O pentacicletă cu nenumărate roți

sau despre „poemul” Când nu mai e aer

„Lucrul pe care îl arată creația [poetică] și la care trimite ea nu este, firește, ceea ce
gîndește poetul.” – cuvintele îi aparțin lui Hans-Georg Gadamer. Și dacă filosoful german se
înșală, mă înșel împreună cu el. Însă volumul lui Radu Andriescu Cînd nu mai e aer (Casa de
Editură Max Blecher, 2016)obține în mod conștient, programatic, o serie de efecte poetice și
implicații la nivelul înțelegerii/receptării(într-un plan secund) dincolo de (și chiar prin) stilul
ludic, aparent facil. Însă, în măsura în care definiția include scopul – finalitatea referentului
termenului de definit – ludicul e resemnificat la nivel conceptual în poezia lui Radu Andriescu.
În sensul în care jocul (așa cum adesea se întîmplă în nuvelele lui Julio Cortazar) trimite la
altceva: o realitate rutinară, obositoare, cu accente macabre. Și la sentimentul ratării. Mama lor
călătorea departe, pe internet […]Avea nevoie/ de mercur analog. De un termometru care s-o
oglindească/ așa cum este ea./ Singură și obosită.// Iar prin intermediul unor subtilități tehnice
(metafore ale metaforelor) limbajul poetic – prin definiție autoreferențial – trece în (și trimite la)
un alt nivel, ficțiunea anulîndu-se prin ficțiune, iar realitatea prin interpretare: Ana și Mariana/
au întrebat-o de ce sunt desenate acolo,/ printre peștii din cretă colorată, două/ fetițe
multiplicate la nesfîrșit și o doamnă/ cu cearcăne,/ care nu prea știe ce să facă. Le-a răspuns/ că
e o metaforă./ Că de fapt fetițele sunt și ele peștișori iar/ doamna e o știucă uriașă, care înghite
cîțiva pești pentru a face din ei/ miriade. Nu le-a convins.//Dar scepticismul nu e cîtuși de puțin
disimulat. Posibilitatea trecerii dintr-un univers în altul prin simpla putere a voinței e pusă la
îndoială în chiar următorul poem: Mama Anei și a Marianei […]știe că peștii/ sunt pești. Iar
această oscilație (între încredere și îdoială) va continua pe parcursul întregii cărți.

Cine a citit textele lui Radu Andriescu din Oglinda la zid (1992),Ușa din spate (1994),
Sfârșitul drumului, începutul călătoriei (1998), Eu și câțiva prieteni (2000),Punțile Staliskaya
(2004), Pădurea metalurgică (2008) sau Metalurgic (2010) va fi surprins, poate, să observe o
schimbare radicală de tonalitate. Protagonistele sînt două fetițe care își imaginează creaturi

1
zoroastrice,/ fără să știe prea multe, iar Duminica, după ce-și scot căpșoarele/ din puf, Ana și
Mariana se joacă de-a/ cine zice și cine face.Volumul (practic un singur poem – o saga
familialăcu trei personaje: Ana, Mariana și mama lor) e un experiment al împingerii banalului
pînă la limta dintre ironie (Mama lor/ trăiește disjunct. Ruptă între săptămîna dinainte/ și cea
care începe, după o noapte lungă. La job/ e dumnezeul imobiliarului) și tensiunea sentimentală
născută din gesturile și imaginile cele mai simple.

În România postrăzmeliționară întîlnim proiecte poetice de același tip. Mă refer în primul

rînd la excelentul volum Nicolina Blues (Cartea Românească, 2007). Cu o virtuozitate unică la
noi, O. Nimigean alternează formule și atitudini artistice (traduse în reliefarea unor momente de
forță). Simplificînd (nepermis de mult), efectul este același. Însă Radu Andriescu mizează (în
Când nu mai e aer) pe forța reiterării obsesive a întîmplărilor inocente în urma cărora capătă
contur o conștiință sumbră, imposibil de intuit din versuri sau poeme izolate, scoase din context.
Iar candoarea celor două fetițe (Ana și Mariana – care în repetate rînduri fac schimb de roluri și
de personalitate) configurează o lume ideală, cu neputință de recuperat (altfel decît prin vers).

Poezia lui Radu Andriescu e ca libertatea în concepția lui Leibnitz. Dumnezeu (despre
care aflăm din motto-ul primului text că „nu e infinit, așa cum zic catolicii. Are șase sute de metri
în diametru iar la margini nu e chiar atât de puternic” – Karel Čapek) (sau autorul) nu ne permite
să ieșim de pe o linie prestabilită (a interpretării). Tot ceea ce putem face este să înțelegem starea
de fapt. Și să o acceptăm. Însă această predestinare se confundă (paradox definitoriu al literaturii
și al artei în general) cu libertatea absolută. Pentru că limbajul poetic nu este doar superior, ci se
află într-o relație de cauzalitate cu ceea ce obișnuim, prin convenție, să numim realitate: O
prietenă i-a spus că poate scăpa de furnici/ desenând bariere de cretă, groase de cel puțin/ un
centimetru […] Își dă seama/ că ar putea scăpa de toți/ și de toate/ cu bariere din cretă. Nu e
nevoie/ să le deseneze/ în jurul biroului/ sau în jurul blocului/ sau în jurul patului. Trebuie doar/
să le gândească.// Sau:Ana vine s-o întrebe/ dacă o capră poate să aibă șase coarne. Ea zice/ că
da.Pentru a folosi o metaforă, aș spune că volumul Cînd nu mai e aer e o pentabicicletă cu
nenumărate roți, care, atunci cînd îți închipui că te poartă (în sfîrșit) într-o direcție (că ai ajuns să
înțelegi cum funcționează) te izbește subit de un zid, pornește în sens opus sau, de ce nu?, își ia
zborul: Îi zâmbește/ și încearcă să o prindă, să-i dea/ un pupic. Ana dispare,/ ca o înghețată.//Și
asta pentru că, o dată în plus, limbajul poetic nu e condiționat de structurile veracității obiective.

2
Dimpotrivă. El poate exprima prin tăcere sau prin cuvinte și instituie realitatea prin forța sa
creatoare: Ana e lălăiață și dodoloață./ Încă nu știe câtă putere are când/ spune două vorbe.
Când tace, scoate/ o limbă mai ascuțită decât sabia/ arhanghelului. Învârte limba și despică
povestea familiei până/ se face scrum și ficțiune.Ceea ce e cenușiu, dezolant nu ține de universul
poetic, ci de existența exterioară lui: Mama lor stă chircită/ între două relații. Întâi la geam./
Apoi pe marginea patului. Ultimele versuri vin în continuarea celor de mai sus și e inutil să
vorbesc despre metafora geamului sau despre asocierile dintre cele două fetițe și toposul oniric al
ficțiunii. Implicit (și aici ideea e veche de cel puțin 2351 de ani – însă tehnica de realizare nu!)
poezia, înțeleasă în sens larg, aristotelic, are funcție catartică.

Pe de altă parte, „romanul domestic în proză” Când nu mai e aer (așa cum îl numește
Bogdan Crețu în textul de întîmpinare de pe coperta patru) are o structură dialectică. Evadarea
din realitatea cotidiană în cea ficțională atrage cu sine și reversul său: mama lor/ a mers la
magazin să cumpere sărățele/ și s-a întors acasă cu un televizor./ Mare și inteligent, capabil să
le cânte ore ore în șir/ muzică șamanică mongolă deep trance/ și să deseneze mandale/ ale
compasiunii/ pe youtube,/ televizorul a devenit repede/ cel mai bun prieten al celor trei,/
bărbatul casei, vraci și sfetnic.

Idilicul și grotescul par nu să se atenueze ci chiar să se potențeze reciproc. Și totuși ele

converg într-o căutare concentrică a unei soluții de evadare: din realitate prin poezie (Când/ nu
mai e aer/ deloc/ închide geamul/ și ia o carte.// Textul,/ textura. Un loc/ mai bun.//); din poezie
prin teorie literară și adesea chiar prin tăcere.

În concluzie și fără pretenția de a fi epuizat trimiterile și implicațiile ideatice ale

volumului Când nu mai e aer (despre care s-ar putea scrie lucrări întregi – nu spun asta
raportîndu-mă doar la valoarea lui estetică, ci și la construcția deschisă care favorizează
interpretarea practic la fiecare vers), proiectul lui Radu Andriescu (ambițios și reușit în egală
măsură) e o pendulare continuă între ficțiune și teorie, între textualitate și transtextualitate, după
cum autorul singur o spune, făcînd apel la cuvintele lui Goethe: „Teoria și praxa interacționează
mereu”.

3
 PS: Toată aprecierea pentru echipa de la Casa de Editură Max Blecher – Ana Toma,
Claudiu Komartin și Andrei Dósa – pentru reușita editorială a volumului Când nu mai e aer.