlX-lea, dar conţinutul sociologic şi consacrarea sa se datorează lui E. Durkheim.
Termenul este utilizat de Durkheim, mai întîi, în La Division du 79 travail social (1893),
pentru a desemna una din cauzele proastei funcţionări a diviziunii muncii în societatea din
timpul său, generată de lipsa unei reglementări satisfăcătoare a relaţiilor dintre diferite
elemente (neatingerea unei „solidarităţi organice") şi apoi Le Suicide (1897), unde anomia îşi
găseşte aplicaţie în cunoscuta clasificare a sinuciderilor: „egoiste", „altruiste", „anomice" şi
„fataliste". Preluînd ideile lui Durkheim, Robert Merton analizează conceptul de „anomie” ca
fiind principala cauză de dispariţie a valorilor pe care se construieşte societatea, exprimînd
dispariţia tradiţiei. Cum forţele integratoare stabilesc indivizii aflaţi în competiţie unul cu
celălalt, aceştia nu-şi mai pot ţine dorinţele în frîu. Ei încep să ceară prea mult de la viaţă,
ajungînd pînă la dezgust de ea. Suicidul anomic apare îndeosebi în perioadele de maximă
dezvoltare economică, cînd ambiţiile indivizilor nu mai au limite exacte. Neputînd să-şi atingă
aspiraţiile, indiviziii încep să nege şi să încalce regulile doar ca să-şi atingă ţelul. Cum deci se
poate stabili momentul în care o societate este anomică, în pofida sancţiunilor penale pe care
le are? Pentru aceasta, consideră Merton, trebuie de distins două categorii de date
fundamentale: 1) cultura sau ansamblul de valori care guvernează conduita indivizilor în
aceeaşi societate şi desemnează scopul spre care trebuie să tindă membrii corpului social; 2)
organizarea socială sau ansamblul normelor şi instituţiilor care reglează accesul la cultură şi
indică mijloacele autorizate pentru a atinge scopurile. Anomia se instalează cînd se creează o
discrepanţă mare între tendinţele indivizilor şi mijloacele legale de atingere a acestora pentru
anumite categorii sociale. Aceste categorii defavorizate recurg la delincvenţă.26 Acest model
de explicare a cauzelor delincvenţei nord-americane a fost ulterior invocat şi în statele
continentului european. În 1961 succesorii lui Merton R. Cloward şi L.Ohlin, publică lucrarea
Delincvenţă şi oportunitate: teoria grupurilor criminogene tinere, în care au exprimat ideea că,
atunci cînd tinerii nimeresc din lumea ideală, creată de către educatori, în viaţa reală ei încep
să se decepţioneze şi să fie frustraţi. Reacţia tipică la aceasta este: crearea bandelor în care
prin sustrageri tinerii ar atinge standartele impuse de societate; reunirea în grupări agresive,
prin care şi-ar înlătura frustrarea 80 generată de nedreptatea socială; includerea în organizaţii
antisociale, în care tinereii ar întrebuinţa droguri, alcool, se închid în sine încercînd într-o
astfel de manieră să se izoleze, să se refugieze de degradarea socială.27 Teoria conflictu lui de
culturi În 1938 apare lucrarea Conflictul de culturi şi criminalitatea aparţinînd lui Thorsten
Sellin, în care autorul a subliniat rolul conflictelor de cultură în geneza criminalităţii. După el,
crima rezultă din şocul care se produce în aceeaşi societate între normele de conduită diferite.
Acest şoc este aparent, în particular, în societatea cu grad înalt al migrărilor. Cu toate acestea,
pentru Sellin conceptul „conflictului de culturi˝ nu este suficient pentru a explica variaţiile
nivelului de criminalitate; el trebuie situat în complexul factorilor sociali şi economici de
ansamblu ale societăţii.28 Esenţa teoriei conflictului de culturi se exprimă prin modalităţile
diferite de percepere a vieţii, diferitele valori fac dificilă coexistenţa umană, acestea pot
suscita înrăirea reprezentanţilor altor grupări sociale. Conceptul conflicului de culturi a dat
naştere teoriei subculturii delincvenţiale a lui A. Cohen care s-a bucurat de mare succes în
perioada anilor 1956-1965. Cultura cuprinde un sistem de valori şi de norme şi un criteriu de
valorizare şi de integrare în grupul social. Cohen caracterizează subcultura delincvenţială prin
opunere la cultura generală care aparţine claselor medii: este un sistem de valori temporale ce
favorizează modelele de conduită nonutilitare, răutăcioase şi negative în reacţie cu o cultură

19
dominantă caracterizată prin efortul susţinut de întreaga societate cu obiective de finalitate
îndelungată, cu responsabilitate personală şi politeţe etc. Aşa, pentru a se confirma, tânărul cel
mai dezavantajat va încerca fie să se ridice pe scara socială, fie prin o reuşită economică în
limita clasei care îi aparţine. O mică parte dintre ei va reuşi, mulţi însă vor eşua, căzînd în
mrejele delincvenţei. Referinţe: 1. Raymond Gassin. Criminologie. – Paris: DALLOZ, 1998,
p.389. 2. Rodica Mihaela Stănoiu. Criminologie. – Bucureşti: Oscar Print, 2002, p.151. 3.
Raymond Gassin. Op. cit., p.398. 4. Ibidem, p.399. 5. O. Kinberg. Problemes fondamentaux
de la criminologie. – Paris: Cujas, 1966, p.156. 81 6. С.М. Иншаков. Зарубежная
криминология. – Москва: Инфра-Норма,1997, p.124. 7. I. Ciobanu. Factorii ereditari
(antropologici) ai criminalităţii // Revista Naţională de Drept, 2006, nr.6, p.15. 8. Rodica
Mihaela Stănoiu, Op. cit., p.143. 9. Ibidem, p.144. 10. A se vedea: G.Tarde. Les lois de
l’imitation. – Paris, 1890. 11. С.М.Иншаков. Op. cit., p.101. 12. Michel Born. Psychologie
de la delinquance. – Bruxelles: de Boeck, 2003, p.225. 13. Rodica Mihaela Stănoiu. Op. cit.,
p.173. 14. Ibidem, p.174. 15. Ibidem, p.169. 16. Michel Born. Op. cit., p.243. 17. Gh. Mateuţ.
Criminologia (Note de curs). – Arad, 1993, p.114-116. 18. N.Mailloux. Jeunes sans dialogue:
criminologie pedagogique – Paris: Fleures, a.1971, citat de R.M. Stănoiu. Criminologie. -
Bucureşti, 1987, p.164-165. 19. Michael Gelder, Dennis Gath, Richard Mayou. Tratat de
psihiatrie. – Oxford – Bucureşti, 1994, p.96. 20. V. Chiriţă, T. Pirozynski, P. Boişteanu.
Psihiatrie clinică. – Iaşi: UMF, 1993, p.31. 21. Ibidem, p.33-34. 22. Michael Gelder, Dennis
Gath, Richard Mayou, Op. cit., p.97. 23. Raymond Gassin. Op. cit., p.579. 24. С.М.
Иншаков. Op. cit., p.140. 25. Raymond Gassin. Op. cit., p.585. 26. R.K. Merton. Social
structure and anomie//American sociological review, 1938, p. 672- 678; citat după: Raymond
Gassin. Op. cit., p.156. 27. R. Cloward, L.Ohlin Delinquency and Opportunity: A Theory of
Delinquent Gangs. – NZ, 1961; citat după С.М. Иншаков. Op. cit., p.167. 28. Raymond
Gassin. Op. cit., p.157.21

În prevenirea și combaterea delincvenței juvenile sunt implicate într-o măsură mai

mare sau mai mică diverse instituții ale statului de drept, fiecare dintre ele avînd obiective
specifice, metode proprii și acționînd în cadrul legal existent la un moment dat. În societate
există concomitent mai multe sisteme de norme (morale, culturale, religioase, juridice etc.),
consacrate prin reguli scrise sau nescrise, transmise, răspîndite și sancționate prin legislație
sau prin tradiții, obiceiuri și opinia publică, orice abatere sau atitudine contrar acestora se
încadrează în fenomenul de devianță.

https://books.google.md/books?id=gmggzGtpMG0C&pg=PT44&lpg=PT44&dq=no
%27iunea+de+devian
%27%5B&source=bl&ots=1wt56d9wEl&sig=ACfU3U1JbbWEqDzBxh28HS9wqVvSlDOb

21
file:///D:/Bli%C8%99ceac%20Cristina/Master/Teza%20de
%20Master/UNIVERSITATEA_DE_STAT_DIN_MOLDOVA_Facult.pdf
20
HA&hl=ru&sa=X&ved=2ahUKEwiu7cioguvrAhXQ6qQKHcg6D8YQ6AEwAHoECAUQA
Q#v=onepage&q=no'iunea%20de%20devian'%5B&f=false

carte

CAPITOLUL II COMPORTAMENTUL DELINCVENT, APARITIA SI

DEZVOLTAREA LA MINORI

21
 2.1 Cauze si factori de risc in aparitia si dezvoltarea comportamentului
delincvent
1. Factors that lead to delinquent behavior in minors The causality of juvenile delinquency
involves two categories of factors: internal or individual factors and external or social factors.
Internal factors include the particularities and neuropsychic structure, the particularities of the
person in training. Of the external factors, the most important are: the socio-cultural,
economic, socio-cultural factors and the educational factors of the human groups in which the
child falls, starting with the family. The relationship between the two categories of factors is a
controversial issue, psychologists emphasizing the psychological factors, and sociologists the
socio-cultural factors (Rosan, 2003). The causes of juvenile delinquency are multiple,
resulting from the interference of a large and varied number of factors. We have specific
causes * PhD. in Sociology, Associated Lecturer “Dimitrie Cantemir” Christian University –
Faculty of Law Cluj-Napoca. CEEOL copyright 2020 CEEOL copyright 2020 No. 2/2018
257 Viorel SÎRCAFiat Iustitia (school dropout, lack of parental supervision, dysfunctional
school-familycommunity relationships, criminal subculture, drug and alcohol consumption
etc.), structural causes (living standards, social, legal, social - inefficient, external influences,
lack of prevention and awareness programs, etc.). At the Seventh UN Congress (1990)
devoted to the prevention of criminality and the treatment of offenders, 10 "delinquent
factors" were outlined: poverty, unemployment, illiteracy, the absence of good and cheap
housing, the education and training system misfit; increasing numbers of citizens without
social inclusion prospects and widening social inequalities; dissociation of social and family
ties compounded by inadequate parenting education, education that often makes living
conditions difficult; the difficult conditions that people who migrate to the city or other
countries know; the destruction of cultural identity of origin, racism and discrimination,
which can create disadvantages in terms of social, health and employment; the degradation of
the urban environment, especially the lack of collective equipment in certain neighborhoods;
the difficulties created by modern society to correctly insert people into the community,
family, work environment, school, and identify with a culture; alcohol abuse, drugs and other
substances whose development is favored by the factors mentioned above; multiplying
activities related to organized crime, in particular drug trafficking and stolen stolen objects;
the promotion and dissemination of ideas and attitudes that are sources of violence, inequality
and intolerance (UN Congress, 1990). An important role in the criminal act is the context in
which the individual passes, so it is not only an automatic reaction to external factors but also
an association with the personality of an individual that accumulates specific values, interests,
habits, cultures and specific characteristics (personality, behaviors, vagabondage,
psychological and somatic disorders, emotional deficiencies and family-social dysfunctions,
lack of education, social inadequacy and nonintegration, criminal group of friends, media
influences etc.). The above highlights the complex and complementary influences of juvenile
delinquency when interpreting the individual case. Focusing on a single determinant of
juvenile delinquency is inadequate and can lead to inappropriate conclusions, careful and
detailed analysis of causes being a necessity in any study in this field. A study co-ordinated by
A. Miroiu (1998) (cited in Albu, 2002: 85) presents Romanian society as one still far from
modern, where much of the work is pre-industrial, services are underdeveloped, agriculture is
inefficient without state support, it is a society that is wasting its resources for a predominant

22
consumption in view of subsistence. At the dimension of inter-human relations, society is
interested in forming only the "minimal citizen", only considered as a voter and tax payer.
There are CEEOL copyright 2020 CEEOL copyright 2020 No. 2/2018 258 Viorel
SÎRCAFiat Iustitia many social areas where excluded or marginalized individuals appear
(the poor, the unemployed, the ethnic and religious minorities, the children). In this society,
the trust in laws and institutions is limited and as a consequence, the lack of education
generated by poverty, violence, lack of education and a qualification that allows them a
constant income through employment led the adolescents to the appearance of some deviant
behaviors. The conservative line of institutional thinking also explains the inertia of the
general education system, which is more oriented towards survival / selfpreservation and less
towards renewal, development and modernization. Young educated people can not imagine a
way of life different from that of their parents, fearing by any change. The social path and the
whole psycho-social instrument discourage by their nature the changes and innovations in this
regard. Hence, the high attractiveness of illicit conduct. According to some authors, the
problems and risks of socialization, defined more recently by the terms "social exclusion" and
"precarious social space" (Neamţu and Stan, 1999: 129-158) are not only characteristic of the
Romanian society, to varying degrees, all peoples and all states of the world at different stages
and levels.22

Asistenţa şi protecţia copiilor aflaţi în conflict cu legea, dezvoltarea de politici şi practici de

justiţie pentru copii ajustate la standardele europene rămân a fi exigenţe stringente pentru ţara
noastră. Profesioniştii care lucrează cu şi pentru copii sunt chemaţi, prin prisma
responsabilităţilor lor profesionale, să cunoască esenţa, categoriile şi cauzalitatea delincvenţei
juvenile pentru a contribui la prevenirea ei, pentru a interveni prin oferirea de servicii centrate
pe categoria dată de beneficiari. Analiza unor rezultate obţinute în cadrul prezentului studiu
scot în evidenţă faptul că devianţa şi delincvenţa juvenilă reprezintă expresia unui şir de
acţiuni şi conduite care contrastează puternic cu normele de convieţuire existente în cadrul
familiei, instituţiilor, societăţii. Cunoaşterea factorilor ce favorizează apariţia delincvenţei
juvenile este ex trem de valoroasă atât pentru reuşita activităţilor de prevenţie, cât şi a celor de
inter venţie în asistenţa multidisciplinară a copiilor. Prin noţiunile de cauză, pricină, factor sau
factor cauzal avem în vedere acele fenomene, circumstanţe şi condiţii care provoacă,
generează, determină, contribuie şi înlesnesc apariţia, dezvoltarea şi consolidarea diferitelor
forme ale comportamentului deviant. Comparând concepţiile circumscrise subiectului justiţiei
pentru copii, constatăm că în literatura de specialitate delimităm o multitudine de noţiuni
fundamentale care se întrepătrund: devianţă, delincvenţă, delincvenţă juvenilă, justiţie pentru
copii, dezordine socială, anomie, patologie socială, criminalitate, conflict social, conflict
valoric, normativitate, conformism, conduite social dezirabile/indezirabile etc. Toate aceste
concepte derivă dintr- o noţiune mai generală – ordinea socială, şi de asemenea toate sunt
corelate şi coordonate de caracterul comportamentului uman, de forma pe care o preia
acţiunea indivizilor în societate şi de raportul acestora la sistemul de valori. Exper ţii în
domeniu implicați în studiu au scos în evidenţă varietatea manifestărilor delincvenţei juvenile,
invocând furturile (21,2%), agresivitatea (11,5%) şi folosirea băuturilor alcoolice (9,6%) drept

22
file:///D:/Bli%C8%99ceac%20Cristina/Master/Teza%20de%20Master/social-reintegration-of-juvenile-
delinquents-in-the-light-of-the-restaurative-justice_Content%20File-PDF.pdf

http://www.utgjiu.ro/revista/lit/pdf/2012-01/2_ANDRA_DASCALU.pdf
23
indicatori relevanţi (tabelul 4). Tabelul 4. Manifestări ale delincvenţei în rândul copiilor din
R. Moldova, în viziunea experţilor Nr. Variante de răspuns Frecvenţa răspunsurilor – % 1
Agresivitate 11,5% 2 Cruzime 3,8% 3 Utilizarea drogurilor 5,8% 4 Folosirea băuturilor
alcoolice 9,6% 5 Viaţa sexuală timpurie 1,9% 6 Tâlhărie 3,8% 7 Furt 21,2% 49 8
Comportament antisocial 7,7% 9 Înfăptuirea crimelor 1,9% 10 Violenţă 3,8% 11 Încălcarea
contravenţiilor, legilor 7,7% 12 Vagabondaj 5,8% 13 Cerşit 3,8% 14 Inadaptare la norme
3,8% 15 Abandon şcolar 3,8% 16 Nu ştiu 1,9% 17 Nu răspund 17,3% Studiul realizat ne -a
permis să constatăm că evoluţia delincvenţei juvenile este favorizată de următoarele categorii
de factori: Familia reprezintă mediul primar de socializare a copilului cu impact puternic
asupra modelării compor tamentului şi formării orientărilor valorice. Dintre factorii care pot
per turba dezvoltarea armonioasă a adolescentului, familia este factorul cel mai influent.
Procesul socializării, al încorporării normelor şi valorilor sociale, transformării lor în modele
de compor tament începe odată cu apariţia copilului în familie. Astfel, copiii incluşi în studiu
au ex teriorizat înţelegerea şi aprecierea rolului familiei şi, preponderent, al părinţilor în
educaţia lor şi determinarea propriilor compor tamente: ,,Părinţii sunt cei care ne îndreaptă pe
drumul corect şi ne ajută când întâmpinăm greutăţi. Familia este cel mai scump lucru pe care
îl poate avea un om”. (E2_F8_cl.10); ,,Familia este baza tuturor pornirilor unui om. Ea te
învaţă şi te îndrumă la unele lucruri”. (E2_F37_cl.9); ,,Alături de părinţi nu ştim de nevoi şi
de etapele dure ale vieţii pe care urmează să le trecem. Părinţii sunt cele mai scumpe persoane
dăruite de Dumnezeu”. (E2_F63_cl.10); ,,Părinţii sunt steaua de la orizont ce ne ghidează zi şi
noapte”. (E2_F66_cl.12). Modelele de socializare oferite de familie, sistemele relaţionale
intrafamiliale capătă, în acest contex t, rezonanţă semnificativă în formarea conştiinţei morale
a personalităţii în devenire: ,,Părinţii sunt persoanele după care mă conduc, ei sunt un
exemplu de bună conduită şi educaţie”. (E2_F71_cl.12_tata). Concomitent, unii copii incluşi
în studiu valorifică supor tul şi ghidarea primită de la părinţi, dar invocă şi responsabilitatea
personală în luarea deciziilor şi/sau preluarea unui model compor tamental: ,,Părinţii îţi dau
multe poveţe, te ajută la greu, dar ultimul cuvânt rămâne să-l spui tu”. (E2_F64_cl.12_mama).
Nivelul de şcolarizare al părinţilor, stocul lor informaţional, corelate cu competenţele
parentale, lasă amprentă asupra modului de socializare a copiilor incluşi în studiu. Astfel,
copiii aflaţi în conflict cu legea au crescut şi s-au educat în familii unde mama şi/sau tata au
studii superioare în 4,0% din cazuri, mamele având, mai frecvent, studii primare/medii
incomplete (absolvite 8-9 clase) – 32,0% din cazuri, iar taţii au studiile respective în 15,0%
din cazuri (figura 21). Un număr mare de copii nu cunosc nimic despre nivelul studiilor
propriilor părinţi (24,0% în cazul mamelor şi 30,0% în cazul taţilor). Frecvent, sistemele
relaţionale intrafamiliale (copii- copii, copii-părinţi, adulţi-adulţi) sunt marcate de existenţa
unei stări de spirit specifice, cu sentimente de izolare, frustrare şi insatisfacţie individuală.
Neînţelegerile dintre membrii familiei biologice şi/sau ai familiei ex tinse scot în evidenţă cele
mai tipice erori în strategiile educaţionale practicate de către părinţii copiilor cu compor
tament deviant par ticipanţi în studiu: oferirea modelelor de compor tament indezirabil, abuz,
disciplinarea violentă prin bătaie, hipersolicitarea în realizarea unor sarcini, lipsirea copilului
de iniţiativă şi de liber tate în luarea deciziilor, minimalizarea şi/sau negarea capacităţilor
copilului. 50 FENOMENUL DELINCVENŢEI JUVENILE ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Figura 21. Studiile părinţilor copiilor aflaţi în conflict cu legea intervievaţi Figura 22. Rata
frecvenţei neînţelegerilor/certurilor în familia copiilor aflaţi în conflict cu legea Rezultatele
studiului, reflectate în figura 22, dovedesc că unii copii investigaţi sunt frecvent martori ai

24
unor scene de cear tă între părinţi. Ei nu beneficiază de o educaţie eficientă, de un mediu
optim de dezvoltare. De cele mai multe ori, aceştia provin din familii socialmente vulnerabile,
dezorganizate, inadaptate social, cu adicţii, cu unul sau ambii părinţi lipsă. Această constatare
derivă şi din viziunile exper ţilor, care au scos în evidenţă profilul familiei din care provine
copilul cu manifestări compor tamentale delincvente (tabelul 5). Manifestările
comportamentale antisociale derivate din carenţe ale influenţei educative în perioada
copilăriei, dacă nu sunt înlăturate prin acţiuni educative eficiente, modelate în funcție de
situație, duc la stabilizarea unor deprinderi negative care, actualizate în condiţii social-
economice nefavorabile, pot 0% 10% 20% 30% 40% Fărăstudii Primare/medii incomplete
Medii complete Mediiprofesionale Superioare Nuștiu/nupot răspunde Nuamacest părinte Tata
Mama 8% 25% 27% 8% 15% 8% 9% Întotdeauna(zilnic,de câtevaoripesăptămână) NȘ/NR
Foarterar (decâtevaoripean) Deseori (decâtevaoripelună) Foartedes(odatăînsăptămână)
Niciodată Uneori (odatăînlună) 51 genera devianţă şi chiar infracţiune. Cauzele frecvente ale
neînţelegerilor/cer turilor din familie sunt determinate, în viziunea copiilor incluşi în studiu,
de lipsa mijloacelor financiare (banilor) pentru trai/neajunsul de bani (41,0%), consumul de
alcool (20,0%), lipsa unui loc de muncă stabil/şomajul (19,0%). Concomitent, unii copii au
afirmat că părinţii se ceartă şi din cauza lor sau a altor copii din familie, invocând drept
motive neascultarea din partea copiilor (34,0%), discuţiile privind creşterea şi educarea
copilului/lor (21,0%). Figura 23. Cauze ale fugii de acasă a copiilor aflaţi în conflict cu legea
Tabelul 5. Caracteristicile familiei din care provine copilul cu manifestări comportamentale
delincvente, în viziunea experţilor Nr. Profilul familiei Frecvenţa răspunsurilor % 1 Familie
social vulnerabilă 48,1% 2 Familie dezorganizată 26,9% 3 Indiferenţa părinţilor faţă de copii
11,5% 4 Familie numeroasă 1,9% 5 Familie unde părinţii consumă alcool, droguri 36,5% 6
Familie ce utilizează metode barbare de educare 5,8% 7 Familie cu părinţi plecaţi peste hotare
17,3% 8 Părinţi în detenţie sau cu antecedente penale 9,6% 9 Familie monoparentală 23,1%
10 Familie îndestulată 1,9% 11 Părinţi şomeri 3,8% Relațiiletensionatecupărinții
Relațiilenefavorabilecufrații Așa-mi cereauprietenii Dorințadeaindependent Pentruamăjuca
Amfugit laprieten Sănulucrez Relații tensionatecuunchiul NR 0% 10% 20% 30% 40% 50%
60% 52 FENOMENUL DELINCVENŢEI JUVENILE ÎN REPUBLICA MOLDOVA În
opinia exper ţilor, copilul cu manifestări compor tamentale delincvente provine din familii
social vulnerabile (48,1%), familii unde părinţii consumă alcool, droguri (36,5%), familii
dezorganizate (26,9%). Carenţele educative în cazul acestor persoane se manifestă prin lipsa
de stabilitate şi continuitate a influenţelor educative. Dacă în perioadele timpurii copilul are
liber tatea să încalce frecvent normele sociale, prin natura situațiilor cu care el vine în contact,
atunci el capătă posibilitatea de a parcurge traiectoria evoluţiei infracţionale de la încălcări
mici spre crime mari. Studiul realizat scoate în evidenţă faptul că minorii fug din familiile în
care climatul psihologic este nefavorabil. Majoritatea copiilor aflaţi în conflict cu legea incluşi
în studiu au măr turisit că fuga de acasă este un comportament firesc pentru ei, invocând drept
cauze ale fugii de acasă relaţiile tensionate cu părinţii (53,8%), relaţiile nefavorabile cu fraţii
(9,6%), relațiile tensionate cu unchiul (1,9%). Aflaţi la vârsta când relaţiile cu semenii şi
gaşca de prieteni sunt prioritare, unii adolescenţi au motivat fuga de acasă prin specificul
vârstei: ,,aşa-mi cereau prietenii”(21,2%), ,,dorinţa de a fi independent” (19,2%). Generaţia
tânără delincventă de cele mai multe ori provine din familii caracterizate printr-un nivel
scăzut socio- economic şi cultural; condiţii precare de locuinţă şi confor t, dar nu sunt excluse
şi cazurile familiilor cu condiţii chiar prea bune, în care cresc copii foarte răsfăţaţi; cadrul plin

25
de agresivitate şi alcoolism, promiscuitate morală şi sexuală, medii dominate de legea
pumnului, unde forţa fizică primează, toleranţa fiind o slăbiciune, iar cel slab şi singur
primeşte întotdeauna corecţia de la cei mai mulţi şi mai puternici etc. Condiţiile fundamentale
ale vieţii sociale constituie un alt factor care determină comportamentul juvenil. Dereglarea
normelor sociale ca efect al unor schimbări sociale devine factor determinant în mecanismul
cauzal al delincvenţei juvenile. Scăderea funcţiei de socializare şi controlul slab exercitat de
comunitate şi vecinătate asupra minorilor, destabilizarea ordinii sociale şi a coeziunii
grupurilor datorită eterogenităţii populaţiei şi varietăţii normelor de conduită condiţionează
percepţia eronată a normelor sociale, a viziunii asupra viitorului. Cauzele sociale, în
majoritatea lor, cuprind calitatea vieţii şi a condiţiilor materiale şi economice nefavorabile.
Investigaţia ne permite să concluzionăm că, în situaţia schimbărilor actuale, cauzele sociale
primează în explicarea conduitei delincvente a minorilor şi tinerilor: circa 37% din totalul
copiilor intervievaţi au menţionat bunăstarea celor apropiaţi ca fiind for ţa motrice în
orientarea lor în viaţă, având statut de scop prestabilit, iar 23% au indicat independenţa şi liber
tatea proprie, banii şi situaţia materială fiind indicate de 13% din respondenţi. Caracteristicile
obţinute se suprapun semnificativ cu cauzele diverse ale compor tamentului deviant, testate
prin studiul asupra tinerilor infractori, şi își au rădăcinile în sistemul complex şi instabil al
statului. Aceste constatări derivă şi din ,,portretul societăţii din care fac parte” elaborat de
către delincvenţii juvenili şi copii nondelincvenţi. Ambele categorii de copii incluşi în studiu
descriu ţara de origine drept una săracă, cu oameni indiferenţi, corupţi, cu norme sociale
dereglate şi justiţie nefuncţională: ,,Ţara noastră e izolată prin sărăcie şi speranţă nulă”.
(E1_B6_cl.11); ,,Ţara aceasta e prea întunecată de corupţie, nepăsare faţă de lege”.
(E1_B15_cl.10_tata); ,,Aş vrea mult ca în ţară să dăinuie dreptatea, binele. În prezent în ţară
dăinuie corupţia şi nedreptatea”. (E1_F14_cl.10); ,,Societatea noastră este bolnavă. În ţara
noastră e prea multă corupţie”. (E1_F31_cl.9). Răspunsurile par ticipanţilor la studiu denotă
că delincvenţa juvenilă poate fi tratată şi ca o consecinţă a „conflictelor culturale” existente
între diferite categorii şi grupuri ale societăţii. Conflictele culturale sunt „produse naturale ale
diferenţierii sociale care, la rândul ei, determină apariţia unor grupuri sociale variate, fiecare
caracterizându-se prin moduri de viaţă specifice şi printr- o necunoaştere sau înţelegere
greşită a normelor sociale şi a codurilor culturale străine”. Transformarea unei culturi dintr-un
tip omogen în cel eterogen este însoţită de creşterea situaţiilor de conflict: ,,E un lucru foar te
trist, neplăcut şi de multe ori chiar tragic când persoane nevinovate sunt condamnate, şi
invers, când infractorii periculoşi sunt îndreptăţiţi şi eliberaţi”. (E2_F70_cl.12); ,,La noi toţi
infractorii sunt la liber tate, iar unele persoane nevinovate au fost închise”. (E_F12_cl.10);
,,La noi în ţară sunt foar te multe crime, şi totul depinde de 53 stat, deoarece nu se ia în seamă
situaţia gravă a criminalului”. (E2_F61_cl.10). În același timp, copiii inter vievaţi manifestă
regret şi frustrare în legătură cu faptul că studiile, calităţile personale şi dorinţa de schimbare
nu-ţi asigură un viitor ,,…Înveţi, dar post de lucru nu poţi găsi”. (E2_F12_cl.10_mama); ,,O
societate fără persoane care să contribuie la soluţionarea problemelor ei nu poate exista”.
(E2_F8_cl.10); ,,În ţara noastră este nevoie de persoane profesioniste. Indiferenţa cetăţenilor
față de viaţa comunităţii provoacă situaţia de azi. Aici, în ţară, populaţia nu are posibilitate să-
și realizeze ideile spre prosperarea ţării”. (E2_F11_cl.10_ambii); ,,Ştim cu toţii că în viaţă nu
e aşa de simplu să ajungi un om cinstit şi cult, deoarece acum banii sunt la putere, ei îţi
hotărăsc viitorul”. (E2_F60_cl.10); ,,Societatea este lipsită de posibilităţi, numai cei tari
capătă, iar cei slabi de fire doar vor privi la ceilalţi. … Într- o ţară atât de limitată în realizarea

26
aspiraţiilor tineretului, este foar te dificil să reuşeşti”. (E2_F79_cl.12). În baza rezultatelor
obţinute, susţinem că nivelul psihosocial este de o impor tanţă deosebită în înţelegerea
fenomenului delincvenţei juvenile. Dintre componentele acestui nivel, problema familială a
dobândit locul central, motiv ce sintetizează rezultatele cu privire la situaţia familiilor din care
provin copiii delincvenţi. În orice sistem social, modul în care se realizează socializarea în
familii influenţează decisiv compor tamentul individului. Fără absolutizarea acestei concepţii,
îi putem aprecia valabilitatea, mai ales în ceea ce priveşte analiza calităţii de socializare în
viaţa de familie a tânărului. Conchidem că dificultăţile materiale, contradicţiile şi conflictele
individuale sau colective cu care se confruntă adolescenţii şi tinerii generează, în mare parte,
delincvenţa juvenilă. Rezultatele arată că inter vievaţii simt starea de anomie care apare ca
urmare a ,,ruperii” solidarităţii sociale la nivelul instituţiilor sociale mediatoare (familia,
şcoala, biserica, comunitatea etc.), care nu mai pot asigura integrarea normală a indivizilor în
colectivitate, neavând norme clare. Anomia afectează copiii ca grup social prin ruperea
echilibrului ordinii sociale, prin sentimentul de dezorientare rezultat din confruntarea cu noua
situaţie. Indivizii sunt aruncaţi într- o situaţie inferioară celei anterioare şi, în consecinţă, unii
dintre ei nu se mai supun regulilor impuse de societate, din ex terior, iar societatea, la rândul
ei, nu mai este capabilă să-şi impună normele. În aceste condiţii, adesea, copiii dezvoltă
percepţii proprii privind norma de convieţuire socială de care se conduc: ,,Luptă pentru o
viaţă mai bună. Să câştigi peste tot în favoarea ta. Să poţi să te descurci în orice situaţie, să ştii
cum să te aperi, să-ţi aperi opinia. Pentru a avea o viaţă mai bună şi un viitor prosper trebuie
să fii un om citit, inteligent, descurcăreţ, sincer, cinstit”. (E2_F34_cl.9); ,,Capacitatea de a
ierta şi nedorinţa de a te răzbuna”. (E2_F80_cl.12_tata). Unii copii incluşi în studiu posedă
raţionamente adecvate în rapor t cu propriile capacităţi şi aspiraţii, având percepţii clare
asupra viitorului şi stilului de viaţă propriu: ,,Viaţa nu e atât de lungă ca să o iroseşti pentru
ură. Orice scop pe care aş vrea să-l realizez nu trebuie să întreacă măsura posibilităţilor, adică
să nu recurgă la ceva ce ar putea dăuna altora. Bine faci, bine găseşti. În goană după realizări
să nu te pierzi pe tine însuţi”. (E2_F37_cl.9); ,,Cum îţi construieşti viaţa, aşa şi o trăieşti.
Normele sociale de care mă conduc în viaţă sunt cele care au fost puse la baza educaţiei de
către părinţi…că trebuie să fiu persoană responsabilă de viitorul meu şi al apropiaţilor mei”.
(E2_F 68_cl.12); ,,Norma…de la părinţi, ei m-au învăţat să spun adevărul, să fac bine, chiar
dacă cineva mi-a făcut vreun rău, să desprind din orice situaţie numai ce e bun, să-i stimez pe
toţi cei care ne înconjoară”. (E2_F71_cl.12_tata); ,,În viaţă doar prin muncă poţi deveni
cineva, în orice situaţie munca se află la baza succesului. O persoană cu scopuri bine definite
şi dragoste de muncă, cu siguranţă va ajunge unde îşi doreşte şi cine doreşte”.
(E2_F73_cl.12). Intervievaţii au evidenţiat legătura dintre cultură şi criminalitate prin
procesul învăţării sociale. Astfel, frecvenţa actelor delincvente variază în funcţie de un set larg
de indicatori cum sunt: sexul, vârsta, clasa socială, categoria socio-profesională etc. 54
FENOMENUL DELINCVENŢEI JUVENILE ÎN REPUBLICA MOLDOVA Studiul ne -a
permis să identificăm şi anumite categorii de copii şi grupuri neprivilegiate, denumite
subgrupuri delincvente, ale căror norme şi valori sunt în contradicţie cu cele ale societăţii.
Condiţiile de apariţie a acestor subculturi delincvente sunt: • dezvoltarea economică mai
redusă; • existenţa unor bariere şi interdicţii sociale; • prezenţa unor nivele sociale cu situaţie
periferică; • existenţa unei stări de spirit specifice, cu sentimente de izolare, frustrare şi
insatisfacţie individuală. Subcultura a fost definită ca o subdiviziune a modelelor culturale la
care participă o parte din grupurile sociale. Aceste subculturi apar ca o reacţie de protest faţă

27
de normele şi valorile societăţii, grupând indivizi care au sentimentul că le sunt blocate
posibilităţile şi mijloacele de acces spre valorile şi bunurile sociale. Rezultă că orice
subcultură include un set de valori şi norme diferit de cel al societăţii, uneori fiind chiar în
contradicţie cu sistemul de valori dominante de contraculturi. Un alt factor îl constituie
rezistenţa la frustrare ca structură interioară a individului, considerată a fi structură socială ex
ternă, şi o structură psihică interioară, care acţionează ca mecanism de protecţie în calea
frustrării şi agresivităţii tânărului. Structura sau rezistenţa internă este alcătuită din grupurile
sociale în care minorul este integrat şi, prin aceasta, este socializat (familie, vecinătate,
prieteni), şi care oferă posibilitatea dobândirii unui status, asigurării unor mijloace legitime de
realizare a scopurilor, identificării cu grupul etc. Structura sau rezistenţa interioară capătă o
importanţă şi o semnificaţie aparte în anumite momente, reprezentând o adevărată matrice
care asigură copilului conştiinţa identităţii de sine şi a imaginii despre sine în rapor t cu alte
persoane sau grupuri, convingerea orientării spre scopuri dezirabile şi toleranţa la frustrare.
Dacă una sau mai multe componente ale celor două structuri lipsesc, minorul este predispus să
devieze de la normele de convieţuire socială, comiţând acte cu caracter delincvent.
Respondenţii au scos în evidenţă faptul că normele de convieţuire de care se conduc cel mai
mult în viaţă sunt axate pe stima celor mai în vârstă (29%), respectarea principiului ,,Nu-ţi
faci singur, nu-ţi face nimeni” (28%), respectarea principiului ,,Nu fă altuia ceea ce nu vrei să
ţi se facă ţie” (26%). În același timp, unii copii incluşi în studiu au remarcat că nu se conduc
de norme (17%) sau că respectă principiile ,,Numai cel care riscă câştigă” (9%) şi ,,Dinte
pentru dinte, ochi pentru ochi” (7%). Rezultatele pun în evidenţă poziţiile de ex tremă ale
adolescenţilor manifestate prin structura socială ex ternă şi structura psihică interioară, care
acţionează ca mecanisme de protecţie în calea frustrării şi a agresivităţii lor. Explicarea
delincvenţei juvenile de pe această poziţie scoate în relief mai întâi faptul că: statutul socio-
economic modest şi chiar scăzut, prezenţa unor venituri mici obţinute cel mai des prin muncă
necalificată, dificultăţile materiale de ordin familial nu explică singure apariţia unor simptome
de socializare negativă şi nici a unor tendinţe de compor tament ilicit al copiilor din astfel de
familii. Astfel, şcoala, un alt mediu foar te impor tant pentru dezvoltarea copilului, începând
să realizeze o socializare individuală în funcţie de par ticularităţile de vârstă şi instruire ale
tinerilor, nu poate acoperi întotdeauna deficitul educativ al unor elevi datorită fie diferenţelor
de status familial, fie celor de nivel cultural sau moral existente între diferite tipuri de familii.
55 Figura 24. Autoaprecierea reuşitei şcolare de către copiii incluşi în studiu Lipsa socializării
primare, a disciplinei şi a educaţiei completează formele comportamentului deviant la care
poate recurge copilul, şi anume: la minciună, la şiretenie, la ură, la fur t, la agresiune etc. În
zona de risc se plasează şi copiii neşcolarizaţi. Datele cercetării demonstrează că reuşita
şcolară este autoapreciată ca fiind bună şi foar te bună de către 5,2% şi, respectiv, 28,9% din
subiecţi; aproape fiecare al doilea îşi apreciază reuşita ca fiind „satisfăcătoare” (53,6 %), iar
12,4% – „nesatisfăcătoare” (figura 24). Figura 25. Reuşita şcolară a copiilor incluşi în studiu
Deşi, în general, se arată satisfăcuţi de reuşita şcolară, constatăm că majoritatea absolută a
copiilor incluşi în studiu au reuşita şcolară joasă sau medie. Astfel, note de 3 şi 4 primesc
frecvent 29,9% şi, respectiv, 49,5% din subiecţi, iar note de 5 şi 6 primesc des 43,3% şi,
respectiv, 38,1% din copiii încadraţi în studiu. Note ce atestă o reuşită şcolară bună şi stabilă
sunt primite frecvent de un număr mic 5% 29% 54% 12% 0% Foartebună Bună Satisfăcătoare
Rea/nesatisfăcătoare Foarterea 0% 10% 20% 30% 40% 50% Nota1 Nota2 Nota3 Nota4 Nota5
Nota6 Nota7 Nota8 Nota 9 Nota10 56 FENOMENUL DELINCVENŢEI JUVENILE ÎN

28
REPUBLICA MOLDOVA de respondenţi: nota 8 a fost indicată de 5,2% din copii, notele 9
şi 10 de 3,1% şi, respectiv, 2,1% dintre subiecţi (figura 25). Din totalul persoanelor
intervievate doar 18,6% nu au fugit niciodată de la lecţii, pentru restul această conduită
devenind mai mult sau mai puţin proprie: rar (21,6%), foarte rar 17,5%, deseori (28,9%),
foarte des (12,4%). Cel mai puternic argument al evadărilor de la lecţii a fost mediul relaţional
al minorului sau al tânărului, care exercita presiuni directe asupra comportamentului său:
petreceam timpul cu grupul de prieteni/semeni (gaşca) (43,0%); fumam/consumam băuturi
alcoolice cu prietenii (17,7%); petreceam timpul în internet-cafe/sălile de jocuri
electronice/jocuri de noroc (13,9%); ajutam părinţii (26,6%). Activitatea practicată în timpul
orelor şcolare abandonate este depar te de a fi normală şi pozitivă, aici predominând
conduitele predelincvente şi delincvente: 21,5% din respondenţi petreceau timpul
vagabondând; 10% – furau, jefuiau. Unii respondenţi au menţionat că în acest timp ei lucrau
(13,9%) sau ajutau părinţii (26,6%), iar circa 12,7% prin alte opţiuni au indicat: practicarea
spor tului, vizionarea filmelor, odihna şi distracţia. Tabelul 6. Opinia experţilor cu privire la
cauzele cele mai frecvente care conduc la comiterea infracţiunilor de către minori Procente
Variante 69,2% lipsurile materiale 59,6% dezorganizarea din cadrul familiei 50% carenţele
educative şi afective din familie 73,1% absenţa unuia sau a ambilor părinţi, ca rezultat al
migraţiei de muncă 7,7% educaţia necorespunzătoare în şcoli 15,4% lipsa unei protecţii
sociale adecvate din par tea statului 48,1% condiţiile de trai 50% desfrâul social (alcoolismul,
drogurile, prostituţia etc.) 46,2% abandonul şcolar 53,8% influenţa mediului de prieteni
13,5% influenţa negativă a mass-media 3,8% modificarea legislaţiei, schimbarea procedurii
1,9% lipsa unei pedepse adecvate faptei 1,9% nefrecventarea instituţiilor culturale 1,9%
controlul din partea organelor statale 1,9% nelimitarea accesului la internet şi jocuri violente
Sunt mai multe mecanisme, care în manifestările lor extreme favorizează preluarea
comportamentului delincvent. Unele din ele sunt îndreptate spre justificarea motivaţiei,
acestea fiind cele mai evidente pe parcursul investigaţiilor noastre asupra tinerilor delincvenţi:
57 a) negarea realităţii (apărarea proprie de realitatea neplăcută prin refuzul categoric de a o
accepta); b) raţionalizarea (încercarea de a-şi demonstra că conduita sa este raţională şi
justificată); c) proiectarea (atribuirea calităţilor şi tendinţelor morale sau amorale altor
persoane); d) reprimarea (refuzul de a conştientiza gândurile periculoase deja pătrunse în
conştiinţă); e) intelectualizarea (reprimarea trăirilor neplăcute cu ajutorul manipulărilor
logice) etc. Componenta socială a delincvenţei juvenile o reprezintă disfuncţiile anumitor
procese din cadrul unor micromedii sociale structurale, ocazionale, cum ar fi: anturajul de
prieteni, grupurile de referinţă, grupurile stradale predelincvente etc. De regulă, aceste
micromedii, unele constituite spontan, altele organizate şi structurate, se compun dintr-un
număr diferenţiat de indivizi, cel mai des, din elevi care au abandonat şcoala, tineri care au
terminat deja şcoala, însă nu au nicio ocupaţie ori din elemente vicioase şi parazitare, care
reuşesc să atragă în anturajul lor o serie de tineri cu serioase tulburări de compor tament şi în
rândul cărora se proliferează şi se practică concepţii şi deprinderi subculturale. Pentru
societatea noastră sunt necesare elaborarea unor modele etiologice predictive capabile să
surprindă complexitatea diferitor factori delictogeni. În acest sens, toate măsurile întreprinse
trebuie să se raporteze cel puţin la trei niveluri: macrosocial, microsocial şi individual. Studiul
realizat, precum şi analiza literaturii de specialitate permit să constatăm că indivizii
delincvenţi au o mentalitate care îi face să accepte această postură. Optarea subiectului tânăr
pentru actul ilicit, din mai multe variante posibile de conduită, chiar şi în cazul conştientizării

29
situaţiei, se explică, în primul rând, prin atitudinea morală şi juridică a personalităţii, prin
sistemul ei de valori.

II.4. RISCURI ŞI INCIDENŢE ÎN PRELUAREA CONDUITEI DELINCVENTE A

COPIILOR RĂMAŞI FĂRĂ SUPRAVEGHERE ÎN URMA MIGRAŢIEI PĂRINŢILOR
Impactul migraţiei de muncă a părinţilor asupra nucleului afectiv, valoric şi moral al copiilor
rămaşi acasă cu cer titudine se face resimţit astăzi prin diverse manifestări compor tamentale
deviante. O primă reflectare a fenomenului este evidentă prin sinteza datelor statistice
existente privind incidenţa migraţiei asupra tinerei generaţii a Republicii Moldova, profilul
familiilor cu copii şi migranţi, precum şi prin trecerea în revistă a studiilor efectuate în
abordarea subiectului. Pentru multe familii de moldoveni plecarea unor membri ai familiei
către pieţele de muncă ex terne şi existenţa din sursele câştigate de aceştia a devenit un mod
normal de viaţă. Amploarea şi creşterea în intensitate a migraţiei în Republica Moldova scot
tot mai mult în evidență consecinţele negative ale fenomenului cu repercusiuni atât la nivel
microsocial, cât şi macrosocial, influenţând negativ capitalul uman. O consecinţă cu riscuri de
lungă durată pentru viitoarea generaţie este numărul ascendent al minorilor ai căror părinţi
pleacă la muncă în străinătate. Copiii din aceste familii, în special cei cu ambii părinţi plecaţi,
sunt deosebit de vulnerabili. Deseori, minorii sunt lăsaţi în grija rudelor, a vecinilor, iar uneori
chiar fără supraveghere. Adolescenţii aflaţi în astfel de situaţii, dar care dispun de resurse
băneşti esenţiale primite de la părinţi, sunt deosebit de expuşi riscurilor sociale. Spre
deosebire de restul ţărilor din Europa, în Republica Moldova fenomenul copiilor separaţi de
unul sau de ambii părinţi plecaţi la muncă în străinătate a atins unul din cele mai înalte
niveluri. Deşi lipsesc estimări concludente privind numărul general de copii în vârstă de 0-18
ani afectaţi de fenomenul în cauză, datele oficiale prezentate de instituţiile de resor t permit
conştientizarea problemei ca fiind una alarmantă. Astfel, preluând datele Biroului Naţional de
Statistică (BNS), constatăm că în fiecare a cincea gospodărie cu copii cel puţin un membru
este plecat peste hotare. Două treimi din aceste gospodării sunt în mediul rural. În funcţie de
numărul de copii, gospodăriile cu migranţi se repar tizează după cum urmează: 52,0%
reprezintă gospodăriile cu un singur copil, 38,2% cele cu doi copii, restul fiind cu 3 copii şi
mai mulţi. Totodată, rapor tat la tipul gospodăriei casnice, peste o treime din gospodăriile cu
copii şi migranţi constituie cuplurile familiale cu copii, ponderea acestora fiind în creştere în
ultimii cinci ani (figura 26). Întrucât migraţia duce deseori şi la destrămarea familiilor, aceasta
completează factorii catalizatori ai devierilor compor tamentale şi psihice ale minorului. 59
Figura 26. Profilul gospodăriilor cu copii şi migranţi (în %) Sursa: Cercetarea bugetelor
gospodăriilor casnice. BNS, 2007, 2008, 2009. Situaţia copiilor în Republica Moldova în anul
2010. BNS, 2011. // www.statistica.md În contex tul celor examinate, remarcăm şi ponderea
înaltă a migranţilor de muncă, având cel puţin un copil de vârstă preşcolară care rămâne în
afara grijilor educaţionale părinteşti şi a armoniei spirituale familiale. Şi aceasta cu atât mai
mult, cu cât educarea la vârsta timpurie a copilului este o premisă a socializării primare
pozitive şi a evoluţiei unei generaţii sănătoase moral. Analiza comparativă a rezultatelor
Anchetei For ţei de Muncă pentru patru ani (2007-2010) şi a datelor disponibile prezentate de
BNS evidenţiază că în medie pe anii evaluaţi fiecare a cincea persoană în vârstă de 20-49 de
ani, declarată plecată la lucru peste hotare, are cel puţin un copil de vârstă preşcolară (tabelul
7). Tabelul 7. Persoane în vârstă de 20-49 de ani declarate plecate la lucru peste hotare, care
au cel puţin un copil de vârstă preşcolară, anii 2007-2010 2007 2008 2009 2010 TOTAL
migranţi în vârstă de 20-49 de ani (mii persoane) 335,6 268 250 265,7 Persoane care au cel
30
puţin un copil de vârstă preşcolară (mii persoane) 58,9 55,6 48,9 36,6 dintre care (în %):
bărbaţi 76,4 76,6 73,6 74,0 femei 23,6 23,4 26,4 26,0 urban 30,4 31,5 29,0 22,7 rural 69,6
68,3 71,0 77,3 Sursa: Datele Biroului Naţional de Statistică // Forţa de muncă şi şomajul în
Republica Moldova. BNS, Chişinău, 2008; 2009; 2010. Distribuţia gospodăriilor cu copii,
2006-2010 Distribuţia gospodăriilor cu migranţi, după numărul de copii în gospodărie
Distribuţia gospodăriilor cu copii şi migranţi, după tipul gospodăriei 78.4 52.4 45.3 50.5 48.9
52 35.3 41.6 38.4 39.3 38.2 12.3 13.1 11.1 11.8 9.8 3şimaimulţicopii 2copii 1copil 32.5 35.2
34.6 34.5 38.2 67 64.2 64.7 64.9 61.1 2006 2007 2008 2009 2010 Altegospodării cucopii
Părintesingur cucopii 22.4 23.5 25.5 20.1 21.6 77.6 76.5 74.5 79.9 78.4 0 10 20 30 40 50 60
70 80 90 100 2006 2007 2008 2009 2010 Gospodării cucopii şi fărămigranți Gospodării
cucopii şi migranţi 2006 2007 2008 2009 2010 0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100 60
FENOMENUL DELINCVENŢEI JUVENILE ÎN REPUBLICA MOLDOVA Circa 2/3 din
această categorie de migranţi sunt din mediul rural, iar 3/4 constituie bărbaţii. Alarmant este
faptul că, indiferent de reşedinţă sau sex, marea majoritate a migranţilor de muncă, cu cel
puţin un copil de vârstă preşcolară, au o familie întemeiată, conform stării civile practic 99 la
sută sunt persoane căsătorite. Carenţele educative devin şi mai evidente în lipsa implicării
materne în creşterea şi dezvoltarea zilnică a preşcolarului, iar riscurile ulterioare ale devierii
compor tamentale a copilului sunt probabile pe măsura absenţei îndelungate a mamei. În
această ordine de idei, din datele statistice oficiale deducem că incidenţa migraţiei femeilor
care au cel puţin un copil de vârstă preşcolară este semnificativ mai mare în sate (cota atinsă
în anul 2010 fiind de 27,6%) decât în oraşe (19,3%) şi prezintă o creştere continuă în mediul
rural. Dacă migraţia pentru muncă este direct afectată de cauzele imediate (dorinţa părinţilor
de a obţine venituri mai bune pentru ameliorarea statusului material şi economic al familiei),
fenomenul „copiilor singuri acasă”, numiţi şi „or fani sociali” sau „or fani ai migraţiei” este
mai degrabă influenţat de cauzele subiacente, care se referă, pe de o par te, la ser viciile
sociale de bază, iar pe de altă par te, la cunoştinţele vagi, atitudinile şi practicile atât ale
familiilor, cât şi ale comunităţii cu privire la fenomen şi la drepturile copiilor. Deşi estimările
oficiale privind numărul real al copiilor care cresc fără unul sau ambii părinţi, ca urmare a
migraţiei de muncă, sunt sporadice, nesistematice şi probabilistice, la scară naţională, potrivit
datelor Ministerului Educaţiei şi ale consiliilor pentru protecţia drepturilor copilului, efectivul
copiilor de vârstă şcolară (7-18 ani) afectaţi de migraţia părinţilor este în creştere în ultimii ani
(figura 27). La finele trimestrului I al anului 2010 estimările oficiale arătau că din numărul
total de copii de vârstă şcolară (7- 18 ani) circa 84.207 minori erau fără supravegherea
părinţilor. Dintre aceştia, în medie anual la 1/3 ambii părinţi sunt migranţi de muncă în afara
ţării, iar 2/3 sunt copii care au cel puţin un părinte plecat. În anul 2009, ponderea copiilor de
vârstă şcolară, care aveau cel puţin un părinte migrant de muncă, a cuprins deja o treime din
totalul elevilor. Figura 27. Copii de vârstă şcolară (7-18 ani) ai căror părinţi sunt plecaţi la
muncă peste hotare Sursa: Conform datelor Ministerului Educaţiei al Republicii Moldova şi
ale Biroului Naţional de Statistică. 0 5 10 15 20 25 30 35 0 20 40 60 80 100 120 140 160
2005 2006 2007 2008 2009 2010, tr.I % Copiidevârstăşcolarăcareaucelpuţin unpărinteplecat
lamuncăpestehotare, miipersoane Pondereaacestoraînnumărul total deelevi, % 61 Fără o
specificare a categoriei de vârstă, potrivit declaraţiilor oficiale, în primul semestru al anului
2011 se estima cifra de circa 150 de mii de copii care au cel puţin un părinte plecat la muncă
peste hotare, totuși autorităţile presupunând că numărul real este cu mult mai mare [1].
Evident, numărul oficial al copiilor „or fani ai migraţiei” este subevaluat. Dificultatea analizei

31
şi estimării complexe şi reale a fenomenului este dublată de lipsa datelor veridice, sistematice
şi recente, fapt determinat de mecanisme de monitorizare slab dezvoltate, în special la nivel
local. Or, în procesul de identificare a „copiilor singuri acasă” atât părinţii, cât şi autorităţile
au anumite responsabilităţi. De obicei, însă, în lipsa cunoştinţelor necesare, părinţii deseori nu
declară intenţia lor de a emigra nici autorităţilor sociale locale, nici altor instituţii, cum ar fi
şcoala, iar autorităţile, la rândul lor, duc lipsa mecanismelor necesare pentru asigurarea
informării şi furnizării de date. Revenind la datele oficiale, conform Ministerului Educaţiei, la
01.04.2010, media estimată pe republică arăta că din totalul copiilor de vârstă şcolară (7-18
ani) 12,2% au rămas fără supravegherea unuia sau a ambilor părinţi. Acest indice este relativ
mai mare în sudul republicii (13,2%) comparativ cu centrul (12,1%) şi nordul ţării (11,7%).
Totodată, din totalul copiilor rămaşi fără supravegherea părinţilor ca rezultat al migraţiei de
muncă cea mai mare cotă revine centrului, circa 41,4%, comparativ cu nordul – 35,7% şi
sudul republicii – 22,9% (figura 28). Figura 28. Repartizarea copiilor rămaşi fără
supravegherea părinţilor ca rezultat al migraţiei, pe zone economico-geografice, la 01.04.2010
Sursa: Calculele autorului în baza datelor Ministerului Educaţiei al RM. Evaluarea teritorială
a fenomenului migraţiei de muncă a părinţilor scoate în evidenţă faptul că întreg teritoriul
republicii este afectat. Cu excepţia municipiului Chişinău, care se diferenţiază prin cele mai
mici valori înregistrate – circa 3% din copii rămânând cel puţin fără supravegherea unui
părinte – situaţia la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale este dramatică (figura 29).
Prezentarea succintă a datelor existente evidenţiază situaţia deloc prielnică pentru dezvoltarea
atât 35.7 36.9 33.6 41.4 39.1 45.7 22.9 24.0 20.8 0 10 20 30 40 50 Totalcopii rămaşi fără
supraveghereapărinţilor Copii rămaşi fărăunpărinte Copii rămaşi fărăambiipărinţi NORD
CENTRU SUD 62 FENOMENUL DELINCVENŢEI JUVENILE ÎN REPUBLICA
MOLDOVA 1 5 0 0 15 20 25 0% 20% 40% 60% 80% 100% i n e r o p s i N ă d oV n af e t Ş
a i h c o r D a g n u L - âr d a i C a i l ş i m i C i n a c ş â R i t ş e n e l eT i n e h g n U a v o e
LanizeRrimetnaCioNiinenAinedolGieregnâSaţincOineşuăCit
ş e c n â H M R l a t oT a c s a e b a r a s a B i n e v o l a I i n e ş u d n o D i t ş e r o l F a c o r
o S i ş a r ă l ă C i t ş e l ă F i n e c i r B a i l c a r aT i n e ş ă r t S l u h a C ţ e n i d E i r a s ă b
u D i e h r O i t ş e n ă d l o Ş i ţ l ă B . m i n e l u i r C i t ş e n ă c l uV u ă n i ş i h C . m
Fărăsupraveghereaambilorpărinţi Fărăsupraveghereaunuipărinte Totalcopii rămaşi
fărăsupraveghereapărinţilor (axadindreapta) i n a 8 1 - 7 e d r olii p o c l u l a t o t ni d %
Figura 29. Ponderea copiilor de vârstă şcolară rămaşi fără supravegherea părinţilor, în profil
teritorial la data de 01.04.2010 Sursa: Calculele autorului efectuate în baza datelor oficiale ale
Ministerului Educaţiei al RM. 63 a unei familii sănătoase, cât şi a copilului. Şi dacă în
majoritatea localităţilor un sprijin socio-psihologic pentru copii este faptul că rămân în
supravegherea cel puţin a unui părinte, o analiză mai complexă trage un semnal de alarmă
privind evoluţia fenomenului migraţiei de muncă a părinţilor şi riscurile pe care le provoacă în
defavoarea propriilor copii. Or, la nivelul multor raioane, astăzi se constată o pondere înaltă a
copiilor rămaşi fără supravegherea ambilor părinţi. Astfel, situaţia este deosebit de
îngrijorătoare în centrul şi sudul republicii – Anenii Noi, Cimişlia şi Teleneşti, unde peste trei
pătrimi din copii au rămas fără supravegherea ambilor părinţi, ca rezultat al migraţiei de
muncă. Un alt grup de localităţi, precum Orhei, Donduşeni, Şoldăneşti, Sângerei şi
Vulcăneşti, înregistrează fiecare, în medie, o cotă de 50% din totalul copiilor rămaşi fără
îngrijirea cel puţin a unui părinte. În 14 unităţi administrative, efectivul copiilor rămaşi fără
ambii părinţi oscilează între 30% și 40%. Până în prezent, condiţiile de viaţă ale copiilor

32
rămaşi fără îngrijire părintească sunt sub un semn de întrebare, deşi primele date referitoare la
situaţia acestora au fost colectate la nivel naţional în anii 2004-2005. De regulă, copiii sunt
lăsaţi în grija rudelor apropiate, în special a bunicilor sau a vecinilor, ceea ce nu compensează
dragostea, afecţiunea şi sprijinul necesar în dezvoltarea, socializarea şi integrarea lor. Un
argument ce completează gravitatea acestui fenomen în Republica Moldova îl prezintă situaţia
în care, în dinamica ultimilor zece ani, practic anual are loc majorarea numărului de copii luaţi
la evidenţă de organele tutelare, cauza principală fiind plecarea la muncă peste hotare a
părinţilor. Astfel, din anul 1996 până în anul 2008, numărul copiilor tutelaţi a crescut cu
33,4%. Totodată, potrivit datelor MMPSF, la data de 31 decembrie 2010, la evidenţa
organelor de resor t se aflau circa 15 mii de copii rămaşi fără îngrijire părintească, dintre care
peste 10 mii de copii au fost plasaţi în ser viciile de tip familial. De altfel, cercetările
autohtone (HelpAge International, 2010; MMPSF, 2011) relevă rolul ex trem de impor tant al
persoanelor în etate în suplinirea părinţilor plecaţi temporar peste hotare, a responsabilităţilor
şi obligaţiilor acestora. Datele denotă că pe întregul subeşantion al gospodăriilor cu multe
generaţii cu membri ai familiei plecaţi la lucru peste hotare, în 45,1% din cazuri copiii sunt în
grija părintelui rămas în ţară, iar în 51,3% copiii rămân în grija unei persoane în etate
(bunică/bunic). Surprinzător este faptul că şi în cazurile în care unul dintre părinţi este
prezent, destul de mare este numărul gospodăriilor în care copiii rămân în responsabilitatea
bunicilor şi nu a părintelui aflat în ţară – 35,6%. De regulă, se întâmplă atunci când peste
hotare este plecată mama copiilor. În nouă din zece cazuri (91%) persoanele în etate suplinesc
funcţiile în lipsa ambilor părinţi plecaţi. Cu toate acestea, din numărul total de cazuri, tutela
sau curatela asupra copiilor o deţin doar persoanele din 34,7% de astfel de gospodării. În
majoritatea cazurilor, 2/3 din copii rămân în afara oricărei forme de protecţie. Aceasta implicit
conduce la riscuri suplimentare pentru copil, drepturile căruia nu pot fi protejate de îngrijitor
în mod legal. Complexitatea trăirilor prin care trec copiii lăsaţi acasă ca urmare a migraţiei
unuia sau a ambilor părinţi, amprentele acestora asupra integrităţii psiho-morale şi sociale a
minorului, precum şi riscurile compor tamentale predelincvente imediate şi cele delincvente
de durată se reflectă deja în statistica infracţională (figura 30). Astfel, dacă ne referim la
statutul social al minorilor implicaţi în săvârşirea infracţiunilor, conform datelor organelor de
ordine se evidenţiază că un sfer t din subiecţii culpabili sunt din categoria celor rămaşi fără
îngrijirea unuia sau a ambilor părinţi. Dintre aceştia, fiecare al patrulea are ambii părinţi
plecaţi, propor ţie ce se arată a fi în creştere în prima jumătate a anului 2011 în comparaţie cu
anul 2010. 64 FENOMENUL DELINCVENŢEI JUVENILE ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Figura 30. Statutul social al minorilor implicaţi în săvârşirea infracţiunilor pentru anul 2010 şi
pentru I-a jum. 2011 (în %) Sursa: Calculele autorului în baza datelor Ministerului Afacerilor
Interne al RM din Nota informativă cu privire la starea delincvenţei juvenile şi activitatea
serviciilor minori în perioada de 6 luni ale anului 2011 // www.mai.md/content/8656; în
perioada de 12 luni ale anului 2010 // www.mai.md/content/7007 Rezultatele empirice ale
studiului de asemenea semnalează consecvenţa mutaţiilor comportamentale în rândul
minorilor, ca urmare a migraţiei de muncă a unuia sau a ambilor părinţi. Rezumând rezultatele
inter viurilor cu exper ţii, constatăm că un sfer t dintre specialiştii inter vievaţi indică migraţia
părinţilor peste hotare drept o par ticularitate ce caracterizează delincvenţa juvenilă în prezent
în RM. În delimitarea cauzelor determinante în comiterea infracţiunilor de către minori marea
majoritate (circa 3/4) plasează pe primul loc „absenţa unuia sau a ambilor părinţi ca rezultat al
migraţiei de muncă”. Fiecare al şaselea exper t din cei inter vievaţi în experienţa sa

33
profesională a întâlnit cazuri când copilul cu manifestări compor tamentale delincvente
provenea dintr- o familie cu părinţi plecaţi peste hotare. Așadar, în rapor t cu situaţia pentru
ultimul an de activitate, fiecare al doilea exper t a afirmat că a avut în medie cel puţin 4
minori cu un părinte în afara ţării, iar fiecare al cincilea specialist – cel puţin câte 3 minori cu
ambii părinţi plecaţi. Reflectând asupra par ticularităţilor devierilor compor tamentale ale
copiilor „rămaşi singuri acasă”, specialiştii indică îndeosebi conduitele parazitare „consumul
de alcool, droguri, ţigări/desfrânarea”, precum şi „abandonarea şcolii/a domiciliului”,
„vagabondajul” (câte 1/4 dintre exper ţii inter vievaţi). Por tretul psihosocial al acestor minori
se caracterizează, potrivit exper ţilor inter vievaţi, prin „egocentrism şi agresivitate compor
tamentală”, „iresponsabilitate” şi „lipsa educaţiei şi a valorilor”. Marea majoritate a
specialiştilor a subliniat că principalele fapte ilicite pe care le comit aceşti minori sunt fur
turile, jafurile şi tâlhăriile. Studiul reflectă incidenţa mare a subiecţilor care au părinţi plecaţi
peste hotare. Fiecare al treilea dintre minorii delincvenţi inter vievaţi a indicat că are sau a
avut în ultimii 3 ani părinte/părinţi la muncă în afara ţării. Fiecare al şaptelea avea unul sau
ambii părinţi migranţi, la momentul interviului (figura 31). 40% 8% 22% 25,7%
Familiivulnerabile Familii cumulți copii Familii monoparentale Instituţii rezidenţiale Rămaşi
fărăîngrijireaunuiasauambilorpărinţi (caurmareamigraţieidemuncă) 38,8% 10% 24% 2,5% 1%
0,3% 24% Familiivulnerabile Familii cumulţi copii Familii monoparentale Instituţii
rezidenţiale Centrudeplasament Casedetipfamilie Rămaşi fărăîngrijireaunuiasauambilorpărinţi
(caurmareamigraţieidemuncă) 4% Anul 2010 I-a jum. 2011 65 Figura 31. Ponderea
respondenţilor minori cu părinţi migranţi De regulă, jumătate din minorii aflaţi în astfel de
situaţii erau în grija părintelui rămas acasă, iar fiecare al treilea – în grija bunelului şi/sau a
bunicii (figura 32). Un sfer t dintre minori nu au fost de acord cu decizia părintelui/părinţilor
de a fi lăsaţi în grija persoanei indicate. Cu toate acestea, în mare par te alături de persoana
îngrijitoare, indiferent cine era aceasta, minorii se simţeau protejaţi şi erau în relaţii bune sau
foar te bune. Totuşi, se evidenţiază că în cazul copiilor aflaţi în locurile de detenţie la
momentul inter viului, în rapor t cu respondenţii aflaţi în liber tate, sentimentul de nesiguranţă
resimţit alături de îngrijitor era mai intens, dar şi cel de liber tate obținut în urma plecării
părinţilor. În această categorie de minori s-a constatat ponderea relativ mai mare a celor aflaţi
în grija bunicilor, fraţilor sau a altor persoane. Par ticularităţile sentimentale similare sunt mai
evidenţiate şi în cazul respondenţilor adolescenţi în vârstă de 16-17 ani, precum şi al celor din
mediul urban. Figura 32. Persoanele responsabile de minori în lipsa părintelui/părinţilor
migranţi Deliberând asupra situaţiei copiilor aflaţi în dificultate ca urmare a plecării părinţilor
la muncă peste hotare, atât în cadrul interviurilor individuale, cât şi în cadrul discuţiilor focus-
grup realizate cu asistenţii şi lucrătorii sociali comunitari, experţii au indicat importanţa
incontestabilă a prezenţei părinţilor în dezvoltarea şi 8% 11% 64% 17% Mama 6% 18% 45%
31% Tata Da, lucreazăînprezent Da,alucrat înultimii3ani Nu(saualucrat cu mult timpînurmă)
NR Da, lucreazăînprezent Da,alucrat înultimii3ani Nu(saualucrat cu mult timpînurmă) NR
45,5 33,3 6,1 6,1 3,0 3,0 3,0 0% 10% 20% 30% 40% 50% Îngrijaunuiadinpărinţi
carenuestepestehotare Îngrijabunelului/bunicii Îngrijaunui frate/soră minor Lainternat
Îngrijaunui frate/soră major Îngrijarudelorcarenulocuiesc cunoi Îngrijanimănui, suntmareşi
îmiportsingurdegrijă 66 FENOMENUL DELINCVENŢEI JUVENILE ÎN REPUBLICA
MOLDOVA educaţia copilului, indiferent de calitatea relaţiilor şi de gradul de rudenie al
îngrijitorului cu care acesta rămâne: „...Totuşi, părinţii nu trebuie să-și lase copiii cu bunicii.
Bunica-i dă o educaţie, dar părinţii alta. Este o dragoste între fiică şi mamă, spre exemplu, şi o

34
dragoste apar te între bunică şi nepoată. Acum se simte diferenţa între copii. Nu trebuie despăr
ţiți copiii de părinţi”. (FG_LS_1); „Se schimbă educaţia copiilor care sunt lăsaţi sub tutela
bătrânilor. Nu ascultă de bunici, nu au nici frică, nici ruşine. Consumă băuturi alcoolice. Se
bazează că părinţii le vor trimite bani şi de aceea nu ascultă de bunici”. (FG_AS_2);
„Dragostea de mamă n- o schimbă şi n- o înlocuieşte nimeni, nici bunelul, nici bunica, nici
străbunelul... Aşa este situaţia, părinţii sunt nevoiţi să plece şi să-i lase cu bunicii, dar copiii
sunt traumaţi pe viaţă... fiindcă în perioada de adolescenţă este foar te greu, concepţiile sunt
diferite. Ceea ce o să le dea părinţii, bunicii niciodată n-o să le dea”. (FG_PO_3). În
majoritatea cazurilor, inter vievaţii au accentuat un punct comun – lipsa supravegherii
copilului, inclusiv în timpul său liber, de către părinte, acesta fiind plecat peste hotare, precum
şi absenţa unei ocupaţii compor tă un risc sporit pentru dezvoltarea conduitelor deviante în
rândul minorilor „orfani ai migraţiei”: „...să analizăm altfel, dacă ar fi cu părinţii, mama sau
tata i- ar citi o car te, ar ieşi la plimbare, ... ar fi o altă atitudine. Dar aşa, când rămâne cu
bunica, ea este bucuroasă dacă nepotul a mâncat, are haine curate şi l- a trimis la şcoală. Dar
ce face el la şcoală, cu ce se ocupă, nimeni nu ştie şi nici nu se interesează. De aceea la noi au
apărut aşa de mulţi narcomani şi tâlhari”. (FG_PO_3); „Migraţia a avut un efect mai mult
negativ decât pozitiv, fiindcă multe familii s- au distrus, mulţi copii lăsaţi fără o educaţie şi
fără dragostea părintească deplină sunt într- o situaţie foar te grea”. (FG_AS_2). Se
conturează, de asemenea, că absenţa îndelungată a părintelui/părinţilor completează factorii ce
caracterizează profilul familial al gospodăriilor cu copii şi migranţi, indicând direct spre
deficienţe compor tamentale ulterioare ale generaţiei tinere. Astfel, părintele/părinţii fiecărui
al doilea respondent dintr-o familie cu migranţi lipsea/u de un an şi mai mult. Cea mai mare
parte a minorilor care au comis repetat fapte ilicite, cinci din şase subiecţi, aveau de un an şi
mai mult cel puţin un părinte plecat. Rapor taţi şi la tipul faptei comise, se evidenţiază că în
medie fiecare al cincilea minor, culpabil de o infracţiune sau alta, avea părintele lipsă mai
mult de un an. Studiul denotă că ponderea unor astfel de cazuri este relativ mai mare în rândul
minorilor care la momentul inter vievării deja se aflau în penitenciare, aceasta demonstrând de
fapt probabilitatea dezvoltării conduitei deviante a copiilor lăsaţi timp îndelungat fără
supravegherea părinţilor şi, respectiv, săvârşirea acţiunilor ilicite, inclusiv a celor grave,
pasibile de privare de liber tate. Putem constata că situaţia se anunță a fi alarmantă pentru
viitor odată ce, la scară generală, studiile naţionale actuale arată că în cazul a o treime din
copii durata medie a absenţei părinţilor ca urmare a migraţiei este de un an şi mai mult. Cer t
este faptul că în perioada formării personalităţii este imperativă par ticiparea nemijlocită a
părinţilor la procesul de educaţie a copiilor. În cazul copiilor cu părinţi migranţi, cel puţin
comunicarea zilnică despre problemele cu care se confruntă minorul rămas fără supraveghere,
dar şi gradul de înţelegere a acestora de către părinte pot asigura o coeziune mai strânsă a
relaţiilor, pe de o par te, şi o atenuare a dificultăţilor apărute pentru copilul rămas acasă, pe de
altă par te. În rândul minorilor inter vievaţi în cadrul cercetării, legătura cu părintele/părinţii
aflaţi peste hotare era menţinută, de regulă, prin intermediul telefonului zilnic sau săptămânal
de fiecare al treilea copil. Frecvenţa comunicării este diferită în funcţie de părintele plecat,
două treimi din subiecţi discutând zilnic cu mama migrantă şi semnificativ mai rar cu tatăl
migrant; în funcţie de mediul de reşedinţă, cei de la sate având un contact comunicativ mai
frecvent în rapor t cu minorii din mediul urban. 67 Literatura de specialitate elucidează că
lipsa unui părinte sau a ambilor determină apariţia carenţelor afective relative, relaţiile
părinţilor cu copilul fiind rare, provizoriu rupte. Efectele carenţei afective sunt cu atât mai

35
grave şi mai ireversibile, cu cât mai mică este vârsta copiilor atunci când părinții pleacă. De
altfel, în cadrul studiului cu minorii delincvenţi s-a constatat că intensitatea discuţiilor cu
părintele/părinţii plecaţi este sau a fost semnificativ mai mică pentru minorii care la momentul
inter viului deja se aflau în locurile de detenţie, aceştia în schimb indicând o frecvenţă mai
înaltă a „comunicării” prin banii primiţi lunar şi chiar săptămânal, precum şi prin diverse
colete transmise de către părintele migrant. Deşi conform percepției generale a populaţiei
situaţia copiilor migranţilor s-ar îmbunătăţi semnificativ odată cu transferul banilor acasă de
către părinţi, studiile autohtone realizate nu cer tifică o creştere considerabilă a nivelului de
trai al copiilor. Estimările pe baza CBGC 2006-2010 [7] arată că nivelul sărăciei copiilor cu
cel puțin un părinte plecat peste hotare este de 2,7 ori mai mic decât în cazul copiilor cu
părinții prezenți în gospodărie (figura 33). Cu toate acestea, după cum am menţionat,
consecinţele pentru copiii lăsaţi acasă în grija unui singur părinte, a familiei ex tinse sau a
bunicilor sunt grave, întrucât nu pot fi compensate costurile emoţionale şi riscurile sociale pe
care le generează despăr ţirea copiilor de părinţii plecaţi peste hotare. Mai mult, deși datele
obiective atestă îmbunătăţirea standardelor de viaţă în cadrul gospodăriilor dependente de
emigranţi, în par ticular în localităţile rurale, conform indicatorilor ce se referă la gradul de
sărăcie al copiilor, creşterea economică înregistrată în perioada ultimilor zece ani nu a avut un
impact pozitiv deosebit asupra lor. Figura 33. Ponderea gospodăriilor sub pragul sărăciei
absolute (în %) Sursa: Abordări ale excluziunii sociale în Republica Moldova. Aspecte
metodologice şi analitice. BNS, Chişinău, 2010. În contex tul celor abordate, drept argument
sunt şi rezultatele studiului privind minorii aflaţi în conflict cu legea. Deşi majoritatea copiilor
inter vievaţi explică migraţia părinţilor la muncă peste hotare prin condiţiile materiale precare
şi lipsa locurilor de muncă în ţară, marea majoritate din cei cu părinţi migranţi au indicat că
viaţa lor nu s-a schimbat în bine după plecarea părinţilor, dimpotrivă, un sfer t din minori îşi
apreciază situaţia ca devenind „mai rea” şi „mult mai rea” (figura 34). Diferenţe semnificative
în rândul minorilor în funcţie de caracteristicile sociodemografice nu se atestă, cu toate
acestea copiii din mediul rural şi cei cu vârsta între 14 şi 15 ani într- o pondere mai mare
resimt starea lucrurilor ca fiind neschimbată sau mai rea. De menţionat că minorii care la
momentul inter viului se aflau în locurile de detenţie şi-au apreciat situaţia drept semnificativ
mai critică spre deosebire de respondenţii aflaţi în libertate, fiecare al treilea indicând că viaţa
lui a devenit mai rea sau mult mai rea. 18,6 15,3 31,9 27,2 28,6 20,8 0 5 10 15 20 25 30 35
2006 2007 2008 Gospodării cu migranţi Gospodării fără migranţi Decitul median al resurselor
copiilor sub 18 ani 68 FENOMENUL DELINCVENŢEI JUVENILE ÎN REPUBLICA
MOLDOVA Figura 34. Autoaprecieri privind viaţa după plecarea părintelui/părinţilor peste
hotare Evident, nesatisfacerea unei game de necesităţi specifice copiilor, cum ar fi cele de
securitate, afecţiune şi siguranţă, explică trăirile afective negative ale copiilor rămaşi singuri
ca rezultat al migraţiei. Schimbările ce se produc în dezvoltarea emoţională şi socială a
acestor copii au un impact enorm asupra cursului vieţii şi asupra situaţiei lor psihologice. La
scară naţională, mai multe cercetări calitative arată că minorii rămaşi „singuri acasă” din
cauza migraţiei părinţilor suferă de sărăcie emoţională, iar per formanţele lor şcolare sunt mai
joase. Totodată, circa două treimi din copiii cu părinţi migranţi evidenţiază că simt acut lipsa
dragostei părinteşti, precum şi a comunicării/discuţiilor cu părinţii. Sentimentul de singurătate
în absenţa unuia sau a ambilor părinţi devine problema majoră. Situaţia este resimţită mult
mai stresant în cazul lipsei pilonului emoţional din cadrul familiei – mama – şi ca rezultat al
multitudinii de sarcini ce cad pe umerii copiilor odată cu plecarea mamei. Aceşti copii sunt

36
frustraţi şi impuşi spre maturizare precoce, iar studiile recente, precum şi discuţiile tematice
cu exper ţii, atestă că există multe situaţii în care o asemenea maturizare este considerată de
către minori drept un moment potrivit pentru a încerca diverse compor tamente deviante.
Absenteismul şcolar, care are un caracter specific în Moldova, vine ca o primă reflectare a
riscurilor compor tamentale predelincvente ale copiilor, impuse de plecarea la muncă peste
hotare a unuia sau a ambilor părinţi. Deşi statistic numărul copiilor care nu frecventează deloc
şcoala este redus, numărul celor care frecventează rar şcoala este mare. Un studiu realizat în
128 de localităţi rurale din Republica Moldova (Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, 2007) atestă
că în topul principalelor cauze ale nefrecventării şcolii este faptul că părinţii sunt plecaţi şi că
neglijează educaţia copiilor (35,1%). Reflectând asupra rezultatelor studiului efectuat cu
subiecţii minori aflaţi în conflict cu legea, constatăm că anume carenţele afective şi erorile în
educație cauzate de migraţia de muncă a părinţilor sunt un indicator direct al schimbărilor
comportamentale ale copilului, lipsa controlului din partea maturilor facilitând devierile
comportamentale morale şi valorice (figura 35). Practic fiecare al doilea minor inter vievat a
indicat că după plecarea părintelui/părinţilor se simte mai liber şi poate face ceea ce doreşte,
dar şi mai independent/de sine stătător. Aproape o treime dintre minori au fost copleşiţi de
multitudinea de sarcini şi griji cu care nu erau obişnuiţi în perioada în care părinţii se aflau
acasă. Ca urmare a absenţei unuia sau a ambilor părinţi plecați la muncă peste hotare, fiecare
al treilea minor a autoapreciat că a devenit mai dezordonat şi neascultător, mai mult de un sfer
t au început să fumeze şi/sau să obțină rezultate mai proaste la învăţătură, iar o par te din ei a
început să consume alcool. Se evidenţiază că autopercepţia sentimentului de independenţă
resimţit după migraţia părintelui/părinţilor, precum şi a timpului liber apărut, este mai intensă
în cazul respondenţilor urbani, pe când pentru restul poziţiilor valori semnificativ mai mari
înregistrează minorii din mediul rural, dar şi adolescenţii cu vârsta de 16-17 ani. Explicaţia
aces12% 12% 46% 27% 3% Mult mai rea Mai rea Nu s-a schimbat Maibună Mult maibună
69 tor deosebiri rezidă, în mare par te, în par ticularităţile vieţii de la oraş şi a celei de la sat,
opor tunităţile oferite în petrecerea timpului liber, acestea fiind, de regulă, nule în mediul
rural, precum şi în încărcătura casnică, mai mare pentru minorii de la sate. Figura 35.
Autopercepţiile minorilor intervievaţi privind schimbările comportamentale proprii după
plecarea părintelui/părinţilor la muncă peste hotare O particularitate sesizată, ce vine încă o
dată să accentueze rolul substanțial al familiei, în special al mamei, în dezvoltarea armonioasă
a copilului, este dezvăluită de respondenţii aflaţi la momentul inter viului în
penitenciar/izolator. Autoanalizându-se, aceştia au indicat, spre deosebire de cei aflaţi în liber
tate, frecvenţa semnificativă a tuturor schimbărilor compor tamentale inter venite ca urmare a
plecării unuia sau a ambilor părinţi peste hotare. Or, conform rezultatelor, se atestă că deşi, pe
de o par te, situaţia materială a copiilor se schimbă pozitiv, în special în urma plecării mamei,
pe de altă parte, în lipsa acesteia, se agravează considerabil devierile comportamentale
indicate de către minori: dezordonare şi neascultare, insuccese la învăţătură, consum frecvent
de alcool şi ţigări. Totodată, se constată că incidenţa comiterii pentru prima dată a faptelor
ilicite, printre minorii inter vievaţi, este semnificativ mai mare în cazul copiilor al căror
părinte plecat era mama, precum şi în cazul absenţei ambilor părinţi. Aproape 15% dintre
minorii care au comis fur turi aveau ambii părinţi plecaţi peste hotare, par ticularitate
înregistrată şi la trei din nouă minori culpabili de omor. Un detaliu impor tant ce se
evidențiază este că în cazul celor care au ca părinte migrant tatăl, incidenţa săvârşirii
infracţiunilor grave este mai mare. În baza studiului analitic prezentat, dar şi a rezultatelor

37
empirice obţinute nemijlocit de la minorii aflaţi în conflict cu legea, se constată impactul
profund al migraţiei de muncă în diminuarea funcţiei educative a familiei, riscurile latente şi
manifeste ale devierilor compor tamentale ale copiilor aflaţi în dificultate, ca urmare a
migraţiei cel puţin a unui părinte, dar şi consecinţele cu caracter ireversibil pentru dezvoltarea
armonioasă a unei generaţii. Evident, insuficienţa dezvoltării afective a copilului, asupra
căreia atenţionează majoritatea psihologilor, în cazul de faţă ca urmare a migraţiei părinţilor,
poate provoca instabilitate emoţională, evaluări neadecvate ale sinelui şi mediului ambiant,
imaturitate sentimentală, precum şi tulburări caracteriale al căror rezultat este controlul
insuficient al compor tamentului, opoziţia şi negarea normativităţii sociale, egocentrismul,
agresivitatea, deformările nevoilor, dorinţa unor graţieri fără depunerea de efor t adecvat.
Copiii învaţă compor tamentele din mediile în care trăiesc, iar acestea sunt private de
afecţiune parentală şi patternuri educaţionale. 42,4 39,4 30,3 30,3 27,3 24,2 24,2 9,1 6,1 0%
10% 20% 30% 40% 50% Măsimt mai liber/pot faceceea ce-midoresc Amdevenit mai
independent /de sinestătător Ammai multegriji caînainte(îngrijireafraţilor, lucrul în gospod.
etc.) Amdevenit maidezordonat şineascultător Amînceput săfumez Ammai mult timpliber
Obțin rezultatemaiproastelaînvăţătură Amînceput săconsumialcool Măîmbolnăvesc mai des
70 FENOMENUL DELINCVENŢEI JUVENILE ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Complexitatea implicaţiilor, a consecinţelor, precum şi dinamica riscurilor la care sunt expuşi
copiii lăsaţi acasă de părinţi ca rezultat al migraţiei, cer soluţii coordonate şi eficiente. Aceasta
devine o provocare nu doar pentru autorităţi, ci şi pentru societatea civilă, reprezentată de
ansamblul de organizaţii neguvernamentale implicate într-un fel sau altul în analiza
fenomenului sau în intervenţii directe în sprijinul copiilor afectaţi. Pe plan internaţional,
această categorie de copii a fost semnalată destul de târziu, abia în anul 2009 de Rapor torul
Special al Naţiunilor Unite privind Drepturile Migranţilor. La nivel naţional, prin Hotărârea
Guvernului Republicii Moldova nr. 450 din 2 iunie 2010 a fost aprobat Planul naţional de
acţiuni cu privire la protecţia copiilor rămaşi fără îngrijirea părinţilor pentru anii 2010-2011,
care prevede dezvoltarea, implementarea şi monitorizarea diverselor acțiuni de identificare şi
de protecţie a acestei categorii de copii în scopul asigurării respectării drepturilor lor,
intensificării măsurilor de prevenire a fenomenului, asigurării condiţiilor optime pentru
dezvoltarea multilaterală a copiilor. Deocamdată, acţiunile în domeniu rămân a fi sporadice
ori rezumându-se, în mare par te, la colectarea datelor statistice şi efectuarea studiilor analitice
asupra fenomenului. Menţionăm că o acţiune impor tantă, planificată pentru anul 2012 de
către MMPSF, în scopul sistematizării datelor cu privire la numărul copiilor rămaşi fără
supraveghere, inclusiv ca urmare a migraţiei de muncă a părinţilor, este realizarea unui
recensământ al copiilor rămaşi fără îngrijire părintească. Imperativitatea acestuia în Republica
Moldova este incontestabilă, or, este evident faptul că la momentul actual statul nu dispune
nici de date complete şi nici de mecanisme reale de monitorizare şi evaluare a fenomenului.
Dincolo de cifrele ce reprezintă estimări naţionale asupra numărului de copii afectaţi de acest
fenomen, realitatea concretă a acestor copii reclamă formularea unor recomandări per tinente
care să conducă la implementarea efectivă a unor măsuri în beneficiul tuturor copiilor din
RM, în special al celor mai vulnerabili, marginalizaţi sau excluşi. În acest contex t, examinând
posibilele forme de responsabilizare a părinţilor/părintelui care pleacă la muncă în străinătate
şi îşi lasă copilul/copiii fără supraveghere, aceasta mărind riscul devierilor compor tamentale,
atât în cadrul inter viurilor, cât şi în urma discuţiilor focus- grup, exper ţii îşi axează
recomandările, în special, pe necesitatea aplicării unor pedepse (amendă sau chiar privare de

38
liber tate); plasarea oficială a copilului/copiilor sub tutela unei persoane responsabile;
intensificarea activităţii asistenţilor sociali privind controlul familiilor cu migranţi. Totodată,
se impune necesitatea unor acţiuni ce s-ar reflecta asupra întregii societăţi, precum ar fi
crearea condiţiilor de trai pentru populaţie şi dezvoltarea locurilor de muncă în ţară,
informarea sistematică despre riscurile devierilor comportamentale ale minorilor în urma
migraţiei părintelui/părinţilor, iar ca măsuri ex treme sunt enunţate „adoptarea unei legi ce ar
interzice plecarea peste hotare a părinţilor cu copii minori”, sau chiar „închiderea hotarelor”.
De regulă, instituţiile comunitare nu sunt preocupate de situaţia copiilor ai căror părinţi sunt
plecaţi peste hotare, iar ser viciile educaţionale oferite de şcoală şi cele pentru timpul liber
sunt puţinele care se adresează în special copiilor, indiferent de situaţia familială. Prevenirea
separării copilului de familie şi a efectelor migraţiei părinţilor asupra copilului aflat în stare de
vulnerabilitate trebuie să devină scopul imperativ al politicilor sociale, în special în domeniul
protecţiei copilului. Pe lângă măsurile speciale necesare privind securitatea socială a acestor
copii, dar şi cea naţională în ideea prevenirii efectelor care ar putea afecta dezvoltarea
armonioasă a noilor generaţii, este indicat ca toţi actorii – părinţi, autorităţi publice locale,
organizaţii ale societăţii civile, educatori şi profesori, vecini, rude, grup de prieteni – să fie
incluşi în aplicarea acestora.23

Factorii de risc pentru apariţia comportamentului deviant la copii Delincvenţa juvenilă este o
componentă a fenomenului criminalităţii, cu o identitate proprie conferită de categoria de
indivizi la care se referă. Particularitatea acestui segment infracţional este reflectată şi de
faptul că nu se suprapune pe evoluţia înregistrată de criminalitate în general, cauzele
generatoare fiind, de asemenea, diferite de situaţiile în care sunt implicate persoane adulte.
Delincvenţa juvenilă reprezintă ansamblul conduitelor copiilor aflaţi în conflict cu normele de
convieţuire socială, acceptate şi recunoscute în societate şi are motivaţii de ordin bio-psiho-
social. Principala cauză a apariţiei atitudinilor antisociale la copii o constituie influenţa
mediului social şi a proceselor psihice la nivelul conştiinţei individului. Un rol important îl au
şi împrejurările concrete de viaţă ale fiecărei persoane. În acest context, pentru a găsi cauzele
şi condiţiile care generează şi favorizează delincvenţa juvenilă, trebuie să pornim de la analiza
structurii interne a individului şi a factorilor externi. Personalitatea copilului începe să se
contureze după vârsta de 2 ani, vârstă la care acesta începe să perceapă şi să fie atent la ceea
ce se întâmplă în jurul său. Familia este prima care trebuie să vegheze la formarea şi
modelarea personalităţii copilului. În adolescenţă, continuă în ritm alert procesul de
desăvârşire a personalităţii individului. Apar aşa-numitele ,,crize” ale adolescenţei, în raport
cu situaţia familiei, cu societatea în care trăieşte copilul. În această perioadă, în care a crescut
capacitatea de abstractizare şi sinteză, când copilul devine puternic, capabil de 12 eforturi
mari, colectivul în care învaţă, grupul de prieteni îşi pun amprenta pe formarea personalităţii.
Tot acum, gândirea lui păstrează o doză mare de subiectivism, în această privinţă exemplul de
obiectivitate al părinţilor şi profesorilor fiind foarte important. În cazul în care copilul creşte şi
se dezvoltă în condiţii improprii de viaţă, într-o familie dezbinată, părinţi cu probleme
comportamentale, când este influenţat negativ de colegi, de prieteni etc., se creează premisele
unui comportament delincvent. Tulburările de comportament reprezintă una din cauzele de
natură bio-psihică ale delincvenţei juvenile. Aceste tulburări se pot manifesta prin
23
http://irp.md/uploads/files/2014-03/1394401249_cercetarea-fenomenul-delincventei-juvenile-final_2012.pdf
39
comportamente antisociale (agresivitate, vagabondaj, tentative suicidare etc.). Delincvenţa
juvenilă este determinată şi de imaturitatea afectivă, dezvoltarea dizarmonică a personalităţii.
Comportamentul antisocial la adulţi este anunţat de aceste tulburări din perioada copilăriei,
care se pot prezenta sub diverse forme: încăpăţânare, agresiune fizică, impulsivitate etc. De
asemenea, tulburările patologice de personalitate prezente în copilărie pot genera atitudini
delincvente. Fuga de acasă şi vagabondajul reprezintă alte două tulburări grave de
comportament care se asociază, de regulă, cu abandonarea şcolii şi cu alte tipuri de atitudini
negative. Fuga de acasă nu reprezintă o infracţiune, dar este un început de comportament
delincvent. Vagabondajul este o formă de fugă de acasă organizată, determinată, în special, de
o insatisfacţie faţă de mediul în care trăieşte copilul. Victime ale vagabondajului sunt adesea
copiii crescuţi în servicii de protecţie socială, dar şi din familiile legal constituite. În general,
sunt înclinaţi spre vagabondaj copiii cu o personalitate dizarmonică, cei care au suferit unele
modificări psihice în urma diverselor traume, a leziunilor şi infecţiilor cerebrale, copiii cu
afecţiuni psihice etc. Dintre factorii care conduc la aceste forme de manifestare
comportamentală, ar putea fi menţionaţi: spiritul de revoltă sau de aventură, dorinţa de
independenţă, plictiseala etc. 13 Vârsta. Unii autori consideră că există o strânsă relaţie între
vârstă şi comiterea unor fapte antisociale. Asfel, s-a constatat că cel mai mare număr de
infracţiuni este săvârşit de adolescenţi şi tineri. Carenţele de afectivitate. Reprezintă altă cauză
a delincvenţei juvenile, de natură psihologică. Astfel, majoritatea delincvenţilor copii provin
din familii dezorganizate sau din centre de plasament. Aceştia pot avea o personalitate
dizarmonică, din cauza lipsei afecţiunii. Un copil lipsit de căldura unei familii, de afectivitatea
celor din jur, nu va şti să dăruiască sentimente frumoase şi se va contura ca o personalitate
egocentrică, şi cu reacţii instinctive primare. Cauze de natură socială. Un psihic labil nu
constituie în sine o cauză a delincvenţei juvenile, decât dacă anumite cauze de mediu
favorizează acest lucru. Un copil cu un psihic sănătos, normal, poate ajunge la delincvenţă
dacă mediul social în care trăieşte este unul negativ. Între cauzele de ordin social care
generează delincvenţa juvenilă se desprind câteva: disfuncţii ale mediului familial; eşecul
şcolar şi inadaptarea şcolară; modele negative de comportament ale grupului de prieteni şi
ale modului de petrecere a timpului liber; alte cauze de natură socială. Disfuncţii ale
mediului familial. În familie, copilul îşi petrece cea mai mare parte din timp. Personalitatea în
formare a copilului este strict influenţată de modelul oferit de părinţi. Familia este prima care
pregăteşte copilul pentru viaţă; ea poate fi un mediu educativ pozitiv, sau dimpotrivă, poate
oferi copilului modele de deviaţii comportamentale. Delincvenţa juvenilă apare, de cele mai
multe ori, atunci când copilul sau adolescentul normal psihic, aflat sub influenţa atâtor factori,
este frustrat de suportul formativ şi de ambianţa afectiv-maturizantă a unei familii 14
armonioase. Disfuncţiile sistemului familial constituie cauza principală a comportamentului
deviant la copii. Pentru o dezvoltare psihică normală, copilul trebuie să aibă un sentiment de
siguranţă, necesar dezvoltării sale echilibrate. Acest sentiment depinde de următoarele
condiţii: protecţie împotriva loviturilor din afară, satisfacerea trebuinţelor elementare,
coerenţa şi stabilitatea cadrului de dezvoltare, sentimentul de a fi acceptat de ai săi etc. Eşecul
şcolar şi incapacitatea şcolară. Este o cauză a delincvenţei juvenile, care, în prezenţa altor
factori, face posibilă apariţia fenomenului de delincvenţă, dar este şi un efect al disfuncţiilor
psiho-sociale ale familiilor din care provin copiii. Intrarea în mediul şcolar, trecerea de la
afectivitatea manifestată în familie la rigorile şcolii, are adesea pentru copil semnificaţia şi
proporţiile unei adevărate crize. Felul în care copilul depăşeşte această criză depinde de
40
familie şi de cadrele didactice. Modele comportamentale negative ale grupului de prieteni şi
ale modului de petrecere a timpului liber. Prietenii, ca şi grupurile stradale, au reprezentat, în
multe cazuri, grupuri de socializare ,,negativă”, chiar de delincvenţă, pentru unii copii şi
tineri. Asemenea grupuri se pot orienta spre comiterea unor activităţi aflate la marginea
comportamentelor dezirabile social, ajungând la a comite infracţiuni. Şcoala are un rol foarte
important în modul de petrecere a timpului liber, prin acţiunile pe care le organizează, pe care
le propune elevilor. De asemenea, s-a constatat că există o legătură între nivelul de instruire şi
educaţie al elevilor şi modul de petrecere a timpului liber. Alte cauze de natură socială a)
Trecerea de la un tip de viaţă la altul, de la modul de existenţă rurală la cea urbană, poate
determina comportamente deviante. Astfel, s-a relevat faptul că, în condiţii de industrializare
şi urbanizare accelerată, unii indivizi nu reuşesc să se adapteze rapid la noua situaţie, ceea ce
conduce la apariţia unor disfuncţii în procesul de socializare. 15 b) În condiţiile actuale, are
loc o maturizare psihică timpurie a copilului, aflată adeseori în conflict cu întârzierea
maturizării sociale, care presupune prelungirea studiilor, întârzierea lansării în viaţa socială
activă. De multe ori, minorul, vrând să pară mai matur, încearcă să imite comportamentul
unor adulţi, pentru a fi considerat el însuşi adult şi, astfel, poate ajunge să comită acte
antisociale, infracţiuni, apreciind că în felul acesta îşi dovedeşte curajul şi maturitatea. c) O
altă cauză ar putea fi reprezentată de unele deficienţe în activitatea instituţiilor de control
social şi îndrumare educativă: organele judiciare, reprezentanţii instituţiilor de învăţământ, ai
serviciilor de asistenţă socială etc. Lipsa de operativitate, neînregistrarea tuturor situaţiilor
care impuneau luarea unor măsuri de protecţie specială, creează condiţii favorizante pentru
devianţa comportamentală a copilului. Astfel, în cazurile în care se dovedeşte că familia este
un mediu nociv pentru creşterea şi educarea copilului, serviciile de asistenţă socială trebuie să
acţioneze pentru scoaterea lui din acest areal şi încredinţarea unei instituţii de protecţie
specializată.24

CAPITOLUL III Rolul structurilor de asistenţă socială şi protecţie a copilului în gestionarea

comportamentelor deviante ale copiilor cu vârsta sub 14 ani. Repere practice 3.1. Structurile
de asistenţă socială şi protecţie a copilului Monitorizarea respectării principiilor şi drepturilor
stabilite de Legea nr. 272/2004, republicată şi de Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu
privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată, precum şi
coordonarea şi controlul activităţii de protecţie şi promovare a drepturilor copilului se
realizează de către Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice. În
cadrul acestui minister funcţionează, la nivel central, Autoritatea Naţională Pentru Protecţia
Drepturilor Copilului şi Adopţie. Aceasta monitorizează respectarea drepturilor tuturor
copiilor şi ia măsurile necesare pentru a contribui la crearea unei societăţi demne pentru copii,
implicând în acest proces autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, societatea civilă,
părinţii şi copiii. Apărarea drepturilor şi libertăţilor copilului în raporturile acestuia cu
autorităţile publice, cu scopul de a promova şi de a îmbunătăţi condiţia copilului, se realizează
şi prin instituţia Avocatul Poporului. 30 Instituţii şi servicii la nivel local Instituţia care are
atribuţii directe privind situaţia copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal
este Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului de la domiciliul copilului
sau în a cărei rază administrativ-teritorială a fost găsit copilul. Această instituţie funcţionează
24
file:///D:/Bli%C8%99ceac%20Cristina/Master/Teza%20de%20Master/manual-final-cu-coperti.pdf
41
în subordinea consiliului judeţean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului
Bucureşti şi poate propune, în funcţie de situaţia copilului care a săvârşit o faptă penală,
câteva măsuri speciale de protecţie prevăzute la art. 59 lit. a) şi c) în Legea nr. 272/2004,
respectiv: plasamentul şi supravegherea specializată. Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi
Protecţia Copilului exercită, în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului,
următoarele atribuţii principale: a) coordonează activităţile de asistenţă socială şi de protecţie
a familiei şi a drepturilor copilului la nivelul judeţului, respectiv al sectorului municipiului
Bucureşti; b) coordonează, la nivel judeţean, activităţile şi măsurile de implementare a
obiectivelor strategiei judeţene în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului; c)
asigură îndrumarea metodologică a activităţilor serviciilor publice de asistenţă socială; d)
asigură, la nivel judeţean, aplicarea unitară a prevederilor legislaţiei din domeniul protecţiei şi
promovării drepturilor copilului; e) monitorizează şi analizează respectarea drepturilor
copilului la nivelul judeţului/sectorului şi propune măsuri pentru situaţiile în care acestea sunt
încălcate; f) monitorizează activitatea autorizată prestată de copii în domeniile cultural,
artistic, sportiv, publicitar şi de modeling, în raza sa de competenţă teritorială; 31 g) solicită
informaţii şi documente, în condiţiile legii, de la orice persoană juridică publică sau privată
ori de la persoane fizice implicate în sfera sa de competenţă, acestea având obligaţia de a le
pune la dispoziţie în termen de 15 zile calendaristice de la data solicitării. Serviciile Publice
de Asistenţă Socială organizate la nivelul municipiilor şi oraşelor, precum şi persoanele cu
atribuţii de asistenţă socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale, urmăresc
evoluţia dezvoltării copilului şi modul în care părinţii acestuia îşi exercită drepturile şi îşi
îndeplinesc obligaţiile cu privire la copilul care a beneficiat de o măsură de protecţie specială
şi a fost reintegrat în familia sa; colaborează cu Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi
Protecţia Copilului în domeniul protecţiei copilului şi transmit acesteia toate datele şi
informaţiile solicitate din acest domeniu; întocmesc planul de servicii care are ca obiectiv
prevenirea separării copilului de părinţii săi şi îl pun în aplicare. Acest plan constituie baza
cererii de instituire a unei măsuri de protecţie specială a copilului de către Direcţia Generală
de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. La încetarea măsurilor de protecţie specială,
urmăresc evoluţia dezvoltării copilului, precum şi modul în care părinţii îşi exercită drepturile,
întocmind rapoarte lunare, pe o perioadă de minimum 6 luni. Comisia pentru Protecţia
Copilului – este un alt organ de specialitate al Consiliului Judeţean, fără personalitate juridică,
ce are activitate decizională în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului. În acest
sens, aceasta dispune una din măsurile speciale de protecţie, atunci când există acordul
părinţilor sau al altui reprezentant legal al copilului. (1) Comisia este alcătuită din 7 persoane
şi are următoarea componenţă: a) preşedinte – secretarul general al judeţului, respectiv
secretarul sectorului municipiului Bucureşti; 32 b) vicepreşedinte – directorul general al
Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. Acesta poate delega atribuţiile
care îi revin directorului general adjunct care coordonează activităţile de protecţie a
drepturilor copilului; c) 5 membri. (2) Membrii Comisiei sunt: a) un medic specialist pediatru,
desemnat de direcţia de sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti; b) un
psihopedagog cu experienţă în educaţia specială, desemnat de inspectoratul şcolar judeţean,
respectiv al municipiului Bucureşti; c) un reprezentant al inspectoratului teritorial de poliţie;
d) reprezentantul Agenţiei Judeţene pentru Plăţi şi Inspecţie Socială, respectiv a municipiului
Bucureşti, cu atribuţii în domeniul asistenţei sociale; e) un reprezentant al organismelor
private acreditate, propus de secretarul general al judeţului, respectiv al sectorului

42
municipiului Bucureşti. Comisia are ca atribuţii principale: a) stabilirea încadrării în grad de
handicap a copilului; b) pronunţarea, în condiţiile legii, cu privire la propunerile referitoare la
stabilirea unei măsuri de protecţie specială a copilului; c) soluţionarea cererilor privind
eliberarea atestatului de asistent maternal; d) alte atribuţii prevăzute de lege. Cazul deferit
Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului, de către procurorul care a
cercetat situaţia minorului, va fi supus atenţiei Comisiei pentru Protecţia 33 Copilului, care va
decide una dintre măsurile speciale de protecţie, dacă există acordul părinţilor exprimat în faţa
membrilor ce o compun. Şedinţele Comisiei pentru soluţionarea cazului unui minor au loc în
spaţii special amenajate, care asigură confidenţialitatea datelor şi a informaţiilor referitoare la
copil, respectarea demnităţii persoanelor care se prezintă în faţa Comisiei şi confidenţialitatea
dezbaterilor membrilor Comisiei. Soluţionarea cazului privind copilul cuprinde următoarele
etape: prezentarea datelor de identitate ale copilului şi ale persoanelor chemate/convocate în
faţa Comisiei pentru Protecţia Copilului pentru soluţionarea cazului; prezentarea raportului
de evaluare iniţială privind situaţia copilului, a propunerii motivate referitoare la stabilirea
unei măsuri de protecţie a copilului; menţionarea obligatorie a opiniei copilului faţă de
măsura propusă, incluzând date referitoare la vârsta copilului, gradul de maturitate şi
capacitatea acestuia de a-şi forma şi exprima o opinie. Soluţionarea unui asemenea caz se va
realiza în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării de către Direcţie a sesizării în
cadrul unor şedinţe1 . Imediat după primirea cererii de instituire a unei măsuri de protecţie
specială, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului are obligaţia de a
întocmi planul individualizat de protecţie. La stabilirea obiectivelor acestui plan individualizat
de protecţie se acordă prioritate reintegrării copilului în familie sau, dacă aceasta nu este
posibilă, plasamentului copilului în familia extinsă. Obiectivele planului se stabilesc după
consultarea obligatorie a părinţilor şi a membrilor familiei lărgite ce au putut fi identificaţi. 1
Şedinţele Comisiei nu sunt publice. 34 Este obligatorie prezentarea raportului referitor la
ancheta psihosocială a copilului de către specialistul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi
Protecţia Copilului care a instrumentat cauza şi a planului individualizat de protecţie (PIP2 ) –
Comisiei pentru Protecţia Copilului sau instanţei judecătoreşti. Documentul prin care se
realizează planificarea serviciilor, prestaţiilor şi măsurilor de protecţie specială a copilului, pe
baza evaluării psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în vederea integrării în societate – PIP
– este dezvoltat în programe de intervenţie specifică având obiective pe termen scurt, mediu şi
lung pentru următoarele aspecte: nevoile de sănătate şi promovare a sănătăţii; nevoile de
îngrijire, inclusiv de securitate şi promovare a bunăstării; nevoile fizice şi emoţionale;
nevoile educaţionale şi urmărirea obţinerii de rezultate şcolare corespunzătoare potenţialului
de dezvoltare a copilului; nevoile de petrecere a timpului liber, nevoile de socializare;
modalităţile de menţinere a legăturilor, după caz, cu părinţii, familia lărgită, prietenii şi cu
alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament; dezvoltarea deprinderilor
de viaţă independentă; posibilităţile de reintegrare în familie. Raportul psihosocial va
cuprinde date privind personalitatea, starea fizică şi mentală a copilului, antecedentele
acestuia, condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit, orice alte date referitoare la creşterea
şi la educarea copilului, care pot folosi 2 Documentul prin care se realizează planificarea
serviciilor, prestaţiilor şi măsurilor de protecţie specială a copilului, pe baza evaluării
psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în vederea integrării în societate. 35 Comisiei pentru
Protecţia Copilului în soluţionarea cauzei, în propunerea unei măsuri de protecţie specială a
copilului, în aflarea poziţiei acestuia cu privire la măsura propusă. Pe lângă aceste documente,
43
dosarul copilului va cuprinde, de asemenea, planul de servicii care a fost întocmit de serviciul
public de asistenţă socială, punctul de vedere al autorităţilor locale şi al structurilor
comunitare consultative în legătură cu necesitatea luării unei măsuri de protecţie specială.
Planul de servicii se întocmeşte şi se pune în aplicare de către serviciul public de asistenţă
socială, organizat la nivelul municipiilor şi oraşelor, precum şi de persoanele cu atribuţii de
asistenţă socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale din unitatea administrativ-
teritorială unde se află copilul, în urma evaluării situaţiei copilului şi a familiei acestuia. La
nivelul municipiului Bucureşti, întocmirea şi punerea în aplicare a planului se realizează de
către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului de la nivelul fiecărui sector.
Planul de servicii se aprobă prin dispoziţia primarului şi are ca obiectiv prevenirea abuzului,
neglijării, exploatării şi a oricăror forme de violenţă asupra copilului sau separarea acestuia de
familia sa. În acest scop, serviciul public de asistenţă socială ori, după caz, Direcţia Generală
de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului de la nivelul fiecărui sector al municipiului
Bucureşti are obligaţia de a oferi servicii şi prestaţii destinate menţinerii copilului în familie şi
de a sprijini accesul copilului şi al familiei sale la alte servicii. Planul de servicii poate avea ca
finalitate transmiterea către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului a
cererii de instituire a unei măsuri de protecţie specială a copilului, numai dacă, după acordarea
serviciilor prevăzute de acest plan, se constată că menţinerea copilului alături de părinţii săi
nu este posibilă. 36 3.2. Procedurile urmate de instanţă Dispoziţiile de soluţionare a cauzelor
privind stabilirea măsurilor de protecţie specială sunt prevăzute de Legea nr. 272/2004,
republicată, şi se completează cu cele ale Codului de procedură civilă. Tribunalul de la
domiciliul copilului sau tribunalul în a cărui circumscripţie teritorială a fost găsit copilul, dacă
domiciliul copilului nu este cunoscut (secţia civilă), decide una dintre măsurile speciale
menţionate la propunerea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului.
Instanţa va decide una dintre măsurile speciale de protecţie în locul Comisiei atunci când nu
există acordul părinţilor sau al altui reprezentant legal al copilului. În situaţia în care Direcţia
Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului are în evidenţa sa cazul unui copil care a
săvârşit o faptă penală, dar care nu răspunde penal şi nu dispune de acordul părinţilor în luarea
unei măsuri speciale de protecţie, va face o cerere la instanţa de judecată, respectiv la
Tribunal3 – Secţia pentru Cauze cu Minori şi de Familie pentru a dispune instituirea uneia
dintre ele. Instanţa de judecată trebuie să soluţioneze cazul în regim de urgenţă, cu citarea
reprezentantului legal al copilului şi a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia
Copilului, participarea procurorului fiind obligatorie. Termenele de judecată pentru cauzele cu
minori nu pot fi mai mari de 10 zile. Instanţa va audia obligatoriu copilul care a împlinit
vârsta de 10 ani, deoarece copilul are dreptul de a fi ascultat. Dacă instanţa apreciază că
audierea lui este necesară pentru soluţionarea cauzei, poate audia şi copilul care nu a împlinit
vârsta de 10 ani. Audierea are loc numai în camera de consiliu, în prezenţa 3Tribunalul de la
domiciliul copilului sau tribunalul în a cărui circumscripţie teritorială a fost găsit copilul, dacă
domiciliul copilului nu este cunoscut. 37 unui psiholog şi numai după o prealabilă pregătire a
copilului în acest sens. Este indicată prezenţa unei persoane de suport a copilului, la
momentul audierii sale. Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu
vârsta şi cu gradul său de maturitate. La momentul sesizării instanţei, dar şi pe parcursul
procesului, la solicitarea instanţei, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia
Copilului va întocmi şi prezenta raportul referitor la copil, care va cuprinde date privind:
personalitatea, starea fizică şi mentală; antecedentele sociomedicale şi educaţionale;
44
condiţiile în care copilul a fost crescut şi în care a trăit; propuneri privind persoana, familia
sau serviciul de tip rezidenţial în care ar putea fi plasat copilul; orice alte date referitoare la
creşterea şi educarea copilului, care pot servi soluţionării cauzei. Hotărârile prin care se
soluţionează fondul cauzei se pronunţă în ziua în care au luat sfârşit dezbaterile (pronunţarea
putând fi amânată cel mult 2 zile) şi sunt executorii şi definitive. Acestea pot fi atacate cu
recurs în termen de 10 zile de la data comunicării către părţile implicate. Părinţii care solicită
redarea exerciţiului deplin al drepturilor părinteşti beneficiază de asistenţă juridică gratuită, în
condiţiile legii. Poliţia, Parchetul, Serviciile de probaţiune au obligaţia de a acorda sprijinul
necesar, potrivit competenţelor ce le revin, serviciilor specializate destinate protecţiei
copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal, pentru desfăşurarea în bune
condiţii a activităţilor derulate de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia
Copilului. 38 3.3. Repere practice în intervenţia serviciilor de asistenţă socială Obiectivele
urmărite în acordarea de servicii copilului delincvent sunt: prevenirea şi combaterea repetării
acţiunilor sau comportamentelor deviante ale copiilor; educarea copiilor în spiritul
respectului faţă de lege şi faţă de valorile morale, în spiritul toleranţei, demnităţii şi
solidarităţii; încurajarea şi sprijinirea copiilor în evoluţia spre o viaţă responsabilă şi corectă;
responsabilizarea şi conştientizarea copiilor faţă de factorii ce le-ar putea periclita
dezvoltarea fizică şi morală; reintegrarea şcolară, familială ori socială a copilului; prevenirea
situaţiilor care favorizează infracţionalitatea; recuperarea şi reabilitarea copiilor
delincvenţi. În atingerea acestor obiective se vor organiza şedinţe periodice de consiliere
psihocomportamentală sau psihoterapie individuală ori derularea de programe de consiliere
individuală şi de grup cu beneficiarii. Categoriile de beneficiari ai serviciilor specializate:
copiii care au săvârşit o faptă penală şi nu răspund penal; familia naturală, extinsă ori
substitutivă, după caz, a copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal; alt
reprezentant legal al copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal;
comunitatea locală din care fac parte copiii; alte instituţii partenere (şcoala, unităţi sanitare
etc.). 39 Serviciile de care dispune Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia
Copilului şi care acoperă şi problematica copilului delincvent şi predelincvent sunt: servicii
de zi; servicii de tip familial; servicii de tip rezidenţial. Serviciile de zi sunt create pentru
a asigura menţinerea, refacerea şi dezvoltarea capacităţilor copilului şi ale părinţilor săi,
pentru depăşirea situaţiilor care ar putea determina separarea copilului de familia sa. Din
categoria serviciilor de zi fac parte: centrele de zi, centrele de consiliere şi sprijin pentru
părinţi, centrele de asistenţă şi sprijin pentru readaptarea copilului cu probleme psihosociale,
serviciile de monitorizare, asistenţă şi sprijin al femeii gravide predispuse să îşi abandoneze
copilul. Pentru copilul care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal, acestea se
organizează ca centre de orientare, supraveghere şi sprijinire a reintegrării sociale a copilului,
iar accesul la aceste servicii se realizează în baza planului de servicii (PS4 ) sau, după caz, a
planului individualizat de protecţie (PIP) şi prin dispoziţia primarului/a conducătorului
persoanei juridice în a cărei structură funcţionează serviciul. Printre atribuţiile serviciilor de zi
menţionăm: asigurarea unui program educaţional adecvat vârstei, nevoilor, potenţialului de
dezvoltare şi particularităţilor copiilor; 4 În situaţia în care responsabilul de caz constată că
familia şi/sau copilul în cauză au dreptul la o anume prestaţie, el trebuie să sprijine familia în
demersurile sale de obţinere a dreptului respectiv (de exemplu, să contacteze autoritatea sau
organizaţia care furnizează prestaţia în cauză, să sprijine familia la întocmirea documentaţiei
45
necesare, să însoţească familia atunci când consideră că acest lucru este necesar etc.) Planul
de servicii poate avea ca finalitate transmiterea către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi
Protecţia Copilului a cererii de instituire a unei măsuri de protecţie specială a copilului. 40
asigurarea activităţilor recreative şi de socializare; asigurarea consilierii psihologice şi
orientării şcolare şi profesionale a copiilor; asigurarea consilierii şi sprijinului părinţilor;
dezvoltarea de programe specifice pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale
părinţilor şi a violenţei în familie; asigurarea programelor de abilitare şi reabilitare;
contribuţia la realizarea obiectivelor cuprinse în planul de servicii sau, după caz, în planul
individualizat de protecţie. Serviciile de tip familial sunt acele servicii prin care se asigură, la
domiciliul unei persoane fizice sau familii, creşterea şi îngrijirea copilului separat, temporar
sau definitiv, de părinţii săi, ca urmare a stabilirii măsurii plasamentului. Pentru copilul care a
săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal, acestea au obligaţia organizării unui modul de
pregătire specifică pentru persoanele sau familiile care asigură protecţia specială a copilului.
Dintre atribuţiile serviciilor de tip familial menţionăm: evaluarea, în urma sesizării, a
nevoilor copilului şi revizuirea periodică a evaluării nevoilor copilului; întocmirea şi
revizuirea planului individualizat de protecţie pentru copil; monitorizarea şi înregistrarea
evoluţiilor înregistrate în implementarea planului individualizat de protecţie; organizarea,
coordonarea şi monitorizarea activităţilor în care sunt implicaţi alţi specialişti, atunci când
nevoile copilului impun aceste intervenţii; menţinerea relaţiilor copilului cu familia naturală
sau cu orice alte persoane relevante pentru viaţa acestuia; 41 întocmirea, păstrarea şi
actualizarea documentaţiei referitoare la situaţia copiilor care beneficiază de acest serviciu
şi, respectiv, la situaţia familiilor care îl asigură; sprijinirea şi monitorizarea activităţii de
creştere şi îngrijire a copilului şi asigurarea faptului că familiile sunt informate, acceptă,
înţeleg şi acţionează în conformitate cu prevederile legale; furnizarea de informaţii familiei
extinse sau substitutive privind tipurile de sprijin disponibil; furnizarea de informaţii privind
procedurile ce vor fi urmate în cazul suspiciunilor de abuz, neglijare sau orice altă plângere
împotriva familiei; evaluarea, anual sau ori de câte ori este nevoie, a activităţii fiecărei
familii. Serviciile de tip rezidenţial sunt acele servicii prin care se asigură protecţia, creşterea
şi îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi, ca urmare a stabilirii
măsurii plasamentului. Pentru copilul care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal,
acestea se organizează ca centre de orientare, supraveghere şi sprijinire a reintegrării sociale a
copilului. Dintre atribuţiile serviciilor de tip rezidenţial menţionăm: asigură cazarea, hrana,
cazarmamentul, echipamentul şi condiţiile igienico-sanitare necesare protecţiei speciale a
copiilor; asigură, după caz, supravegherea stării de sănătate, asistenţă medicală, recuperare,
îngrijire şi supraveghere permanentă a copiilor; asigură paza şi securitatea beneficiarilor;
asigură beneficiarilor protecţie şi asistenţă în cunoaşterea şi exercitarea drepturilor lor,
climatul favorabil dezvoltării personalităţii copiilor, posibilităţi de petrecere a timpului liber;
42 asigură accesul beneficiarilor la informare, cultură, educaţia informală şi nonformală în
vederea asimilării cunoştinţelor şi a deprinderilor necesare integrării sociale; asigură
participarea beneficiarilor la activităţi de grup şi la programe individualizate, adaptate
nevoilor şi caracteristicilor lor, intervenţie de specialitate; contribuie la realizarea obiectivelor
cuprinse în planul individualizat de protecţie; urmăresc modalităţile concrete de punere în
aplicare a măsurilor de protecţie specială, integrarea şi evoluţia beneficiarilor în cadrul
serviciului şi formulează propuneri vizând completarea sau modificarea planului
46
individualizat de protecţie sau îmbunătăţirea calităţii îngrijirii acordate. Dacă nu se asigură
serviciile potrivite pentru protecţia copiilor care săvârşesc fapte penale, inclusiv personal
calificat şi instruit, tratament adecvat şi abordare individualizată, rezultatele intervenţiei în
cadrul serviciilor pot să nu fie cele dorite.

Repere practice: proiecte de succes în domeniul prevenirii delincvenţei juvenile A. Centrul de

Informare şi Prevenire a Criminalităţii Bucureşti În cadrul procesului de aliniere la standarde
europene a serviciului poliţienesc din ţara noastră, Inspectoratul General al Poliţiei Române
colaborează cu instituţii similare din state membre ale U.E., pentru schimburi de bune practici
şi implementarea în România a unor modele care şi-au dovedit, în timp, eficienţa. Astfel, în
vederea intensificării activităţilor cu caracter informativ-preventiv desfăşurate de structurile
specializate ale Poliţiei Române, beneficiind de sprijinul conceptual şi logistic al Poliţiei
Landului Baden-Wurttenberg din Republica Federală Germania, a fost înfiinţat, în municipiul
57 Bucureşti, Centrul de Informare şi Prevenire a Criminalităţii, ale cărui activităţi sunt
coordonate de Institutul de Cercetare şi Prevenire a Criminalităţii. Acesta asigură o legătură
imediată şi nemijlocită între Poliţie, ca instituţie a statului în slujba cetăţeanului, şi membrii
comunităţii pe care o deserveşte. Totodată, înfiinţarea centrului a urmărit creşterea capacităţii
comunităţii de a-şi canaliza eforturile în dezvoltarea spiritului civic şi coeziunii sociale.
Informaţiile furnizate beneficiarilor sunt multidisciplinare, întrucât, în afara specialiştilor
institutului, sunt susţinute prezentări şi de către reprezentanţi ai altor structuri ale Ministerului
Afacerilor Interne: pompieri, jandarmi, lucrători ai Agenţiei Naţionale Antidrog, ai Agenţiei
Naţionale Împotriva Traficului de Persoane. Centrul asigură oportunităţi pentru formarea de
resurse umane în lupta împotriva criminalităţii, respectiv: formarea voluntarilor în domeniul
prevenirii infracţionalităţii, desfăşurarea unor stagii de pregătire şi instruire, activităţi de
diseminare a informaţiilor privind voluntariatul şi paza vecinătăţii. Principalele activităţi
desfăşurate în cadrul centrului constau în: Organizarea de mese rotunde, dezbateri,
seminarii, cu participarea unor structuri ale Poliţiei şi ale M.A.I., precum şi a altor instituţii
publice, organizaţii nonguvernamentale etc., în vederea identificării modalităţilor de
colaborare în domeniul prevenirii criminalităţii; Realizarea de întâlniri cu elevii, în cadrul
cărora sunt dezbătute teme, precum: educaţie juridică – noţiuni generale, prevenirea
delincvenţei juvenile, siguranţa pe internet, prevenirea victimizării minorilor, comportamentul
antisocial, violenţa în sport, protecţia la cutremure şi incendii, prevenirea consumului de
droguri sau plante etnobotanice, educaţie rutieră. 58 B. Proiectul de educaţie juridică „Unde-i
lege, nu-i tocmeală!” Începând cu anul şcolar 2010/2011 şi până în prezent (2014), Direcţia
Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, prin Serviciul de Analiză şi Prevenire a
Criminalităţii implementează, la nivelul municipiului Bucureşti, Proiectul de educaţie juridică
„Unde-i lege, nu-i tocmeală!”. Acesta este derulat în colaborare cu Inspectoratul Şcolar al
Municipiului Bucureşti, cu sprijinul Ministerului Educaţiei Naţionale. Scopul proiectului
constă în reducerea vulnerabilităţii minorilor la comiterea de fapte penale. Iniţial, grupul-ţintă
principal a fost alcătuit din toţi elevii de clasa a VII-a din Bucureşti, circa 13.000/an de studiu.
La cererea cadrelor didactice şi a părinţilor, proiectul a fost extins şi adaptat şi la clasele a VI-
a, a VIII-a, IX-XII. Pilonul central al proiectului este reprezentat de un manual de educaţie
juridică care prezintă, pe înţelesul elevilor, principalele noţiuni şi infracţiuni ale Codului
penal. Situaţia beneficiarilor, până în prezent, pe ani şcolari, se prezintă astfel: Beneficiari
2010/2011 2011/2012 2012/2013 număr activităţi 508 418 752 număr elevi 11.812 11.422

47
20.346 număr cadre didactice 1.312 687 1.311 Tot în cadrul proiectului, începând cu anul
2011 se desfăşoară concursul „Olimpiada siguranţei”, la care au participat aproximativ 2.000
de copii. Elevii de vârstă mică au realizat machetele unor case sigure, maşini cu elemente de
siguranţă sau câini de protecţie, iar cei mari au elaborat proiectele pentru regulamente şcolare,
dar şi povestiri poliţiste.25

25
file:///D:/Bli%C8%99ceac%20Cristina/Master/Teza%20de%20Master/manual-final-cu-coperti.pdf
48
3.4.1.ORIENTAREA BIOLOGICĂ. Teoriile biologice susțin, în esențã, cã anumite anomalii
sau disfuncții psihofiziologice constituie factorii determinanți ai comportamentului
infracțional. Teoriile biologice încearcã sã demonstreze cã infracțiunea ca fenomen individual
are o bazã o componentã biologicã organicã sau funcționalã. Teoriile biologice moderne, în
contrast cu cele timpurii, prezintã argumente conform cãrora factorii biologici se dezvoltã
asemeni unui individ care va avea un comportament criminal pe care nu îl poate explica nici
individul respectiv, dar care ar putea fi urmarea interacțiunii dintre biologia acelei persoane și
mediul în care se dezvoltã. Esențial, în cadrul orientãrii biologice, rãmâne tendința de
considerare a componentei biologice drept element fundamental al personalitãții umane, de
transformare a anomaliilor bioconstituționale în criterii de clasificare al indivizilor.22 Cu
toate limitele sale teoretice și metodologice, orientarea biologicã are totuși merite importante
în evoluția evoluția criminologiei ca științã26

. Multidisciplinaritatea domeniului delincvenţei juvenile

Ca formă distinctă de devianţă (de natură penal-adolescentină), delincvenţa juvenilă

constituie un fenomen complex, care defineşte „ansamblul conduitelor aflate în conflict cu
valorile ocrotite de norma penală” (Banciu D., Rădulescu S. M., 2002, p. 80). Această accepţiune
de tip juridic este utilă întrucât ne permite evitarea echivocului altor definiţii, dar simplifică poate
prea mult complexitatea fenomenului. Prin încălcarea normei sociale, delincvenţa ţine de
abordarea sociologică; prin faptul că presupune încălcarea legii penale, fiind o subclasă a
criminalităţii sau a infracţionalităţii, delincvenţa juvenilă ţine de domeniul juridic şi criminologic,
implicate în depistarea, deferirea justiţiei şi în prevenţie, fiind şi alte organe ale statului de drept.
Actul delincvent fiind în ultimă instanţă produsul acţiunii unui individ, al unei personalităţi,
fenomenul cere o abordare ce ţine de psihologie sau chiar de psihiatrie. Referindu-se la persoane
aflate într-o etapă de vârstă încadrată în mod normal în regimul şcolarităţii, delincvenţa juvenilă
este şi o problemă psihopedagogică. Accentele analizelor cad divers, în funcţie de specificul
unghiului de abordare.
Analiza multidimensională a delincvenţei creează posibilitatea înţelegerii fenomenului
la diferite nivele:
- dimensiunea statistică evidenţiază amploarea şi evoluţia fenomenului (în procente,
medii, analize factoriale) în corelaţie cu diverşi indicatori sociali (economici, culturali,
geografici etc);
- dimensiunea juridică evidenţiază tipuri de norme încălcate, gravitatea prejudiciilor
aduse, periculozitatea lor socială, tipurile de sancţiuni aplicate şi modalităţile de
resocializare;
- dimensiunea sociologică pune delincvenţa în raport cu multiplele fenomene de
dezorganizare socială, de inadaptare şi marginalizare;

26
file:///D:/Bli%C8%99ceac%20Cristina/Master/Teza%20de%20Master/REZUMAT%20TEZA
%20COCOARA.pdf
49
 - dimensiunea psihologică evidenţiază structura personalităţii delincvente, motivaţiile,
mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului în raport cu fapta comisă
(discernământ, iresponsabilitate);
- dimensiunea economică poate indica aşa-zisul cost al delictului, prin evidenţierea
consecinţelor directe şi indirecte ale diferitelor infracţiuni;
- dimensiunea prospectivă angajează viziunea dinamicii în viitor a fenomenului şi
propensiunea spre delincvenţă a anumitor indivizi sau grupuri sociale.
O viziune holistă, integratoare a tuturor acestor dimensiuni, este încă un deziderat. În
ceea ce ne priveşte, vom prezenta în subpunctul următor câteva aspecte legate de perspectiva
juridică; perspectiva sociologică şi psihologică vor fi dezvoltate în capitolul destinat analizei
teoriile etiologice asupra delincvenţei juvenile.

4. Criminologia şi aspectul juridic

4.1. Specificul abordării criminologice a delincvenţei juvenile

Termenul criminologie provine de la grecescul krimein, cu sensul originar de a judeca,

a alege, a separa, preluat în limba latină sub forma de crimen, însemnând decizia judiciară - apoi
acuzaţia, actul de a judeca un comportament. Asocierea termenului grecesc logos, desemnând
cuvânt, raţionalitate, teorie, prin extindere, ştiinţă, indică prezenţa unei discipline ştiinţifice care
are ca obiect de studiu crima.
Bazele criminologiei au fost puse de către E. Durkheim, care formulează următorul
postulat: este de tip criminal orice act care provoacă sancţiunea. „Punem numele de crimă –
afirma Durkheim – oricărui act pedepsit şi facem din crima astfel definită obiectul unei ştiinţe
speciale, criminologia” (Durkheim, 2002, p.40).
Obiectul criminologiei îl reprezintă astăzi ansamblul cercetărilor cu caracter ştiinţific ce
se ocupă, pe de o parte, cu studierea fenomenului criminal, urmărind cunoaşterea complexă a
acestuia, iar pe de altă parte, cu evaluarea practicii anti-criminale, în scopul optimizării acesteia
(Cioclei V., 1998, p. 57). Criminologia are o funcţie descriptivă, explicativă, predictivă şi
profilactică.

În limbaj juridic, termenul crimă este definit diferit în funcţie de codurile de legi
adoptate. Într-un prim sens, crima desemnează o infracţiune gravă, pentru care legiuitorul

50
stabileşte, de regulă, pedepse diferite şi proceduri penale speciale, în raport cu celelalte
infracţiuni (Cioclei V., 1998, p.6).
Acest sens este reflexul împărţirii tripartite a infracţiunii în codul penal al Revoluţiei
Franceze în:

- contravenţii;
- delicte;
- crime.
Această poziţie va fi preluată în Codul Napoleon (1810) şi menţinută în codurile penale
din Franţa, Belgia, Luxemburg, San-Marino şi Grecia.
Olanda (1886) şi Italia (1889) trec la o împărţire bipartită a infracţiunilor:
- contravenţii şi
- delicte.
În România împărţirea tripartită (din codul de la 1865 şi din cel de la 1936) este
înlocuită în anul 1969 cu o concepţie unitară despre infracţiune, care desemnează toate faptele
prevăzute de legea penală, contravenţiile ieşind din sfera de reglementare a justiţiei penale. În
consecinţă, noţiunea de crimă are sensul larg, referindu-se la infracţiune în general, definită prin
violarea unui articol de lege în vigoare, fiind sancţionată penal. Cel care comite o infracţiune este
un infractor sau un delincvent.
În consecinţă, în legislaţia noastră 27 termenii crimă, infracţiune, delict au aceeaşi
denotaţie, desemnează aceleaşi „obiecte logice”, chiar dacă în conotaţia lor, în „haloul”
semnificant, pot fi sesizate diferenţe de nuanţe: poliţistul preferă termenul infracţionalitate,
criminologul pe cel de criminalitate, sociologul pe cel de delincvenţă, psihologul pe cel de
tulburare de comportament.
În extensiunea sa, conceptul delincvenţă cuprinde atât delincvenţa oficială, identificată,
judecată şi, eventual, sancţionată, cât şi delincvenţa ascunsă, invizibilă sau aşa-numita „cifră
neagră” a criminalităţii. Din estimările făcute de criminologi, din patru cazuri de minori
identificaţi de organele de poliţie, numai unul singur este trimis în judecată; dintre cei judecaţi,
doar o parte dintre ei sunt sancţionaţi, în marea lor majoritate cei din mediile sociale defavorizate.
Unii specialişti (e.g. canadianul Marc Le Blanc) estimează că delincvenţa ascunsă este de
douăzeci de ori mai mare decât cea cunoscută. Alte studii longitudinale americane au constatat că
mai puţin de 2% din actele ilicite comise de minori au devenit cazuri de delincvenţă juvenilă
(apud Banciu D., Rădulescu S.M., 2002). Schematic, raportul dintre aceste concepte se prezintă
astfel:

Acte vizibile Acte invizibile

4
27
Noul Cod Penal, aflat în pregătire, se pare că propune o distincţie între crimă şi delict; vom vedea în ce sens.
51
 2

Legendă:

1.delincvenţa identificată de către organele de poliţie;

2.delincvenţa judecată de către instanţele judecătoreşti;
3.delincvenţa sancţionată prin măsuri administrative sau corecţionale;
4.delincvenţa ascunsă (invizibilă sau neidentificată).

52
PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR 1. Conceptul de personalitate a
delincventului minor Actul delincvent nu este doar un fenomen de masă legat de organizarea
şi funcţionarea societăţii, ci şi un fenomen individual. În acest sens se poate afirma că actul
delincvent este unui individual, deoarece, fiind contrar normelor legale, el este întîi de toate
comis de către un individ sau un mic grup de indivizi. Este semnificativ faptul că altădată
acest comportament era perceput ca un act concret individual, şi numai abia începînd cu sec.
XIX este tratat şi ca un fenomen colectiv. Există la moment două maniere de intrepretare şi
explicare a genezei delictului: prima constă în întrebarea: de ce un anumit număr de indivizi
devin delincvenţi?; a doua face 83 referire la întrebarea: de ce majoritatea indivizilor nu devin
totuşi delincvenţi? Desigur, orice act exteriorizat uman este indisolubil legat de aspectul
interiorizat al subiectului, adică de personalitatea individului. Temeiul acestei legături rezidă
în faptul că solicitările externe impuse minorului, înainte de a duce la anumite rezultate şi de a
se concretiza în anumite performanţe, se răsfrîng prin prisma condiţiilor interne ale
personalităţii minorului, cu ansamblul ei de caracteristici individuale şi de vîrstă. Variabilele
psihologice care mediază performanţele şi manifestările sînt numeroase: trebuinţele şi
interesele, disponibilităţile şi înzestrările generale, aptitudinile specifice, structurile tipologice
şi temperamentale, fondul emoţional, atitudinile caracteriale, însuşirile intelectuale, achiziţiile
anterioare. Ele acţionează ca un filtru, ca o grilă de recepţie selectivă, imprimînd o notă de
specificitate individuală proceselor de învăţare şi conduitelor infantile. Dar, concomitent cu
fenomenul variabilităţii şi dispersiei, generat de particularităţile psihoindividuale ale copiilor,
acţionează şi legea aderenţei personalităţii individuale la tabloul de valori medii ale
caracteristicilor psihice induse de apartenenţa mai multor copii la acelaşi stadiu de dezvoltare
psihică, cu însuşirile lui generale, comune, repetabile.1 Conceptul de personalitate a
individului este centrat pe faptul identităţii de sine, ceea ce deosebeşte un individ de toţi
ceilalţi. Mulţi autori au legat apariţia identităţii de sine de momentul în care copilul se
recunoaşte în oglindă. Darwin considera că acest fenomen are loc la 17 ani, Payer – la 19 luni,
Gesell – la 2 ani, iar Réné Zazzo – la 3 ani. Fiecare avea dreptate, pentru că identitatea de sine
este un proces complex, în mai multe etape, care nu se realizează brusc. Noţiunea de
personalitate aparţine primordial psihologiei, fiind cercetă sub mai multe aspecte şi invocată şi
de alte ştiinţe. Noţiunea de personalitate are în vedere individualitatea umană unică,
irepetabilă, anticipativ modificatoare a mediului, deci creatoare, în integralitatea
determinărilor sale bio-psiho-socio-culturale. Trecerea de la o stare la alta a sistemului de
personalitate este o permanentă devenire, ea fiind determinată nu numai de ceea ce este
sistemul actual, fizic, psihic sau social, nu numai de ceea ce a fost experienţa complexă a
persoanei şi societăţii, ea este determinată şi de ceea ce vrea, persoana şi societatea, să fie
acea personalitate în viitor.2 84 Noţunea de personalitate nu trebuie confundată cu cea de
persoană sau individ; or, personalitatea mereu presupune aspectul social intrinsec, fiind
înţeleasă ca homo sapiens, homo faber, homo valeur. Personalitatea este o construcţie
elaborată în psihologie în scopul explicării modalităţii de creare şi funcţionare
psihofiziologică a organismului uman. Conceptul de personalitate posedă trei particularităţi ce

53
o caracterizează : globalitatea – personalitatea individului este constituită din ansamblul de
caracteristici care permit descrierea sa, identificarea printre alţii, făcînd din om un exemplu
unic; coerenţa – exprimă existenţa unei anumite organizări şi interdependenţe între toate
elementele ce compun personalitatea, asigurînd astfel un sistem funcţional din elemente
interdependente (unui individ îi sînt caracteristice 2-3 trăsături principale, predominante,
celelalte, care pot fi mii, au natură secundară); stabilitatea temporală – fiind un sistem
coerent, personalitatea trebuie să îşi păstreze pe o anumită perioadă unitatea componentelor
la influenţa factorilor externi, asigurîndu-şi astfel identitatea de sine. S-au formulat orientări
diferite mai largi în implicaţii de cadru asupra conceptului de personalitate, printre aceste
fiind identificate patru curente3 : 1) curentul tipologic (aparţinîndu-i lui Sheldon în special),
după care personalitatea depinde de constituţia fizică, de temperament şi de caracter; 2)
curentul psihanalitic (Freud), care percepe personalitatea ca fiind rezultatul conflictului dintre
cele trei niveluri ale psihicului: Id, Ego şi Suprego; 3) curentul factorial (Cattel), care
consideră personalitatea ca o construcţie factorială, dinamică şi antagonistă, exprimată în
modalitatea răspunsurilor date la situaţii (de exemplu, forţa eului ţi opusul ei – emoţionalitatea
nevrotică; dominanţă şi opusul ei – supunerea etc.); 4) curentul culturalist (Kardiner), după
care membrii societăţii au în comun elemente asemănătoare ale personalităţii care formează
„personalitatea de bază". Generalizînd toate curentele nominalizate, conceptul de
personalitatea poate fi privit sub dublu aspect: static şi dinamic. Pentru primul, personalitatea
constituie suma calităţilor persoanei, sinteza acestora. Pentru a doua, personalitatea este
facultatea de a se comporta într-o manieră sau alta, de a alege o conduită sau alta în situaţiile
cele mai 85 diverse în care se află individul. Anume cea din urmă şi interesează mai mult în
cadrul delincvenţei juvenile, fiind determinată de conjuncturile şi factorii delincvenţiali şi de
mecanismul trecerii la act. În cadrul orientării biologice clasice, termenul de personalitate a
devenit sinonim cu individualitatea fizică şi patologică, sumă a unor stigmate care, împreună,
configurau portretul unui tip distinct de comportament uman, caracterizat prin predestinare
ereditară şi nebunie morală4 . În orientarea sociologică, conceptul de personalitate a
delincventului este considerat o variantă a viziunii căreia persoana este rezultatul influenţelor
determinante ale factorilor socio-culturali.5 În orientarea psihologică, personalitatea
delincventului este o sinteză a tuturor trăsăturilor bio-psiho-sociale, cu un înalt grad de
stabilitate şi care atribuie o identitate de sine inconfundabilă individului delincvent, prin
atitudinea sa de antisociabilitate.6 Din punct de vedere criminologic şi al delincvenţei
juvenile, se poate distinge personalitatea minorului în momentul trecerii la actul delincvenţial
(factori declanşanţi) şi factori care anterior au influenţat formarea personalităţii delincventului
(factori predispozanţi). Dezvoltarea personalităţii este determinată şi de influenţa celor cinci
crize de vîrstă prin care trece omul în evoluţia sa şi care la fiecare se manifestă mai mult sau
mai puţin accentuat. Printre diferitele etape de vîrstă ale minoratului, adolescenţa se dovedeşte
a fi cea mai problematică; or, ea se situează la hotarul între copilărie şi maturitate, iar dorinţa
de autoafirmare poate fi uneori excesivă, transformîndu-se în devianţă. Psihopedagogul
francez Maurice Debesse, analizînd adolescenţa, stabilea două funcţii ale acesteia: funcţia de
adaptare la mediu, de punere în acord cu solicitările mediului, de integrare în viaţa socială
prin asimilarea unor deprinderi adecvate; funcţia de depăşire, care îl împinge pe adolescent
deasupra lui însuşi, nu numai deasupra a ceea ce era în copilărie, ci chiar dincolo de ceea ce
va deveni la vîrsta adultă, fapt care apare ca o sursă de progres moral şi spiritual, ca o
adevărată forţă de şoc în faţa lumii adulţilor, pe care adolescenţii o descoperă şi o judecă fără
54
menajamente; funcţia de definire a personalităţii, de închegare şi structurare, de afirmare
treptată şi sigură a ei, căci numai definidu-se pe sine ca personalitate adolescentul se va putea
adapta la mediu, se va putea autodepăşi.7 86 Se ştie că la naştere omul nu este o personalitate,
ci un candidat la dobîndirea acestui atribut, dobîndire realizată în timp, cu eforturi, cu
încercări reuşite sau mai puţin reuşite, cu rezultate bune sau mediocre. Procesul constituirii
personalităţii începe din primele zile ale copilării şi continuă întreaga viaţă, evoluînd nu
mereu uniform şi continuu. Astfel, specialiştii consideră că dacă în jurul vîrstei de 3 ani există
marea majoritate a premiselor personalităţii, în adolescenţă personalitatea este în linii mari
constituită. Adolescenţa este cea mai sensibilă şi mobilă perioadă de evoluţie fizică, psihică şi
socială. Abia acum se formează conştiinţa de sine ca formaţiune psihică complexă,
adolescentul dîndu-şi seama de cine şi ce este, ce reprezintă el pentru alţii şi pentru sine, ce
scopuri şi idealuri are, ce îşi propune să devină, spre sfîrşitul adolescenţei fiind capabil de a se
analiza obiectiv şi de a se aprecia. Macromediul, anturajul îl ghidează spre practicarea unor
comportamente dezirabile sub raport social, încadrarea corectă în activităţile şcolare,
asumarea unor responsabilităţi sociale, dar şi spre unele reacţii de negativism, de respingere în
bloc a ceea ce vine de la alţii, de revoltă şi nonconformism comportamental, de exclusivism.8
Printre relaţiile sociale favorizante în formarea potenţialului delincvent minor se enumeră a fi:
- conflictele frecvente cu părinţii, familia nefavorabilă; - conflictele cu învăţătorii, nereuşita
şcolară; - neacceptarea poziţiei adultului, atitudine de neplăcere, neglijare, atitudine critică
faţă de adulţi; - necesitatea exagerată în comunicare cu semenii – ca mijloc de compensare a
nevoii în autoafirmare; - în grup de semeni fac diferenţierea semenilor în funcţie de simpatie,
în poziţia de lider sînt agresivi, în poziţia de izolare socială manifestă conformitate mărită,
tendinţa de izolare în relaţii interpersonale.9 Actualmente, în studiul personalităţii
delincvenţilor minori se pune accentul mai curînd nu pe criteriul biologic şi psihologic, dar pe
cel social, care poate modela personalitatea în sens pozitiv sau negativ. Referinţe: 1.
Pantelimon Golu, Emil Verza, Mielu Zlate. Psihologia copilului. –Bucureşti : Editura
didactică şi pedagogică, 1995, p.195. 87 2. Carcea Maria Ileana. Cunoaşterea personalităţii: –
Suport de curs IDD, partea I. – Iaşi: Universitatea Tehnică «Gh. Asachi», 2000, p.14. 3. Y.
Castellan. Initiation à la psychologie moderne. - Paris: Sedes, 1969, p.245-289. 4. Narcis
Giurgiu. Elemente de criminologie. –Iaşi: Chemarea, 1992, p.161. 5. Ibidem, p.162. 6.
Ibidem, p.166. 7. Pantelimon Golu şi alţii. Op. cit., p.161. 8. Ibidem, p.162. 9. Svetlana
Rîjicova. Seminarul pentru avocaţi privind acordarea asistenţei juridice minorilor în conflict
cu legea, Chişinău, noiembrie 2003. 2. Coordonatele bio-psiho-sociale ale personalităţii
delincventului minor Din definiţie, personalitatea cuprinde un ansamblu al unor dimensiuni
bio-psihosociale, care în decursul vieţii sunt supuse unor transformări de ordin cantitativ sau
calitativ, care împreună asigură dezvoltarea. În funcţie de nivelul la care are loc asemenea
modificări, se desprind trei dimensiuni: A. dezvoltarea biologică, transpusă în modificările
fizice, morfologice şi biochimice ale organismului; B. dezvoltarea psihică, ce constă în
apariţia, instalarea şi transformarea proceselor, funcţiilor şi însuşirilor psihice; C. dezvoltarea
socială, concretizată în reglarea conduitei individului, în conformitate cu normele şi cerinţele
impuse de colectivitate, de mediul social existenţial.1 Cele trei determinante ale personalităţii
şi concomitent forme ale dezvoltării umane, există într-o strînsă interacţiune şi
interdependenţă, fiind corelate una cu alta şi predeterminîndu-se. Coordonatele biologice ale
personalităţii delincventului minor A. Vîrsta constituie nişte coordonate morfologice care pun
în evidenţă dezvoltarea psihică, fizică şi plasamentul individului în societate. Fiecare vîrstă

55
reprezintă o etapă calitativ nouă a dezvoltării psihice şi se caracterizează printr-o multitudine
de schimbări care, luate în ansamblu, formează specificul structurii personalităţii minorului la
etapa dată a dezvoltării. Perioadele de vîrstă ale dezvoltării 88 psihice depind într-o anumită
măsură de numărul de ani trăiţi şi de gradul de maturizare a organismului minorului, însă ele
pot să nu coincidă cu vîrsta lui cronologică. De aceea, perioadele de vîrstă au cel puţin patru
aspecte: cronologic – de la naştere pînă în prezent; biologic – se determină prin gradul de
maturizare sau de dezintegrare a organismului, prin starea sistemului nervos; psihologic –
este determinat de modificările calitative în dezvoltarea psihică; sociologic – se
caracterizează prin maturitate socială, rolurile pe care le are individul în societate. Din punct
de vedere juridic, vîrsta este importantă în stabilirea responsabilităţii, inclusiv a celei penale.
Astfel, potrivit art.21 CP RM, „sînt pasibile de răspundere penală persoanele fizice care, în
momentul săvîrşirii infracţiunii, au împlinit vîrsta de 16 ani". Ca excepţie de la regula
generală, alin. (2) art.21 CP RM enumeră situaţiile cînd vîrsta răspunderii penale coboară la
14 ani. Acestea din urmă se exprimă prin infracţiuni comise cu intenţie, fiind deci fapte grave
de a căror periculozitate socială minorul nu putea să nu îşi dea seama. De altfel, vîrsta
răspunderii penale în fiecare stat este stabilită diferit, în dependenţă de politica penală a
statului. Examinînd periodizarea dezvoltării de vîrstă, literatura de specialitate formulează
diferite principii, de exemplu: principiul istorismului, cu privire la caracterul istoric al
dezvoltării psihice, fie principiul dezvoltării în cadrul activităţii. Scimbările istorice în viaţa
socială impun şi alte cerinţe, exigenţe înaintate minorilor de o anumită vîrstă, precum şi
relaţiile cu cei din jur. Prin aceasta se exprimă şi mobilitatea limitelor între vîrste. Mobilitatea
hotarelor de vîrstă de la o epocă la alta este în strînţă corelaţie cu structura conştiinţei
minorului, de aceea legiuitorul, la stabilirea vîrstei tragerii la răspundere – delictuală,
contravenţională, penală, ţine cont de posibilitatea perceperii pericolului social al faptei. În
dependenţă de domeniul de activitate şi de dezvoltare, psihologia elaborează următoarea
periodizare: Pruncia – 0-1an; Copilăria fragedă – 1-3 ani; Vîrsta preşcolară – 3-7 ani;
Vîrsta şcolară mică – 7-12 ani; 89 Vîrsta şcolară mijlocie (preadolescenţa) – 12-15 ani;
Vărsta şcolară mare (adolescenţa) – 15-18 ani. În criminologie, minoratul cuprinde
următoarele categorii de vîrstă: Copilăria (de la 0-12 ani); Adolescenţa (12-22 ani, unde
preadolescenţa cuprinde vîrsta între 12-15 ani; adolescenţa propriu-zisă – 15-18 ani;
postadolescenţa – 18-22 ani).2 În evoluţia minorului un impact profund pot avea uneori
perioadele critice de vîrstă care nu sînt specifice adulţilor. La aceste crize de vîrstă se
raportează: criza nounăscutului, criza de la un an, criza de la 3 ani, criza de la 7 ani, criza de
la 13 ani şi criza de la 17 ani. Fiecare dintre acestea cuprinde trei etape: precritică, critică şi
postcritică. Ele se manifestă prin negativism, diconfort, dorinţa de autoafirmare, manifestarea
independenţei etc. Este de subliniat că la diferiţi minori crizele se manifestă diferit, mai mult
sau mai puţin evidenţiat, dar criza de vîrstă nu constituie deja un caracter format, ea este
temporară şi trecătoare. De aceea, este foarte importantă atitudinea celor din jur faţă de
comportamentul minorilor întru evitarea unei eventuale stigmatizări. B. Sexul exprimă un
ansamblu al trăsăturilor morfologice, psihologice şi sociale prin care indivizii se disting în
femei şi bărbaţi. Indiferent de sex, persoana ce a comis o faptă prejudiciabilă este trasă la
răspundere. Cu toate acestea, pentru unele infracţiuni în calitate de subiect activ le este
specific doar un anumit sex; de exemplu, autor al pruncuciderii poate fi doar mama biologică.
Studiul raporturilor între sex şi delincvenţă este o întrebare clasică, pe care o aborda încă unul
dintre întrmeietorii criminologiei, Cesare Lombroso, care făcea descrierea portretului
56
bărbatului delincvent şi a femeei delincvente.3 Interesul pentru subiectul abordat se manifestă
începînd cu anii 60 ai sec XX odată cu mişcarea de liberare a femeii, tematică cărei nu putea
să nu lase amprente asupra domeniului criminalităţii feminine. În paralel, dezvoltarea
criminologiei, reacţiei sociale a condus la rîndu-i la examinarea problemelor nu doar sub
aspectul criminalităţii feminine, dar şi asupra reacţiei sociale faţă de femeile delincvente.4
Mai mulţi criminologi şi psihologi susţin că biologic şi social femeia este mai puţin
predispusă spre delicte decît bărbatul, deoarece constituţia sa fizică este la general mai puţin
compatibilă cu forţa masculară pe care o solicită faptele de violenţă. Însă, 90 actualmente
spectrul faptelor s-a extins mult mai mult decît la agresiuni, astfel încît femeia poate comite
infracţiuni ce nu necesită forţă fizică. Studiul diferenţiat al delincvenţei fetelor de cel al
băieţilor minori se determină de prezenţa unor caracteristici intrinseci de volum şi de structură
(cantitative şi calitative). Două categorii de constatări pot fi făcute în privinţa volumului: 1)
există mereu o disproporţie foarte importantă între delincvenţa feminină şi cea masculină,
prima fiind mai slabă decît cea din urmă, la general constituind 7-10 la sută din aceasta5 ; 2)
există o variaţie a nivelului delincvenţei feminine, anume: vîrsta femeilor la aceeaşi categorie
de delicte este mai înaltă decît a bărbaţilor; variaţia geografică, potrivit căreia proporţia
femeilor condamnate în diferite state este fie joasă (Franţa, Anglia, SUA, Republica
Moldova), fie ridicată (Belgia, Portugalia); nivelul delincvenţei feminine în spaţiul urban este
mult mai înalt decît în spaţiul rural în comparaţie cu cea a bărbaţilor; o variaţie istorică poate
fi atestată cînd nivelul delincvenţei feminine creşte în timpul tulburărilor sociale, războaielor,
răscoalelor. La general, faptele fetelor reprezintă zece la sută dintre faptele constitutive ale
delincvenţei juvenile. Factorii determinanţi ai delincvenţei fetelor fac ca acestea să devină mai
curînd victime, de exemplu în cazul prostituţiei, în mare parte al violurilor, traficului de
persoane etc. În conformitate cu datele literaturii de specialitate, cazuri de suicid realizat
printre sexul masculin, faţă de cel feminin, s-au înregistrat mult mai des, inclusiv la vîrsta
copilului şi adolescentului, ceea ce subestimează afirmaţiile unor autori, precum că rata mare
a suicidului masculin este legată de condiţiile nefavorabile de viaţă şi de activitate ale
bărbaţilor. Prin numărul mare de suicid masculin, cu folosirea modalităţilor mai agresive şi
sigure, se evidenţiază caracterul determinativ al acestui sex.6 Pentru suicidul realizat
semnificativă este predominarea de 5 ori a sexului masculin, iar pentru tentativele suicidale –
de 6 ori a sexului feminin.7 Coordonatele psihologice ale personalităţii delincventului minor
Dezvoltarea psihică este procesul de formare şi restructurare continuă a unor însuşiri, procese,
funcţii şi structuri psihocomportamentale prin valorificarea subiectivă a experienţei social-
istorice, în vederea amplificării posibilităţilor adaptative ale organismului. 8 Parafrazîndu-l pe
filosoful antic grec Heraclit, care spunea că „un om nu se scaldă de două ori în apele aceluiaşi
rîu", deoarece „totul curge", am putea afirma că 91 omul nu este aproape niciodată identic cu
sine însuşi, datorită permanentei schimbări şi prefaceri a vieţii sale psihice, a însuşirilor,
funcţiilor şi proceselor psihice.9 Dezvoltarea psihică are un caracter complex, multifuncţional,
ea nu este uniformă, dar poliformă şi continuă. Din punctul de vedere al delincvenţei juvenile
ar interesa primordial trei aspecte ale dezvoltării psihice: temperamentul, aptitudinile şi
caracterul. A. Temperamentul este dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii,
exprimată atît în partcularităţile activităţii psihice, afective, cît şi în comportamentul
exteriorizat. Clasificarea temperamentelor începe cu Hipocrate în antichitate, care a stabilit
categoriile temperamentale în raportarea lor la cele patru elemente ale naturii: aer, pîmînt, foc
şi apă. Mult mai tîrziu, psihologul rus Pavlov constată că temperamentul are la bază tipurile

57
de sistem nervos. Sînt recunoscute patru tipuri temperamentale: coleric, sanguinic, flegamtic
şi melancolic. Colericul puternic este cutezător, dîrz, ferm, independent, lider, activ, dar în
acelaşi timp despotic, nepăsător, ranchiunos, încăpăţînat, viclean. Sanguinicul popular este
voios, stimulator, vivace, spontan, optimist, vesel, dar totodată obraznic, indisciplinat, neatent,
imprudent, instabil. Melancolicul pare a fi perfect, analist, perseverent, altruist, amabil,
organizat, idealist, dar şi sfios, fricos, pretenţios, pesimist, depresiv, singuratic. Flegmaticul
este cel mai liniştit, este paşnic. Plăcut, diplomat, consecvent, autocontrolat, dar şi nehotărît,
neimplicat, absent, inexpresiv. Este importantă cunoaşterea temperamentului unui copil sau
minor pentru determinarea măsurilor comportamentale aplicate faţă de el, a corectei orientări
a activităţii sale, a intervenirii pozitive în evoluţia sa socială. Dacă un copil este hiperactiv,
urmează a se valoriza activitatea lui pentru a evita deciziile pripite, erorile, pentru a-i doza şi
a-i ordona programul de lucru. B. Aptitudinile exprimă însuşirea individuală care determină
efectuarea cu succes a unei anumite activităţi. Aptitudinile se leagă de potenţialitatea
efectuării acţiunii în baza asigurării unor condiţii optime. Există aptitudini simple care
favorizează efectuarea multor activităţi, ce cuprind, la rîndul lor, aptitudini generale, de grup
(acestea includ factorul verbal, 92 numeric, perceptiv, fluiditatea frazelor, de reprezentare
spaţială, dexteritate manuală) şi speciale, şi cele complexe (tehnice, ştiinţifice, artistice). Rolul
cunoaşterii şi depsitării la timp a aptitudinilor este de a forma pe viitor o personalitate
complexă. C. Caracterul exprimă un ansamblu de atitudini-valori, stabile, generalizate,
determinante pentru o persoană, care se întemeiază pe convingeri puternice. Spre deosebire de
temperament, caracterul se formează pe parcursul vieţii. Etimologic, termenul de caracter
provine de la greaca veche semnificînd tipar, stil de viaţă. În structura caracterului se disting
trei grupe fundamentale de atitudini: faţă de sine; faţă de ceilalţi în societate; faţă de muncă.
Familiei şi micromediului din apropierea minorului îi revine sarcina de formare a caracterului
acestuia, cultivîndu-i responsabilităţile şi dexterităţile pozitive şi utile. Examinînd toate
coordonatele nominalizate, la delincvenţii minori de cele mai dese ori se disting unele dintre
atitudinile de viitor, cum ar fi: lipsa planurilor vitale; lipsa planurilor profesionale;
devalorizarea instruirii, activităţii de muncă; viitorul este perceput ca fiind o prelungire a
prezentului; resping, nu acceptă planuri, recomandări propuse din exterior; sunt orientaţi
preponderent la valori materiale.10 După gradul de exteriorizare sînt recunoscute două tipuri
de caracter: extravertit (deschis, comunicativ, jovial, sociabil) şi introvertit (închis, orientat
spre propriul eu, aparent mai puţin sociabil şi mai puţin comunicativ). Cercetările ştiinţifice
nu au reuşit să implice diferit tipurile de caracter în etiologia infracţiunii. Totuşi, după
criminologul Narcis Giurgiu, a semnalat că în formele lor extreme de manifestare,
extravertirea tinde spre manifestări caracteristice bolnavilor maniacali, pe cînd introvertirea
tinde spre autismul schizofrenic. Caracterul, fiind influenţat de temperament şi aptitudini, în
procesul formării sale este foarte complex, asimilarea atitudinilor şi valorilor socioculturale şi
transpunerea lor într-un cadru strict personal, stabil şi echilibrat, se realizează pe parcursul
întregii perioade de formare a personalităţii: din copilărie spre vîrsta adultă.11 Coordonatele
personalităţii minorului predispun spre formarea şi aplicarea unor reguli procedurale în
interogarea delincventului minor, cum ar fi: 93 Cunoaşterea preventivă a personalităţii
delincventului, condiţiilor şi modului de viaţă – ajută la stabilirea relaţiei. Interogatoriul
copilului se recomandă să fie promovat în formă de discuţie, convorbire cu durata nu mai
mult de o oră. Invitarea minorului la interogatoriu se face cît mai rapid pentru a exclude
posibilitatea influenţării persoanelor „competente”. Interogatoriul inculpatului minor, de

58
regilă, se recomandă să se facă în instituţia oficială pentru a sublinia caracterul oficial şi sever
al situaţiei. În unele cazuri se permite promovarea interogatoriului în condiţii neformale
(depinde de personalitatea minorului). Nu se recomandă prezenţa părinţilor care poate avea
efecte negative. Tonul, ritmul discuţiei, limbajul utilizat trebuie să corespundă
particularităţilor individuale ale minorului. Se evită situaţiile de ameninţare, intimidare şi
etichetare a minorului. Ţinem cont de particularităţile psihologice de vîrstă: predispunerea de
a face fantezii, de a exagera lucrurile; sugestibilitatea înaltă; volumul atenţiei şi memoriei
de lungă durată redus; în procesul mărturiilor pot greşi în descrierea obiectelor şi
circumstanţelor, în reproducerea consecutivităţii evenimentelor, în identificarea intervalelor
de timp; atenţia este selectivă şi orientată spre evenimentele extraordinare, neobişnuite,
interesante; prezenţa conformării condiţionează tendinţa de a vorbi „aşa cum trebuie/cum se
cere” (comportament social-acceptat); predispunerea de a-şi asuma vina altora.12 În fiecare
caz de delincvenţă a minorului este necesară efectuarea unei expertize psihiatrico-legale în
vederea studierii personalităţii minorului, a modelului său comportamental care poate fi sau
nu determinat de unele tulburări psihice. De asemenea, pentru înţelegerea acestui fenomen
este necesară concretizarea unor elemente de psihologie a minorului, în calitatea procesuală a
acestuia, expertiza fiind determinată în funcţie de gradul participaţiei minorului la fapta
imputată. După cum menţionează autorii 94 Dana Damir şi Elena Toader, indiferent de
calitatea minorului, în timpul examinării, acesta are tendinţa de a prezenta faptele într-o
anumită culoare. În calitate de martor are tendinţa de a fabula sau de a omite unele detalii,
tendinţă mai accentuată atunci cînd minorul este parte vătămată. De aceea, este indicat să fie
ascultat în prezenţa unei persoane de încredere, lucru obligatoriu la cei sub 14 ani.13 Ca
învinuit sau inculpat minorul va avea tendinţa de a diminua gravitatea faptei prin omisiunea
unor aspecte nefavorabile lui. În anumite cazuri patologice, poate să apară situaţia de
autoinculpare sau de agravare a propriei situaţii.14 Coordonatele sociale ale personalităţii
delincventului minor Familia, relaţiile sociale, şcoala, educaţia, strada mereu au avut o
influenţă importantă în devenirea unei personalităţi. În decursul vieţii minorul este influenţat
de macromediu (societatea în ansamblu, civilizaţia), micromediu (grupurile sociale mici:
şcoala, colectivul) şi anturajul imediat din apropierea minorului (familia, rudele, prietenii,
strada). Un grup de factori determinanţi în apariţia violenţei juvenile îl reprezintă familia,
anturajul, gradul de educaţie şi cultura, la aceştia adăugîndu-se o serie de factori situaţionali
reprezentaţi de locul de debut al violenţei, ingestia de alcool sau droguri ce favorizează
trecerea la act, utilizarea armelor, precum şi asocierea cu alte persoane sau alte acte
infracţionale.15 Referitor la familie şi gradul de educaţie putem afirma ca o educaţie negativă,
ce nu recunoaşte normele existente în societate, va duce implicit la o structurare negativă de
personalitate şi la un caracter de tip antisocial, în timp ce o educaţie pozitivă va configura un
comportament adecvat normelor sociale16 . Inadaptări comportamentale ale minorilor
vizează, de asemenea, şi tulburările de relaţii între ei şi părinţi, profesori, colegi, încălcarea
normelor etice şi de conduită şcolară sau extraşcolară. Spectrul acestor devianţe este foarte
larg (minciuni, calomnieri, agresivităţi, atitudini nonconformiste, gesturi, chiulire de la ore,
lipsa respectului şi a distanţei în relaţiile cu adulţii, vagabondajul etc.), dar cel mai grav este
că ele pot deveni acte delincvente. Orice fenomen psihic este determinat de influenţă externă
şi orice acţiune externă poate determina psihicul spre alegerea unei conduite numai fiind
trecută prin filtrul interior, adică prin însuşirile, stările psihice ale persoanei în momentul
trecerii 95 la actul delincvenţial. De aceea, orice conduită predelictuală este produsul unui
59
amalgam între cauzele şi condiţiile individuale şi sociale. Printre cauzele individuale se
enumeră determinanţii ereditari, genetici, precum şi condiţiile interne predispozante ale
individului. Cauzele sociale vizează influenţele nocive ale condiţiilor de viaţă în care se află
minorul în faza predelictuală. Prin urmare, conceptul de cauzalitate presupune un complex de
condiţii, situaţii, factori impulsionanţi, şi nu putem accepta fie cauzele externe, fie cele
interne, ca fiind în mod unilateral predispozante spre delincvenţa juvenilă. La coordonatele
sociale ale personalităţii minorului se atribuie în egală măsură nivelul de instruire şi educaţie,
la care atribuim: (A) rolul educaţiei în familie; (B) rolul educaţiei şcolare; (C) organizarea
timpului liber. Deşi nu se pune semn de egalitate între „caracteriali” şi delincvenţi, deoarece
nu toţi copiii cu tulburări de caracter devin delincvenţi şi nu toţi delincvenţii au traversat în
copilărie sau adolescenţă faza „caracterială”, se constată totuşi faptul că, în numeroase cazuri,
delincvenţa juvenilă este precedată de tulburări de caracter care apoi, prin cronicizare, s-au
fixat în structura caracterului respectivului minor. Astel, unii cercetători, cum ar fi D. Lagache
(1964), R. Mucchielli (1965), G. Basiliade (1978) etc., arată că un copil caracterial se prezintă
adesea, în cadrul vieţii sociale, ca un inadaptat, ca un sociopat, deoarece el nu reuşeşte să
realizeze relaţii armonioase între el şi mediul social (datorită educaţiei greşite primite şi a
experienţelor dureroase în viaţă avute).17 Teoria freudistă, care pune în evidenţă rolul eului şi
al supraeului ca instanţe de cenzură şi control asupra tendinţelor agresive ale inconştientulu şi
asigură corecta integrare morală a individului în contextulul social; teoria „personalităţii
criminale”, formulată de Jean Pinatel, cu recunoaşterea posibilităţii educării factorilor de
inhibare a trecerii la act; teoria rezistenţei la frustrare, formulată de W.Reckless, care pune în
evidenţă existenţa unor componente pozitive perfect educabile ale eului, capabile să reziste
tentaţiei antisociale şi chiar teorii ca cele privind conflictul de culturi ori întemeiate pe
asociaţii diferenţiate sau interacţionism, care pun accent aparte pe etiologia sociologică, nu
neagă nici rolul educaţiei şi nici posibilitatea combaterii criminalităţii în sistemele sociale în
care educaţia familială, de micro- şi macromediu ar putea exercita o 96 influenţă formativă
normală.18 Dint toate aceste considerente, delincvenţa juvenilă, criminologia, pedagogia,
psihologia tind să atragă atenţia asupra problemelor de educaţie a minorilor. (A)Rolul
educaţiei în familie, corespunde unei obligaţii morale, legale, religioase, conform căreia
părinţii sînt cei care altoiesc personalitatea propriilor copii. Dintre carenţele educaţionale în
familie se remarcă: insuficienta atenţie acordată copilului, certurile dese între părinţi,
instabilitatea cuplului părintesc, viviile grave ale părinţilor ce constituie model pentru copii,
lipsa de coerenţă în atitudinile ambilor părinţi faţă de faptele copilului, instabilitate afectivă,
neurmărirea activităţii şcolare etc. În paralel cu formula clasică a familiei divorţate, ca o cauză
a disconfortului psihologic al minorului, s-au introdus şi expresiile de „separare afectivă”,
„separare efectivă”, care, în lipsa ataşamentului, a comunicabilităţii între părinţi şi copii,
distruge atmosfera familială şi creează repercursiuni asupra copilului. Orice dezacorduri
familiale vor crea la copil tulburări comportamentale. La acest capitol pot fi atribuite:
deficienţa de climat familial – diferite însuşiri moral-volitive ale copilului depind de
anturajul familial, de valorile pe care se pune accent în familie, de atitudinea familiei însăşi
faţă de relaţiile sociale. Astfel, după Ros Vincent, există familii reprimătoare, care înăbuşă
spiritul de independenţă al copilului, familii liberale, care dezvoltă iniţiativele acestuia. De
asemenea, există familii integrate social, sigure de ele, care prezintă un grad ridicat de
receptivitate socială, sau familii la limita integrării, nesigure. În familiile active membrii
acesteia se pot afirma de a lupta cu greutăţile, de a se impune în societate, astfel încurajînd la
60
copii formarea dinamismului, a încrederii în sine, a motivaţiei muncii. Familiile pasive,
indiferente generează sentimentul de eşec, de neîncredere în viaţă, de descurajare în orice
începuturi.19 deficienţe de structură familială – absenţa temporară a unuia dintre părinţi
realizează un impact asupra conduitei ulterioare a copilului. Unii dintre ei îşi fortifică puterile
pentru a avea reuşite în orice activitate, considerînd că a devenit semiindependent, alţii se
descurajează, mizînd pe regretele şi mila celor din jur. În familia adoptivă, de exemplu,
alcătuită din părinţi mai vîrstnici şi un singur copil înfiat, întreaga afecţiune şi grijă se
îndreaptă spre acest copil; saturat şi plictisit de atîta atenţie, copilul va lua atitudine minimă
faţă de rezistenţă la greutăţi. În familiile separate, unde părinţii luptă cine să preia copilul,
fiecare încearcă să-l instige contra celuilalt părinte, astfel 97 distrugînd securitatea familială în
care avea încredere copilul. Aceasta îi face pe copii să devină neîncrezători, detaşaţi,
descurajaţi, ai nimănui. De asemenea, este foarte importantă relaţia copilului cu fiecare dintre
membrii familiei (mama, tata, bunicii etc.); or, diversitatea jurisdicţiilor sau persoanelor
cărora trebuie să se supună copilul îl derutează. deficienţe ale grupului fratern – relaţiile
dintre fraţi şi surori depinde în fiecare caz în parte, de vîrsta lor, de numărul lor, de sex etc.
Existenţa cîtorva copii în familie favorizează comunicabilitatea şi relaţiile sociale mai
diversificate, decît în familiile cu unic copil. De cele mai dese ori, conflictele apărute între
fraţi se determină de scara vîrstei. După cum menţiona Alfred Adler, cel mai mare care a avut
la un moment dat totul (atenţie, dragoste etc.) trăieşte, în momentul apariţiei următorului copil
cu care trebuie să împartă dragostrea părinţilor, un „complex de detronare”. De aceea, el nu
trebuie neglijat şi ignorat. Cei mai mici pot ajunge în situaţia de a fi răsfăţaţi sau chiar
obraznici în familie. În fine, nu este de neglijat raportul între exigenţele părinţilor şi
capacităţile copilului, uneori adulţii solicitînd ceva ce îl depăşeşte pe minor, fie după
capacităţi, fie după vîrstă etc. Exigenţele prea mari pot conduce la decepţionări şi frustrări ale
copilului. (B) Rolul educaţiei şcolare, insuficienta şcolarizare, dezavantajarea unor elevi,
aprecierile neobiective, tolerarea indisciplinei etc. favorizează diminuarea efectului procesului
instructiv-educativ, conducînd spre o eventuală devianţă. Supraaprecierea unui elev mediocru
conduce la indiferenţa acestuia; injusta apreciere a celui care a meritat o notă mai mare va
genera descurajarea lui; sarcinile didactice prea uşoare vor inhiba energia nervoasă şi
capacităţile copilului; critica adusă răspunsurilor elevului că ar fi incomplete, vor conduce
treptat la faptul că elevul se va obişnui cu cunoştinţele sale limitate, complexîndu-se astfel şi
degradînd. Dezacordul între profesori şi copii poate genera insuccesul celor din urmă. (C)
Organizarea timpului liber cuprinde odihna, distracţia care contribuie la formarea
personalităţii. Este foarte important a i se organiza copilului un aşa regim care să îi oferă
stabilitate, sau a diversifica genul activităţilor pentru copiii temperamentali. La acest capitol
un rol important îi revine şi statului prin crearea unor centre de activitate sau de dezvoltare a
copiilor. Multe dintre delicte se comit de către copii din „neavînd ce face”. 98 Deficienţele
personalităţii minorului delincvent Deficienţele pot fi de natură fizică sau psihică. Prezenţa lor
doar în unele condiţii, sub influenţa factorilor exogeni, poate predetermina delincvenţa, dar
prin sine înseşi ele nu constituie determinante intrinseci ale delincvenţei juvenile. Printre
acestea se enumeră a fi: nevrozele, se exprimă prin conflicte interpsihice (isterie,
psihastenie). Regula generală este că nevrozele inhibă activitatea, dar uneori ele pot
determina şi trecerea la actul delincvent. Printre psihastenici se regăsesc vagabonzi,
prostituate. Mitimanii, organizatori de mici isterii, fiind inventivi pot simula agresiuni.
Nevrozele reprezintă un grup de afecţiuni reactive sau de dezvoltare patologică, determinate
61
psihogen, exprimate clinic printr-un complex de tulburări psihice cu răsunet somatic, care sînt
trăite în mod conştient şi penibil de bolnav.20 Există o strînsă legătură între nevroze şi
personalitate. Unii psihiatri germani, în special Jarspers şi Schneider, au considerat nevrozele
ca reacţii la stres ce se produc la subiecţi cu personalităţi anormale. Deci, nevrozele ar fi o
reacţie emoţională anormală, care din copilărie poate forma o nevroză sau o tulburare
depresivă în vîrsta adultă;21 psihopatiile, constituie categoria poliformă de dezvoltări
patologice ale personalităţii, prin dizarmonii care se exprimă constant, dar cu intensitate
diferită, în atitudinile faţă de sine şi ambianţă. Deşi funcţiile de cunoaştere pot avea o normală
dezvoltare, prin ansamblul trăsăturilor de caracter persistă incapacitatea personalităţii de
integrare în relaţiile de viaţă şi activitate, cu păstrarea, de regulă, a discernămîntului asupra
acestora. Din analiza clinică a cazurilor se degajă o simptomatologie variată şi deseori bogat
ilustrată de tensiuni emotive, iniţiative şi acţiuni contradictorii, care decurg în mod esenţial
din dificultatea permanentă a unei integrări în relaţiile obişnuite de viaţă şi de activitate.
Această dificultate de integrare priveşte cadrul familial, relaţiile de grup caracteristice oricărei
etape de vîrstă, în şcoală, profesiune sau contactele obişnuite de existenţă. Modalităţile sale de
exprimare cuprind tendinţa de justificare şi explicaţii plauzibile dar cu un conţinut de
imaginaţie vie, mitomanii, confabulaţii, susceptibilitate crescută, reacţii explozive, impulsive,
psihoplasticitate cu instabilitatea conduitei, nemulţumiri permanente.22 Pentru ei conflictul
uneori poate constitui o sursă a plăcerii, nu se pot adapta la mediul familial, de grup. De
regulă, ei nu se percep ca fiind cu defecte 99 şi nu se consideră bolnavi psihic. Faptele comise
de psihopaţi sînt pasibile de răspundere penală; psihozele sînt afecţiuni psihice grave, în care
discernămîntul şi, respectiv, responsabilitatea se exclud. La acestea se atribuie schizofreniile,
psihozele maniacodepresive, epilepsia, delirurile sistematice, paranoia etc; perverşii, anomalii
determinate de instinctele de bază ale omului (reproducere, asociere, conservare). Copilul cu
tulburări comportamentale se manifestă printr-o simptomatologie poliformă, ce cuprinde o
gamă largă de manifestări: de la o simplă minciună cu caracter inofensiv poate ajunge la
omor. Printre aceste simptome se evidenţiază: minciuna – este o manifestare a
fantasmagoniei şi lăudăroşeniei şi devine periculoasă prin tendinţa de a se salva, de a înşela,
a trezi compasiune; instabilitatea – incapacitatea de a păstra o atitudine, de a fixa atenţia, de
a reacţiona în mod conştient; irascibilitatea – nestăpînire, o reacţie de descărcare a mîniei;
impulsivitatea – o trecere directă la actul de satisfacere a apetitului agresiv, comisă brusc;
furtul, îndeosebi a bunurilor din familie, începînd cu valori mici spre mari; vagabondajul
exprimat prin erupţia din mediul familial ca expresie a unei stări conflictuale. De obicei,
vagabondajul apare după fuga de cîteva ori de acasă. Asociinduse cu alţi copii ei pot comite
infracţiuni; eşecul şcolar, caracteristic la 90 la sută delincvenţilor minori. Eşecul induce o
stare de tensiune tocmai la momentul cînd copilul îşi formează conştiinţa de sine;
Alcoolismul şi dependenţa de droguri – pe lîngă faptul că constituie vicii sociale, ele sînt
îndeosebi dăunătoare devenirii sănătoase şi integre a minorului. Dependenţa la această vîrstă
se creaază mult mai repede. În 60 la sută dintre cazuri, copiii la care unul dintre părinţi a avut
viciul alcoolului sau drogurilor, va încerca aceeaşi soartă; Devierile sexuale, apar în special
în mediile de subcultură şi dezorganizare socială, unde moralitatea are un grad de
permisibilitate coborît.23 La general, psihologia copilului, vorbeşte despre normalitate,
subnormalitate şi supranormalitate psihică. Atribuirea copilului la una dintre aceste trei
categorii depinde 100 de mai multe conjuncturi: vîrsta, nivel de dezvoltare, genetică.

62
Subiectul apreciat ca normal este raportat la caracteristicile medii şi dominante ale grupului de
aceeaşi vîrstă. Anormalitatea cuprinde atît copiii cu unele insuficienţe în dezvoltare, cît şi pe
cei cu handicapuri comportamentale. Conceptul de subnormalitate se aplică acelor subiecţi
care din cauza unor handicapuri nu au o dezvoltare şi o evoluţie normale.Referitor la
supranormalitate, copiii apreciaţi ca supradotaţi pot deveni îngîmfaţi, egoişti, izolaţi24 .
Practica psihiatriei copilului diferă de cea a adultului sub cîteva aspecte importante. Foarte
multe lucruri depind de atitudinea şi toleranţa adulţilor şi de felul în care ei percep
comportamentul copilului. Un factor corelat este reprezentat de faptul că problema psihiatrică
a unui copil poate fi o reacţie faţă de tulburările altui membru al familiei. Şapte mari grupe de
tulburări psihice în copilărie sunt în general recunoscute de clinicieni: -reacţiile de adaptare;
-tulburările de dezvoltare globale (psihozele copilăriei); -tulburări de dezvoltare specifice;
-tulburări de conduită; -tulburări hiperkinetice (cu deficit al atenţiei); -tulburări emoţionale
(nevrotice sau de interiorizare); -tulburări simptomatice.25 Verificînd întregul potenţial al
copiilor şi coordonatele lor bio-psiho-sociale, adulţii urmează să aleagă justa cale de educare.
Referinţe: 1. Pantelimon Golu şi alţii. Psihologia copilului. – Bucureşti: Editura didactică şi
pedagogică, 1995, p.25. 2. Igor A. Ciobanu. Criminologia. – Chişinău: Carddidact, vol. II,
2004, p.131. 3. A se vedea: C. Granier. La femme criminelle, Paris, 1906 ; C. Lombroso şi G.
Ferrero. La femme criminelle et la prostituée, Paris, 1906 ; O. Pollak. The criminalitz of
women, Philadelphie, 1950; J.J.Cockburn şi I.Maclaz. Sex differentials in juvenile
delinquency, The British Journal of criminology, 1965, p. 289-308. 4. Raymond Gassin.
Criminologie. – Paris: DALLOZ, 4 éd, p.314; M.A.Bertrand. Le caractère discriminatoire et
inique de la Justice pour mineur: les filles dites “délinquantes” au Canada// Déviance et
société, 1977, p. 187-202. 101 5. Raymond Gassin. Criminologie. – Paris: DALLOZ, 4 éd.,
p.315. 6. Şarpe Vasile. Caracteristica medico-legală, structura şi etiopatogenia fenomenului
suicidal printre copii şi adolescenţi: Teză de doctor în ştiinţe medicale, p.74//
www.cnaa.acad.md 7. Ibidem, p.78. 8. Pantelimon Golu şi alţii. Op. cit., p.27. 9. Ibidem. 10.
Svetlana Rîjicova. Seminarul pentru avocaţi privind acordarea asistenţei juridice minorilor în
conflict cu legea, Chişinău, noiembrie 2003. 11. Narcis Giurgiu. Elemente de criminologie –
Iaşi: Chemarea, 1992, p.189. 12. Svetlana Rîjicova. Seminarul pentru avocaţi privind
acordarea asistenţei juridice minorilor în conflict cu legea, Chişinău, noiembrie 2003. 13.
Dana Damir, Elena Toader. Discernopatia şi delincvenţa infantilo-juvenilă // Rom J Leg Med
14(1)51-55(2006), Romanian Society of Legal Medicine, p.52. 14. Duble A., Luca Sofia,
Moisescu R., Scripcaru C., Luca Catalina, Vlad Mirela. Ghid de practici instituţionale în
instrumentarea cauzelor cu minori. – Iaşi: Asociaţia Alternative Sociale, 2005. 15. Dana
Damir, Elena Toader. Op. cit., p.52. 16. Ibidem. 17. http://www.e-
scoala.ro/referate/psiho_delincventa_juvenila.html 18. Narcis Giurgiu. Op. cit., p.194. 19.
http://www.e-scoala.ro/referate/psiho_delincventa_juvenila.html 20. V. Chiriţă, T. Pirozynski,
P. Boişteanu. Psihiatrie clinică. – Iaşi: UMF, 1993, p.211. 21. Michael Gelder, Dennis Gath,
Richard Mayou. Tratat de psihiatrie.- Oxford. – Bucureşti, 1994, p.124. 22. V. Chiriţă, T.
Pirozynski, P. Boişteanu. Op. cit., p.228-230. 23. Nicuşor Diaconu. Simptomologia
devianţelor comportamentale la copii // Phoenix, 2004, nr.1-6, p.32-33. 24. Pantelimon Golu
şi alţii. Op. cit., p.178. 25. Michael Gelder, Dennis Gath, Richard Mayou. Op. cit., p.599. 3.
Formarea personalităţii delincventului minor Nu există o modalitate unică de formare şi de
transformare a unei personalităţi în una delincventă. Fără a susţine teoria lombrosiană, potrivit
căreia delincventul este 102 înnăscut, vom prezenta unii factori care determină devenirea

63
delincventă a personalităţii minorului. În formarea delincventului se pot pune în evidenţă
cîteva conflicte existente între persoana delincventului şi mediul social, între persoana sa
proprie şi unele colectivităţi restrînse, sau între sine şi eul propriu. Specialiştii descriu un
concept triunic în geneza comportamentului deviant, concept ce reuneşte trei elemente:
mediul de formare a personalităţii, personalitatea delincventă şi situaţiile ce favorizează
trecerea la actul antisocial. 1 Primul element al conceptului triunic ce intervine în formarea
devianţei şi delincvenţei juvenile este mediul de formare a personalităţii, fiind vorba în special
de personalitatea agresivă. Pentru că agresivitatea nu este înnăscută, ea se formează deci în
rezultatul mai multor factori de mediu, inclusiv starea de anomie macrosocială, microsocială,
instituţională.2 Al doilea factor ce intervine în conturarea unui comportament deviant este
reprezentat de personalitatea individului; mai exact, este vorba de o personalitate anomică
rezultată prin suprapunerea unor valori negative de personalitate, manifestată predominant
prin inafectivitate, insesibilitate, impulsivitate, egofilie. Ultimul element al conceptului triunic
este definit de factorii situaţionali determinanţi ce realizează trecerea la actul antisocial
propriu-zis: consumul de alcool sau droguri, intoleranţa la frustraţii, impulsivitatea scăpată de
sub control.3 Minorilor, în special, le este caracteristică apariţia unor tulburări generate de
lipsa de afectivitate din partea cadrului familial, îndeosebi în primii ani de viaţă, cînd se pun
bazele personalităţii omului. Absenţa mamei sau lipsa de afectivitate a acesteia, manifestată în
special în primele 6 luni de viaţă, îi conferă copilului un sentiment de insecuritate afectivă
manifestată ulterior prin dezvoltarea treptată a unui comportament agresiv sau prin autism
infantil. Autismul debutează în jurul vîrstei de 3 ani prin tulburări de comunicare afectivă,
dificultate de interacţiune, tulburări de limbaj cu evoluţie în trei faze: tristeţe, disperare şi
detaşare.4 Printre modelele de formare a personalităţii delincvente a minorului în literatură se
subliniază a fi: alienarea, frustrarea, inadaptarea, învăţarea. 1) Alienarea (sau înstrăinarea) –
este rezultatul dificultăţilor pe care le întîmpină minorul la integrare în societate şi la
conformare normelor sociale. Potrivit criminologului român Narcis Giurgiu, fenomenul de
alienare este o consecinţă a influenţelor negative de ordin social care intervin pe parcursul
dificultăţilor procesului de 103 socializare şi se manifestă ca un factor perturbator de natură
generală a comportamentului uman ce intervine prin efecte generice de convertire spre
devianţă.5 Alienarea se poate manifesta prin indiferenţă, opoziţie, contestare, negativism, ceea
ce ar presupune o eventuală transformare într-o personalitate deviantă. Acest comportament
exprimă un neconformism cu normele sociale acceptate într-o grupare, fiind determinată de
schimbări de mediu (de exemplu, mutarea într-o nouă şcoală, într-un nou colectiv), inclusiv
de mediu cultural. 2) Frustrarea – este un fenomen complex, presupunînd o serie de
modificări psihomorale, culturale, valorice, afective, generată de eşecul relaţiei conflictuale cu
mediul, provocînd trecerea la actul delincvenţial. Frustarea este o consecinţă a alienării, dar
nu orice alienare conduce indubitabil spre frustrare. Gradul de intensitate al manifestării celor
două fenomene le deosebeşte, astfel încît frustrarea constituie un proces mai grav, mai
profund, cu amprente în conştiinţa şi subconştientul persoanei, avînd la bază un
comportament conflictual, tensionant, o ripostă pe care încearcă să o manifeste subiectul
neînţelegerilor şi eşecurilor cu care se confruntă. Fenomenul de frustrare îşi regăseşte sursa în
distribuirea inegală a şanselor de realizare individuală în funcţie de oferta socială.6 Astfel,
potrivit datelor statistice, un procentaj mai mare din cadrul delincvenţei juvenile revine
minorilor fără ocupaţie; de exemplu, în anul 2000 dintre delincvenţii minori neîncadraţi în
cîmpul muncii au fost 2598, iar 86 încadraţi în cîmpul muncii, în anul 2001 neîncadraţi în

64
muncă au fost 1908 şi 57 încadraţi în muncă. 3) Inadaptarea – exprimă imposibilitatea de
convertire a persoanei la cerinţele mediului, mai curînd ale mediului social, fiind vorba de o
asocializare. Cauza inadaptării poate fi infirmitatea fizică a individului, gradul slăbit al
aptitudinii de adaptare a individului la condiţiile externe. Evoluţia spre inadaptabilitate poate
parcurge cîteva etape: adaptare slabă; adaptare dificilă sau inadaptare. Anume conceptul de
inadaptare a servit quintesenţa tezelor lui Olof Kimberg, care menţiona despre o inadaptare
fizică, psihică sau psihologică a individului, generatoare fiind de personalitatea sa
delincventă. 4) Învăţarea – îşi are originea în teoria asociaţiilor diferenţiete a lui Edwin
Sutherlend, sau din legea imitaţiei a lui Gabriel Tard. Învăţarea exprimă orice achiziţie nouă
de comportament, ca rezultat al exersării, menită să satisfacă adaptarea la mediu. Ea
presupune explorarea vie şi activă a situaţiilor, 104 cu posibilitatea de a sparge tiparele
comportamentale existente şi a elabora forme noi de comportare. Sînt rezultate ale învăţării
modificările comportamentale care: sînt de natură centrală, au loc în sistemul nervos central;
au un caracter individual, depind de experienţa individuală, de particularităţile situaţiei în
care se află individul; se păstrează şi după dispariţia stimulului care le-a dat naştere, deci au
un caracter stabil; duc la apariţia unor comportamente noi.7 Modalitatea învăţării vizează
cea mai largă sferă a delincvenţilor minori, pentru că ei ajung să comită un delict deoarece nu
au ajuns la crearea unui model propriu de comportament antisocial, dar nu au avut alt model
comportamental, acceptîndu-l pe cel din urmă drept exemplu de conduită. Potrivit unui
inventar canadian, care a fost elaborat în baza unor chestionare ce conţineau 155 întrebări
adresate minorilor delincvenţi, există cîteva niveluri pînă a se ajunge la o personalitate
asocială: 1) Nivelul unei proaste adaptări sociale, care se referă la un ansamblu de atitudini
asociate la o asocializare inadecvată sau perturbată. În fapt, se poate zice că subiecţii, la acest
nivel, sunt incapabili să satisfacă exigenţele mediului lor psihosocial prin manierele social
adoptate. Rezultatul se manifestă prin trăirea unui concept al sinelui negativ şi a sentimentului
de a nu fi înţeles. La aceasta se adaugă sentimentele de ostilitate, lipsă de control, dispreţul
faţă de autorităţi. 2) Orientarea spre valorile claselor socioeconomice inferioare. Acest indice
vizează frica faţă de eşec, etica unui dur şi dorinţa de a se vedea adult, minorul considerînd că
nu are noroc în viaţă. Toate tensiunile interne ale acestui individ tind a se reflecta în simptome
fizice. 3) Autismul este o tulburare a dezvoltării care e caracterizată prin alteraţii grave a
dezvoltării în trei domenii: comunicare verbală şi nonverbală; interacţiune socială;
comportamente, interese şi activităţi care sînt restrînse şi stereotipizate. Autismul impune o
deformare a realităţii după propriile dorinţe şi necesităţi. 4) Alienarea se referă la atitudinile
de desconsiderare şi de îndepărtare de interacţiunea cu alţii, negînd problemele din interiorul
său. 105 5) Agresivitatea exprimă sentimentul de neplăcere, de ură, de frustrare. Subiectul
este dezamăgit şi de sine însuşi şi de alţii, pentru că el nu îşi regăseşte confortul. El ştie că
poate reacţiona brusc şi este preocupat de controlul reacţiilor sale. 6) Anxietatea socială
manifestă prezenţa unui disconfort emotiv asociat relaţiilor interpersonale. Subiectul simte şi
recunoaşte la el o tensiune nervoasă. 7) Refularea reflectă o excludere din conştiinţă a
sentimentelor sau a emoţiilor pe care individul ar trebui în mod normal să le resimtă sau să le
depăşească. Excluderea emoţiilor în cazul dat se face mai curînd inconştient fapt ce generează
un sentiment de neplăcere şi de rebeliune. Inventarul sus-numit (mai numit inventarul lui
Jesness) permite evaluarea nivelului de maturitate interpersonală atins de adolescent, adică
capacitatea lui de a percepe lumea şi de a-i răspunde. Nivelurile respective au fost parţial
preluate de criminologul clinicist Le Blanc care situa în personalitatea delincventă trei
65
simptome: o înrădăcinare criminală; o disocialitate distrugătoare şi un egocentrism exasperat.
În devenirea minorilor, îndeosebi la vîrsta adolescenţei, este necesar să se evite atitudinea
adulţilor care le-ar încuraja teama de a nu fi luaţi în seamă, teama de a nu fi înţeleşi, de a fi
pedepsiţi, teama de a nu pare banali. Tendinţele comportamentale ale adolescenţilor sînt
ghidate de anumite reacţii, mai mult sau mai puţin instinctive: reacţia de opoziţie faţă de
cerinţele sporite, de lipsa de atenţie din partea adulţilor sau, dimpotrivă, faţă de interdicţiile
abuzive ale adulţilor, care pot provoca starea de înstrăinare, dorinţa de a-şi părăsi casa,
vagabondajul, iar uneori chiar comportamentul antisocial; reacţia de emitere a unei persoane
anumite sau a unui personaj din operă, a unei persoane imaginare sau implantate de grupul
de referinţă, care ulterior influenţează comportamentul deviant al unui minor; reacţia de
negare a modelului comportamental propus de adulţi; reacţia de compensare a insuccesului
într-un anumit domeniu; reacţia de hipercompensare, de afirmare într-un mediu extrem de
dificil; reacţia de emanicipare, de eliberare de la standardele impuse, într-o formă
categorică, de adulţi, adolescentul negînd valorile şi normele sociale de care aceştia se
conduc; 106 reacţia de aderare la grup, în special la acel grup ale cărui interese sînt
asemănătoare cu ale lui; reacţia de pasiune faţă de un anumit domeniu, care duce la formarea
unei subculturi individuale a adolescentului.9 Un copil delincvent este, de fapt, o victimă şi
nu un vinovat conştient în raport cu responsabilităţile ce i se impun. Delincvenţa juvenilă
apare în 90% din cazuri la copiii abuzaţi, printre cauzele acesteia stabilindu-se: disocierea
căminului şi neînţelegerile familiale; deficienţele în atitudinile educative ale unuia dintre
părinţi; relaţiile dificile cu mama; încredinţarea copilului unei organizaţii sau bunicilor;
factorii ecologici; pseudodebilitatea mintală a părinţilor; precocitatea pubertăţii şi
sexualităţii; implicaţiile mass-media; transformările demografice; factorii genetici;
morbiditatea psihică.10 Fiind examinate particularităţile psiho-sociale ale personalităţii
minorului, s-ar putea evidenţia trei etape ale procesului de formare a unei personalităţi
deviante: În prezenţa unor premise incitante, la minor apare ideea de a-şi rezolva problemele
prin intermediul faptelor ilegale. Iniţial, ideea apare ca o fantezie, o ficţiune, dar apoi devine
din ce în ce reală şi posibilă; II. Examinarea raportului dintre realitatea ilegală şi reacţia
socială faţă de aceasta, faţă de cele comise; III. Transpunerea planului ilegal în realitate prin
comiterea faptei ilegale.11 Evident, formarea personalităţii delincventului minor nu urmează
aceleaşi reguli pentru toţi; or, în fiecare caz se ţine cont de etapele de vîrstă, de factorul intern
şi cel extern care influenţează minorul. De exemplu, cele mai importante achiziţii la nivelul
personalităţii preşcolarului sînt: extensia eului; formarea conştiinţei morale; socializarea
conduitei. În adolescenţă însă, există cele mai mari pericole ale depersonalizării. Eşecul
afirmării de sine a adolescentului poate crea tulburări psihocomportamentale. Depresiile, 107
ca expresii ale crizei de dezvoltare, produc rupturi în comportamentul adolescentului,
influenţîndu-i viaţa familială, şcolară şi socială. Actele de devianţă, consumul de droguri, de
alcool, relativ scurte în timp, se pot manifesta ca o dezadaptare trecătoare; dacă însă acestea
persistă în timp în mod constant, ele reprezintă semnele unui proces de alterare a personalităţii
cu efecte negative asupra sinelului şi a mediului social, trebuind în acest caz să suscite atenţia
specialiştilor. Referinţe: 1. Dana Damir, Elena Toader. Discernopatia şi delincvenţa infantilo-
juvenilă // Rom J Leg Med 14(1)51-55(2006), Romanian Society of Legal Medicine, p.52. 2.
Scripcaru Gh., Astarastoae V., Scripcaru C. Medicina legală pentru jurişti. – Iaşi: Polirom,
2005. 3. Ibidem. 4. Scripcaru Gh., Astarastoae V., Boiştreanu P., Chiriţa V., Scripcaru C.

66
Psihiatrie medicolegală. – Iaşi: Polirom, 2002. 5. Narcis Giurgiu. Elemente de criminologie –
Iaşi: Chemarea, 1992, p. 168. 6. Ibidem, p.170. 7. Pantelimon Golu şi alţii. Psihologia
copilului. – Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică, 1995, p. 38. 8. Michel Born.
Psychologie de la delinquance. – Bruxelles: de Boeck, 2003, p.208. 9. M. Debesse.
Adolescentul. – În: Psihologia copilului // Traducere din limba franceză. – Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică, 1970, p.87 ; O. Coşleţ. Aspecte sociale privind formarea
personalităţii infractorului minor // Revista Naţională de Drept, 2005, nr.12, p.65. 10. Nicuşor
Diaconu. Modificarea comportamentului deviant prin terapii educaţionale (I) // Lumină şi
Speranţă, 2004, nr.1-6, p. 49. 11. Вадим Розин. Психологический анализ преступной
личности // Уголовное право, 1999, № 2, р.98.28

CAPITOLIL III.

2.3 Particularităţi şi probleme ale procesului de resocializare al delincvenţilor. Specific ţării

noastre, de conceptul – resocializare (identificat în literatura de specialitate şi cu termenii:
reeducare, reintegrare, tratament, reabilitare) – este legată direct întreaga activitate formativ-
educativă care se desfăşoară sau trebuie să se desfăşoare în penitenciare. În mediul impus,
însă, apar obstacole serioase în realizarea cu succes a acestor sarcini. Odată cu reformarea
sistemului sancţional-penal, procesul de resocializare se raportează şi la formele alternative de
constrângere a delincvenţilor, îndeosebi tineri şi minori, care în prezent iau amploare prin
eficienţa lor educaţională. Condiţia esenţială a resocializării este necesitatea colaborării
delincventului la transformarea propriei personalităţi. Un rol important în realizarea

28

file:///D:/Bli%C8%99ceac%20Cristina/Master/Teza%20de%20Master/Repere-psihosociale-Sabina-Sanda-
Coman.pdf
67
procesului de resocializare a infractorilor, cu un accent deosebit asupra celor tineri, se oferă
educaţiei prin muncă, educaţiei morale şi juridice, instruirii generale, lucrului individual,
justiţiei restaurative (o metodă actuală şi eficientă ce se statuează în societatea noastră), etc. În
vederea realizării în perspectivă a reformei penale în Republica Moldova, începând cu anul
2001, de către Institutul de Reforme Penale, sunt desfăşurate o serie de activităţi ce dezvoltă
cadrul de implementare şi aplicare a sancţiunilor neprivative de libertate. Astfel, a fost
elaborat cadrul normativ propice pentru implementarea sentinţelor comunitare prin crearea
unor noi instituţii, precum medierea în cauzele penale, schema de reparaţii şi compensaţii
acordate victimelor pentru daunele materiale suferite prin săvârşirea infracţiunii, servicii de
probaţiune, munca neremunerată în folosul comunităţii, eliberarea provizorie pe cauţiune.
Deşi sunt stipulate în actele legislative, funcţionalitatea măsurilor de corectare este la nivel
inferior în Republica Moldova: antrenarea condamnatului la muncă, precum şi instruirea lui
generală şi/sau profesională se realizează doar în măsura posibilităţilor; resursele umane
(cadre profesionale înalt calificate) şi financiare sunt insuficiente; asistenţa psihologică şi
socială (foarte importante în procesul de resocializare) este dezvoltată la nivel primar etc.
Studiul problemei date scoate în evidenţă o neconcordanţă dintre actele legislative naţionale şi
normele juridice internaţionale, deşi primele trebuie să se subordoneze ultimelor. 22
Rezultatele studiilor realizate în mediul tinerilor delincvenţi, a diverselor categorii de tineret şi
a experţilor din domeniu indică aprecierea negativă precum că mecanismul actual al
resocializării delincvenţilor tineri şi minori (cât şi al întregului contingent judiciarizat) nu
asigură reeducarea lor şi reorientarea personalităţii spre o conduită conformistă (Figura nr.2).
Acestă poziţie poate fi confirmată şi prin evaluările oficiale ale statisticii penale care arată că
65% din populaţia penitenciară o constituie recidiviştii – subiecţi care nu o dată au fost supuşi
mecanismului de resocializare şi tratament realizat la noi în republică. În Republica Moldova
se constată încă o indiferenţă a comunităţii faţă de reforma penală. În baza analizei de
conţinut realizate se constată că, sursele mass-media abordează extrem de vag problematica
resocializării, lipsesc activităţile de promovare a interesului comunitar de a găsi soluţii şi a
implementa măsuri eficiente la acest capitol. Reinserţia socială a minorilor şi tinerilor
delincvenţi poate fi considerată cea mai complexă componentă, deoarece de reuşita acesteia
depinde statutul social al tânărului reîntors în societate.29

CONCLUZII

III. CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI CONCLUZII: √ Particularităţile actuale ale structurii

sociale a societăţii moldoveneşti indică prezenţa unui potenţial delictogen destul de înalt: (1)
intensificarea inegalităţii sociale ca rezultat al sporirii sărăciei şi al segmentului mare de
populaţie ce se aliniază la categoria „săracilor” (dintre grupele de vârstă ale populaţiei, cele
mai sărace sunt copiii, circa 45,2%); (2) supravegherea insuficientă a copiilor şi adolescenţilor
ca urmare a plecării la muncă în străinătate a părinţilor; (3) extinderea şomajului direct şi
latent prioritar în rândul tineretului, statistica oficială pentru anul 2004 arată că circa 88% din
infracţiuni sunt comise de persoanele care, în momentul arestării lor, erau şomeri (fapt
demonstrat şi în baza investigaţiilor realizate de autor); (4) numărul în creştere al indivizilor,
29
file:///D:/Bli%C8%99ceac%20Cristina/Master/Teza%20de%20Master/autoreferat_Buciuceanu-Vrabie.pdf
68
în special tinerilor, decepţionaţi în reforme şi realitatea socială, nesiguri, disperaţi, indiferenţi
etc. √ Indicele criminalităţii înregistrate nu reflectă situaţia reală a acesteia. Statisticile şi
oricare alte informaţii sunt incomplete şi nu oferă decât o imagine limitată a fenomenului real
aşa cum se manifestă acesta în timp sau în spaţiu. Deşi datele statistice arată o diminuare cu
5% a delictelor înregistrate în ultimii ani, în realitate, însă, criminologii autohtoni estimează
că corelaţiile infracţionale neînregistrate sunt de cinci ori mai mari decât cele înregistrate. √
Situaţia anomică din republică preia un caracter de continuitate în rezultatul activităţii
delictogene a minorilor şi tinerilor ca subiecţi ai conduitei delincvente ce prezintă o evoluţie
ascendentă atât în ce priveşte amplitudinea, cât şi vizibilitatea. Statistica criminală constată că
2/3 din numărul total de infracţiuni sunt săvârşite de către tineri cu vârsta până la 30 de ani.
Resursele de creştere a delincvenţei juvenile se statuează în acţiunile social periculoase ale
minorilor şi adolescenţilor săvârşite pe măsura atingerii vârstei majoratului. Anual în
Republica Moldova se înregistrează aproximativ 2500 minori care comit 29 infracţiuni.
Vârsta acestora variază între 16-17 ani (aproape 60%), băieţii constituind 90%. În acelaşi
timp, constatăm şi o schimbare “calitativă” a fenomenului de delincvenţă juvenilă la noi în
republică. √ Pentru a înţelege fenomenul delincvenţei din rândul tinerilor ca un concept şi o
realitate trăită, nu dăm prioritate unui factor sau mediu anume. Atât cel familial, cât şi cel
şcolar, socio-profesional, socio-cultural, ocazional, etc., printr-o intercalare şi interdependenţă
ne oferă răspunsuri şi explicaţii pentru înţelegerea problemelor sociale ce ţin de delincvenţa
generaţiei tinere. Interacţiunea directă cu tinerii aflaţi în detenţie ne-a permis să demonstrăm
veridicitatea ipotezelor analizate în lucrare, dar şi să raţionalizăm asupra temerilor
concluzionate inclusiv din observaţiile directe: nu excludem că în urma ispăşirii pedepsei
privative unii tineri reuşesc să se reintegreze în societate, însă constatăm că acest procent este
în continuare foarte mic, fiecare al doilea deţinut intervievat aflându-se în penitenciar cel
puţin pentru a doua oară şi însuşindu-şi deja un mecanism motivaţional infracţional. √
Sistemul de pedepse penale trebuie să devină mult mai deschis, mai puţin formal şi cel mai
important – orientat spre corecţia condamnaţilor, în special a celor tineri, şi reintegrarea
acestora în viaţa societăţii. Reuşita acestuia depinde de capacitatea structurilor extrapenale, or
experţii evidenţiază foarte insistent că activitatea de reintegrare a minorilor şi tinerilor
delincvenţi se realizează mai bine atunci, când reeducarea lor are loc în instituţii cu regim de
semilibertate sau chiar sub forma libertăţii, cu condiţia ca şi metodele de reeducare să fie
elaborate în mod diferenţiat şi individualizat, pe baza unei abordări interdisciplinare –
juridice, psihopedagogice, sociologice şi asistenţiale. √ Amploarea şi gravitatea delincvenţei
sunt dependente şi de intensitatea reacţiei sociale formale şi informale existente într-o
societate, concretizată în modul de definire, încriminare şi sancţionare a diverselor crime
stipulate de legiuitorul penal, dar şi de percepţia şi atitudinea opiniei publice faţă de
fenomenul delincvenţei. Starea prezentă, stopează gradul de credinţă a tinerilor, dar şi a unor
experţi, în structurile statale interne ce ar putea aplana declanşarea cauzelor socio-economice
generatoare de conduite predelincvente şi delincvente. Se observă un grad mare de îngrijorare
şi pesimism explicat prin lipsa în continuare a oportunităţilor unui trai decent. √ Atitudinile
publice reflectă disponibilitatea actuală a opţiunilor pentru sentinţă şi utilizarea lor practică.
Fiecare al treilea respondent consideră că nici o infracţiune nu merită şi nici nu trebuie să fie
justificată. Segmentul tânăr al populaţiei nu apreciază în mod universal alternativele eficiente,
optând pentru intensificarea metodelor de luptă cu criminalitatea prin înăsprirea sancţiunilor
penale. Rezultatele studiilor permit justificarea ipotezei precum că publicul nu dispune de

69
informaţii şi cunoştinţe privind importanţa administrării justiţiei în 30 comunitate şi respectiv
nu percepe importanţa de participare şi implicare personală la acest proces. √ Rezultatele
evaluării subiective a problematicii studiate relevă faptul că sporadicitatea cunoaşterii şi
nivelul redus de informare asupra problematicii delincvenţei juvenile, a consecinţelor
măsurilor represive de sancţionare, în special faţă de copii şi tineri favorizează stigmatizarea
contingentului delincvenţional. Tinerii manifestă faţă de subiecţii judiciarizaţi o atitudine
negativă (în sensul de evitare, respingere) şi defavorabilă mai ales în plan perceptiv, nu însă şi
discriminatorie în plan comportamental. √ Prin studiul analitic al surselor media se
delimitează că presa scrisă naţională acordă un spaţiu foarte mic spectrului de probleme
generate de anomia socială. Majoritatea materialelor din presă poartă doar un caracter
informaţionaldescriptiv, iar lipsa unei strategii în domeniul media prezintă un obstacol major
în mediatizarea problematicii studiate. Se remarcă discrepanţa materialelor prezentate în
diverse ediţii, a statisticilor criminologice etc. Este evident că ministerele şi administraţia
publică locală de obicei fac publică doar informaţia pe care ei o consideră drept necesară. Se
constată deci că, în rezultatul unei mediatizări slabe şi incorecte, este puţin probabil ca
publicul să cunoască şi să înţeleagă importanţa strategiei de reformare a întregului sistem
sancţional-penal în direcţia unei justiţii restaurative şi rolul comunităţii în cadrul acestei
reforme. RECOMANDĂRI: Pornind de la problemele studiate propunem o serie de
recomandări ce solicită intensificarea colaborării şi coordonării active atât cu organele de
resort (Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Educaţiei şi Tineretului, Ministerul Sănătăţii
şi Protecţiei Sociale, Ministerul Justiţiei, Consiliul Naţional pentru Protecţia Drepturilor
Copilului, Departamentul Instituţiilor Penitenciare, Centrul de plasament temporar al
minorilor ş.a.) şi autorităţile publice locale, cât şi cu instituţii de profil şi structură juridică
diferită (organizaţii publice, private, filantropice, confesiuni religioase, organizaţii
neguvernamentale, voluntariat ş.a.) în vederea creării unui sistem specializat de control social
şi prevenire a delincvenţei din rândul tinerei generaţii. Este imperativă funcţionarea afiliată în
următoarele domenii, după cum urmează: Organizarea instituţională • Orientarea activă şi
imediată spre eliminarea cauzelor care determină tânărul să devină un potenţial delincvent.
Implicarea directă a autorităţilor locale prin: luarea unor măsuri de protecţie socială a
familiilor vulnerabile; desfăşurarea unor activităţi de consolidare a rolului familiei, şcolii şi
comunităţii în socializarea tinerilor; minimalizarea problemelor cu care se confruntă tinerii
prin susţinerea şi asigurarea accesului la educaţie, informaţie şi diverse servicii bazate pe
necesităţile reale, valorile acceptate şi importante pentru tineri; sporirea şanselor de angajare a
tinerilor în câmpul muncii la locul de trai (de exemplu, în 31 mediul rural prin crearea de
microîntreprinderi de prelucrare a materiei prime agricole nemijlocit în sate); facilitarea
accesului tinerilor la diferite forme de proprietate (pământ, afaceri) printr-un sistem de credite
accesibile ce ar promova antreprenoriatul etc. • Dezvoltarea unor servicii cu caracter colectiv
care să vizeze reducerea posibilităţilor de producere a faptelor ilicite prin: crearea unor gărzi
locale de supraveghere şi prevenire inclusiv prin implicarea cetăţenilor, consolidarea
colaborării cu societatea civilă şi cu asociaţiile de tineret; abordarea sistematică în cadrul
consiliilor locale şi regionale a problematicii delincvenţei; sporirea securităţii în şcoli şi centre
de divertisment pentru limitarea răspândirii şi vânzării alcoolului şi drogurilor; sporirea
numărului de agenţii de ordine, în special în regiunile, cartierile cu potenţial delincvent
ridicat; publicitatea unor măsuri de prevenţie şi a mesajelor privind riscurile conduitei
delincvente; promovarea serviciilor şi modelelor de implicare a copiilor (în special a celor ce

70
provin din familii dezorganizate, social-vulnerabile şi a căror părinţi sunt plecaţi la muncă în
străinătate) în activităţi utile; implementarea programelor de asistenţă psihologică şi socială a
familiilor şi copiilor aflaţi în grupul de risc. • Crearea sistemului unitar de justiţie pentru
minori ce presupune: înfiinţarea instanţelor pentru minori (judecători, procurori, poliţişti,
tribunale, curţi de apel); a serviciilor de protecţie judiciară a minorilor; stabilirea unui cadru
juridic pentru minorii care nu răspund penal, dar care au săvârşit fapte prevăzute de legea
penală, fiind importantă legătura cu structurile administrative de protecţie a copilului etc.
Reorientarea şi eficientizarea procesului de resocializare • Dezvoltarea unui sistem
instituţional de reabilitare şi reinserţie a tinerilor judiciarizaţi eliberaţi din detenţie şi a altor
categorii de tineri ce prezintă pericol social, structurile sistemului fiind dispersate pe zone
teritoriale şi aflânduse în relaţie directă cu instituţiile penitenciare. Mecanismul funcţional
presupune: crearea unor centre de informare socială pentru persoanele eliberate, rudele
acestora şi a altor persoane interesate; coordonarea activităţilor cu Agenţiile de angajare în
muncă, cu serviciile de protecţie socială; înfiinţarea unor şcoli serale, centre de reciclare şi sau
reorientare profesională, centre socio-medicale etc. • Înfiinţarea unor servicii social-
psihologice şi de asistenţă socială penală (asistenţa socială antepenală şi postpenală) acordate
în special segmentului tânăr şi realizarea unui control post-executoriu. • Promovarea justiţiei
în comunitate, consolidarea şi implementarea unor activităţi de comunicare care ar duce la
schimbarea atitudinilor în privinţa copiilor şi tinerilor aflaţi în conflict cu legea şi ar promova
acceptarea iniţiativelor de prevenire şi reabilitare la nivel comunitar. Orientarea spre
administrarea unei justiţii restaurative printr-un parteneriat interdisciplinar cu sectorul
neguvernamental. 32 Cultivarea spiritului civic şi a percepţiei publice corecte a problematicii
delincvenţei generaţiei în creştere • Educarea juridică a „publicului” şi formării conştiinţei
sociale la acest capitol prin asigurarea accesului cât mai larg la informaţie diversă, atât locală
cât şi internaţională, privind aspectele prezente ale manifestărilor anomice, consecinţele şi
riscurile conduitei delincvente la minori şi tineri, particularităţile justiţiei, a sistemului de
resocializare, a modelelor de succes şi a obstacolelor existente etc. Influenţa opiniei publice
pentru a schimba atitudinea faţă de sistemul sancţional-penal şi stigmatizarea vis-a-vis de
persoanele fost judiciarizate şi încarcerate. • Organizarea în permanenţă a unor conferinţe de
presă de către ministerele de resort, a unor mese-rotunde, dezbateri în scopul creării unei
susţineri publice în optimizarea măsurilor de prevenire şi control a conduitei delincvente, în
implementarea justiţiei restaurative pentru segmentul juvenil etc. • Efectuarea periodică a
investigaţiilor sociologice ale publicului, specific diferitor surse mass-media, cu scopul
delimitării necesităţilor şi intereselor informaţionale ale acestuia Aceste şi alte propuneri,
expuse mai detaliat în conţinutul compartimentelor studiului dat, vor contribui la relevarea
resurselor care, fiind valorificate mai eficient, vor favoriza prevenirea conduitei delincvente la
tineri şi ameliorarea problematicii delincvenţei în general în Republica Moldova. 33
ADNOTARE la teza de doctor în sociologie Probleme sociale ale comportamentului
delincvent în rândul tineretului (în baza investigaţiilor sociologice efectuate în Republica
Moldova), realizată de BUCIUCEANU Mariana Teză de doctor cu titlu de manuscris la
specialitatea 22.00.04 - Structura socială, instituţii şi procese sociale. Facultatea Asistenţă
Socială, Sociologie şi Filosofie, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, 2007 Lucrarea
reprezintă o investigaţie sociologică interdisciplinară complexă şi pune în actualitate
problemele legate de fenomenul

71
CAPITOLUL VII Reintegrarea în comunitate a infractorului minor Infractorul minor şi
reintegrarea sa în comunitate 7.1. Identificarea relaţiei conceptuale dintre integrare şi
reintegrare, vizând infractorul minor şi comunitatea Reintegrarea aşa cum am schiţat şi în
capitolul anterior, sub toate aspectele sale (personală, şcolară şi culturală) face parte din triada
responsabilităţilor sociale pe care comunitatea o are faţă de minorul aflat în momentul
decizional al dezvoltării personalităţii sale, marcată şi de neîmplinire ce, carenţia, îi pot aduce
atingere. Dar, până a ajunge la momentul dureros pentru unii minori, a reintegrării,
comunitatea trebuie să se reconsidere ca un partener viabil şi interesat de a identifica dar şi
valorifica modalităţi şi mijloace prin care să constituie punctul de referinţă, apriorii dezvoltării
sale complexe, codificând şi decodificând atitudini. Important este faptul că, EI
(preadolescentul şi adolescentul) are nevoie în legătura lor cu comunitatea, de a se raporta la
elementele componentei unei structuri sociale viitoare, trecând anterior prin fazele socializării
şi integrării, ca puncte de identitate comportamental-atitudinale. Reevaluând, putem afirma
faptul că reintegrarea este reversul integrării, apărută într-o conjunctură în care: familia,
şcoala şi comunitatea „şi-au jucat prost rolurile educaţionale şi de adaptabilitate” încercând
apoi a remodela concepte, atitudini şi comportamente. Socializarea în accepţia lui Rădulescu
S. - Banciu D. (1990) se referă de fapt la dobândirea de către tineri a unei capacităţi de
exerciţiu prin: abilitatea de a exercita în mod adecvat, roluri sociale, ghidându-se după reguli
şi norme specifice participarea lor în cunoştinţă de cauză la scopurile şi idealurile societăţii
cât şi dobândirea unei capacităţi corecte de discernământ, pentru a putea distinge între
conduite permise şi prohibite, mijloace legitime şi ilegitime, şi scopuri dezirabile şi
indezirabile din punct de vedere social. Datorită activităţilor acestui proces (însuşirea unor
reguli de comportare şi acţiuni umane, evaluate în mod pozitiv de ceilalţi membri ai societăţii)
fiecare individ primeşte o identitate culturală Maria Dorina Paşca determinată şi în acelaşi
timp, reacţionează la diferite situaţii sociale în baza acestor identităţi. La acelaşi nivel al
identităţilor, e necesar totodată a remarca faptul că socializarea nu trebuie identificată nici ca
adaptarea socială ce reprezintă ajustarea trăsăturilor personalităţii şi a conduitei într-o anumită
situaţie de interacţiune socială şi nici cu integrarea socială (definită prin apartenenţa şi
participarea neimpusă a individului la un set de norme, valori şi atitudini comune grupului).
De aceea, fiind un proces prin intermediul căruia preadolescentul şi adolescentul
achiziţionează cunoştinţe şi deprinderi necesare pentru a putea face faţă unor noi situaţii
dezvoltându-se iniţiative personale caracterizate prin autonomia şi motivaţia acţiunii,
integrarea socială reprezintă în final, un tip distinct de socializare instituţională prin care cei
supuşi procesului educativ, transformă expectanţa acţiunii emoţionale, în elemente active ale
relaţiilor sociale în care aceştia sunt direct implicaţi. Dacă vom încerca totuşi a ignora cele
menţionate anterior (elemente regăsite în acţiuni educaţionale), riscul de a eşua, alături de
afirmarea identităţii personale, se va materializa într-o conduită ce nu va respecta norma şi în
care, socializarea şi integrarea socială nu-şi găsesc locul. Aflat într-un asemenea moment,
adolescentul, neînţeles, debusolat şi fără un punct de reper, are atât de aproape pragul
marginalizării, încât delimitează cu bună ştiinţă, apariţia recuperării. Recuperarea, amintea
Dragomirescu V. (1979) sau postintervenţia cuprinde totalitatea măsurilor de lichidare sau
anulare a consecinţelor conduitei deviante îndreptate atât asupra individului, cât şi asupra
comunităţii sale sociale. În această configuraţie, recuperarea cuprinde: măsuri individuale
(psihoterapie, asistenţă psihiatrică constând în terapie şi supraveghere psihiatrică,
socioterapie) cât şi măsuri sociale (adaptare familială, profesională şi socială), menite a

72
sublinia importanţa sub aspectul modalităţilor specifice de exprimare comportamentală, a
readaptării sociale întâlnită şi sub forma reintegrării sociale ca factor ce canalizează energiile
atât ale individului, şcolii, dar mai ales comunităţii, spre o ameliorare a Infractorul minor şi
reintegrarea sa în comunitate condiţiilor ce determină apariţia unor destructurări situaţionale,
prin acţiuni sociale specifice, care vor concura în final şi la reabilitarea socială a celui în
cauză. Trecerea la identificarea demersului reintegrării sociale a minorului delincvent,
pornind de la: cunoaşterea tuturor datelor privind antecedentele personale (sociale, medicale,
penale), supravegherea modului de reinserţie socială (familie, şcoală) cât şi propuneri
operative în cazul în care reapar fenomene de inadaptabilitate în mediul social, reprezintă
momentul în care, acţiunea în timpul bio-psiho-social adecvat, face ca socializarea şi
integrarea, să ocupe locul strategic implementat dezvoltării personalităţii viitorului
„consumator de societate”, ca beneficiar a tot ce înseamnă raportarea sa la locul bine definit
pe care-l va ocupa în comunitate. 7.2. Conceptul de probaţiune şi rolul serviciilor de protecţie
a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor Faptul că infractorul minor poate fi pedepsit
şi fără a fi privat de libertate, reprezintă o nouă modalitate de a respecta un drept, de a crea o
alternativă la o sancţiune severă dată. Privind definirea probaţiunii ca alternativă putem
remarca faptul că cel mai des şi accesibilă în înţelegere, este ideea de a fi o „corecţie fără
pedeapsă”, desemnând lăsarea în libetate condiţionată în comunitate a infractorului aflat sub
supraveghere. Mergând pe aceeaşi conotaţie, Smith A. (1988) menţiona faptul că
„probaţiunea este o dimensiune a domeniului îngrijirii corecţionale, care este un serviciu
legal, social şi personal, operând în interiorul cadrului judiciar şi constând în investigare şi
supraveghere, făcute în scopul protejării societăţii, prevenirii delincvenţei şi infracţionalităţii
şi a reabilitării personalităţii infractorului”. În aceeaşi idee, a identităţii probaţiunii, Poledna S.
(2002) supune atenţiei o definiţie alternativă şi europeană apreciind că: „Probaţiunea este o
modalitate de sancţionare având un fundament socio-pedagogic caracterizat printr-o
combinaţie între supraveghere şi Maria Dorina Paşca asistenţă; ea este aplicată în regim de
libertate a infractorilor sancţionaţi în funcţie de caracteristicile lor criminologice şi de
receptivitatea în raport cu regimul, scopul principal fiind acela de a oferi fiecărui subiect
posibilitatea de a-şi modifica atitudinea faţă de viaţă în societate şi de a se reintegra în mediul
social la libera sa dorinţă şi fără riscul de a încălca din nou norma penală”. Dar, să nu uităm că
probaţiunea îşi are elemente caracteristice, datorate specificului legislativ şi condiţiilor socio-
economice specifice fiecărei ţări în care este prezentă. Astfel, la origini, probaţiunea a fost o
cale umanitară de a da o nouă şansă celor care au săvârşit infracţiuni, prima dată sau
infracţiuni minore. Scopul nu este numai acela ca infractorul să se abţină de la săvârşirea unei
noi infracţiuni, ci şi de a avea o comportare morală acceptabilă. (vezi anexa nr. 21 - pag. 226).
La toate acestea se poate adăuga faptul că nivelul Serviciului de Probaţiune ce funcţionează
pe continentul european de peste o sută de ani, stipulează faptul că probaţiunea este o
activitate prin care se realizează o evaluare din punct de vedere criminologic a riscului pe care
îl prezintă pentru societate, o persoană care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, în
vederea modificării comportamentului infracţional şi a reintegrării în societate. Ea se
întemeiază pe principiul punerii la probă a infractorului pe o durată determinată, fără a aduce
atingere drepturilor şi libertăţilor conferite de lege, siguranţei publice şi bunelor moravuri. La
nivel naţional, abordarea sistemului de probaţiune, a apărut experimental în anul 1996 în
cadrul Penitenciarului Arad din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor din Ministerul de
Justiţie, împreună cu organizaţia neguvernamentală „Europa pentru Europa”, ca alternativă la

73
pedeapsa cu închisoarea, urmând ca abia în anul 2000 prin Ordonanţa de Guvern nr.
92/29.08.2000, să fie legiferată funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi
de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate (RSS). Aşa cum menţiona
Abraham P. (2002) că desfăşurarea unor servicii de asistenţă şi consiliere a infractorilor
minori, este de natură să conducă la realizarea în mai bune condiţii la eficientizarea celei de-a
doua Infractorul minor şi reintegrarea sa în comunitate funcţii a pedepsei, cea de reeducare.
Acest nou act normativ surprinde prin faptul că supune cu multă insistenţă în faţa celor direct
interesaţi, elementul de cooperare care integrează multiple acţiuni cu un profund caracter
specializat şi diversificat, demonstrând buna adaptare la complexitatea scopului urmărit de
serviciile de reintegrare socială şi supraveghere. Cooperarea se transformă astfel în parteneriat
prin atragerea şi implicarea comunităţii în activitatea de reintegrare a infractorului minor, mai
ales că acesta face parte din comunitate şi existenţa sa nu este posibilă în afara acesteia. Cu
certitudine se poate menţiona faptul că instituţia probaţiunii este prin excelenţă una
comunitară, intervenind între instituţiile statului şi reprezentanţii societăţii civile, pentru
sporirea şanselor de reinserţie socială a persoanelor ce le sunt încredinţate spre supraveghere,
fiind considerat chiar ca un test pentru verificarea spiritului comunitar al societăţii româneşti.
De aceea, obiectivele urmărite conform Ordonanţei de Guvern nr. 92/2000 sunt: -reintegrarea
socială a persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală; -atragerea şi implicarea
activă a comunităţii în procesul de reintegrare socială a persoanelor care fac obiectul
activităţii de probaţiune; -asigurarea unui echilibru între nevoile siguranţei sociale a
comunităţii şi nevoile specifice ale infractorului; -evaluarea impactului măsurilor economico-
sociale asupra fenomenului de criminalitate; În acest context, comunitatea va deveni tot mai
conştientă atât de drepturile cât şi de obligaţiile sale, neuitând că de fapt, eşecul persoanei care
a comis o infracţiune reprezintă în acelaşi timp şi propriul eşec, precum şi ideea că simpla
izolare a infractorului nu este o soluţie şi stă numai în puterea ei să schimbe, eficienţa legii
fiind maximă. La toate acestea concură şi scopul preponderent de reintegrare socială a
infractorului, a acestor noi structuri, rezultă şi din modul de reglementare a condiţiilor pe care
trebuie să le îndeplinească persoana ce îşi va desfăşura activitatea în cadrul acestora, condiţii
care Maria Dorina Paşca vor pune accent pe pregătirea sa în domeniul asistenţei sociale,
psihologie, pedagogie, dar şi pe caracterul specializat şi perfecţional al acestuia. Relevant este
atunci când, prin reglementarea atribuţiilor de consiliere individuală a infractorului, de iniţiere
şi derulare a unor programe de protecţie, asistenţă socială şi juridică a minorilor şi tinerilor
care au săvârşit infracţiuni, putem institui programe de resocializare, de activităţi lucrative,
asistare socio-pedagogică, de îndrumare şcolară şi formare profesională, demonstrând astfel,
cu şi mai multă pertinenţă, scopul preponderent al instituţiilor create prin acest act normativ,
de a da a doua şansă minorului, făcându-l a reveni în comunitate, reluându-şi rolul social cu
implicaţii comportamentale deosebite, la vârsta când, acumulările structurale sunt multiple şi
cu valenţe educative deosebite. Profesional, consilierul de reintegrare socială şi supraveghee
(RSS) îşi îndeplineşte atribuţiile de specialitate vizând: identificarea minorilor ce vor fi în
programe de reintegrare şcolară, întocmeşte referatele de evaluare şi alte documente la cererea
instanţelor de judecată, întocmeşte şi pune în aplicare planul de reintegrare şi supraverghere şi
alte prorgrame de prevenţie, cât şi ţine legătura cu instituţiile abilitate şi implicate în anumite
proiecte. Este responsabil atât de corectitudinea întocmirii procedurilor vizând referatul de
evaluare şi planul de reintegrare şi supraveghere, dar mai ales, urmăreşte şi participă direct la
reintegrarea „de facto” a infractorului minor în comunitate, pe baza programelor educative

74
întocmite şi aplicate cu consecvenţă şi profesionalism. De fapt, rezultanta dominantă a muncii
consilierului RSS este aceea, de a fi cel care ajută în cazul infractorului minor, dorinţa de a
realiza ceea ce el îşi doreşte, cu precădere privit ajutorul ca semn, dorinţă de schimbare
comportamentală. De aceea, nu lipsite de interes sunt şi enumerările calităţilor esenţiale
necesare într-o relaţie profesională dezvoltată de consilierul RSS şi anume: preocupare pentru
celălalt, angajare şi obligaţii, acceptare şi expectanţă, empatie, autoritate şi putere, finalizând
cu autenticitate şi congruenţă. Infractorul minor şi reintegrarea sa în comunitate Astfel, prin
prisma activităţilor sale, consilierul RSS are menirea de a contribui la ameliorarea, dacă nu,
chiar schimbarea majoră a comportamentului infractorului minor asistat. Acum, accentul între
consilierul RSS şi infractorul minor asistat, se va pune pe nevoia de schimbare, formarea
deprinderilor de comunicare şi relaţionare, reducerea conflictelor, ajungând la evaluarea
riscului de recidivă ca parte structurală a unei noi conduite comportamentale ce apare,
identificând logistic, pregătirea psihopedagogică a minorului, privind reintegrarea sa în
comunitate. În practică, activitatea consilierului RSS se structurează pe trei nivele şi anume:
a)-instanţa=scopul activităţii este de a asista instanţa în procesul de individualizare a
sancţiunilor penale, prin informarea acesteia cu privire la caracteristicile personale şi sociale
ale celor trimişi în judecată, precum şi prin estimarea perspectivelor de reintegrare a acestora;
b)-penitenciar=unde surprinde în cadrul activităţii sale, două aspecte ce vizează atât
personalitatea infractorului cât şi adaptarea sa la mediul carceral; c)- comunitate=aici are loc
munca atât de supraveghere cât şi cea de asistare psihosocială pe care o execută asupra
infractorului minor. Trebuie avut în vedere faptul că, supravegherea face trimitere la
„respectarea de către minor a hotărârilor judecătoreşti aplicate, privind executarea pedepsei
cât şi a obligaţiilor ce sunt impuse de instanţă şi prevăzute de Codul Penal conform O. G. nr.
92/2000”. Asistarea psiho-socială are ca obiect reintegrarea minorului asistat, ceea ce duce la
sporirea gradului de siguranţă socială, dar şi la prevenirea unei noi conduite infracţionale. De
asemenea, asistarea psiho-socială mai presupune şi cunoaşterea, dar şi operarea cu valori
legate de respectarea siguranţei comunitare, a unicităţii şi individualităţii persoanei, cât şi a
autodeterminării şi a confidenţialităţii. În toate cele trei compartimente de activităţi,
consilierul RSS vine în contact direct cu infractorul minor. Faţă de el, strategia educaţională
ca formă de reintegrare în comunitate, trebui să ţină cont Maria Dorina Paşca şi de faptul că
acesta are nevoie stringentă de întăriri pozitive care sunt necesare conturării unei conduite
comportamentale. În această abordare, pornim de la întărirea socială, concretizată prin atenţie,
laudă, aprobare şi recunoaşterea valorii personale, care creşte eficienţa unui comportament
dezirabil, stabil şi de durată a minorului asistat, faţă de mediul în care se află şi la care se
raportează. E necesar a avea în vedere privind reuşita învăţăturilor pozitive, regulile de
aplicare a acestei şi anume: aplicarea conştientă, specificul minorului asistat şi valenţele de
aplicare imediată. Toate aceste atitudini constituie de fapt, demersul spre cel mai important
obiectiv din întreaga muncă a consilierului de reintegrare socială şi supraveghere şi anume,
acela de a-l determina pe minorul asistat să-şi prezinte singur motivele pentru schimbare,
ajutându-l pntru ca aceasta să fie reală şi viabilă fiind problema noii sale atitudini
comportamentale. Şi aici, din perspectiva modului de abordare a procesului schimbării, un loc
aparte îl constituie motivaţia după Poledna S. (2002) înţeleasă ca o stare prin care persoana
aflată în supraveghere, se pregăteşte pentru schimbare sau să continue o a numită acţiune în
sensul schimbării, stare şi probalitate, influenţate de context şi de stilul consilierului de
reintegrare socială şi supraveghere. În acest context şi astfel abordată, relaţia consilierului

75
RSS cu infractorul minor, trebuie să-şi găsească eficacitatea maximă, răspunzând astfel unei
comenzi sociale ale comunităţii. 7.3. Factorii psihosociali ai reintegrării infractorului minor în
comunitate Implicarea factorilor psihosociali în compartimentul reintegrării minorului în
comunitate, incumbă o serie de modificări comportamentale atât ale familiei, şcolii, grupului
de prieteni cât şi apariţiei suportului social, pornind de la studiul rolurilor şi a modificărilor de
rol, vizând recuperarea socială. J. S. Bruner consideră comportamentul uman ca fiind o
concesinţă a tipului de copilărie, familia este un fel de „cooperativă de Infractorul minor şi
reintegrarea sa în comunitate sentimente”capabilă să „îndulcească” pentru fiecare membru în
parte, loviturile mai grele ale vieţii. Pornind de la acest aspect, e necesar să considerăm
familia ca un permanent suport al minorului, privind evoluţia sa bio-psiho-socială. Astfel,
familia, aşa cum am amintit deja de-a lungul tezei, este unicul grup social caracterizat prin
determinări naturale şi biologice, în care legăturile de dragoste şi consangvinitate, dobândesc
o importanţă primordială. Ea reprezintă primul grup de socializare din care face parte copilul.
Din diversele caracteristici pe care familia le îndeplineşte la un moment dat, putem aminti
faptul că: este primul grup în care copilul exersează comportamente sociale şi se descoperă pe
sine, oferă climatul de siguranţă afectivă necesară dezvoltării personalităţii, cât şi este mediul
principal de creştere şi dezvoltare intelectuală, motivaţională, afectivă, estetică şi morală.
Totodată, ea reprezintă cel dintâi model al componentelor viitoare, este legătura biologică de
bază a individului dar şi cadrul de dezvoltare şi valorizare individuală, prin încărcătura
afectivă dintre membrii săi. Dacă am vorbit anterior de caracteristicile familiei ştiind că ea
este una din cele mai vechi forme de comunitate umană, find o instituţie stabilă şi cu roluri
fundamentale pentru indivizi, să nu uităm faptul că-şi asumă şi o serie de responsaabilităţi
legate de: menţinerea continuităţii biologice, păstrarea şi dezvoltarea tradiţiilor culturale,
transmiterea moştenirii spirituale în procesul socializării. Acestora le putem adăuga:
implicarea emoţională, apariţia sentimentului de securitate favorabil dezvoltării personalităţii,
cât şi socializarea tuturor membrilor familiei, îndeosebi a copiilor. Şi dacă, la toate acestea
mai adăugăm o perspectivă a familiei din structura unei „ecuaţii matematice”, constatăm că în
esenţa sa, EA cuprinde patru „C”. Compromis-Consideraţie-Comunicare-Cooperare Când
balanţa celor patru „C” este ţinută în echilibru, familia îşi face din plin datoria, raportându-şi
componentele la tot ce o înconjoară. Părinţii şi copii reprezintă în cele mai multe cazuri,
grupul la care familia se raportează . Structura internă a acestui grup îşi are valenţele sale atât
valorice cât şi socio-educative, făcând în aşa fel Maria Dorina Paşca încât copilul să poată
răspunde comenzilor strategice ale comunităţii la care se raportează. Dar, până atunci,
climatul familial dar în cele mai multe cazuri, modelul parental, deţine un rol covârşitor în
relaţia intrafamilială ce se stabileşte la un moment dat. Astfel, copilul nu este doar al mamei,
ci al amândurora, de educaţia lui nu răspunde numai „palma autoritară a tatălui”, viitorul nu-l
găseşte bunicul pe internet ci, în complexul labirint al familiei, educaţia celui ce va fi educat,
se face în comun, în colaborare, dar mai ales, în consens, de aceea, părinţii trebuie să fie
călăuziţi să ofere sprijin moral şi material, să-şi asculte propriul copil încercând să se
transpună în situaţia lui, cât şi să se intereseze de problemele acestuia, dar nu pentru a critica,
ci pentru a descoperi ceea ce este util. Tot părinţii trebuie să fie cât mai flexibili, dispuşi să-şi
modifice opiniile ştiind că cel mic nu poate deţine informaţiile şi experienţele pe care ei le au
deja, să evite conflictele atunci când adolescentul nu este de aceeaşi părere şi o exprimă într-
un mod vehement, să gândească mereu la efectele oricărei reacţii, să ofere întotdeauna
variante de gândire şi acţiune, dar să şi determine răspunsul cel mai apropiat de capacitatea de

76
înţelegere şi aşteptările copilului. Iar dacă la un moment dat, părintele este surprins de o
atitudine sau un răspuns, acest fapt nu „adună” decât neglijenţa cu care copilul nu a fost
urmărit în dezvoltarea sa, „scăpându-i” schimbările care au putut apărea în comportamentul
acestuia într-un anumit interval. În aceste situaţii, minorul are nevoie de atenţie, căldură
sufletească şi respect, trebuind a fi protejat de o stare de identiferenţă a familiei sale, ce-i
poate crea: anxietate sporită faţă de lumea înconjurătoare lipsa de încredere de sine, dificultăţi
de comunicare, teama de a fi respins şi nedorit, inactivitate, neimplicare, lipsă de voinţă,
apatie, cât şi forme de împotrivire şi atragere a atenţiei, regresie sau stagnare în dezvoltare,
neîncrederea în cei din jur. Pentru a ajunge a nu-şi cunoaşte şi înţelege minorul, părintele e
bine să se arate interesat de tot ceea ce face copilul, să-l considere partener în activităţile lor,
să-i răspundă prompt solicitărilor sale, dar Infractorul minor şi reintegrarea sa în comunitate şi
să se joace cu el ori de câte ori o cere, oferindu-i multă tandreţe, încredere şi afecţiune. Am
putea surprinde pozitiv faptul că, familia la cele amintite anterior, reprezintă un punct viabil
de reper pentru propriul copil care, într-o anumită situaţie creată şi dată, nu va alege strada,
gaşca, grupul de aşa zişi prieteni, ci se va raporta la cei ce-l văd, ascultă şi iubesc. Şi e bine ca
EL, în cazul nostru minorul între 14-16 ani care trece prin „n” metamorfoze atât de ordin
biologic cât şi psihologic, să fie acceptat pentru că atunci, poate să-şi manifeste: creativitatea,
originalitatea, spontaneitatea, autonomia şi capacitatea de a se descurca singur, tendinţa de a
se impune în faţa celorlalţi, de a conduce şi a fi important. Acestora putem adăuga: nivelul
înalt al aspiraţiilor exprimate în dorinţa de a înfrunta dificultăţile, perseverenţa în urmărirea
scopurilor, interes pentru sarcinile încredinţate finalizând cu o individualitate puternică şi
capacitate de a se afirma în lumea exterioară. În caz contrar, neacceptat de unul dintre părinţi
sau de întreaga familie, minorul devine: mereu nervos şi pus pe ceartă, singuratic şi
introvertit, respins de colegii săi şi nesociabil ca partener de joacă. Tot acum este: supărăcios,
iritat, suspicios, necomunicativ, şovăitor, confuz, neglijent cu propria persoană (vestimentaţie,
curăţenie)şi dominat de sentimentul de frustrare. Toate acestea îl fac a considera mediul
familial, neprimitor, rece şi anost, respingând în final autoritatea părintescă. Într-un asemenea
moment de neînţelegere şi neacceptare a minorului ce-i aparţine, familia se confruntă deja cu
germenii comportamentului de risc (minciuna, furtul, fuga de la ore şi de acasă,
exmatricularea de la şcoală) la ele concurând uneori şi lipsa de discernământ, atunci când
pedeapsa sau răsplata nu sunt bine înţelese, iar „banii de buzunar” nu fac decât să închidă
„cercul magic” al primilor paşi spre infracţiune. La acest comportament sunt cazuri când
concură însăşi familia, cea care într-o ierarhie făcută şi cu un risc ridicat, este cea care
realizează o socializare „negativă asupra minorului, inducându-i modele de conduită ce se află
în permanentă discordanţă cu normele şi valorile sociale dezirabile, favorizând ea Maria
Dorina Paşca însăşi spre devianţă întreaga structură, nemaireprezentând un punct de reper
moral. Considerăm că structuri familiale ca cea descrisă anterior, să găsim tot mai rar, dar, să
avem în vedere şi faptul că ea, familia, se poate şi realitatea de zi cu zi o dovedeşte, să se
confrunte cu agresivitatea la propriu şi la figurat imprimată de alcool şi drog, elemente ce în
mod sigur, denaturează relaţiile intrafamiliale. Şi totuşi, supusă şi unor astfel de încercări,
considerăm că familia continuă să fie suportul socio-educativ al minorului, ferindu-l prin
poziţia, înţelepciunea, cunoaşterea şi afectivitatea ce i-o acordă, de stările nocive ale
societăţii, pregătindu-l împreună cu şcoala, de a fi responsabil, integru şi component de drept
al comunităţii din care face parte, deoarece copii îi creştem pentru Ei şi nu pentru noi, părinţii.
Alături de familie, şcoala sub aspectul influenţelor sale cea care reprezintă, subliniau

77
Rădulescu S. şi Banciu D. (1990), un important factor educativ care facilitează învăţarea şi
interiorizarea de către tineri, a normelor şi regulilor de conduită, recunoscute în societate.
Comparativ cu familia, şcoala utilizează o gamă variată de modalităţi şi mijloace de
socializare sistematică, prin dezvoltarea şi fundamentarea la tineri, a unor atitudini şi
convingeri morale durabile ce facilitează integrarea acestora în societate. Se cunoaşte că în
multe cazuri, şcoala a îndeplinit şi un rol de avangardă, adică a ştiut să se implice şi să
dovedească că este cu adevărat sursa autorizată de educaţie atât pentru familie(cu componenţii
ei) cât şi pentru comunitate (cu membrii ei). Din acest punct de vedere am dorit şi dorim în
continuare, să privim în contextualitatea derulării cercetării, şcoala ca punct strategic în
educaţia minorului, dar şi ca element ce poate preveni starea de infracţionalitate, atunci când
doreşte cu adevărat să-şi înţeleagă şi ajute clientul. Ca elemente definitorii în această
secvenţă, am considerat: cunoaşterea particularităţilor de vârstă ale elevilor şi acceptarea
transformărilor ce survin în timp, cât şi formarea şi implementarea unui stil pedagogic
personal al cadrului didactic în actul educaţional ce-l desfăşoară. Acestora, ca un corolar, le-
am Infractorul minor şi reintegrarea sa în comunitate adăugat: valorificarea atitudinii cadrului
didactic faţă de elev şi existenţa în structura comportamentală, a relaţiei de feed-back,
reducerea absenteismului şi a riscului de exmatriculare a elevilor, ca punct de reper în
prevenirea infracţiunilor, dar mai ales, realizarea sub variate aspecte şi forme, parteneriatului
educaţional cu familia şi comunitatea. Am încercat să privim şcoala şi ralaţiile ce se stabilesc
în interiorul ei din partea celor doi actori (elevul şi cadrul didactic), mizând mai ales pe starea
empatică a celor din urmă (cadre didactice), considerând empatia ca fiind cea care, în actuala
conjunctură, poate reprezenta foarte mult în ideea implementării unor noi relaţii ce se pot
desfăşura în timpul afectat instrucţiei şi educaţiei. Cadrul didactic în acest nou statut creat,
trebuie să cunoască foarte bine particularităţile de vârstă îndeosebi ale minorului între 14-16
ani, deoarece reprezintă o adevărată „piatră de încercare” pentru el. Trebuie să fie în
continuare receptiv la aspectele structurii psihicului uman,venite din domeniul senzorio-
motor, cognitiv şi afectiv. Tot acum şi aici, din punct de vedere metodologic, cadru didactic
trebuie să relaţioneze mai mult cu minorul, solicitându-l în realizarea unor proiecte, în
compararea unor rezultate prezente cu cele anterioare, determinându-l să facă ceva util pentru
societate, demonstrându-şi abilitatea şi cunoştinţele într-un anumit domeniu, percepându-şi
astfel elevul în evoluţia sa sub altă formă, mai reală şi mai dispusă la cooperare. De fapt,
înţelegerea şi cooperarea e necesară a veni din ambele părţi, deoarece, punându-ne noi,
profesorii, întrebarea: „oare a înţeles?” elevul s-ar putea şi el la rându-i să se întrebe: „oare m-
a înţeles? A dorit să facă acest lucru?” În aceeaşi matrice a noului, cadrul didactic are datoria
morală de a dărui şcolii cât mai mult şi de cea mai bună calitate. Astfel, conturarea unui stil
propriu pedagogic, îl poate realiza în primul rând prin dorinţa permanentă de autocunoaştere
şi autoperfecţionare, făcând în aşa fel încât să adapteze întregul sistem de acţiuni pedagogice,
la particularităţile de vârstă ale elevului, prevenind atât eşecul şcolar cât şi implicit, conturarea
unor comportamente de risc Maria Dorina Paşca (vagabondaj, abandon şcolar, absenteis,
exmatriculare). E necesar de asemenea ca relaţia de feed-back ce se stabileşte între cei doi
actori, să reprezinte demersul metodologic necesar în vederea realizării unei „convieţuiri”
viabile, echitabile şi cu valenţe educative între cei implicaţi direct în secvenţa educaţională.
Astfel, profesorul avansează o nouă strategie comportamentală care pune capăt
nonconformismului, neimplicării, indisciplină, refuzul de a lucra şi învăţa, făcându-l încetul
cu încetul, părtaş la toată secvenţa educaţională, creându-i responsabilităţi menite a-i aduce în

78
prim plan, calităţile pozitive înserate particularităţilor sale de vârstă. În acest sens, un rol
deosebit trebuie acordat şi l-am acordat, realizării sau stabilirii de comun acord a celor două
părţi, de reguli¸care, prin respect şi implicare reciprocă, dau rezultatele scontate. În momentul
actual, Faber A. şi Moslish E. (2002) şi nu numai, supun atenţiei şi dezbaterii pedagogice,
regula, regulile. Ele îşi găsesc în această perioadă a preadolescenţei şi adolescenţei cu
adevărat locul, punând în valoare trăsăturile caracteriale ce dau certitudine valorii umane,
luând în calcul direct, persoana –clientul căruia i se adresează. Astfel, pornind de la :
recunoaşterea sentimentelor copiilor, la implicarea lor în cooperare, până la găsirea unei
alternative la o pedeapsă şi rezolvarea de probleme, ajungem ca regula să echilibreze atât
relaţia cât şi acceptarea reciprocă a celor doi în implementarea actului de educaţie. În acelaşi
spirit, al colaborării, e necesară înţelegerea şi comunicarea, atât de o parte cât şi de cealaltă,
făcând din minorii predispuşi unui posibil eşec şcolar, nişte învingători, atunci când metoda
reuşeşte să prevină un viitor comportament delictual. Cadrul didactic în special, iar şcoala în
general, nu pot lucra singuri, de aceea, parteneriatul educaţional menţine echilibru, am putea
spune, între „cererea şi oferta educaţională” de pe piaţa vieţii. Astfel, relaţia şcolii cu familia
ca partener viabil, e necesară a fi benefică din toate punctele de vedere, reuşind ca de comun
acord să găsească cea mai plauzibilă formă de colaborare şi cooperare. Atenţie, nici familia şi
nici şcoala nu trebuie a fi percepute de minori ca „sperietori”, ci ca elemente de identitate şi
reper în construirea Infractorul minor şi reintegrarea sa în comunitate personalităţii sale. Doar
împreună se vor stopa inarvertenţele unei percepţii deformate a şcolii de către familie şi a
familiei ca necooperantă de către şcoală, transformând incertitudinea în certitudine, dând girul
reuşitei procesului instructiv-educativ. Se alătură acestui context privind experienţa educaţio-
nală şi acumulărilor sociale, grupul de referinţă spre care se orientează minorul, permiţându-i
afirmarea de sine şi concretizându-şi propria dorinţă de a se detaşa şi emancipa faţă de
autoritatea familiei şi a şcolii. Se ştie şi cunoaştem faptul că, majoritatea grupurilor realizează
o socializare „secundară” ceea ce are o influenţă benefică asupra structurii şi dezvoltării
personalităţii minorului, ele constituind şi un cadru propice de manifestare şi concretizare a
unor comportamente şi atitudini învăţate în familie şi şcoală, cultivând sentimente pozitive
despre normă, lege şi morală. Dar, există însă şi anumite grupuri/găşti (de bloc, de stradă)
unele constituite spontan sau altele organizate (ce au în componenţa lor indivizi fără ocupaţie,
delincvenţi minori sau majori, infractori, recidivişti), care reuşesc a-şi racola în anturajul lor,
pe cei cu serioase deficienţe de socializare morală, familială şi şcolară sau care prezintă
evidente tulburări de comportament, marcând viitoare personalităţi dizarmonice. Şi de cele
mai multe ori, astfel de grupuri (găşti) exercită o influenţă educativă negativă asupra
minorului, având la activ apoi, frecvent în acte şi fapte, conduite deviante şi comportamente
delictuale cu grad sporit de periculozitate socială (furt, tâlhărie, vătămare corporală, viol,
omor). Cunoscând modul în care familia, şcoala şi grupul de referinţă ca fiind factori
psihologici necesari reintegrării infractorului minor în comunitate, am privit toate acestea şi
din celălalt „punct” acela al deţinutului minor ce vine în contact direct cu valorile sociale care
pot să-l aştepte la reintegrarea sa în comunitate. Abordat doar ca o variabilă de nivel
individual, suportul social reprezintă de fapt, evaluarea unui aspect al lumii sociale. Dar, aşa
cum sublinia Oxford J. (1998)”pentru moment este important de luat în considerare că
raportul social este preponderent activ pentru obţinerea unui loc central în psihologia
comunităţii, deoarece pare a avea un Maria Dorina Paşca puternic potenţial pentru a ne ajuta
să înţelegem legăturile ce se stabilesc între indivizi şi comunităţile acestora”. Astfel, termenul

79
de suport social familiar mai ales problemelor sociologice, devine cunoscut şi în lumea
psihologiei şi pedagogiei, constând din legăturile pe care le are cu domeniile tradiţionale de
interes. În acest sens, am abordat suportul social, cu precădere din punctul de vedere al duratei
unei vieţi, disponibilul de a se modifica în această perioadă, pornind de la studiul rolurilor şi a
comportamentului de rol. Legat de conceptul de identitate personală, suportul social surpinde
de asemenea traiectoria vieţii, asigurând totodată legătura între social şi individual, codificând
faptul că oamenii primesc satisfacţia relaţiilor lor sociale, ca având un rol determinant pentru
sentimentele lor generale faţă de satisfacţia vieţii trăite. Evaluarea suportului social sub cele
două aspecte: structural şi funcţional, surprinde aspectele calităţii relaţiilor unei persoane sau
asupra posibilităţilor ca aceste structuri să ofere anumite funcţii importante de suport. Asupra
deţinutului minor, suportul social poate acţiona variat, momentul ales trebuind a concura la
adevărata reintegrare a celui asistat, motivând ca una din funcţiile alese să primeze: -suportul
instrumental sau de ajutor, reprezentat mai ales prin material concret; -suportul afectiv sau de
îngrijire, având conotaţii moralexpresive; -suportul valoric sau de recunoaştere, concretizat în
apreciere, afirmare; -suportul cognitiv sau de îndrumare, regăsit sub aspectul imformaţional şi
de consiliere; -interacţiunea socială,pozitivă, subînscrisă sprijinului colegial. Chiar dacă, la
prima vedere am putea susţine că deţinutul minor are nevoie stringentă de un suport
instrumental (material, concret) totuşi, prioritar va fi tipul de suport emoţional, cel afectiv, de
îngrijire, care-i va elimina pentru o perioadă lungă de timp, carenţa afectivă, neîncrederea,
suspiciunea, întărindu-i totodată, stima şi imaginea de sine. Cu un asemenea demers, suportul
social primit din partea Infractorul minor şi reintegrarea sa în comunitate comunităţii, o să-i
dea certitudine infractorului minor că, locul lui este alături de ceilalţi, având deja sentimentul
de încredere, respect, admiraţie cât şi împlinirea că, cei din jurul lui sunt dispuşi să-i ofere
îngrijire şi siguranţă. Şi, vom vedea pe parcursul demersului nostru metodologic că, în orice
moment, una din funcţiile suportului social, poate interveni atunci când, infractorul minor are
nevoie ca în comunitate să-şi completeze statusul său educaţional (cursurile primare sau
gimnaziale), să urmeze un curs de calificare, să-şi găsească un loc de muncă şi, de ce nu, să se
reintegreze în mijlocul familiei, atunci când este posibil, considerându-l un deziderat major.
Sub o formă sau alta, comunitatea se implică prin primul său pion-suportul social, ca element
strategic ce recepţionează mesajul viitoarei acţiuni sociale şi structurale, menită să răspundă
comenzii sociale aflată sub „incidenţa” reintegrării sociale a infractorului minor. 7.4.
Punctarea modalităţilor concrete de reintegrare în comunitate a infractorului minor Întregul
demers educaţional al reintegrării în comunitate a infractorului minor, începe să prindă contur
în cercetarea noastră, stând de fapt, aşa cum vom demonstra ulterior, la baza strategiei
educaţionale, concepută, aplicată şi prezentată în intervalul de timp în care clientul nostru este
privat de libertate (deţinut). Deoarece, cercetarea noastră are ca punct de plecare, strategia
educaţională personalizată şi modalităţile concrete de realizare a reintegrării în comunitate a
infractorului minor, ele converg spre aceeaşi dimensiune de manifestare a acţiunii. În acest
context, modalităţile concrete le-au constituit: programele educative, relaţionarea cu familia,
componenta educaţională, secvenţa socială cât şi elementul de cunoaştere personalizată, toate
regăsindu-se în cadrul strategiei educaţionale aplicată infractorului minor asistat. Punctarea
lor printr-o succintă Maria Dorina Paşca prezentare, reprezintă atuul alegerii lor în realizarea
scopului propus şi a validării ipotezelor de lucru de către noi. Astfel, la nivelul
penitenciarului,prin „Serviciul de reintegrare socială”, am aplicat programe educative care s-
au adresat clientului nostru, atât din perspectiva elementului de relaţionare cu familia şi

80
comunitatea, cât şi a pregătirii sale de a deveni un bun cetăţean. Sub acest aspect, programele
educative aplicate, au fost personalizate, având ca elemente specifice: grupul ţintă-identificat
după vârstă, infracţiune şi pedeapsă, scop, obiective generale şi specifice, şi modalităţi
concrete de realizare. Spre aceeaşi dimensiune metodologică cu valenţe educative deosebite,
converg şi legătura şi relaţionarea cu familia considerate de noi atât ca implicare la nivelul
penitenciarului cât şi serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere (RSS). Familia trebuie
să fie pregătită să-şi reaccepte membrul aflat acum cu un status social aparte, făcând în aşa fel
încât, repunerea sa în drepturile morale, să primeze. Mai ales în starea de privare de libertate
(detenţie), un loc aparte l-am acordat întâlnirii infractorului minor cu familia sa, atât în cadrul
legal oferit (vorbitor) cât şi în situaţii specifice. Astfel, am organizat la nivel de penitenciar,
acţiuni menite a apropia familia de membrul său, redându-i încrederea în sine, dar mai ales,
accentuarea elementului de apartenenţă. Sărbătorile şi nu nunai se constituie în asemenea
ocazii, de aceea, remarcăm în mod special, având valori educative deosebite, întâlnirile cu
familia în cadrul Crăciunului-„De sărbători la copilul meu”, de 8 Martie-„Mă întâlnesc cu
mama” şi de 1 Iunie-„Şi eu mai sunt copil”. Momentele create au avut atât încărcătura
emoţională specifică unei asemenea întâlniri, cât mai ales au consolidat elementul de
stabilitate în relaţia familie-client, creând de o parte şi de alta, solicitare, încredere şi
responsabilitate, dovedind necesitatea unei mai bune înţelegeri şi cooperări. Familia ajutată
să-şi recapete dimensiunea sa socială şi sub acest aspect, se constituie întrun aliat de nădejde
al comunităţii, în vederea reintegrării propriului său membru. Infractorul minor şi reintegrarea
sa în comunitate Acţionând din perspectiva reintegrării în comunitate a infractorului minor
asistat, modalităţile concrete de realizare au vizat în concepţia noastră, atât planul educaţional
cât şi cel social, subliniind în final, rolul social, adjudecat la un moment dat. Astfel, am
urmărit ca în cadrul compartimentului educaţional, infractorul minor asistat să-şi completeze
studiile şcolare, frecventând în mod concret după specificul statusului său, cursurile claselor
gimnaziale, profesionale şi/sau liceale. Este de remarcat faptul că am urmărit individualizarea
fiecărui caz în parte pentru eficientizarea demersului nostru educaţional, vizând practic,
reintegrarea în comunitate prin statusul său educaţional la un moment dat, pornind de la
elementul de vârstă. Sub aceeaşi modalitate, am derulat şi secvenţa socială, unde interesul
central l-a constituit calificarea şi ocuparea profesională. Aici, un loc aparte l-am acordat
cursurilor de calificare cât şi găsirii unui loc de muncă, prin implicarea directă a comunităţii
(formator şi beneficiar) fiind de fapt, o nouă modalitate de susţinere directă a aceluia pe care
ea însăşi, l-a exclus dintre membrii săi. Se constituie ca argument, locul şi rolul aparte pe care
l-am acordat parteneriatului cu Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă
(AJOFM), care ne-a furnizat atât programele sale de calificare cât şi oferta viabilă şi specifică,
vizând locurile de muncă puse la dispoziţia clienţilor noştrii în vederea reintegrării în
infrastructura comunităţii. O nouă modalitate de reintegrare în comunitate a infractorului
minor şi care completează setul prezentat anterior, este reprezentată de elementul de
cunoaştere personalizată, prezent îndeosebi în cadrul planului de reintegrare socială şi
supraveghere (vezi subcapitolul următor), acordând unicitate demersului educaţional, din
perspectiva rolului său social. O asemenea cunoaştere personalizată determină schimbări
comportamental-atitudinale clientului, reducând la valoare minimă şi dacă e posibil, totală, a
riscului de recidivă (apariţia unei noi infracţiuni pe fondul unei destructurări sociale). Succinta
dar absolut necesară prezentare a modalităţilor de abordare concretă a reintegrării
infractorului minor asistat în Maria Dorina Paşca comunitate, reprezintă în fapt, preambulul

81
realizării scopului propus, prin aplicarea strategiilor educaţionale specifice, atât conceptual cât
şi ca procedeu de abordare. De-a lungul subcapitolelor anterioare, am abordat atât elementele
de identitate ale unor noi concepte, am punctat modalităţi concrete de realizare, cât şi
responsabilităţile celor direct implicaţi în realizarea reintegrării în comunitate a infractorului
minor. Strategiile educaţionale pe care le-am aplicat şi care se vor derula pe parcurs, vin să
aducă o notă aparte şi specifică modului de concepere a dificilului şi de lungă durată demersul
de reintegrare în comunitate, pornind la aplicarea lor prin serviciile de reintegrare socială şi
supraveghere (RSS) atât la nivel de penitenciar cât şi de comunitate. Este de ştiut faptul că în
penitenciar prin serviciul de reintegrare socială sunt implementate programe sociale privind
resocializarea persoanelor aflate în custodie, ceea ce reprezintă încă un pas spre reintegrarea
în comunitate a infractorului minor. Preocuparea instituţiei pentru dezvoltarea unor astfel de
programe, transpare şi din concepţia şi elaborarea instrumentelor de lucru necesare,
educatorilor, psihologilor, psihopedagogilor, asistenţilor sociali şi/sau consilierilor RSS care
sunt antrenaţi direct în aplicarea unor astfel de proiecte. Acest instrument metodologic şi
strategic „Sisteme de programe socio-educaţional pentru persoanele aflate în custodie” editat
în 1998 de către Ministerul Justiţiei-Direcţia Generală a Penitenciarelor din România,
cuprinde o gamă variată de programe ce răspund tuturor situaţiilor ivite în munca educativă cu
persoanele private de libertate cât şi a cerinţelor impuse de evoluţia comunităţii legată de
poziţia sa faţă de deţinut. De-a lungul acestui subcapitol, am abordat atât elementele de
identitate ale unor noi concepte, am punctat modalităţi concrete de realizare, cât şi
responsabilităţile celor direct implicaţi în realizarea reintegrării în comunitate a infractorului
minor. Strategiile educaţionale pe care le-am aplicat şi care se vor derula pe parcurs, vin să
aducă o notă aparte şi specifică modului de concepere a dificilului şi de lungă durată demersul
de reintegrare în comunitate, pornind la Infractorul minor şi reintegrarea sa în comunitate
aplicarea lor prin serviciile de reintegrare socială şi supraveghere (RSS) atât la nivel de
penitenciar cât şi de comunitate. Este de ştiut faptul că în penitenciar prin serviciul de
reintegrare socială sunt implementate programe sociale privind resocializarea persoanelor
aflate în custodie, ceea ce reprezintă încă un pas spre reintegrarea în comunitate a
infractorului minor. Preocuparea instituţiei pentru dezvoltarea unor astfel de programe,
transpare şi din concepţia şi elaborarea instrumentelor de lucru necesare, educatorilor,
psihologilor, psihopedagogilor, asistenţilor sociali şi/sau consilierilor RSS care sunt antrenaţi
direct în aplicarea unor astfel de proiecte. Acest instrument metodologic şi strategic „Sisteme
de programe socio-educaţional pentru persoanele aflate în custodie” editat în 1998 de către
Ministerul Justiţiei-Direcţia Generală a Penitenciarelor din România, cuprinde o gamă variată
de programe ce răspund tuturor situaţiilor ivite în munca educativă cu persoanele private de
libertate cât şi a cerinţelor impuse de evoluţia comunităţii legată de poziţia sa faţă de deţinut.
Pentru reintegrarea infractorului minor în comunitate, primii paşi se fac de aici, din
penitenciar, pe baza aplicării celor două programe incluse în instrumentarul metodologic şi
strategic amintit anterior şi anume: -programul CEB (educaţia bunului cetăţean) -programul
DIFICIL (legătura cu familia şi comunitatea). Desfăşurat pe o perioadă de timp limitat şi
cuprinzând infractori minori aflaţi spre sfârşitul executării pedepsei de privare de libertate,
programele se constituie ca baze necesare aplicării de noi strategii educaţionale, prin serviciile
de reintegrare socială şi supraveghere. Astfel, programul CEB se constituie într-un segment
primar ce conţine elemente de educaţie moral-civică privind viaţa socială. Obiectivul central
al acestei educaţii îl reprezintă comportamentul moral şi civic surprins sub cele două aspecte:

82
cel obiectiv în sensul unui complex de situaţii civice sau morale, a unor solicitări ce decurg
din acestea (în grupul etnic, familial, pe stradă, în diverse instituţii publice) şi au calitatea de
„stimuli” ai comportamentului individual şi cel subiectiv, Maria Dorina Paşca care, în
accepţiunea unor acte de selecţie a „stimulilor”, declanşează comportamentul de opţiune,
apreciere, decizie, angajare afectivă, emoţională, relaţională şi socio-culturală. Programul
CEB contribuie la rezolbarea nonviolentă a conflictelor umane, admite reflecţia critică şi
puncte de vedere diferite, cât şi dezvoltă capacitatea omului de a nu se lăsa manipulat. Adresat
în mod special infractorilor minori, programul urmăreşte unele repere esenţiale privind
identitatea comportamentală a celui căruia i se adresează, realizarea relaţiilor interumane,
structurilor de personalitate cât şi schimburilor intervenite în cadrul trăsăturilor caracteristice
individuale. Programul DIFICIL se derulează adresându-se tot infractorului minor şi are ca
punct de reper, elementul de iniţiere, întreţinere şi dezvoltare a legăturilor cu familia şi
comunitatea. În realizarea sa, un punct forte îl reprezintă raportul individ-comunitate şi care se
creează ca o relaţie de reciprocitate, comunitatea fiind cea care modelează indivizi, iar aceştia
exercită o anumită influenţă asupra acestora. Programul porneşte de la ideea că deţinutul
minor nu trebuie să întrerupă legăturile cu familia şi comunitatea, chiar dacă el se află
încarcerat. Într-o asemenea situaţie, se stimulează permanent interesul pentru viaţa comunitară
prin cunoaşterea evenimentelor semnificative, având ca scop, receptarea şi revalorificarea în
interes educativ. Ca obiective, programul DIFICIL îşi propune în mod special stabilirea unor
relaţii de parteneriat cu partenerii externi interesaţi în a acorda ajutor deţinuţilor minori pentru
întoarcerea lor graduală la viaţa familială şi socială, respectiv comunitate. Se evidenţiază de
asemenea, menţinerea unor legături de colaborare cu mass-media pentru a prezenta activităţi
din penitenciar opiniei publice în vederea întoarcerii deţinuţilor minori în comunitate
(sensibilizarea comunităţii prin massmedia în legătură cu eforturile depuse de deţinutul minor
pentru reabilitarea sa ca membru al comunităţii cu drepturi depline). Totodată solicită sprijinul
comunităţilor locale pentru reintegrarea în comunitate a persoanelor care au ispăşit pedeapsa
cu închisoarea şi monitorizarea integrării acestei în viaţa familială, comunitară şi socio-
profesională. Programul se derulează pornind de la realizarea unor discuţii privind Infractorul
minor şi reintegrarea sa în comunitate munca, dreptul la muncă, comunitate şi locul lui în
existenţa ei, folosindu-se ca bază, însăşi existenţa proprie a infractorului minor inclus în
program. Unele aspecte sunt prezentate cu succes la emisiunile de radio prin staţia de
amplificare, cât şi în dezbaterile organizate în cadrul acţiunilor şi făcute cunoscute celorlalţi
prin intermediul televiziunii cu circuit închis de la nivelul penitenciarului. Acestor modalităţi
li se adaugă şi elementul de sensibilizare şi atragere a reprezentanţilor comunităţilor locale, în
vederea reintegrării socioprofesionale a infractorului minor, cât şi desfăşurarea unor activităţi
socio-educative şi de recuperare morală de către reprezentanţi ai comunităţii şi autorităţii
locale. Cunoscându-se faptul că responsabilitatea închisorii este de a menţine persoana
încarcerată în siguranţă până la sfârşitul pedepsei, imperios necesară pentru acest deziderat
este şi intervenţia în parteneriat a serviciului de reintegrare socială şi supraveghere (prin
consilierul său), care reuşeşte a asigura asistarea psiho-socială prin ţinerea sub control al
riscului comiterii de noi infracţiuni şi implementarea unor programe vizând munca în şi cu
comunitatea. Prezenţa consilierului RSS în penitenciar, sporeşte pregătirea reinserţiei sociale
a infractorului minor, cât şi reintegrarea în comunitate, pregătind astfel minorul asistat pentru
viaţă, urmărind totodată şi diminuarea riscului de recidivă. Din acest punct de vedere,
activitatea RSS cuprinde pe lângă asistarea în perioada de detenţie, încă două domenii de

83
importanţă socială şi anume: prevenţia (sub aspectul reducerii riscului de recidivă) şi asistarea
după liberare, privită ca un corp comun sub aspectul aplicării strategiilor educaţionale.
Programul „De mine depinde totul” în desfăşurarea sa, a respectat structura celui de bază,
derulat în South Glamoregen Probation Center V. K.-tradus, adaptat şi realizat în cadrul
Centrul Experimental de Probaţiune Iaşi-prezent în „Probaţiunea în Romania”- 2001-Poledna
S., dar prin derularea sa, l-am personalizat aplicându-i elementele ce reprezintă momente
cruciale privind reducerea şanselor de recidivă. Maria Dorina Paşca 1.-secţiunea I =
rezolvarea problemelor, având ca scop antrenarea minorului de a-şi anticipa problemele, de a
genera soluţii alternative şi a fi capabil să evite dificultăţile, pornind de la premiza că modul
de a gândi a oamenilor are legătură cu comiterea infracţiunilor. La nivelul acţiunii, minorii au
fost capabili să vadă relaţia între gîndurile şi comportamentele lor, înţelegând problema ca pe
o provocare şi nu ca o ameninţare, paradigma fiind aceea de a fi învăţat cum să gândească şi
nu ce să gândească. În acest sens, problemele discutate au putut fi rezolvate cu succes. 2.-
secţiunea a-II-a = dezvoltarea valorilor şi motivaţiei morale, unde scopul propus a fost cel
legat de încurajarea minorului la cunoaşterea propriei valori, reuşind în final de a fi mai
receptivi la valorile acceptate social. Etapele parcurse pentru explorarea valorilor, a
cunoaşterii şi autocunoaşterii, au pornit de la investigarea standardelor morale şi valorile
minorului, identificarea motivaţiei acestuia, încurajarea pentru exprimarea propriilor valori,
examinarea gândurilor în situaţiilor problematice cât şi identificarea gândurilor negative,
ajungând la raţionalizare. 3.-secţiunea a-III-a = autoconştientizarea şi autoconstruirea scopul
constând în modul concret de sprijinire a minorului de a identifica efectele propriilor gânduri
asupra comportamentului şi modului în care intervine vorbirea cu sine, în procesul care a dus
la schimbarea prin învăţare, fiind capabili în final să găsească soluţiile situaţiilor problematice
create. Până a ajunge la acest moment, au fost necesare parcurgerea unor etape legate de:
întocmirea „listei adjectivelor”, evidenţierea răspunsurilor posibile în „vorbirea de sine”,
identificarea celor cinci puncte care vor susţine schimbarea, introducerea abilităţilor necesare
în îmbunătăţirea autocontrolului, dezvoltarea modalităţilor pozitive de a rezolva conflictele şi
antrenarea şi întărirea comportamentului, toate concurând la realizarea scopului propus. 4.-
secţiunea a-IV-a = analiza deciziilor de comitere de noi infracţiuni, a reprezentat momentul în
care minorul a reuşit să gândească, să reevalueze infracţiunea comisă şi să dezvolte strategii
Infractorul minor şi reintegrarea sa în comunitate care să-l ajute ca pe viitor să-şi poată
elimina comportamentul conflictual şi delictual. Pentru atingerea scopului propus, s-au
parcurs etape ce au cuprins: regândirea ca bază a analizei deciziei de a comite o infracţiune,
prevenirea recidivei prin întocmirea unei liste ţinte intitulată „Cum să mă autocontrolez” şi
strategii pentru schimbare (întocmirea individuală a planului de schimbare). Adevăratul
beneficiar (ca finalitate) a programului „De mine depinde totul”, a fost infractorul minor care,
la sfârşitul acţiunii de asistare psiho-socială, a reuşit să-şi schimbe în mare măsură modul de a
gândi cognitiv-comportamental, reuşind a face un prim pas spre schimbare, reducându-şi
şansele de recidivă, prin stabilirea celor cinci reguli de aur ( proprii fiecărui minor participant
la program), găsindule avantajele şi dezavantajele adoptării lor, dar care pot să-l ajute să stea
departe de necazuri. Programul şi-a continuat derularea prin realizarea celor 19 şedinţe cu o
durată de 30-40 minute/şedinţă, fiecare secţiune având un anumit număr de şedinţe: Nr.crt.
Secţiunea Nr. şedinţe 1 I 6 2 a-II-a 6 3 a-III-a 4 4 a-IV-a 3 Tematica şedinţelor a fost specifică
pentru fiecare secţiune în parte, reuşind a implica direct infractorul minor în desfăşurarea
acţiunii, prin propria-i participare. Atmosfera a fost propice închegării unui dialog, discuţiile

84
punctând momentele din experienţele proprii de viaţă, acolo unde a fost nevoie şi necesar. Nu
s-au manifestat nici refuzuri de participare şi nici abandonuri. Respectul de sine şi faţă de
ceilalţi a marcat şedinţele desfăşurate pe durata întregului program „De mine depinde totul”.
Maria Dorina Paşca Nr. crt. Secţiunea Tematica şedinţei 1 I -E bine unde am ajuns? -Am
gândit? -Care este problema mea? -De ce am comis fapta? -Puteam evita cele întâmplate? -A
fost bine ce-am făcut? 2 a-II-a -Oare sunt bun? -De ce sunt rău? -Şi eu pot fi bun, ajută-mă!
-Nu mai vreau să fac nimic rău -Pot să fiu stăpân pe mine! -De mine depinde totul! 3 a-III-a
-Lista mea de adjective (bun, rău, frumos, urât, supărare, tristeţe, plânset, râset, etc.) -Pot
vorbi cu mine? -Am încredere în mine? -Se poate şi fără conflicte? 4 a-IV-a -Pot să gândesc şi
eu? -Mă pot opri dacă vreau? -Eu şi planul meu! Aşa cum se amintea la începutul prezentării,
programul „De mine depinde totul”, s-a derulat în perioada septembrie-decembrie 2003,
având ca particularitate, grupul ţintă ce s-a constituit pe baza eşantionării pe cote
(eşantionarea stratificată în care selecţia în interiorul grupului este făcută de operator) ce a
cuprins infractori minori între 14-16 ani. Programul „De mine depinde tolul” a fost bine
receptat de clienţii cărora s-a adresat, elemente observate în acest sens în cadrul derulării
şedinţelor terapeutice când deţinuţii minori au manifestat un comportament adecvat,
dezvoltând o mai atentă comunicare şi relaţionare între ei. Reuşita programului a constat şi în
faptul că „prin Infractorul minor şi reintegrarea sa în comunitate structura sa, nu a cuprins nici
un recidivist, toţi minorii fiind la prima lor abatere şi pedeapsă penală. Rezultatele obţinute
privind reducerea şansei de recidivă prin dezvoltarea unui asemenea program care a
înregistrat un real succes, fiind şi primul pas privind reintegrarea propriu zisă a infractorului
minor, a determinat includerea acestuia în logistica permanentă a serviciului de reintegrare
socială. Aşa cum s-a putut constata din cele parcurse până în acest moment că, pe lângă
munca de asistare psiho-socială desfăşurată în penitenciar, consilierul RSS îşi concentrează
preponderent atenţia şi asupra activităţilor rezervate comunităţii, mergând pe principiul
includerii şi nu excluderii, pe cel al socializării şi nu a marginalizării faţă de comunitate. Am
demonstrat de asemenea că prin practica lor, metodele alternative la pedeapsă, nu au rolul de a
exclude şi proteja comunitatea prin îndepărtarea persoanei şi încarcerarea sa, ci, din contră, de
a conştientiza faptul că acea faptă comisă de un minor, este sau poate fi de fapt, lacuna,
greşeala educaţională a societăţii, la un moment dat. De aceea, prin aplicarea politicilor
sociale şi asistat de serviciul de RSS, infractorul minor reuşeşte să-şi reocupe, după o perioadă
limitată de timp, rolul său social avut sau câştigat în interiorul comunităţii. Din această
perspectivă, a noului său rol social, strategia educaţională pe care am aplicat-o infractorului
minor, a ţinut cont de personalitatea fiecărui asistat în parte, ce a fost cuprins în programul
psiho-social. Această modalitate este rezultatul problematicii infracţionalităţii ce face inplicit
parte din viaţa socială, datorită faptului că, atât timp cât o societate este organizată pe bază de
norme şi reguli ce sunt exprimate prin legi, încălcarea acestora, indiferent cât ea reprezintă un
aspect al societăţii, reuşeşte a fi practic, reacţia socială pe care o declanşează. Sub acest
aspect, sistemul de probaţiune, prin serviciul RSS, reprezintă o alternativă la clasica sancţiune
penală, de privare de libertate, aceste pedepse vizând însă aceeaşi finalitate şi anume,
reducerea fenomenului infracţional şi creşterea gradului de siguranţă socială. Maria Dorina
Paşca Distincţia ce o putem face între cele două, vizează modalităţile şi mecanismele prin care
se derulează executarea pedespei, cât şi intensitatea şi maniera de implicare a comunităţii în
procesul de reintegrare socială şi supraveghere a infractorului minor. Această simultaneitate
(supraveghere şi asistare), reprezintă de fapt, potenţialul pe care îl au pedepsele alternative

85
închisorii (detenţiei, încarcerării) în sensul unei eficacităţi sporite.. Fiind la început de drum
(sistemul de probaţiune este recunoscut şi aplicat în România, doar din anul 2000) numărul
minorilor este redus datorită implicaţiilor psihosociale pe care le incumbă o astfel de
alternativă la pedeapsa cu închisoarea, cât şi a faptului că există încă o reţinere din partea legii
(judecătorilor) de a implementa un nou demers juridic ce propune deschidere, inovaţie şi
reaşezare în rândul ţărilor cu democraţii solide şi lipsite de carenţe sociale şi vid legislativ.
Date fiind aceste condiţii, am putut trece la aplicarea directă a cercetării psihopedagogice
elaborate, reprezentând un exemplu de pionierat în acest domeniu. Astfel, asupra minorilor
asistaţi, am intervenit privind reintegrarea lor în comunitate, atât în: a)-domeniul educaţional
(completarea studiilor şcolare: şcoală generală şi şcoală profesională) b)-domeniul social
(calificarea şi ocuparea profesională: curs de calificare şi găsirea unui loc de muncă). După
întregul demers de identificare a grupului dar şi de decodificare privind implicaţiile strategice
ale programelor realizate, gândite şi structurate educaţional, sub o anumită formă, am trecut
direct la implementarea strategiei educaţionale personalizată aplicată acelor minori cuprinşi în
cadrul domeniului educaţional, materializată prin completarea studiilor şcolare. Minorii
asistaţi i-am grupat în două categorii, urmărind atât completarea cunoştinţelor gimnaziale şi
liceale cât şi cele ale şcolii profesionale. La fiecare minor am urmărit în parte modul în care s-
a reintegrat în mediul educaţional, aceasta fiind de fapt, logistica practică a asistării
psihosociale pe care am implementat-o ca strategie educaţională Infractorul minor şi
reintegrarea sa în comunitate personalizată, urmărind ca supravegherea din punct de vedere
juridic să o continuu alături de consilierul de reintegrare socială şi supraveghere. Sub această
individualizare a fiecărui caz în parte, am putut urmări modul în care concret, strategia
aplicată a avut efectul scontat. Astfel, se poate constata faptul că şi în momentul de faţă,
minorii asistaţi şi a căror asistare psiho-socială s-a materializat în domeniul educaţional, n-au
recidivat continuându-şi fiecare cursul de şcolarizare adecvat (şcoală generală-curs fără
frecvenţă, şcoală profesională, liceul). Domeniul social-prezent ca secvenţă tot strategie
educaţională, a cuprins din grupul ţintă minori asistaţi care, în cadrul calificării şi ocupării
profesionale au urmat un curs de calificare în vederea găsirii unui loc de muncă, cât şi au fost
participanţi la un program privind expectanţa alegerii profesionale şi a locului de muncă.
Elaborarea şi aplicarea corectă a acestor strategii educaţionale personalizate vizând obţinerea
unui loc de muncă prin programul intitulat „ŞI EU POT SĂ REUŞESC” l-am realizat în
cadrul consilierii de grup-cu cei trei minori asistaţi (făcând parte din grupul ţintă) S. E.- 16
ani; A. M. D-16 ani; B. M.-16 ani, aflaţi în asistarea Serviciului de reintegrare socială şi
supraveghere, în perioada lunilor mai-iunie 2003. Acest program este conceput şi adaptat
după mapa „Alege să trăieşti în libertate”- editată de Centrul Român pentru Educaţie şi
DezvoltareCRED-U.E. Bucureşti-2002-fiind adresat direct persoanelor private de libertate şi
aflate în pregătirea momentului liberării din penitenciar. Ca şi element de organizare,
programul „Şi eu pot să reuşesc” lam desfăşurat în colaborare cu consilierul de reintegrare
socială şi supraveghere direct implicat în problematică, având în supraveghere şi asistare pe
cei trei minori, la sediul R.S.S., cele opt şedinţe fiind programate câte una pe săptămână,
având o durată medie de 30-45 de minute (depinzând de tematică şi de modul de antrenare a
participanţilor la desfăşurarea activităţilor). Infractorii minori asistaţi cuprinşi în programul
„Şi eu pot să reuşesc” au fost învăţaţi să-şi stabilească priorităţile şi să se Maria Dorina Paşca
pregătească pentru acţiunea socială pe care şi-o doresc. În acest sens, am stabilit şi parcurs
anumite etape necesare pentru aplicarea unei strategii personale şi anume: 1.-consultarea

86
surselor de informare 2.-listarea locurilor de muncă disponibile şi care li se potrivesc 3.-
analiza variantelor: posibile dificultăţi, probe prevăzute pentru ocuparea postului, demersuri
ce trebuiesc făcute, timpul pentru aceste demersuri, şansele de ocupare a postului respectiv,
pregătirea pentru ocuparea postului; având ca obiective: -înţelegerea nevoilor şi a aşteptărilor
angajatorilor -dezvoltarea abilităţilor de promovare a imaginii proprii -să înţeleagă cum să se
comporte la un interviu şi criterii de evaluare: • stabilirea nevoilor şi aşteptărilor personale şi
armonizarea lor cu nevoile şi aşteptările angajatorilor pentru obţiunea aleasă • elaborarea unui
C.V., a unei scrisori de intenţie sau recomandare • să se prezinte şi să se comporte adecvat
într-o situaţie de interviu prezentând încredere • să cunoască şi să demonstreze că poate pune
în practică tehnicile de căutare a unui loc de muncă; Concret, activităţile pe care le-am iniţiat,
s-au desfăşurat interactiv, antrenându-i pe minori în elaborarea strategiei personale pentru
obţinerea unui loc de muncă. Astfel: 1.-prima şedinţă = Ce ştiu despre mine şi muncă? a
pornit de la întrebările: • îmi place mai mult să lucrez în aer liber sau în încăperi? • prefer să
lucrez cu materiale dure (metal, piatră, beton, sticlă, maşini, aparate) sau cu materiale moi
(lemn, hârtie, stofă, plante, lână, piele, pământ, lut)? • prefer lucrul cu oamenii sau lucrul cu
obiectele? prefer lucrul cu animalele sau cu plantele? • îmi place să lucrez singur sau în
echipă? • sunt interesat de aspectele tehnice sau de cele artistice? Infractorul minor şi
reintegrarea sa în comunitate • am o sănătate deplină sau o sănătate precară? • am nevoie de
mişcare multă sau de puţină mişcare? • lucrez mai uşor cu mâinile sau lucrez mai uşor cu
mintea? • este important să lucrez aproape de casă, familie, prieteni, sau aş putea pleca
oriunde să găsesc de lucru? • aş fi pregătit să-mi schimb locul de muncă? • sunt o persoană
sociabilă? îmi fac uşor prieteni într-un loc nou? • ce mă va interesa mai mult cu privire la
slijbă: plata? condiţiile de muncă? satisfacţia muncii? colegii? 2.-a doua şedinţă = Unde mă
pot informa corect? clientul a fost învăţat să caute informaţii despre locul de muncă, veridice
şi viabile, în: a)-ziare: -citeşte pagina de mică publicitate din ziarele şi revistele locale şi/sau
centrale -adresează-te telefonic sau direct, imediat intreprinderii, firmei, societăţii care a dat
anunţul ce te interesează direct b)-la Agenţia Naţională (Locală) de Ocupare a Forţei de
Muncă (AJOFM): -consultă periodic avizierul AJOFM din oraşul tău, sau din cel mai apropiat
oraş, dacă locuieşti la ţară, putând obţine informaţia despre cursuri de calificare/ recalificare
c)-pe internet: (bursa locurilor de muncă) -pentru a obţine informaţii din această sursă, poţi
apela la ajutorul Centrului Român pentru Educaţie şi Dezvoltare Umană d)-târguri de job-uri:
-în oraşul tău se va organiza de către unele instituţii de stat şi firme private, prezentarea ofertei
locurilor de muncă disponibile, punând la dispoziţia celor interesaţi informaţii şi formulare
pentru angajare e)-anunţuri lipite pe ferestrele unor firme, societăţi co merciale: Maria Dorina
Paşca -dacă tot ce-ai găsit prin celelalte surse de informaţii nu te mulţumesc, poţi contacta
astfel de anunţuri la care adaugă: cataloage, periodice economice şi financiare, „Pagini Aurii”
şi de ce nu, chiar şi cartea de telefon f)-familia şi prietenii: -foloseşte toate informaţiile pe care
le poţi afla de la cei apropiaţi (locuri de muncă potrivite calificării tale sau dorinţelor tale,
cunoştinţe personale în anumite intreprinderi, etc.), oricine te va ajuta cu plăcere dacă te va
vedea motivat şi hotărât să-ţi organizezi viaţa. Atenţie! Mesajul acestei şedinţe: „Este bine să
consulţi toate sursele de informaţii şi să insişti. Fii sigur că posturile nu vin singure la tine. Tu
eşti cel care trebuie să le caute şi să le iasă în întâmpinare. Să nu te aştepţi să găseşti foarte
uşor un loc de muncă. Nu renunţa dacă nu găseşti de lucru foarte repede. Poate este nevoie să
te reorientezi profesional. Poate că sunt mai puţine locuri de muncă şi mai multe persoane
care caută ca şi tine un loc de muncă. Nu uita că pentru a găsi un loc de muncă, tu trebuie să

87
fii cel mai interesat şi cel mai activ!. 3.- a treia şedinţă = Ce scriu despre mine în C.V.?
-curriculum vitae-C.V. reprezintă prezentarea pe care o faci pe scurt despre tine şi despre
aptitudinile care te pot recomanda să poţi obţine un anumit loc de muncă -forma unui C.V.
este: -una sau cel mult două coli de scris (format A4) -scris la maşină, computer sau de mână
(citeţ, fără greşeli, ştersături) -informaţii prezentate grupat: date personale, educaţie, pregătire
profesională, deprinderi şi interese; 4.- a patra şedinţă = Ce spun despre mine? -se vor face
referiri la interviu-ca fiind o discuţie pe care angajatorul o are cu posibili angajaţi, pe care
încearcă să-i cunoască prin intermediul comunicării verbale (conversaţie, Infractorul minor şi
reintegrarea sa în comunitate întrebări şi răspunsuri) şi neverbale (ce spun cu ochii, expresia
feţei, mâinile, felul în care stau,etc.) -pentru interviu (întrevedere) trebuie să te pregăteşti din
mai multe puncte de vedere: -informaţional (încearcă să aduni cât mai multe informaţii despre
firmă, încearcă să gândeşti ce întrebări ţi s-ar putea pune şi ce răspunsuri ai da): -de ce doreşti
acest post de muncă? -ce crezi că te recomandă pe tine în mod special pentru acest post?
-crezi că vei rezista la stresul acestui nou loc de muncă? -cum vezi viitorul tău? -psihologic (ai
încredere în tine, gândeşte-te că ai toate şansele să fi angajat pentru că CV-ul tău a fost
selectat; priveştel pe interlocutorul tău ca pe un viitor coleg/şef, nu consuma calmante sau
excitante înaintea interviului, îmbracă-te cât mai îngrijit) 5.- a cincea şedinţă = Care sunt
actele pentru angajare? -infractorul minor (clientul) în cadrul şedinţei a aflat că, pentru a se
angaja e nevoie a-şi întocmi un dosar care trebuie neaparat să cuprindă: -buletinul de
identitate -fişa medicală (adeverinţă de sănătate) din care să rezulte că eşti apt de muncă
-diploma de absolvire a şcolii generale -diploma de absolvire a şcolii profesionale -certificatul
de naştere (originalul şi copia legalizată la notariat) -carnet de muncă (dacă ai mai lucrat şi
dacă angajatorul ţi-a făcut acest document) -repartiţia de la AJOFM dacă nu ai mai lucrat 6.- a
şasea şedinţă = Proiectul meu personal! Maria Dorina Paşca -după derularea celor cinci
şedinţe de lucru, a şasea întâlnire în cadrul consilierii de grup a infractorilor minori asistaţi, îi
găseşte deja pregătiţi pentru a-şi realiza propriul proiect pornind de la următoarele întrebări,
alegându-le singur pe cele mai importante pentru tine: -am o idee clară unde vreau să ajung ?
-am trasat, vizualizat, subliniat sau descris proiectul meu ? -ştiu cum să-mi fac activităţile care
mă ajută să-mi realizez proiectul ? -trece proiectul meu testul „simţul comun” ? -am resursele
necesare pentru a realiza proiectul ? -am discutat proiectul meu cu cineva ale cărui idei şi
sugestii le cred şi le respect ? -sunt pregătit să revizuiesc proiectul meu, dacă este necesar, sau
să elaborez un proiect alternativ ? -simt că acest proiect este „al meu”şi are semnificaţia
personală pentru mine? 7.- a şaptea şedinţă = Contractul personal? -îşi propune de a
conştientiza clientul (infractorul minor) asistat, că contractul este o decizie specifică pe care o
luăm spre a produce schimbările pe care şi le doreşte -este necesar deoarece reprezintă o
formulare clară a unor obiective careconţin schimbările propuse -contractul personal în
concepţia sa, ţine cont de următoarele trăsături : •este decizie matură privind propriul
comportament, conştientizând o atitudine •este concret •este realist şi pozitiv, ducând la relaţii
şi rezultate mai bune •este viabil şi pentru alte persoane care pot observa acţiunea •începe cu
„Eu vreau” ceea ce demonstrează că eşti un viitor adult responsabil de propriul comportament
Infractorul minor şi reintegrarea sa în comunitate 8.- a opta şedinţă = reprezintă evaluarea
programului intitulat sugestiv „Şi eu pot să reuşesc”, ce s-a finalizat cu susţinerea de către cei
trei infractori minori (clienţi) asistaţi, a propriilor contracte personale: 1.-S. E.-născut în anul
1987, în vârstă de 16 ani, intrat în serviciul de reintegrare socială şi supraveghere în aprilie
2003, fiind condamnat pentru săvârşirtea infracţiunii de furt calificat. Absolvent a unui curs

88
de calificare în construcţii-zidărie, minorul S. E. doreşte săşi găsească cât mai repede un loc
de muncă pentru a-şi ajuta familia. Riscul de recidivă este foarte redus, minorul manifestându-
şi regretul pentru fapta penală săvârşită. În timpul programului derulat, atitudinea sa a fost
constructivă, dorinţa găsirii unui loc de muncă fiind evidentă. Contractul său personal se
prezintă astfel: „Vreau să mă schimb şi mă bucur că are cine să mă ajute. Am să-mi ascult
viitorii colegi de muncă. O să vorbesc frumos cu ei. Nu mai vreau să fur. Vreau să învăţ de la
cei ce-mi arată. Ştiu că pot să mă îndrept şi să muncesc. Vă rog să aveţi încredere şi grijă de
mine, ca să nu mai disper.” 2.-A. M. D.- născut în anul 1987, având 16 ani, intrat în asistarea
serviciului de reintegrare socială şi supraveghere în martie 2003, fiind condamnat pentru
infracţiunile de furt, furt calificat. A absolvit cursul de calificare în meseria de cofetar-
bucătar, lucrând temporar (până la săvârşirea faptei) la fabrica de pâine. Doreşte schimbarea
în propria-i viaţă şi a început deja pornind de la renunţarea la anturajul infracţional, dorind să
nu se mai reîntoarcă în arest. Şi în acest caz, riscul de recidivă este redus, singur
argumentându-şi decizia prin cuvintele: „sunt capabil să îmi câştig existenţa prin activităţi
legale”. Receptivitatea şi dorinţa de nou l-au caracterizat în timpul programului, iar contractul
personal l-a prezentat sub forma: „Vreu să nu mă mai întorc la gaşcă. Ştiu că sunt capabil să
îmi câştig existenţa în activităţi legale. Pot să muncesc dacă-mi trebuie bani. Sunt deja mai
bun. Abia aştept să-mi cunosc noii colegi de muncă. Eu vreau.” Maria Dorina Paşca 3.- B. M.
-născut în anul 1987 având 16 ani, intrat în asistarea serviciului de reintegrare socială şi
supraveghere în ianuarie 2003, fiind condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de furt, furt
calificat. A absolvit şcoala profesională cu profil auto nefiind niciodată angajat. Participă la
programul „Şi eu pot să reuşesc” în speranţa că va reuşi să înveţe să lucreze cu oamenii, dar
mai ales să comunice cu ei, aici întâmpinând unele probleme. Nefiind comunicativ, şi fiindu-i
greu a accepta un loc de muncă pe care-l consideră ca ceva necunoscut şi periculos, doreşte
totuşi să se schimbe neavând o altă sursă de venit. Riscul de recidivă este mediu iar
participarea la program, o încercare de adaptabilitate deosebită. Cu toate acestea (interpretarea
bazându-se pe carenţele sale afective în raport cu familia sa), minorul asistat s-a încadrat până
la finele programului în activităţile desfăşurate, manifestându-şi dorinţa totuşi de a încerca să-
şi găsească un loc de muncă care să-l satisfacă. Contractul său personal surprinde acest fapt şi
totuşi, se remarcă prin dorinţa sa de schimbare: „Încerc şi cred că o să reuşesc dacă vreau. O
să-mi fac un rost. Unde o să mă duc, vreau să fie bine. Îmi plac maşinile. Voi începe să mă
schimb. Sper să nu mai greşesc iar.” Toate aceste contracte personale denotă prin modalităţile
speciale de abordare a infractorului minor asistat, că e nevoie de o schimbare, că i se acordă o
alternativă, că poate, dacă doreşte, să găsească un sprijin în cei din jur, dar mai ales, noul său
rol social îi asigură stabilitate, siguranţă, încredere, responsabilitate, fiind practic primul pas
spre adevărata sa reintegrare socială în comunitate. Tot în acest compartiment al calificării şi
ocupării profesionale, se înscriu şi cursurile de calificare. Sub acest aspect, colaborarea între
serviciul de reintegrare socială şi supraveghere şi Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei
de Muncă (AJOFM), presupune: • furnizarea de către Agenţie a informaţiilor cu privire la
cursurile de calificare existente precum şi a locurilor de muncă disponibile (săptămânal)
Infractorul minor şi reintegrarea sa în comunitate • includerea clienţilor serviciului de
reintegrare socială şi supraveghere la cursuri de calificare profesională organizate de către
Agenţie • monitorizarea de către consilierul de reintegrare socială şi supraveghere, responsabil
de caz, a modului în care clientul angajat prin intermediul Agenţiei, face faţă sarcinilor de
muncă • organizarea în comun a unor întâlniri cu agenţi economici în scopul sensibilizării

89
acestora cu privire la angajarea în muncă a infractorilor • analizarea eşecurilor (ce nu merge în
parteneriatul celor două instituţii cum poate fi îmbunătăţită activitatea ?) • reevaluarea
protocoalelor de colaborare În aceeaşi secvenţă educaţională, s-au derulat şi acţiuni menite a
antrena infractorii minori asistaţi, în participarea prin AJOFM la cursuri de calificare. Astfel,
într-o perioadă de timp bine stabilită: a)-septembrie-decembrie 2002 b)-septembrie-decembrie
2003, şase din infractorii minori asistaţi, au fost cuprinşi la cursurile de calificare profesională
în sectorul construcţii-zidar organizate de AJOFM. E cazul a menţiona fructuoasa şi benefica
colaborare ce am avut-o la derularea acestei secvenţe psihopedagogice, atât din partea
serviciului de reintegrare socială şi supraveghere cât şi a AJOFM. a)- în perioada septembrie-
decembrie 2002, clienţii asistaţi: - A. C.- născut în anul 1986-având 16 ani, şi intrat în
perioada de asistare în anul 2002, este condamnat pentru săvârşirea infracţiunii penale de furt,
furt calificat; - P. M.- născut în anul 1986-având 16 ani, şi intrat în perioada de asistare în anul
2002, este condamnat pentru săvârşirea infracţiunii penale de înşelăciune; - V. C.- născut în
anul 1986-având 16 ani, şi intrat în perioada de asistare în anul 2002, este condamnat pentru
săvârşirea infracţiunii penale de furt, furt calificat; Infractorii minori asistaţi, absolvenţi a opt
clase, şi-au manifestat dorinţa în cadrul planului de asistare psiho-socială, de a participa la un
Maria Dorina Paşca curs de calificare profesională în vederea găsirii unui loc de muncă.
Făcându-li-se mai multe oferte de cursuri de calificare din partea AJOFM, aceştia au optat
pentru cel din sectorul construcţii, fiind oportună şi perioada septembrie-decembrie 2003 cât
şi durata –3 luni, urmând ca odată cu începerea perioadei de construcţii, să-şi poată găsi un
loc de muncă. La cursurile desfăşurate săptămânal, clienţii asistaţi au făcut parte dintr-un grup
mai mare de persoane ce urmau acelaşi program de pregătire. La sfârşitul cursului, infractorii
minori asistaţi, au fost angajaţi în compartimentul construcţii, cu sprijinul AJOFM ce-i avea
deja în evidenţă. b)- În aceeaşi relaţie de colaborare reciprocă s-a desfăşurat şi a doua
solicitare de participare la acelaşi curs, doar că s-a desfăşurat în perioada septembrie-
decembrie 2003, urmat de către: - S. G. -născut în anul 1988-având 15 ani, şi intrat în
perioada de asistare în anul 2003, este condamnat pentru săvârşirea infracţiunii penale de viol;
- S. O. M.-născut în anul 1988-având 15 ani, şi intrat în perioada de asistare în anul 2003, este
condamnat pentru săvârşirea infracţiunii penale de furt, furt calificat; - E. C. -născut în anul
1987-având 16 ani, şi intrat în perioada de asistare în anul 2003, este condamnat pentru
săvârşirea infracţiunii penale de furt, furt calificat; Ca şi grupa anterioară infractorii minori
asistaţi, au făcut parte din cei ce au urmat cursul de calificare profesională în sectorul
construcţii-zidar, fiind incluşi în grupul organizat de AJOFM. Absolvind cursul şi luându-şi
diploma de zidar, minorii asistaţi, fiind deja în evidenţa AJOFM, sunt deja angajaţi din
primăvara anului 2004, la firmele din domeniul construcţiilor de pe raza judeţului. În acelaşi
context al strategiei educaţionale personalizate, se înscrie şi „Planul de reintegrare socială şi
supraveghere” pentru minorul asistat B.B. care constituie încă o particularitate în modul în
care am intervenit pe o perioadă de timp limitat asupra conceperii şi derulării asistări psiho-
sociale a celui supus atenţiei noastre. Sunt de Infractorul minor şi reintegrarea sa în
comunitate remarcat „paşii” parcurşi pentru a putea realiza reintegrarea în domeniul
educaţional al infractorului minor asistat –B.B. şi anume: -întocmirea, aprobarea şi punerea în
aplicare a planului de reintegrare socială şi supraveghere-conform hotărârii judecătoreşti
supusă instanţei -realizarea împreună cu minorul asistat, a numărului de întâlniri în perioada
februarie-decembrie 2003 -notarea în cadrul fiecărei întâlniri a elementelor ce vor fi discutate,
privind aplicarea şi interpretarea unor teste, relaţia cu familia, implicarea în executarea muncii

90
în folosul comunităţii, ajungându-se până la momentul executării de către consilierul de
reintegrare socială şi supraveghere doar a planului de supraveghere legat de ispăşirea pedepsei
pronunţate în instanţă de complexul de judecată -observarea scăderii riscului de recidivă şi a
creşterii stimei de sine -menţinerea unei legături viitoare necesară din partea minorului asistat,
în vederea găsirii unui loc de muncă După „paşii” secvenţial urmăriţi se poate contura noul
său profil de personalitate.30

30
file:///D:/Bli%C8%99ceac%20Cristina/Master/Teza%20de%20Master/P00105.pdf
http://probatiune.gov.md/files/getfile/4230
https://ajppmoldova.files.wordpress.com/2018/11/program-probational-primar_final.pdf
91