Povestea substantivului

A fost odată ca niciodată într-o ţară care se numea Morfologia, un împărat

pe nume Substantiv.
Acesta avea cinci fii: Nominativ, Acuzativ, Dativ, Genitiv şi Vocativ.
Pentru a verifica vrednicia fiecărui fiu, împăratul i-a trimis în lume timp
de un an, apoi, în funcţie de bogăţiile cu care se întorceau, le dăruia ranguri
înalte pe care le-a numit funcţii sintactice.
Astfel, împlinindu-se vremea, primul fiu, Nominativ, a venit la tatăl său şi
i-a adus doua pietre preţioase pe care le-a numit Cine? şi Ce? 
Împăratul s-a bucurat şi, lăudându-l, i-a oferit funcţiile sintactice
de Subiect şi Nume predicativ.
Apoi, a venit al doilea fiu, Acuzativ, care s-a dovedit a fi cel mai vrednic.
Acesta a adus un cufăr cu o mulţime de diamante.
Pentru diamantele Pe cine? Şi Ce? a primit funcţia sintactică
de Complement direct, pentru diamantele Pentru cine?, Cu cine?, Despre cine? a
primit funcţia sintactică de Complement prepozitional/ indirect, iar pentru
diamantele Cum?, Unde?, Când? a primit funcţia de Complement
circumstanţial de mod/de loc/ de timp.
În cufăr, împăratul a găsit şi câteva smaralde Care?, Ce fel de?, Câti?,
Câte?, iar pentru acestea i-a oferit funcţia de Atribut.
Dativul, al treilea fiu, pentru că îi plăcea tâmplăria asemenea fratelui său
Genitiv, a venit cu un Cui de aur, iar pentru acesta a primit funcţia sintactică
de Complement indirect. 
Genitivul a fost însă mai ambiţios decât Dativul şi a găsit patru cuie de
aur: A cui?, Al cui?, Ai cui?, Ale cui?, primind astfel funcţia de Atribut
genitival. 
Vocativul, cel mai mic, dar şi cel mai leneş dintre fiii împăratulu, s-a
înfăţişat înaintea tatălui său, cu mâinile goale, justficându-se că nu avut timp
destul pentru a putea găsi ceva.
Atunci, împăratul, supărându-se, l-a certat spunându-i: „Vocative, să pleci
din faţa mea! Sunt foarte supărat pe tine, iar pentru aceasta nu-ţi dau nicio
funcţie sintactică!”