Iisus Hristos mantuitorul lumii

Odata cu caderea lui Adam si Eva in pacat, chipul lui Dumnezeu in om s-a alterat, ratiunea s-a
intunecat, vointa lui a inceput sa lucreze pacatul, iar simtirea s-a impietrit. Adam si Eva au fost
izgoniti din rai, fiind sortiti mortii trupesti si sufletesti. Ei si toti urmasii lor urmau sa moara cu trupul
si sa aiba parte de chipurile fara sfarsit ale iadului, nimeni nu l-ar fi putut mantui pe om din aceasta
stricaciune decat fiul lui Dumnezeu care s-a facut om, adica a ramas ce era Dumnezeu si a devenit ce
nu era (om). Dupa cum ne invata Sf parinti, Mantuitorul a venit dupa 5508 ani de la fagaduinta. De ce
nu a venit imediat dupa cadere? Pentru ca omenirea sa constientizeze gravitatea pacatului, pentru a-
si cunoaste constiinta pacatoseniei, a neputintei, care i-au facut pe acestia sa-si doreasca din toata
inima un mantuitor. Mantuitorul Hristos s-a nascut la plinirea vremii, nasterea sa a fost aratata si de
unele profetii: iata fecioara va lua in pantece si va naste fiu si se vor chema numele lui Emanuel.

Intruparea fiului lui Dumnezeu

Atunci cand Dumnezeu a hotarat ca omenirea era destul de pregatita, pentru a-l primi pe
rascumparatorul promis, l-a trimis pe singurul sau fiu, spre a ridica pacatul de pe umerii oamenilor.
Intruparea mantuitorului Hristos este una din cele mai mari taine ale crestinismului. Felul in care
persoana a doua a Sf Treimi a acceptat si a putut sa se coboare pana la a se face om adevarat, fiind in
acelasi timp si Dumnezeu adevarat este mai presus de orice intelegere. Dumnezeu a devenit noua
in afara de pacat. Trebuie specificat faptul ca aceasta unire intre firea umana si firea Dumnezeiasca,
poarta numele de unire ipostatica. Ce decurge din aceasta unire: in primul rand, comunicarea
insusirilor( firii Dumnezeiesti I se atribuie insusirile umane, iar firii umane I se atribuie cele divine)
insa prin aceasta nu se schimba firile, in al doilea rand, in deosebirea firii umane si lipsa de pacat, si in
al 3 lea rand faptul ca maica domnului este cu adevarat nascatoare de dumnezeu.

Pentru a se face om, fiul lui Dumnezeu, a renuntat la slava sa Dumnezeiasca, s-a smerit si a
coborat din inaltimile Dumnezeiesti in firea umana, ramanand insa Dumnezeu, micsorare ce se
numeste chenoza”Hristos e Iisus, care Dumnezeu fiind in chip n-a socotit o stirbire a fi intru el cu
totul Dumnezeu, si s-a desertat pe sine, chip de rob, facandu-se asemenea oamenilor si la infatisare
aflandu-se ca un om, s-a smerit pe sine, ascultatori facandu-se la moarte si inca moarte pe cruce”

Jertfa pe cruce a Mantuitorului Hristos

Jertfa crucii constituie mom central al mantuirii noastre savarsita de Hristos odata pentru
totdeauna, ea este pretul de rascumparare pentru pacatele noastre, prin ea realizandu-se eliberarea
omului de consecintele caderii in pacat refacandu-se reuniunea omului cu Dumnezeu. Prin jertfa sa, a
imapact dreptatea absoluta a lui Dumnezeu care cerea pedeapsa pentru pacat cat si iubirea pentru
prin care ne am mantuit. Ea este in acelasi moment ofranda adusa lui Dumnezeu, dar si pedeapsa
pentru pacat. Sf Atanasie cel Mare spune ca Mantuitorul a ales crucea drept cale a jertfirii sale pentru
ca acesta este singurul fel de moarte in care Iisus a trebuit sa intinda mainile ca sa adune laolalta pe
toti oamenii. Prin moartea pe cruce, Hristos si-a indeplinit slujirea sa de arhiereu, astfel daca
arhiereul era cel ce aducea lui Dumnezeu jertfa de ispasire pentru intregul popor. In Noul Testament,
Mantuitorul s-a adus pe sine drept jertfa. Jertfa pe cruce reprezinta mantuirea a oamenilor sau
rascumpararea, adica posibilitatea de mantuire a tuturor oamenilor, dar pentru ca fiecare om in
parte sa se mantuiasca este nevoie de conlucrarea cu Dumnezeu. Mantuirea subiectiva se realizeaza
prin har credinta si fapte bune. Jertfa lui Hristos se actualizeaza permanent, dar sub forma
nesangeroasa, prin Sf Liturghie, in care painea si vinul se prefac in trupul si sangele .

Adeverirea mortii si realitatea invierii Mantuitorului

Mantuitorul a savarsit multe minuni, insa cea mai importanta este cea a invierii sale din morti.
Invierea este un eveniment istoric dovedit de martorii care au asistat la aratarile lui dupa inviere:
Maria Magdalena, Maria lui Iacob si Salomeea, Sf Apostol Petru, Ucenicii Luca si Cleopa in drum spre
Aos, Apostolii adunati la un loc aratandu-I lui Toma mainile si picioarele spre a I le pipai, si s-a aratat
si sf Apostol Pavel pe drumul Damascului, cu toate acestea, in decursul timpului , invierea a fost
contestata aparand tot felul de teorii, prima s n ipoteza mortii aparente, potrivit acesteia, Iisus nu ar
fi murit ci ar fi cazut intr o stare de lesin, din care mai tarziu s-a trezit, a rasturnat piatra de pe
mormant, si s-a aratat femeilor mironosite si apostolilor. Aceasta teorie nu poate sta in picioare,
moartea lui Hristos este demonstrata de faptul cand nu au mai zdrobit fluierele picioarelor sale
vazand ca este deja mort ba mai mult spre a se asigura de moartea sa, unul din ostasi cu sulita a
impuns coasta lui si in data a iesit sange si apa, semn clinic al mortii unei persoane, mai mult decat
atat , daca Pilaf n-ar fi fost sigur de moartea lui, n-ar fi dat permisiunea sa fie ingropat. Nu in ultimu
rand, chiar daca Hristos nu ar fi murit, i-ar fi fost foarte greu sa iasa din mormant, caci loviturile si
ranile primite, sangele pierdut, bandajele stranse pe corp, lipsa de aer din mormant, i-ar fi adus
moartea, chiar si asa daca ar fi trait, ar fi dat piatra de o parte, vederea sa nu ar fi reusit decat sa
starneasca mila. O alta teorie este cea a inselaciunii, potrivit careia, invierea a fost un truc la care ar fi
recurs apostolii, care ar fi furat trupul lui Iisus de la mormant. In primul rand, apostolii erau speriati si
ascunsi de frica iudeilor, n-ar fi indraznit sa fure trupul lui Iisus, iar soldati romani erau foarte bine
pregatiti si n-ar fi permis asa ceva. O alta teorie este cea a halucinatiilor , viziuni ale mintilor bolnave
ale ucenicilor , dar si soldatii au avut aceleasi viziuni, caci speriati de ce au vazut i-au anuntat pe mai
marii preotilor, iar faptul ca aratarile mantuitorului dupa inviere, s-au petrecut in locuri, intervale de
timp si in fata unor persoane diferite infirma aceasta teorie, mai mult Hristsos a mancat cu Sf apostoli
peste si miere, lucru care este imposibil pentru o naluca. Ultima ipoteza este cea a miturilor,
intemeiata pe analogiile dintre moartea si invierea lui Iisus si moartea si invierea zeilor din mitologiile
pagane. Cea mai mare dovada a invierii domnului , ramane coborarea sfintei lumini de Pasti la
biserica Sf mormant de la Ierusalim

Harul Dumnezeiesc nu ni se da ca urmare a unor merite personale, Dumnezeu din marea lui bunatate
si iubire ni-l ofera gratuit, pentru ca el voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta
adevarului sa vina, de aceea harul divin se da tuturor oamenilor spre mantuire. In economia mantuirii
este nevoie de conlucrarea omului cu harul divin, aceasta conlucrare are la baza libertatea omului,
darul prin care Dumnezeu, i-a dat sansa sa aleaga dintre bine si rau, intre pacat si virtute, intre
sfintenie si decadere. Pentru a fi folositoare in vederea mantuirii, faptele bune ale omului trebuie
insotite de smerenie, prin smerenie, Sf fecioara Maria, a zdrobit capul sarpelui, nascand pe
izbavitorul omenirii si tot prin smerenie, Dumnezeu a daruit omului, puterea de a darui orice izbita a
vrajmasului. Smerenia este asa dar, cheia prin care se deschide usa raiului si virtutea care oglindeste
cel mai bine lucrarea harului Sfant asupra omului. Daca omul nu s-ar inaintea Dumnezeirii, n-ar
putea ajunge la conlucrarea cu Dumnezeu si n-ar putea atinge niciodata desavarsirea. Cand spune ca
scopul vietii crestine este dobandirea Duhului Sfant, Sfantul Serafim de Saruv nu face decat sa ne
aduca aminte ca nimeni din noi nu se poate mantui fara a-l chema in adancul sau pe Mantuitor care
pretutindeni este si pe toate le implineste spre izbavirea tuturora din lumea pacatului. Totusi
observam ca nu toti oamenii se mantuiesc fiindca multi sunt chemati, dar putini alesi. De ce? Pentru
ca desi harul se ofera tuturor, el nu forteaza libertatea omului, nu sileste pe nimeni sa l primeasca,
caci a spus Mantuitorul, “Iata stau la usa si bat de va auzi cineva glasul meu si va deschide usa voi
intra la el si voi cina cu el si el cu mine”. Omul este inzestrat cu libertate, dumnezeu nu il
coordoneaza ca pe o marioneta, ci omul este liber sa conlucreze sau nu cu acest har . Sf Ion Gura de
Aur spunea: “Dumnezeu nu constrange pe nimeni, dar daca Dumnezeu voieste si noi nu voim,
mantuirea noastra este cu neputinta, pentru ca el nu voieste sa sileasca pe nimeni ”.

Potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă, familia este aşezământul divin creat de Dumnezeu în rai,
prima societate naturală, o legătură indisolubilă dintre bărbat şi femeie (Fac. 2, 18, 21-24). Familia
este cea dintâi instituţie, izvor a tuturor celorlalte, unitatea primordială a întregii societăţi. Legătura
care se realizează între un bărbat şi o femeie devine mai puternică decât orice legătură de sânge, căci
a spus Dumnezeu: va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi
un trup (Fac. 2, 24). 
Dacă în Vechiul Testament familia era o legătură naturală, firească, dintre un bărbat şi o
femeie, odată cu naşterea creştinismului, ea este ridicată de Hristos la rang de Taină. Căsătoria, prin
care se întemeiază familia, devine taină mare (Ef. 5, 32), prin care cei doi soţi primesc binecuvântarea
şi harul Duhului Sfânt, care îi ajută în îndeplinirea scopului ei şi în împlinirea şi desăvârşirea dragostei
dintre soţi. Legătura dintre bărbat şi femeie este văzută ca model al legăturii dintre Hristos şi
Biserică. 
Motivul căsătoriei este iubirea dintre soţi, iar scopul acesteia este întreit: în primul  rând, ajutorul
reciproc (Fac. 2, 18), apoi naşterea de copii (Fac. 1, 28), şi nu în ultimul rând, ferirea de desfrânare (1
Cor. 7,| 2). 
Soţii sunt datori să se iubească şi să se cinstească (1 Cor. 7, 3), să fie fideli unul altuia, să-şi iubească
copiii, asigurându-le bunăstare materială, dar şi o bună educaţie. Copiii, la rândul lor, trebuie să-şi
cinstească părinţii, să-i asculte, să-ajute şi să se roage pentru ei, atât cât sunt în viaţă, cât şi după
moarte. 
Biserica îndeamnă pe membrii familiei să petreacă viaţa într-o atmosferă de rugăciune, avându-L în
felul acesta mereu pe Dumnezeu în mijlocul ei, fiind conştienţi că tot ceea ce fac trebuie să fie spre
mântuire. 
Rolul şi rostul familiei este foarte important dacă avem în vedere că ea menţine continuitatea
biologică a societăţii prin copii, dar şi pe cea culturală, din tată în fiu, prin educaţie. 
Cu toate acestea, familia creştină, ca şi toate celelalte instituţii cu rol formativ-educativ, luate ca
valori tradiţionale,: 
confruntă cu o reală criză.                                                                                                            
Dintre plăgile care afectează grav familia, prima ar fi adulterul, adică legătura intimă nelegitimă a
unei persoane căsătorite, cu o altă persoană decât soţul/soţia sa legitimă. Ea rupe legătura de iubire
binecuvântată dintre soţi, fiind o trădare, o încălcare a jurământului conjugal. Urmările adulterului
sunt stingerea dragostei binecuvântată de Dumnezeu, distrugerea familiei. 
Individualismul, egoismul, care determină pe atâţia să vadă în relaţia dintre soţ şi soţie numai goana
după plăcerea erotică şi fuga de obligaţiile care decurg dintr-o legătură de familie, au ca urmare
atitudinea de neacceptat, de dezinteres faţă de unul din scopurile căsătoriei şi al familiei, adică
naşterea de prunci, urmată de creşterea şi educarea lor. Aşa apare fenomenu abandonării copiilor
sau avortul. Avortul este o crimă groaznică asupra unei fiinţe care nu se poate apăra, un păcat
împotriva unui dar al lui Dumnezeu, copilul. 
Divorţul este o practică destul de folosită astăzi în România, sursele statistice arătând că una din trei
familii apelează la el. El este o urmare firească a dispariţiei iubirii şi respectului dintre soţi. Dacă
înainte principalul motiv al divorţului, îngăduit şi de Biserică, era adulterul, cu vremea, motivele s-au
înmulţit şi s-au diversificat, contribuind tot mai mult la slăbirea şi distrugerea familiei. 
Dar familia creştină se confruntă astăzi şi cu un atac ideologic. O întreagă propagandă în mass-media
încearcă să ne inoculeze ideea că familia este o instituţie depăşită, iar bunul familist este anacronic.
Se insinuează tot mai des imagine a cuplului liber, de orice orientare sexuală, ca substitut al familiei
tradiţionale. 
Astfel, concubinajul sau convieţuirea fară căsătoria religioasă, este foarte practicat. în realitate, el nu
urmăreşte decâ satisfacerea plăcerii trupeşti, reprezentând un pericol pentru adevărata viaţă de
familie. Constituirea legală a cuplurilor de persoane ce aparţin minorităţilor sexuale şi adoptarea
copiilor de către asemenea cupluri precum şi producerea de către persoane necăsătorite, pe cale
artificială, a copiilor, lovesc puternic taina familiei 
Familia îşi va putea reveni din această criză doar atunci când oamenii nu se vor mai privi ca obiecte, ci
ca subiecţi chemaţi să se mântuiască unul pe celălalt. 
Locul în care ia naştere familia creştină nu poate fi altul decât Biserica, prin lucrarea Duhului
Sfânt în Taina Sfintei Cununii, când cei doi soţi devin un singur trup. 
Pentru că Biserica este „locul de naştere", dar şi mediul normal în care ar trebui să se manifeste
familia creştină, preoţii ei au marea datorie de a o ocroti, de a o revigora, prin diverse activităţi de
catehizare, atât a celor căsătoriţi, dar mai ales a celor ce vor să întemeieze o familie. 
•         Binecuvântat eşti Doamne, Dumnezeul nostru, Sfinţitorul nunţii celei tainice şi preacurate şi
legiuitorul nunţii celei trupeşti, păzitorul nestricăciunii şi chivernisitorul cel bun al celor de trebuinţă
vieţii. (Rugăciune din slujba de Cununie) 
•         Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ni învăţat ca întotdeauna să ne rugăm
unul pentru altul, căci aşa vom împlini legea Ta şi ne vom arăta vrednici de mila Ta, caută cu îndurare
şi păzeşte de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi pe soţul meu (soţia mea), pe care mi l-ai dăruit (mi-ai dăruit-
o) a petrece împreună până la moarte. Dăruieşte-i sănătate şi deplină înţelepciune, ca să-şi poate
împlini datoriile după voia şi poruncile Tale. Fereşte-l(o) de ispitele pe care ri-ar fi în stare să le
poarte. Intăreşte-l(o) în dreapta credinţă şi în dragoste desăvârşită, ca să lucrăm împreună faptele
bune şi ne întocmim viaţa după sfintele Tale aşezări şi porunci. Ca a Ta este stăpânirea şi puterea în
veci. (Rugăciunea soţilor unul pentru altul) 
Material bibliografic: Biblia sau Sfânta Scriptură,  Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, Societate,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p.21;
John Meyendorff, Căsătoria-perspectiva ortodoxă, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2007, p. 19;
Petre Ţuţea, Omul- tratat de antropologie creştină, Editura Timpul, Iaşi, 2008, p. 211.