BENEFICIILE SPIRUTUALE ALE PANDEMIEI

În pandemie, din punct de vedere social, ființa umană are limitatări spațiale, relaționale și
comunitare. Modificările sociale intra si interpersonale sunt destule de evidente datorită faptului că
libertatea de expresie, cognitivă, sentimentală și spirituală este destul de limitată. Omul, cu toate
acestea, are accesibiltate mai pronunțată către autocunoștereși introspecție, șansa de autoradiografiere
este ușor de sesizat și de fructificat. Chiar dacă s-a limitat excesiv conectivitatea cu lumea exterioară,
drumul spre adevăr, spre sublim și autentic nu a fost barat de nici o inaccesibilitate.

Din punct de vedere spiritual persoanele religioase și practicante nu au simțit un regres în

indentificarea comuniuni cu Hristos care ieri, astăzi și mâine este același. În duh de rugăciune isihastul
sau omul lăuntric este mai sublim, pe timp de prigoană sau restricții sociale. În istoria creștinismului
indentificăm destul de multe perioade limitative din punct de vedere religios, dar cu o deosebită înflorire
a vieții duhovnicești.

Primele patru secole ale erei creștine au cunoscut restricții fără precedent în istoria umanității
pentru o religie. Creștinismul, fiind o religie ilicită, interzisă din punct de vedere social, prin pronia
Bunului Dumnezeu și prin înțelepciunea Sf Împărat Consantin, devine religie de stat cu o bogată înflorire
și expansiune în toată lumea.

Pandemia este doar un context social prin care religiosul este limitat sau desființat. Pandemia
este o adevărată oportunitate pentru toți nevoitorii în găsirea resurselor interioare, a celor mai
autentice daruri duhovnicești pentru creșterea și desăvârșirea omului creat după chipul Lui Dumnezeu
pentru a deveni asemenea cu El după har. Perioada isihastă poate fi asemănată cu perioada pandamiei
deaorece curentele filozofice și adversarii vieții noetice reprezentau pericole iminente în întâlnirea
autentică a omului cu lumina necreată a dumnezeirii. Șansa enormă a creștinului contemporan este
aceea că Biserica nu a capitulat în drumul ei al desăvârșirii.

Cunoaștem faptul că marele lavre ale monahismului din întregul creștinism sunt acelea care
limitează accesul mirenilor la viața liturgică și socială a comunității monahale. Un monah autentic cu
rugăciune lăuntrică neîntreruptă nu poate fi foarte bucuros atunci când un grup gălăgios de pelerini
poposește în curtea mănăstirii. Chiar dacă în momentul în care monahul își implinește vocația a lepădării
de nume, a curăției trupești și a dezinteresului față de cele materiale, pentru el rugaciunea nu poate fi
decât o arcă ce plutește pe marea învolburată a acestei lumi. Din punct de vedere social pandemia este
o limitare a omului la întreaga rețea socială, iar creștinul sau monahul fac parte din această societate
constrânsă și limitativă.

Sf. Munte și alte locuri monahicești din întreaga lume au resimțit pozitiv această pandemie,
activitatea lor de bază reducandu- se la rugaciunea lăuntrică și la implorarea milei Lui Dumnezeu. Chiar
dacă monahismul românesc a suferit la un moment dat în istorie ( a se vedea Decretul din 1967) fiecare
monah sete o comoară duhovnicescă lăsată de Dumnezeu în lume, care strălucește nu pentru el însuși,
în mod paradoxal, ci pentru o întreagă lume, lume din ce în ce mai ostilă vieții duhovnicești autentice.
Dacă aparent monahul trăiește pentru sine însuși, defapt prin renunțarea la lume, el aduce toată lumea
în chilia lui din mănăstirea unde viețuiește sau în peșterea unde se nevoiește. Inutilitatea socială a
monahismului văzută prin ochii omului contemporan a fost desființată prin implicarea exemplară a
mănăstirilor în viața socială a comunităților, opera de caritate a bisericii fiind asumată și de monahismul
contemporan, chiar daca aceasta nu este vocația monahilor.

În esență monahul, chiar dacă nu stă la capul bolnavului deși primele instituții de asistență
socială au apătut în cadrul mănăstirilor, are cea mai frumoasă și nobilă lucrare duhovnicească din lume
aceea de a se ruga pt binele social, medical și comunitar al lumii întregi. Sf Apostol Pavel ne spune că în
Biserică Dumnezeu „a dat pe unii apostoli, pe alții prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii pă stori şi
învă ţă tori” (Efeseni 4:11), ceea ce însemnă că darurile sunt împarțite, dar cu siguranță cel mai
mare dar primit de monahi de la Dumnezeu este acela al rugă ciunii neîntrerupte. În mă nă stiri sau
asezăminte sociale unde Sf Liturghir se să vâ rșește zilnic, chiar și în perioada pandemiei, lucrarea
Bisericii și împlinirea scopului ultim a ei, nu este suspendat. Lucrarea mîntuirii este fă ră
intrerupere indiferent de condițiile sociale limitative în care se desfă șoară viața. Nicio pandemie și
niciun virus nu va putea opri revă rsarea harului dumnezeiesc și a darurilor Duhului Sfâ nt peste
duhul tainic al lui Hristos care este Biserica Sa. Pandemia a oferit prilejul ca în perioada de
carantină sau izolare, oamenii, mai ales monahii să sporească rugăciunea și nevoința
duhovnicească .

Privegherile și liturghiile se recomndă să se să vîrșească neîntrerupt pentru ca în perioade

de încercare similare (ca în timpul domniei împă ratului David), prin multă pocăință , lacrimi, post și
rugă ciune, perioadele de încercare au fost depă șite. Cel care nu este încercat în credința lui, precum
dreptul Iov, nu are șanse să se mîntuiască .

Așadar pandemia, din punct de vedere spiritual și duhovnicesc, nu a fă cut decâ t un mare
bine oamenilor că ută tori de mâ ntuire. Acceptarea condiției date este un act de smerenie și de
pocă ință ce poate fi utilizat într-un mod favorabil pentru gă sirea Lui Hristos care este “Calea,
Adevă rul și Viața” ( Ioan 14:6) fiecă ruia dintre noi.