entru istoria românilor, momentul Şcolii Ardelene are semnificaţii cu totul excepţionale.

Nu este doar un
punct crucial în complicatul proces al făuririi identităţii naţionale, corifeii acestei mişcări afirmând, cu
probe ştiinţifice, valabilitatea tezei tradiţionale, consemnată de vechii cronicari, a originii latine a limbii
române, dar şi începutul unei bătălii de dimensiuni extrordinare pentru câştigarea drepturilor sociale,
economice şi politice a populaţiei româneşti, cuprinsă între hotarele Imperiului Habsburgic. Marele
Principat al Transilvaniei a intrat în componenţa Imperiului în urma unui şir de victorii militare ale
imperialilor, victorii ce au urmat după asediul Vienei de către otomani. Cele două tratate de pace
(Carlowitz şi Passarowitz) dintre habsburgi şi otomani au aşezat graniţa dintre imperii pe Carpaţi,
Transilvania şi Banatul intrând astfel în Imperiul Habsburgic. Consecinţele au fost de o importanţă
crucială pentru destinul Principatului Transilvania, dar şi pentru românii trăitori în teritoriile înglobate în
Imperiu. Primul fapt, de o semnificaţie aparte pentru viitorul populaţiei româneşti din aceste teritorii, a
fost actul Unirii instituţionale cu Roma a Bisericii Ortodoxe a românilor din Transilvania. Actul a fost
realizat de o parte a preoţimii româneşti, în frunte cu mitropolitul Atanasie Anghel, iar consecinţele sale
au fost multiple şi importante pentru soarta românilor transilvăneni. Această Unire cu Biserica Romei a
scos, în primul rând, pe români de sub interdicţia lui „Unio Trium Nationum”*, pactul religiilor recepte
din Transilvania, care scotea în afara legalităţii naţiunea română, majoritatea populaţiei din acest
Principat.

Ion Budai Deleanu

Dincolo de problemele dogmatice, chestiuni minore pentru imensa majoritate a românilor transilvăneni,
acest gest, de natură covârşitor administrativ bisericească, permitea deschiderea căii spre emanciparea
românilor din Imperiul Habsburgic. Nu era primul din acest Imperiu, ucrainenii din regiunile de vest ale
Ucrainei cuprinse în Imperiu participaseră la o astfel de Unire bisericească. Pentru români, deşi aparent
calea fusese deschisă pentru o participare directă şi activă la viaţa socială, economică şi politică a
Imperiului, faptele se lăsau aşteptate. Era nevoie de un motor puternic şi rezistent pentru ca maşinăria să
se pună în mişcare. Era nevoie de intelectuali şi de o ideologie care să creeze instituţii şi conştiinţe
naţionale pentru a putea participa la procesul de reformare a societăţii iniţiat de Iosif al II-lea. Vremurile
erau în schimbare, iar Casa de Habsburg dorea să se adapteze la mersul istoriei pentru a preîntâmpina
catastrofa care ameninţa să urmeze. Catastrofa se numea Revoluţie. Soluţia aleasă de Habsburgi se numea
Reforme. La aceste Reforme românii ardeleni erau cei mai dispuşi să participe, ele oferind soluţiile cele
mai realiste pentru înlăturarea stării îngrozitoare în care se aflau – fără libertate, fără drepturi economice
şi politice, fără limbă, fără religie recunoscută. Evenimentele majore social – politice care au urmat –
Răscoala codusă de Horea, Cloşca şi Crişan şi campania militară condusă de Avram Iancu – confirmă
adeziunea maselor româneşti la ideea reformelor care trebuiau să umanizeze, să modernizeze şi să
liberalizeze Imperiul.

Petru Maior

Dar pentru a da consistenţă acestei adeziuni, era nevoie ca ea să fie exprimată de o populaţie purtătoare
de valori – origini, identitate, limbă, conştiinţă de sine, capacitate organizatorică, capacitate de producţie
a valorilor etc. Această misiune, de a transforma o masă de ţărani iobagi, persecutaţi de secole, puşi în
afara legii şi chiar a societăţii (românii nu aveau voie să înnopteze în oraşe şi nici să-şi ridice biserici din
zid!) într-o naţiune conştientă de sine, conştientă şi mândră de originea sa, conştientă de drepturile,
potenţialul şi capacităţile sale din toate domeniile societăţii, această misiune şi-a asumat-o un grup de
intelectuali, clerici sau nu, total dăruiţi cauzei naţionale. Primul dintre ei este Inochentie Micu (Klein),
care reuşeşte să obţină de la împăratul Carol al VI–lea încuviinţarea întemeierii la Blaj a şcolii de unde va
trimite la Roma studenţii la institutul De Propaganda Fide. De la această întemeiere, marele val al Şcolii
Ardelene nu a mai putut fi stăvilit. Acolo, în aşezământul de la Blaj, a fost scrisă şi tipărită prima carte a
acestui curent puternic identitar – Floarea adevărului – sub redactarea episcopului călugăr Petru Pavel
Aron. Deviza acestei mişcări naţionale era „Virtus Romana Rediviva”**, iar centrele sale de iradiere se
găseau pe tot cuprinsul Principatului – Blaj, Oradea, Lugoj, Beiuş, Năsăud. Corifeii mişcării au fost Petru
Maior, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Ioan Budai Deleanu. Opera acestora este diversă,
cuprinzând tematici istorice, lingvistice, filosofice, enciclopedice, pur ştiinţifice ori literare. Este un
moment de afirmare majoră a spiritului creator, a marilor idei, dar şi a unei strategii didactice, îndreptată
către luminarea a cât mai mulţi români siliţi să trăiască în mizerie materială şi întuneric spiritual. Cărţile
acestora, unele duse cu desaga din sat în sat, cum făcea Petru Maior, au fost cenzurate, interzise.
Gheorghe Şincai nu şi-a văzut niciodată tipărită „Hronica românilor”, opera sa istorică, în schimb a fost
ameninţat cu scoaterea ochilor şi smulgerea părului pentru scrierile şi activitatea sa. Maior era demn de
spânzurătoare, iar opera sa trebuia arsă. Problema limbii era capitală pentru membrii Şcolii Ardelene, de
aceea ei realizează o serie de lucrări în care se demonstrează originile latine ale limbii române, iar între
acestea cea mai importantă este „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, scrisă de Samuil
Micu şi Gheorghe Şincai. Un alt aspect de importanţă capitală este grafia. La Viena, în 1779, Samuil Micu
editează o „Carte de rogacioni”, în limba română cu grafie latină. Petru Maior spunea despre acest fapt:
„De câte ori mi s-a întâmplat mie, îndoindu-mă de vreun cuvânt, cât l-am scris cu slove latine, îndată cu
strălucire i se văzu latina faţă şi părea că râde de bucurie că l-am scăpat de sclavie”.

Samuil Micu

Opera corifeilor Şcolii Ardelene este extrem de complexă, de la opere originale la traduceri şi adaptări, de
la opere cu caracter ştiinţific la opere de popularizare ale ştiinţelor, de la dicţionare unicat în cultura
română la lucrări cu carcter filologic ori gramatici ale limbii române. Nu se poate să nu amintim opera
literară a lui Ioan Budai Deleanu, care reprezintă intrarea în epoca modernă a literaturii noastre.
Numeroase traduceri ori lucrări în limba latină completează bogatul tezaur al acestei mişcări cultural –
naţionale, dar dau şi dimensiunea înaltului nivel de pregătire intelectuală, cât şi larga viziune a membrilor
Şcolii Ardelene.

Am putea sintetiza obiectivele acestor extraordinari intelectuali români, care şi-au închinat viaţa
emancipării naţionale cu devoţiune, spunând că ei au militat, şi au reuşit chiar, pentru fondarea de şcoli în
care să se înveţe în limba română, au elaborat dicţionare şi gramatici pentru cei ce studiau în aceste şcoli
şi nu doar, au adaptat alfabetul latin la pronunţia limbii române, au modernizat limba pentru a o face
capabilă să funcţioneze în domeniile ştiinţifice, au introdus în limbă neologisme din latină şi celelalte
limbi romanice. Mai trebuie să adăugăm că insistenţa lor pentru studierea limbii latine de către tinerele
generaţii a avut un rezultat excepţional în procesul de formare a unei „intelighenţii româneşti”, care s-a
dovedit activă şi eficientă mai cu seamă în domeniul Dreptului, ceea ce a avut o importanţă capitală în
lunga luptă de câştigare a drepturilor românilor.
A privi astăzi faptul istoric al declanşării procesului, de o importanţă capitală pentru naţiunea şi statul
român, de definire identitară, de renaştere naţională şi culturală datorat Şcolii Ardelene doar din punct de
vedere eclesiastic este o gravă eroare. Uniaţia a fost o cale, nu un scop. Scopul a fost şi este libertatea,
egalitatea în drepturi şi unitatea tuturor românilor, ceea ce Şcoala Ardeleană a afirmat şi a înfăptuit prin
opera şi activitatea marilor intelectuali şi români care au alcătuit-o, cu precursorii şi urmaşii lor.

* „Uniunea celor trei naţiuni”

** „Virtutea romană reînviată”

Eugen Uricaru