DIVIZIUNEA

INTERNATIONALA A MUNCII
• Prin diviziunea mondială a muncii se înţeleg relaţiile care se
stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi
comerţului mondial, precum şi rolul şi locul fiecărui stat în circuitul
mondial al valorilor materiale.
• În decursul evoluţiei sale istorice, diviziunea mondială a muncii a
cunoscut mai multe schimbări, ca urmare a dezvoltării economiilor
naţionale, a modificării structurii acestora şi, pe baza lor, a
specializării în producţie a diferitelor ţări.
• Specializarea internaţională are ca scop adaptarea potenţialului
economic naţional, a economiei interne, la cerinţele pieţei mondiale.
 Factorii care determină specializarea internaţională a
economiilor naţionale sunt:

 condiţiile naturale, care pot favoriza un anumit fel de producţie

(cafea, orez, citrice, extracţia unor minereuri etc.);
 mărimea teritoriului şi a populaţiei – ţările au un potenţial diferit şi,
implicit, posibilităţi diferite de a se specializa în producţie;
 nivelul aparatului de producţie şi gradul său de diversificare, inclusiv
calificarea forţei de muncă, disponibilităţile de capital etc.;
 tradiţiile economice, care pot favoriza sau defavoriza specializarea
în producţia de un anumit fel;
 factorii extraeconomici (războaiele, asuprirea colonială, menţinerea
unor puternice rămăşiţe feudale sau a unor mentalităţi anacronice).
Principalel etrăsături ale diviziunii internaţionale a muncii sunt:

•caracterul concret-istoric, determinat de condiţiile naturale, economice

şi sociale din fiecare ţară;
•caracterul conştient, deoarece este rezultatul deciziilor raţionale ale
agenţilor economici şi ale statelor naţionale, reflectând interesele
acestora;
•reflectă dezvoltarea inegală a factorilor de producţie, precum şi
eficienţa inegală a utilizării acestora în diferite ţări;
•implică interdependenţa şi deci conlucrarea economică între diferite
state ale lumii; uneşte economiile naţionale în cadrul economiei şi pieţei
mondiale care, deşi eterogenă şi contradictorie, devine tot mai
interdependentă;
•cunoaşte un proces continuu de adâncire, prin diversificarea şi
înnoirea fără precedent a bunurilor şi serviciilor, precum şi prin
lcoalizarea geografică a activităţilor care le produc.
 Tendinte
• În primul rând, se constată o tendinţă de restructurare a diviziunii internaţionale a
muncii, de afirmare a ţărilor în curs de dezvoltare pe piaţa produselor
manufacturate. Un număr de 15 ţări în curs de dezvoltare realizează peste 80% din
exporturile totale de produse manufacturate.

• În al doilea rând, în deceniile şapte-opt ale sec. XX, s-a conturat o nouă structură în
diviziunea internaţională a muncii: ţările dezvoltate s-au specializat în domeniile
tehnicii moderne şi ultramoderne, în timp ce ţările în curs de dezvoltare devin
producători şi furnizori de produse industriale de bază şi clasice.

• În al treilea rând, în ţările dezvoltate se manifestă o anumită reorientare spre

produsele de bază şi o creştere a coeficientului de corelaţie între industria
prelucrătoare şi cea extractivă.

• În al patrulea rând, se constată unele regrupări în rândul ţărilor în curs de dezvoltare,

de natură să genereze restructurări în diviziunea internaţională a muncii. În al cincilea
rând, s-a conturat tot mai mult un proces complex şi contradictoriu de adaptare a
diviziunii mondiale a muncii la noile condiţii de acces la resursele naturale, îndeosebi
la combustibili, la modificarea radicală a raportului de schimb între principalele
categorii de produse care fac obiectul comerţului internaţional.
 Etape
• Din punct de vedere istoric, divizarea muncii pe activităţi a parcurs mai multe trepte.
Prima formă, cunoscută încă din societăţile arhaice, a fost diviziunea naturală sau
simplă a muncii, în funcţie de vârstă, respectiv, sex. Ulterior, separarea gintelor
pastorale de celelalte ginte a constituit prima mare diviziune socială a muncii.

• Extinderea creşterii animalelor a necesitat sporirea producerii nutreţului pentru vite,

iar apoi şi cultivarea cerealelor pentru alimentarea oamenilor. Pământul prelucrat
rămânea încă în stăpânirea gintei. Separarea agriculturii de sectorul zootehnic a
constituit a doua mare diviziune socială a muncii. Odată cu ea s-a format clasa
agricultorilor.

• Treptat din necesităţi obiective a luat naştere meşteşugăritul. Apariţia şi dezvoltarea

meşteşugăritului a condus la cea de a treia mare diviziune socială a muncii. Odată cu
ea s-a format şi clasa meşteşugarilor.

• Concomitent cu divizarea producţiei în două mari ramuri - agricultură şi meşteşugărit,

a apărut crearea bunurilor pentru schimb, producţia de mărfuri, iar odată cu ea şi
comerţul. Separarea comerţului de agricultură şi meşteşugărit a condus la cea de a
patra mare diviziune a muncii şi la formarea clasei negustorilor.
 Revolutiile industriale
• Prima revoluție industrială – Industry 1.0
• A avut loc pe la sfarșitul secolului 18, începutul secolului 19 ( în anul 1765
James Watt a inventat primul motor cu aburi) și a avut ca principal impact
tehnic mecanizarea proceselor de producție, proces care a înlocuit, treptat,
agricultura cu industria ca bază a structurii economice a societății. Masivele
extracții de cărbune și inventarea motorului cu aburi au creat un nou tip de
energie, care s-a extins rapid și la alte procese – dezvoltarea liniilor de cale
ferată și în consecință acelerarea schimbului economic, atât material cât și
uman. Importante descoperiri se fac și în alte domenii, cum ar fi metalurgia,
apar noi metode de prelucrare a metalului și, ca urmare, se deschide o
poartă către creearea primelor fabrici și orașe industriale, unde muncitorilor
le revine mai mult rolul de supraveghere, reglare și control al mașinilor.
 Revoluțiile industriale

• A doua revoluție industrială – Industry 2.0

• A avut loc la sfârșitul secolului 19 și a culminat cu apariția unei noi surse de
energie : electricitatea. Au rezultat astfel primele motoare cu ardere internă,
s-a dezvoltat industria de prelucrare a oțelului, au apărut noi metode de
sinteză chimică care au dat naștere primelor fibre sintetice, au apărut
vopselurile și substanțele de fertilizare a solului. De asemenea, mijloacele
de comunicație au fost revoluționate ca urmare a apariției telegrafului și a
telefonului. Au apărut apoi primele automobile și primele avioane, către
începutul secolului 20.
 Revoluțiile industriale

• A treia revoluție industrială – Industry 3.0

• Începe practic, în cea de-a doua jumătate a secolului 20 și se întrepătrunde
într-o oarecare măsură cu cea de-a patra, care se desfășoară chiar în zilele
noastre. Acest al treilea val revoluționar are ca punct culminant apariția unei
noi surse de energie și anume energia nucleară. Și-au făcut apariția
apoi produsele electronice, odată cu inventarea tranzistorilor și apoi a
microprocesorului (1970) și, nu în ultimul rând, dezvoltarea industriei de
telecomunicații și industria de computere. Dezvoltarea noilor tehnologii a
dat naștere unor noi domenii de cercetare, în special cea spațială și în
domeniul biotehnologiei. A luat naștere o nouă eră a automatizării
proceselor de producție și apariția roboților industriali.
 Revoluțiile industriale

• A patra revoluție industrială – Industry 4.0

• Își are originea la începuturile mileniului 3, odată cu apariția internetului.
Este singura revoluție care nu își are rădăcinile în descoperirea unei noi
forme de energie, ci are la baza cel mai nou fenomen tehnologic –
digitalizarea. Suntem deja înconjurați de inteligență artificială, de la
vehicule autonome și drone până la asistenți virtuali. Tehnologia a făcut
posible noi produse si servicii menite să ne ușureze atât viața personală cât
și cea profesională.
Diviziunea internaţională a muncii a evoluat în permanenţă şi a îmbrăcat forme
numeroase, cum ar fi:
• 1. Specializarea intersectoriala sau specializarea industrie-agricultura;
• 2. Specializarea interramurala – presupune specializarea tarilor in anumite ramuri
ale industriei, cum ar fi ind chimica, producatoare de masini, usoara, textila etc;
• 3. Specializarea intraramurala – se efectueaza la nivelul subramurilor, adica in
cadrul aceleiasi ramuri(2 tari se specializeaza in productia chimica, in timp ce una
confectioneaza bunuri farmaceutice si parfumuri, alta prelucreaza produse
petroliere);
• 4. Specializarea organologica – presupune specializarea tarilor nu in producerea
unui bun finit, ci doar a unor parti componente ale acestuia;
• 5. Specializarea intrafirma – a luat amploare odata cu cresterea numarului si
dimensiunilor societatilor transnationale. Schimburile dintre filialele aceleiasi firme
dislocate in diferite tari au la temelie anume exploatarea avantajelor relative ale unei
sau altei tari, dar deja in cadrul unei singure #ri, fie ca ea apartine unui proprietar
individual fie colectiv;
• 6. Specializarea tehnologica – consta in deplasarea treptata a capacitatilor
industriei traditionale din tarile occidentale in tarile in curs de dezvoltare.
Specializarea internaţională adaptează potenţialul economic al
unei ţări, dintr-un domeniu sau altul de activitate, la caracteristicile
cererii şi ofertei de pe piaţa mondială. Factorii determinanţi ai
specializării internaţionalle sunt: natural – ecologici, tehnici,
economici şi social – politici ş.a.

Specializarea internaţională pe diverse produse primare (cereale,

ceai, cafea, cacao, citrice, petrol, diverse minereuri) este
dependentă de factori natural-climatici; specializarea pe produse
industriale are la bază factorii de ordin tehnic, economic şi social.
 Economia mondiala – un sistem complex, dinamic, care incorporeaza
ansamblul economiilor nationale dar si relatiile, interdependentele economice
dintre ele, generate si dezvoltate pe baza diviziunii internationale a muncii,
precum si de mecanismele, normele juridice si institutiile nationale si modiale
conform carora se realizeaza aceste legaturi.

Trasaturile de baza ale economiei mondiale contemporane:

• 1) Cresterea numarului de state suverane si afirmarea economiilor

nationale ca rezultat al evolutiei contradicotrii si al destramarii unor
sisteme, spatii economice;

• 2) Tendintele de reconstruire si dezvoltare a unor noi spatii economice

zonale, regionale, internationale;

• 3) Unitatea economiei mondiale asigurata prin accentuarea si

diversificarea interdependentelor economiilor nationale, internationale,
regionale si mondiale.
 Componentele de baza ale economiei mondiale:

• . Economiile nationale – ca verigi de baza ale economiei mondiale,

eterogene dupa orinduirea politica si sociala, precum si dupa inzestrarea
cu factori de productie, dupa nivelul de dezvoltare economica, dupa
marimea PIBului;

• b. Organizatiile economice internationale: Banca Mondiala, FMI,

Organizatia Mond a Comertului etc;

• c. Societatile transnationale(STN) – din care fac parte acele #ri care sunt
nationale dupa provenienta capitalului, dar internationale dupa sfera
activitatii lor.

• d. Gruparile integrationiste regionale – numite uneori organizatii

economice interstatale: UE, CSI.

• e. Fluxurile economice internationale: de marfuri si servicii, de capitaluri,

de forta de munca, monetare si financiare.
 Factorii ce au influentat economia mondiala:

• Scaderea considerabila a preturilor la produsele de baza si a paritatilor

schimburilor comerciale;

• b) Pierderile suferite drept consecinta a acestui factor si agravarea crizei

datoriilor externe, majorarea dobinzilor, ceea ce a redus ritmurile cresterii
eocnomice in tarile in curs de dezvoltare;

• c) Schimbarea raportului dintre cresterea economica si consumul de

resurse;

• d) Multipolaritatea economica ca urmare a reducerii ponderii SUA si a

cresterii ponderii Europei Occidentale si a Japoniei in economie mondiala;

• e) Confruntarea cu problemele globale ale omenirii si necesitatea masurilor

concrete in solutionarea lor la scara nationala si internationala.
• Piaţa mondială este locul de întâlnire al tranzacţiilor internaţionale,
unde se întâlnesc cererile şi ofertele de produse, servicii, valute,
credite, titluri financiare, forţă d emuncă şi alte valori, provenite din
diferite state şi supuse regulilor comerciale internaţionale.
Componentele mari ale pieţei mondiale sunt piaţa produselor şi
serviciilor, piaţa financiară şi piaţa forţei de muncă.
• Pentru un agent economic dintr-o anumită ţară, piaţa mondială şi
componentele acesteia apar ca pieţe externe. Acestea se pot
clasifica, în funcţie de dimensiunea spaţială a actelor de schimb, în:
1. piaţa naţională a unui produs/serviciu, ori a unui grup de
produse/servicii, în care tranzacţiile se desfăşoară între graniţele
unei ţări;
2. piaţa internaţională a unui produs/serviciu, a unui grup de
produse/servicii ori a unui ansamblu de bunuri şi servicii care se
tranzacţionează între parteneri aparţinând unor state diferite;
3. piaţa mondială care reprezintă ansamblul tranzacţiilor între toate
statele lumii.
• Pieţele externe ale unui produs/serviciu, în funcţie de volumul,
calitatea şi condiţiile îndeplinite de bunul tranzacţionat pot să fie:
1. piaţa caracteristică desemnând piaţa cu cel mai mare volum de
tranzacţii dintr-un anumit produs care este capabilă să orienteze
întreaga activitate de comercializare internaţională a produsului
respectiv;
2. piaţa reprezentativă pentru un produs, care se manifestă ca un
punct de referinţă datorită nivelului calitativ şi/sau condiţiilor
deosebite îndeplinite de mărfurile acelei pieţe.