PSIHOTERAPIA FAMILIEI

Curs 5

Principii de bază în psihoterapia familiei

Civilizaţia modernă, urbană şi industrială, conferă familiei două roluri principale:

 protectia psihosocială a membrilor săi

 acomodarea la mediul cultural şi transmiterea culturii respective

În această societate modernă omul nu poate supravieţui decât dacă dispune de două capacităţi
esenţiale:

 de a-şi forma aptitudini de înaltă specializare

 de a se adapta rapid la schimbările constante de pe scena socio-economică

Societatea urbană industrială a pătruns în familie şi a preluat o serie de atribuţii care pe timpuri
erau considerate sarcini familiare: tinerii sunt educaţi în şcoli şi prin mass-media, poziţia socială
a femeii s-a îmbunătăţit considerabil, ambii soţi aspiră la o carieră.

Omul însă aderă în continuare la o serie de valori ce ţin de o altă epocă: îşi delimitează clar
graniţele dintre familia sa şi mediul extrafamilial, aspiră la un mariaj “până la adânci bătrâneţi”,
etc (S. Ariel, 1993).

Societatea noastră este într-un stadiu de tranziţie, iar familia, care se acomodează întotdeauna
cu societatea, se schimbă şi ea. Însă, din cauza dificultăţilor de tranziţie, sarcina psihosocială cea
mai importantă a familiei – de a-şi întreţine membrii – a devenit acum mai importantă ca
niciodată şi, în acelaşi timp, parcă mai dificilă ca oricând.

Psihoterapia familiei

Este o formă de psihoterapie care implică toţi membrii familiei nucleare (de bază) sau ai familiei
extinse. Acest demers este condus de un psihoterapeut sau de o echipă de terapeuţi. De cele
mai multe ori această echipă este compusă dintr-un bărbat şi o femeie, fapt necesar pentru a
trata problemele legate de sexul participanţilor şi pentru a servi drept modele pentru membrii
familiei.

Deşi unele forme de psihoterapie de familie se bazează pe principii psihodinamice sau

behavioriste, cea mai mare parte a abordărilor au la bază teoria sistemelor familiale. Această
abordare priveşte familia ca pe un întreg şi pune un mai mare accent în terapie pe patternurile
de relaţionare şi comunicare dintre membrii familiei decât pe tratamentul separat al
simptomelor fiecărui individ.

Psihoterapiile de familie au început să se dezvolte la puţin timp după cel de-al Doilea Război
Mondial. Psihiatrii care tratau pacienţi schizofrenici au observat că familiile acestora comunicau
într-un mod neadecvat şi, în acelaşi timp, simptomele pacientului erau cu atât mai intense cu cât
nivelul tensiunii dintre părinţii lui era mai mare.
 Aceste observaţii au dus la ideea de a considera familia ca pe un sistem care are reguli interne
proprii, patternuri de funcţionare şi o foarte mare rezistenţă la schimbare.

Terapeuţii au început să trateze familiile pacienţilor lor schizofrenici ca pe un întreg, renunţând

astfel la tratamentul spitalizat individual al acestora. Rezultatul a fost că, într-un număr
însemnat de cazuri, membrul familiei care suferea de schizofrenie manifesta o reducere
semnificativă a simptomelor atunci când “pacientul” era întregul sistem familial.

Ulterior, această abordare a fost aplicată şi la familii care prezentau alte probleme.

Psihoterapia de familie este recomandată în următoarele situaţii:

1. Tratamentul unui membru al familiei care suferă de schizofrenie sau personalitate multiplă. În
aceste cazuri terapia îi ajută pe ceilalţi membri ai familiei să înţeleagă tulburarea şi să sprijine
schimbarea psihologică a persoanei bolnave.

2. Familiile cu probleme între generaţii. Aici intră familiile în care părinţii şi bunicii locuiesc în
aceeaşi casă sau copiii daţi spre îngrijire la bunici.

3. Familiile care deviază de la normele sociale – au probleme legate de atitudinile judicative ale
membrilor societăţii.

4. Familiile ai căror membri aparţin unor culturi, religii sau rase diferite.

5. Familiile care transformă pe unul dintre membrii lor în ţap ispăşitor şi solicită terapie individuală
pentru acesta.

6. Familiile în care problemele pacientului identificat par a fi legate inexplicabil de probleme cu alţi
membri ai familiei.

7. Familiile amestecate cu dificultăţi de adaptare.

Psihoterapia de familie nu este recomandată în următoarele situaţii:

1. Familiile în care unul sau ambii părinţi sunt psihotici sau au fost diagnosticaţi cu tulburare de
personalitate paranoidă sau antisocială.

2. Familiile ale căror valori culturale sau religioase sunt opuse sau suspicioase faţă de psihoterapie.

3. Familiile cu membri care nu pot participa la şedinţele de terapie datorită unor boli sau limitări de
natură fizică.

4. Familiile care au membri cu o structură de personalitate foarte rigidă. În aceste cazuri

persoanele respective riscă declanşarea unei crize emoţionale sau psihologice.

5. Familiile ai căror membri nu se pot întâlni regulat pentru tratament.

6. Familiile instabile sau pe punctul de a se despărţi.

Psihoterapia de familie este un tratament de scurtă durată (câteva luni), centrată pe rezolvarea
unor probleme specifice.
 În cazul familiilor ce prezintă disfuncţionalităţi severe, restructurarea acestora se face însă pe
termen lung.

Toţi membrii familiei şi terapeutul (sau terapeuţii dacă sunt doi) sunt prezenţi la toate şedinţele.

Rolul terapeuţilor este de a analiza procesul interacţiunii şi comunicării familiei ca un întreg.

Ei trebuie să fie obiectivi, adică să nu ia partea niciunui membru al familiei.

Comentariile şi remarcile pe care le fac terapeuţii au rolul de a ajuta membrii familiei să devină
conştienţi de paternurile şi structurile disfuncţionale ale sistemului familial.

De asemenea, ei modelează comportamente noi, pe care membrii familiei urmează să le preia şi

să le utilizeze în interacţiunile dintre ei în timpul şedinţelor terapeutice.

Teroia sistemelor familiale

Terapia de familie se bazează pe teroia sistemelor familiale, care priveşte familia ca pe un

organism viu, mai mult decât suma membrilor săi.

Teoria sistemelor este utilizată pentru a evalua membrii familiei în funcţie de poziţia şi de rolul
pe care îl are fiecare în cadrul sistemului familial.

Problemele sunt tratate prin schimbarea modului în care sistemul funcţionează şi nu prin
încercarea de a trata un singur membru al familiei.

Teoria sistemelor familiale se bazează pe o serie de concepte:

1. Pacientul identificat – este membrul familiei care prezintă simptomul deranjant ce a adus familia la
tratament. Acest concept este utilizat de terapeut pentru a împiedica familia să-l transforme pe acesta
în ţap ispăşitor şi astfel să evite problemele ce există în restul sistemului familial.

2. Homeostaza – prin acest concept se înţelege faptul că sistemul familial caută să-şi menţină de-a
lungul timpului organizarea şi funcţionarea cu care este obişnuit. Terapeutul poate utiliza conceptul de
homeostază pentru a explica de ce un anumit simptom al familiei a ieşit la suprafaţă la un anumit
moment, de ce un anumit membru a devenit pacient identificat şi ce este posibil să se întâmple atunci
când familia va începe să se schimbe.

3. Câmpul familiei extinse – se referă la familia nucleară, plus reţeaua de bunici şi alţi membri ai familiei
extinse. Acest concept este utilizat de terapeut pentru a explica transmiterea intergeneraţională a
atitudinilor, problemelor şi comportamentelor.

4. Diferenţierea – se referă la capacitatea fiecărui membru al familiei să-şi păstreze identitatea de sine şi
în acelaşi timp să rămână conectat emoţional la familie. Acesta este unul dintre criteriile de identificare
a unei familii sănătoase.

5. Relaţiile triunghiulare – teoria sistemelor familiale susţine ideea că relaţiile în interiorul unei familii
sunt de obicei triunghiulare.

De fiecare dată când două persoane ale sistemului familial au probleme una cu cealaltă, ei vor
include în triunghi un al treilea membru cu scopul de a-şi stabiliza propria lor relaţie.
 Triunghiurile din interiorul unui sistem familial de regulă interacţionează între ele astfel încât
menţin homeostaza familiei.

Cele mai obişnuite triunghiuri familiale includ: un copil şi părinţii săi, doi copii şi un părinte, un
părinte, un copil şi un bunic sau soţul, soţia şi un cumnat.

Salvador Minuchin (1991)

Psihologul american Salvador Minuchin (1991) descrie familia ca pe un sistem care operează într-un
context social specific şi are trei componente:

1. structura familiei este aceea a unui sistem socio-cultural deschis şi în transformare;

2. familia se dezvoltă continuu, trece printr-un număr de stadii ce necesită restructurare;

3. familia se adaptează la circumstanţele schimbătoare pentru a-şi menţine continuitatea şi pentru

a favoriza creşterea psihologică a membrilor săi.

Minuchin consideră că orice familie are o structură precisă, care este constituită dintr-un set
invizibil de cerinţe funcţionale ce au rolul de a organiza modalităţile prin care interacţionează
membrii familiei.

O familie este un sistem ce operează prin patternuri tranzacţionale. Cu alte cuvinte, patternurile
de tranzacţie repetitive stabilesc pentru fiecare membru al familiei unde, când şi cu cine să se
relaţioneze. Ele reglementează comportamentul membrilor familiei.

Aceste patternuri tranzacţionale sunt menţinute de două sisteme de constrângere.

1. Primul sistem implică regulile universale ce guvernează organizarea familiei: ierarhia puterii în
familie (parinţii şi copiii având nivele diferite de autoritate), complementaritatea funcţiilor (soţul
şi soţia care acceptă interdependenţa şi funcţionează ca o echipă), etc.

2. Al doilea sistem de constrângere este idiosincratic şi cuprinde expectaţiile mutuale ale fiecărui
membru al familiei. Aceste expectaţii sunt construite după ani de negocieri implicite sau
explicite între membrii familiei.

Sistemul familial îşi îndeplineşte funcţiile prin subsistemele sale

Aceste subsisteme din interiorul familiei sunt: indivizii, diadele (soţ-soţie, mamă-copil), membrii
de acelaşi sex, membrii cu aceleaşi interese, etc.

Fiecare individ aparţine mai multor subsisteme, în care are nivele diferite de putere şi intră în
relaţii diferite şi complementare.

Astfel, spre exemplu, în prezenţa tatălui, copilul trebuie să se comporte ca un fiu şi să cedeze din
puterea pe care o deţine în relaţia sa cu fratele mai mic.

Sholmo Ariel consideră că disfuncţiile familiale au la bază două tipuri de erori în procesarea informaţiei
la nivelul familiei:

Erori ale cantităţii

Erori ale relevanţei

Erori ale cantităţii

Se furnizează sau se primeşte o cantitate prea mică sau prea mare de informaţie.

Astfel, sistemul de procesare a informaţiei fie este supraîncărcat, fie nu dispune de cantitatea
minimă necesară de informaţie pentru a funcţiona adecvat.

 Spre exemplu, un copil îi cere tatălui său să-l ajute în problemele pe care le întâmpină la
şcoală. Când însă tatăl îl chestionează asupra naturii acestor probleme, copilul răspunde
evaziv şi nu intră în detalii (furnizează o cantitate insuficientă de informaţii). Acest fapt îl
împiedică pe tată să-i furnizeze tipul de ajutor la care copilul se aşteaptă din partea lui.

Erori ale relevanţei

Membrii familiei nu iau în consideraţie informaţii relevante sau primesc deliberat informaţii
irelevante şi confuzionale.

Autorul consideră că simptomele unui individ sunt cel puţin în parte explicate de disfuncţiuni în
sistemul familial din care face parte persoana respectivă.

Simptomele patologice ale unui copil pot face parte dintr-un plan disfuncţional construit de
acesta pentru a îndeplini un scop anume.

Un copil poate manifesta un comportament provocativ pentru a-şi forţa mama să-i stabilească o
serie de limite.

De cele mai multe ori familia este trimisă la un terapeut specializat în psihoterapie de familie de
către medicul pediatru. În SUA s-a estimat că nu mai puţin de 50% dintre cazurile prezentate la
medicii pediatri se datorează problemelor de dezvoltare ale copiilor care afectează întreaga
familie.

Unii medici chiar utilizează liste de simptome pentru a măsura necesitatea unei terapii de
familie.

Diagnosticul

Diagnosticul pe care îl face psihoterapeutul de familie cuprinde interviurile individuale ale

membrilor familiei, inclusiv copiii şi ale membrilor simptomatici semnificativi ce fac parte din
familia extinsă.

Acest proces îi permite terapeutului să afle cum vede fiecare membru al familiei problema şi să-
şi formeze primele impresii referitoare la funcţionarea sistemului familial.

Terapeutul este interesat în special de nivelul şi tipurile de emoţii exprimate, de patternurile de

dominanţă şi supunere, de rolurile jucate de membrii familiei, stilurile comunicaţionale şi
locaţiile triunghiurilor emoţionale.

De asemenea, terapeutul va observa dacă aceste patternuri sunt rigide sau relativ flexibile.
Diagnosticul presupune de asemenea desenarea unei diagrame care cuprinde persoanele
semnificative şi evenimentele din istoria familială, notaţii privind istoria medicală şi trăsăturile
principale de personalitate ale fiecărui membru al familiei.

Această diagramă ajută la descoperirea patternurilor intergeneraţionale de comportament,

alegerilor maritale, alianţelor şi conflictelor din interiorul familiei, existenţei secretelor de
familie, precum şi alte informaţii care pot avea darul de a arunca lumină asupra situaţiei
prezente a familiei.

Principalul risc în terapia de familie este legat de posibilitatea descătuşării mecanismelor rigide
de apărare ale personalităţii indivizilor şi de despărţirea cuplurilor a căror legătură era fragilă la
începutul terapiei. De asemenea, terapia de familie intensivă poate fi o încercare dificilă pentru
membrii psihotici ai familiei.

Rezultatele pozitive includ: insight, creşterea diferenţierii dintre membrii individuali ai familiei,
îmbunătăţirea comunicării în interiorul familiei, eliminarea patternurilor de comportament
disfuncţionale care erau iniţial automatizate, rezolvarea problemei care a determinat iniţial
familia să apeleze la ajutor terapeutic.

Psihoterapia familiei cu copilul

În procesul timpuriu de socializare, familia modelează şi programează atât comportamentul

copilului, cât şi identitatea acestuia.

Identitatea unui individ are două elemente: sentimentul apartenenţei şi sentimentul de a fi

separat.

 Sentimentul de apartenenţă se formează prin acomodarea copilului la grupul familial.

 Sentimentul de separare şi individuaţie apare prin participarea în diferite subsisteme

familiale, în diferite contexte familiale şi în grupuri extrafamiliale.

Copilul şi familia cresc împreună. Acomodarea familiei la nevoile copilului delimitează zone de
autonomie pe care copilul le percepe ca experienţe de separare.

Grupul fratern este primul laborator social în care copiii pot trăi relaţiile cu egalii. Fraţii învaţă
împreună cum să coopereze, cum să negocieze, cum să se ajute între ei, cum să-şi facă prieteni
şi aliaţi şi cum să primească recunoaştere.

Când copilul ia contact cu grupul de aceeaşi vârstă extrafamilial, de regulă la debutul şcolar, el
încearcă să opereze pe baza regulilor învăţate în grupul fratern.

Când învaţă moduri alternative de relaţionare, copilul încearcă să le introducă şi să le

experimenteze şi în familie. Dacă graniţele dintre familie şi mediul extrafamilial sunt rigide,
copilul va avea dificultăţi de integrare în colectivul clasei.

Copiii singuri la părinţi dezvoltă o capacitate mai mare de acomodare la lumea adultă însă, în
acelaşi timp, manifestă dificultate în dezvoltarea autonomiei şi a capacităţii de a coopera, de a
intra în competiţie cu alţii şi de a împărţi.
 Cel mai bun lucru pe care un terapeut ar trebui să-l facă, indiferent de orienterea sa teoretică,
este să implice familia copilului în tratament. De foarte multe ori se întâmplă ca o tulburare
psihică la copil să fie generată de o structurare patologică a relaţiilor în familie.

Nivele ale interacţiunilor familiale patologice

Cloe Madanes (1988) vorbeşte despre patru nivele ale interacţiunilor familiale patologice (vezi fig.17)
şi problemele psihice ce apar la fiecare nivel:

Dominare şi control

A fi iubit

A iubi şi a proteja

A regreta şi a uita

Dominare şi control

La cel mai scazut nivel, oamenii sunt motivaţi de dorinţa de a se domina unii pe alţii, fiind
interesaţi să se lupte pentru dominarea şi controlul vieţii celorlalţi membri din familie.

Scopul fiecarui individ este de a-i domina pe ceilalţi pentru propriul beneficiu.

Problemele psihice tipice ce pot aparea la acest nivel sunt delicvenţa, abuzul de substanţe,
problemele comportamentale, comportamentul bizar.

A fi iubit

La acest nivel oamenii sunt motivaţi de dorinţa de a fi iubiţi.

Membrii familiei se implică într-o luptpă acerbă în căutare de iubire care poate duce la voilenţă
asupra propriei persoane.

 Spre exemplu, un copil poate să caute situaţiile în care este pedepsit numai pentru a
obţine atenţia părinţilor, chiar şi una de tip negativ.

Problemele psihice tipice sunt simptomele psihosomatice, depresia, anxietatea, fobiile,

tulburările instinctului alimentar şi singurătatea.

A iubi şi a proteja

La acest nivel oamenii sunt motivaţi de dorinţa de a-i iubi şi a-i proteja pe alţii.

Această dorinţă de a iubi şi a proteja poate genera calităţi nobile cum sunt compasiunea,
generozitatea, blândeţea, dar poate genera şi dominare, comportament intrusiv şi violenţa
(justificate de către autor în numele iubirii). În această categorie intră părintele care îl
pedepseşte pe copil pentru binele acestuia.

Situaţia poate fi însă mult mai complexă: copilul poate să-l distragă pe părinte de la problemele
lui, dezvoltând temeri fără motiv sau atacându-i fără motiv pe cei din jurul său. Părintele,
îngrijorat din cauza acestui comportament, îşi va lăsa pentru un timp problemele la o parte
pentru a avea grijă de copil.
Copilul, aranjând indirect această turnură, îi oferă dragoste şi protecţie părintelui cu preţul
sacrificiului său. Această dragoste este însă voilentă faţă de părinte, deoarece îl manipulează, iar
rezultatul este că principalul sentiment trăit de întreaga familie este disperarea. Principalele
probleme psihice ce apar la acest nivel sunt ameninţările şi tentativele de suicid, abuzul şi
neglijarea, vina, obsesiile.

A regreta şi a uita

La acest nivel principalul scop al membrilor familiei este de a regreta şi a uita.

Acest nivel apare în familiile în care membrii şi-au provocat unii altora traume şi violenţă.

Problemele psihice principale sunt incestul, abuzul sexual şi actele sadice.