TOTALITATE ŞI INDIVIDUALITATE

IDENTIFICARE PERSONALĂ
11
Încă din 1948, în cadrul O.M.S. , se recunoaşte importanţa asistentelor medicale ca element
esenţial în realizarea programelor de sănătate, îngrijirea bolnavilor, prevenirea îmbolnăvirilor,
promovarea şi păstrarea sănătăţii. De fapt acestea constituie şi în ziua de azi cele patru responsabilităţi
esenţiale ale asistentei medicale şi anume:
 promovarea sănătăţii,
 prevenirea îmbolnăvirilor,
 restaurarea sănătăţii,
 înlăturarea suferinţei.
Nevoile privind îngrijirile sunt universale. Respectul faţă de viaţă, de demnitatea umană şi faţă
de drepturile omului face parte integrantă din îngrijirile medicale şi nu e influentat de consideratii
precum naţionalitatea, religia, culoarea, vârsta, sexul, opiniile politice sau statutul social. Asistenta
medicală acordă îngrijiri pentru sănătatea individului, familiei şi colectivităţii şi îşi coordonează
activitatea cu cea a altor persoane, ce muncesc în alte discipline din domeniul sănătăţii.
Responsabilitatea primordială a asistentei medicale consta în a acorda îngrijiri persoanelor care au
nevoie de acestea. În exercitarea profesiei sale, asistenta medicală crează o ambianţa în cadrul căreia
valorile, obiceiurile, religia, credinţa individului sunt respectate. Asistenta medicală păstrează secretul
profesional şi analizează întotdeauna îndeaproape informaţiile deţinute despre bolnavi, în ce măsură şi
cui să le comunice, în mod conştient, de bună credinţă. Asistenta medicală îşi asumă o responsabilitate
personală în acordarea îngrijirilor, precum şi pentru a-şi menţine nivelul profesional la zi, printr-un
sistem de reînnoire a cunoştinţelor şi de educaţie permanentă. Ea asigură, în orice situaţie, menţinerea
unui standard de îngrijire la nivelul cel mai ridicat posibil. Acceptă şi delegă responsabilităţi, evaluează
cu spirit critic propria sa competenţă sau a colegilor săi. În activitatea să profesională, asistenta medicală
face întotdeauna dovada unei conduite ce îi onorează profesia. Asistenta medicală împarte cu
concetăţenii săi, responsabilitatea de a lua iniţiativă şi participă la activităţi destinate să răspundă
exigenţelor sociale şi de sănătate ale populaţiei.
În cadrul relaţiei cu colegii săi împarte responsabilitatea de a coopera cu toţi cei cu care lucrează
îndeaproape. Asistenta medicală contribuie în mod activ la dezvoltarea propriilor cunoștințe privind
12
profesia sa, iar prin intermediul organizaţiei ei profesionale (în cazul nostru O.A.M.R. ), participă la

11
Organizaţia Mondială a Sănătăţii.
12
O.A.M.R. reprezintă Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România şi este o organizaţie profesională,
neguvemamentală, de interes public, apolitică, cu responsabilităţi delegate de Autoritatea de Stat, având ca obiect de activitate controlul şi
supravegherea exercitării profesiei de asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi respectiva profesiei de asistent medical, ca profesii
liberale de practică publică autorizate. Are autonomie instituţională în domeniul său de competentă, cuprinde toţi asistenţii medicali
progresul îngrijirilor medicale, creând şi păstrând condiţiile de muncă echitabile pe plan economic şi
social. Îngrijirea medicală presupune o specializare şi o pregătire tehnică corespunzătoare, persoana
specializată având nevoie de calităţi morale deosebite. Atenţia, consideraţia, talentul, pasiunea, fineţea,
eleganţa, râvna, zelul şi solicitudinea sunt tot atâtea calităţi pe care asistenta trebuie să le manifeste de-
a lungul tratării pacientului său.
Cunoştinţele teoretice de specialitate, împreuna cu tehnicile de vârf folosite, constituie doar o
parte esenţială pentru tehnica tratamentului, însă maniera de efectuare a întregii game de îngrijiri de
către echipa de îngrijire constituie o parte foarte sensibilă pentru bolnav. Aceasta are darul de a
diminua mult din adversitatea de care se simte stăpânit pacientul în postura de internat. Toată echipa
de îngrijire din care face parte şi asistentul medical trebuie să dea dovadă de o manieră deosebită de
solicitudine cu care să înconjoare pacientul, deoarece el, în această postură, este departe şi despărţit de
cei dragi, se simte dezorientat şi, în plus, neliniştit de starea sănătăţii lui. De aceea, rolul asistentului este
de a-l primi ca pe un prieten, ca pe un părinte, cu multă înţelegere, compasiune, dând dovadă de o mare
capacitate empatică, uneori punându-se el însuşi în locul lui, închipuindu-şi care ar fi reacţiile lui dacă ar fi
internat urgent, examinat, investigat sau lăsat singur într-o cameră cu unul sau mai multe paturi, cu feţe
necunoscute în jurul lui. În primul rând trebuie să dea dovadă de un înalt umanism, să se poarte cordial,
să fie accesibil, nu distant, rece, pentru ca bolnavul să se bucure de căldură afectivă, bunăvoinţă,
blândeţe, deoarece moralul pacientului va creşte şi va influenţa pozitiv comunicarea. Asistentul trebuie
să cunoască bine pe fiecare dintre bolnavii care îi sunt încredinţaţi spre îngrijire, la fel ca şi pe cei din
familia sa. Asistentul trebuie să cunoască global individul, precum şi comunitatea în care acesta trăieşte.
Un criteriu etic de care trebuie să ţinem cont în comportamentul faţă de bolnav este DEMNITATEA
PERSOANEI UMANE, promovarea şi respectarea valorilor umane, autonomia, autodeterminarea,
respectarea deciziilor, intimitatea, integritatea fizică şi psihică, încrederea, adevărul şi justiţia. Criteriul
etic are ca scop respectarea şi promovarea demnităţii umane şi a tuturor persoanelor implicate, ţinând
cont de binele comun. Binele etic poate reprezenta un compromis între ideal şi ceea ce putem face.
Astfel, contactul cu bolnavul se face încă de la internare, prin examinarea bolnavului, care cuprinde patru
etape:
OBSERVAREA PACIENTULUI
DISCUŢIA CU PACIENTUL
EXAMENUL FIZIC
TRATAMENTUL

Asistentul va trebui să se prezinte pacienţilor, să pună accent asupra persoanei sale, să impună
respect prin ţinută, prestanţă, comportament, fără a aştepta să fie tratat cu un respect de la sine înţeles.
OBSERVAREA PACIENTULUI este un act spontan şi deliberat, care apare în mod automat din
momentul în care acesta vine în contact cu el. Acest lucru nu trebuie să se transforme în ceva jenant şi
ostentativ, ci respectându-i intimitatea. Se vor nota în mod discret aspectele mimicii bolnavului,
atitudinea sa, postura, tonusul muscular, poziţia mâinilor şi a corpului. Aceste elemente sunt adesea
indicii ale dispoziţiei sufleteşti. Timbrul vocii, mobilitatea sunt de asemenea interpretate în acelaşi sens.
Modul cum este abordat medicul, aspectele vestimentare, persoanele din anturaj care însoţesc
pacientul sunt de asemenea factori importanţi. Perceperea felului în care bolnavul vorbeşte, a
comportamentului său în cadrul examinării şi discuţiei este deosebit de semnificativă pentru medic. În
acelaşi sens calităţile psihologice şi formarea psihologică a asistentului sunt foarte importante. Astfel
pacientul își poate exprima spontan problemele de sănătate, dar nu în detaliu, iar anumite preconcepții
ale pacientului privind medicina pot influenţa perceperea patologiei proprii. Şi medicul sau
asistentul, din acest punct de vedere, pot fi afectaţi de preconcepții proprii privind anumite diagnostice
şi așteptările proprii pe care şi le-au făcut un urma experienței anterioare. Leff subliniază rolul
interferenţelor şi deciziilor pe baza a ceea ce se percepe şi atașamentul particular faţă de anumite
etichete diagnostice ale
pacientului. Astfel, un anumit cadru de diagnostic, de care medicul sau asistentul este atașat,
poate influenţa interpretarea a ceea ce se constată din comportarea şi observarea pacientului.
Un alt element esential îl constituie DISCUȚIILE CU PACIENTUL si necesitatea de a aduna
suficiente informatii despre el, mai ales pentru elucidarea aspectelor nevrotice sau functionale,
deoarece în acest domeniu examenul obiectiv al sistemelor si aparatelor nu ne este de mare folos.
Aceste discutii trebuie sa fie deschise, nu prea lungi, la obiect, fara a crea impresia de
interogatoriu. Un lucru foarte important este sa sti sa asculti. Dialogul trebuie sa fie confidential, iar
bolnavul trebuie lasat sa vorbeasca, sa-si povesteasca boala. Trebuie sa gasim calea de comunicare atât
verbala cât si nonverbala prin gesturi, mimica, cu bolnavul. Trebuie sa creem un cadru de
confidentialitate, încredere si întelegere asupra problemelor sale. Pacientul trebuie sa aibe siguranta ca i
se acorda toata atentia si interesul. Asistenta nu trebui sa aiba prejudecati despre pacient, deoarece va
îngreuna relatia sa cu pacientul, lipsindu-l de ajutor.
Balint subliniaza faptul simplu ca daca te rezumi în a pune întrebari vei obtine doar raspunsuri.
Dar, subliniaza autorul, trebuie în special sa stii sa asculti. Ascultarea este o tehnica foarte dificila, caci
prin maestria medicului, pacientul trebuie facut sa vorbeasca singur si, acest lucru nu este totdeauna
foarte usor. Deseori este important si sa stii sa te opresti,deoarece si o discutie lunga perturba relatia
dintre profit si pierdere. Mai multe reprize de discutie restabilesc însa balanta între profit si pierdere,
dând si posibilitatea pacientului de a-si restabili echilibrul. În privinta discutiei cu bolnavul se pot stabili
anumite reguli. Astfel pacientul trebuie lasat liber sa-si exprime simptomele, sugerarea de simptome
marind gradul de subiectivitate. Conditiile topografice ale dialogului sunt importante. Astfel medicul si
pacientul nu trebuie sa stea fata în fata, lucru fiind jenant si aparând adesea o inhibitie, precum si
fenomenul cunoscut sub denumirea de "fascinatia privirii". Cea mai buna pozitie ar fi ceea ca pacientul
sa se aseze în unghi de 45 de grade, pentru ca fata bolnavului sa poata fi vazuta din profil si la o distanta
de 1 metru (distanta la care privirea îsi arata întreaga ei încarcatura expresiva).
Discutia de obicei începe printr-o relatare a pacientului privind simptomele lui (adeseori pote
prezenta si o lista a acestora). Sivadon insista asupra asa numitei anamneze asociative,opusa
interogatoriului sistematic si care este mult mai propice evidentierii elementelor emotionale. Aceasta
tehnica consta în a lasa bolnvul sa se exprime liber si a-i da posibilitatea sa povesteasca în maniera sa,
boala de care sufere. Când bolnavul a terminat de expus si asteapta întrebarile medicului, acesta reia, de
exemplu, un simptom, utilizând pe cât posibil cuvintele pacientului. Aceasta tehnica stimuleaza
asocierea libera a pacientului, comunicând totodata elementele emotionale. Interventiile medicului pot
dirija dupa dorinta mersul discutiei.
Anamneza asociativa este mai productiva în cadrul bolilor psihosomatice, în celelalte situatii
putându-se folosi tehnici mixte. Prima întrevedere este si cea mai importanta. Discutia nu trebuie sa se
transforme într-un interogatoriu,ci sa fie mai ales o ascultare.Discutia poate dura de la câteva minute la
o ora (nu peste).Pacientul trebuie sa dispuna de libertatea de a organiza spontan lumea sa de expresie
rationala,tipul sau de angoasa,mecanismele lui de aparare.Nu trebuie uitata importanta expresiilor
verbale,nivelul evolutiei afective,gradul de adaptare la realitate,supletea si rigiditatea atitudinii,nivelul
mai mult sau mai putin erotizat al dialogului, mimica,debitul verbal,mimica. A doua întâlnire va lua în
consideratie ceea ce nu a fost înca spus, lasând lucrurile dificile si care ar putea bloca discutia la
urma.Problemele mai dificile, cum ar fi cele sexuale, conjugale, trebuiesc abordate natural, pentru a nu
transmite si bolnavului o stare de jena. Uneori se poate începe cu probleme colaterale si apoi treptat sa
se ajunga la aspecte mai sensibile (se discuta la început despre oboseala, insomnie si apoi se
abordeaza,de exemplu problema impotentei). În contextul dialogului cu bolnavii somatici sau psihici se
mai pun si alte probleme. Astfel dialogul cu pacientii trebuie sa fie cât mai confidential si daca este
posibil numai în doi. Numai în cazul existentei evidente a unor trasaturi isterice este mai bine sa asiste si
a treia persoana,pentru a nu da nastere la acuzatii contra medicului, în cazul în care pacientul nu este
multunit de cel care îl examineza. Probleme deosebite se pun la bolnavii psihici, precum si la aceia cu
deficiente sociale, sexuale, familiale atunci când se pune problema notarii sau înregistrarii convorbirilor
care oricum nu se pot face fara încuviintarea bolnavului. Totusi necesitatea luarii unor note
scrise se pune frecvent, mai ales acolo unde istoricul bolii este foarte lung si complicat.
EXAMENUL FIZIC trebuie să fie cât mai putin invaziv. Trebuie să i se explice pacientului în
ce constă această procedură şi necesitatea efectuării cu foarte mult tact, la un nivel inteligibil
pentru pacient. Asistenta îl va ajuta să înveţe să-şi acorde din nou îngrijirile zilnice, cu sau fără
supraveghere. Dar pentru un tratament cât mai eficace, pentru o recuperare cât mai rapida,
asistenta medicală va incerca să implice şi familia în procesul terapeutic pentru a crea un suport
real pentru bolnav. Brown şi Liff au aratat ca se produce o decompensare rapida la cei la care
familia nu prezinta ostilitate şi este alaturi de bolnav. Asistenta va respecta valorile esenţiale în
ceea ce priveste participarea familiei. Va
discuta întâi privat cu familia, va respecta secretul familiei referitor la pacient, va defini foarte
precis ce se va comunica familiei. Va discuta cu onestitate cu familia şi o va învăţa cum să rezolve
crizele bolnavului, cum să ceară ajutorul. Va da relaţii despre boală, fără a o minimaliza sau
exagera. În relaţia dintre pacient şi familie, asistenta nu va informa familia de o problemă a
pacientului, decât dacă are consimţământul acestuia. Relaţia pacient-asistentă-familie este cu atât
mai eficientă, cu cât este mai lungă şi continuă. Aceasta continuitate permite pacientului să se
simtă în siguranţă.
În ceea ce priveşte pacientul, îi aducem informaţii despre boală, tratament, evoluţie,
analize semnificative, dar nu toate informaţiile. Ne asigurăm că pacientul înţelege informaţia pe
care i-o dăm, informaţie ce trebuie să fie dublată, după ce s-a terminat, de un consimţământ
voluntar. În situatia de azi, lipsurile financiare, şomajul, stresul, pierderea locului de muncă etc.,
fac ca tot mai mulţi oameni să nu se mai poată adapta şi rezista schimbărilor de situaţie şi
condiţiilor de viaţă, toate acestea ducând la dezechilibre majore. Asistetenta medicală ia parte la
punerea în practică a planului terapeutic conceput de medic, dar în acelaşi timp va căuta ca
planurile specifice propriei activităţi să fie în deplin acord cu acestea, asa încât să satisfacă pe
deplin nevoile pacientului. În atenţia cadrului medical nu boala în sine ar ocupa locul principal, ci
omul bolnav şi consecinţele care se reflectă asupra stării lui în totalitate, deoarece formarea unei
imagini despre pacient va fi hotărâtoare în conceperea planului de îngrijire. Tulburările în
funcţionare se traduc prin imposibilitatea de a se îngriji pe sine. Prin profesie, asistentul medical
este plasat uneori în situaţia în care trebuie să acţioneze într-un mod în care nu mai există o
graniţă precisă între bine şi rău, atât ca persoană, cât şi ca profesionist. În aceste cazuri păstram
secretul
şi-l împărtăşim numai dacă este necesar. Unei asistente medicale nu trebuie să-i lipseasca acel
atribut pe
care medicina antichităţii îl asimilează celui mai eficient tratament:
zâmbetul.
Un zâmbet nu costă nimic, dar oferă mult. El ia numai o
clipă, dar amintirea lui dăinuie uneori pentru
totdeauna.
Un zâmbet aduce fericirea în casă, bunăvoinţă în
muncă,
este semnul
prieteniei.