PSIHOMOTRICITATEA ÎN CADRUL MOTRICITĂŢII UMANE

Prof. dr. Tiberiu Ardelean

ANEFS Bucureşti

Domeniul de referinţă “Educaţie fizică şi sportivă”

Cuvinte cheie: ereditate, mediu, psihism, motricitate, integrare, cognitiv, afectiv, social.

1. Motricitatea umană aspecte introductive

Punctul de plecare nu poate fi decât întrebarea legitimă. ”Ce trebuie să înţelegem prin

termenul : «motricitate» şi prin sintagma „motricitatea umană”?
În înţelesul cel mai general, termenul “motricitate” vizează “Ansamblul funcţiilor
biologice care asigură mişcarea la om şi la animale” (l’Petit Larousse, 1998; Dicţionar de
Limbă Romană Contemporană, Ed.Aramis, 2003), sau „Activitatea motoare a unui
organism, supusă unui ansamblu de mecanisme, ce-i permit să mişte unul sau mai multe
segmente” (Enciclopedie Universalis, Paris, 1990). Iar sintagma „motricitatea umana”, o
formulă mai restrictivă, care vizează doar fiinţa umană, este considerată „funcţia care asigura
mişcările corpului (datorate aparatului neuro-muscular) si care sunt, fie mişcări
voluntare, fie mişcări reflexe automatizate” (L.Manuila şi colab, 1994).
În aceeaşi ordine de idei „motricitatea” este considerată o funcţie care supraveghează,
conduce, nu numai realizarea mişcărilor, dar şi a atitudinilor (posturilor). Se face
diferenţa între motricitatea voluntară, care depinde de sistemul piramidal si cea automatizată,
care se află sub controlul sistemului extra-piramidal şi care astfel”scapă”, în mare parte,
controlului constient (lupta contra gravitaţiei, reacţia de echilibrare...etc.) (A.Domart, sub. red,
Nouveau Larousse Medical.1990).
Prin termenul generic de “motricitate” noi trebuie să înţelegem două activităţi distincte
aflate în relaţie de interdependenţă reciprocă:
- O activitate de menţinere a diferitelor posturi datorată unor serii de contracţii
musculare tonice şi statice, care asigură o anumită fixitate diverselor articulaţii;
- O activitate de producere a mişcărilor propriu-zise, datorată unor serii de contracţii
mai mult sau mai puţin rapide, fazice şi dinamice.
Este necesar să facem precizarea că, fără menţinerea diferitelor posturi nu este posibilă
realizarea mişcărilor propriu zise.
Motricitatea se caracterizează şi prin nivele succesive de complexitate, de la
acţiunile motrice, reflexe de postură şi segmentare, la mecanismele de coordonare
segmentare şi intersegmentare. Avem în vedere, cel puţin, o coordonare intramusculară,
angrenarea în lucru a unităţilor neuro-motorii, o coordonare intermusculară, jocul
antagonismelor musculare şi o coordonare intersegmentară, relaţia şi raportul dintre segmente,
etc.
În altă ordine de idei, motricitatea umană devine mai complexă pe traseul de la
motricitatea reflexă, la motricitatea intenţională, care are caracter volitiv şi deci, face parte din
comportamentul voluntar. Astfel motricitatea intenţională se supune unui mecanism mai
complicat de producere şi reglare. (Enciclopedie Universalis, Paris,1990).
Rezultă deci că “motricitatea” este o funcţie şi că această funcţie se datorează activităţii
aparatului neuro- muscular. Acţiunea principală a aparatului neuro-muscular este contracţia
musculară. Contracţia musculară prin mecanismele sale de producere, avem în vedere cu
precădere contracţia dinamică, transformă energia chimică în lucru mecanic, ceea ce-i
conferă însuşirea de “Motor/Motric”.
 În literatura de specialitate relativ recentă, sunt promovate două taxonomii privind
motricitatea umană, respectiv cea a lui Fleishman şi Quaintance, 1984 şi cea a lui Harrow,
1977.
Prima, promovează factorii de natură psihomotrica şi factorii fizici, cu precizarea
aptitudinilor aferente; cea de a doua, componentele acestora, pe nivele de clasificare şi
diviziune (n.a.), categoriile, comportamentele şi definiţiile corespunzătoare. Noi nu dezvoltăm
aici aceste taxonomii..

2. Unele consideraţii generale

În contextul problematicii taxonomiei motricităţii umane, considerăm că mai sunt

câteva aspecte importante care se cer a fi puse în discuţie şi lămurite. Apoi aceste aspecte,
odată lămurite, ar putea genera chiar şi unele reconsiderări prind însăşi taxonomia motricităţii
umane. Noi nu n-e propunem să ducem pană la capăt acest demers, dar vom considera că am
contribuit la clarificarea necesară chiar şi prin faptul că am deschis problema şi am avansat
unele idei şi direcţii de urmat.
În taxonomia Fleishman şi Quaintace (1984), se face deosebire între factorii
psihomotori şi factorii fizici, capacităţi fizice la Harrow (1977), deosebire pe care o
consideram necesară. Însă încadrarea factorilor în cele doua categorii, după opinia noastră, nu
este suficient de riguroasă, dar are meritul că semnalează necesitatea tratării acestora în mod
diferenţiat, cea ce va trebui să conducă la perfecţionarea taxonomiei motricităţii umane.
De la început trebuie să amintim faptul ca întreaga activitate a individului este mediată,
stimulată, potenţată sau barată, blocată de factori psihici (procese, capacităţi şi stări psihice).
Apoi este unanim acceptată ideea că individul uman este o entitate bio-psiho-socială.
Motricitatea umană este un fenomen unic, de la activitatea reflexa la comunicarea
gestuală, aşa cum am precizat deja. Din raţiuni mai mult didactice această entitate este
clasificată în raport de o serie de factori sau componente, rezultând astfel dihotomia
nelocomotor-locomotor, iar pentru cel locomotor, mai ales, dar nu numai , apare strict necesară
diferenţierea între motricitatea fină, denumită şi acceptată convenţional ca -psihomotricitate-
şi motricitatea, mai mult sau mai puţin, „grosieră”, denumită, în timp, calităţi fizice sau
calităţi motrice, iar mai nou, avem în vedere sintagma agreată de noi, capacităţi motrice.
Făcând o analogie cu domeniul mecanicii, o analogie poate puţin forţată, avem în vedere,
mecanica fină în opoziţie cu mecanica utilajelor grele, respectiv, trasul la ţintă, sau abilitatea
degetelor în opoziţie cu ridicarea halterelor.
In legătură cu dihotomia „motricitate fină”, sintagma utilizată în lucrări de specialitate
(vezi R. Rigal, 1995) şi „motricitate grosieră”, denumire inovată de noi, considerăm ca strict
necesare unele precizări privind modul în care trebuie să înţelegem această dihotomie, fără a
face confuzii de interpretare şi în consecinţă, abordări neconforme cu specificitatea
fenomenului avut în vedere. Această problemă prezintă interes şi pentru faptul că sunt voci
care contestă autenticitatea psihomotricităţii.
Pentru clarificarea cât mai deplină a acestei probleme şi a punctului nostru de vedere,
considerăm utilă o mică incursiune în domeniul psihomotricităţii.

3. Psihomotricitatea în contextul motricităţii globale.

Psihomotricitatea este definită, în general, ca: Ansamblu de funcţii motrice
considerate sub unghiul relaţiilor lor cu activitatea cerebrală, în particular cu psihismul
(Le Petit Larousse, 1998). Problematica psihomotricităţii normale este parte a psihologiei
dezvoltării copilului, care vizează în succesiune şi in interacţiune „dezvoltarea psihomotrica,
intelectuală, socio-afectivă” ( Tourette şi Guidetti,1995).
 Prezentam în continuare o scurtă sinteză despre „Ce este psihomotricitatea?”, după
(www.geocities.com/HotSprings///7895/psy1.html).
Psihomotricitatea sintetizează psihismul şi motricitatea cu scopul de a permite
individului să se adapteze în mod armonios la mediul înconjurător. Este vorba de o
apropiere globală a persoanei la care interacţiunile între motricitate (tonus, posturi,
mişcări) şi psihism (emoţii, înţelegere, imaginaţie, intenţii, subconştient…) sunt
constante.
Psihomotricitatea, utilizând corpul, spaţiul şi timpul, oferă tehnici care permit
persoanei să-şi cunoască corpul şi mediul său înconjurător şi să acţioneze astfel în mod
adaptativ. Funcţiile afective, motrice şi intelectuale se manifestă strâns unit la toţi indivizi.
Astfel la un copil, urmând stadiile dezvoltării pe care le atinge, se va vedea că activitatea sa
stimulează capacităţile cognitive, motrice sau afectivitatea sa, activând dezvoltarea sa
psihomotoare globală.
În mod progresiv, psihomotricitatea se dezvoltă permiţând priza de conştiinţă asupra
corpului şi a mişcării, ca una dintre manifestările cele mai bogate şi mai importante ale
comportamentului uman. La rândul ei, comportamentul motor rezultă din interacţiunea dintre
evoluţia structurilor, maturizarea lor şi nivelul de exercitare, de antrenament.
În acest context psihomotricitatea a mai fost definita ca fiind: integrarea funcţiilor
cognitive, afective şi motrice sub efectul mediului, inclusiv relaţional, şi a dezvoltării
sistemului nervos.
Psihomotricitatea este considerată o ştiinţă despre om, o „ştiinţă complexă” sau o
„ştiinţă compozită”, caracterizată, între altele, ca nefiind pur teoretică şi care-şi găseşte
raţiunea de a fi prin aplicaţiile sale, în educaţie, reeducaţie, terapie, tratament, profilaxie.
In actititatile sportive, în cazul psihomotricităţii, avem în vedere individul normal. In
acest caz, performanţa depinde de acurateţea informării senzoriale, de pragurile inferioare şi
superioare ale sensibilităţii, respectiv de pragurile diferenţiale, de puterea de discriminare
senzorială, toate determinând nivelul capacităţilor perceptive, de care depind caracteristicile
recepţiei, procesarea informaţiilor şi elaborarea deciziilor.
Privind psihomotricitatea individului normal, baza teoretică îşi are originile în
principalele orientări teoretice care vizează psihologia dezvoltării, prezentate în lucrarea”
Introduction a la psychologie du developpement. du bebe a l’ adolescent” (Catherine Turrett,
Michele Guidetti,1995), orientări teoretice dintre care sintetizăm următoarele:
Orientarea maturaţionistă A.Gissell (1880-1961). După el dezvoltarea psihologică
este imaginea dezvoltării fizice, problema esenţială de maturizare şi actualizare a potenţialului
genetic al individului în calitate de membru a unei specii.
Există diferenţe între indivizii din aceiaşi specie, dar marja de variaţie, în raport cu
derularea programului genetic, este foarte limitată. Trebuie deci reţinută importanţa pe care o
are zestrea genetică şi în procesul de dezvoltare psihomotoare(n.a.).
Orientarea cognitivo-constructivistă J.Piaget (1896-1980). Această orientare
caracterizează psihologia genetică, promovată de J.Piaget, căreia i se substituie, în ultimă
perioada, sintagma – psihologia dezvoltării. Aceasta este – cognitivă - fiind centrată pe geneza
proceselor mentale şi a cunoştinţelor care se zămislesc din funcţionarea acestor procese
mentale şi este- constructivistă - deoarece toate cunoştinţele se elaborează în cursul
schimbărilor dialectice dintre individ şi mediul în care se dezvoltă şi se structurează progresiv,
de la cunoştinţele asimilate, şi pe baza acestor cunoştinţe, la integrarea noilor cunoştinţe.
Geneza proceselor mentale, respectiv funcţionarea inteligenţei, este descrisă în termeni
biologici (asimilare, acomodare, adaptare) iar structurile generate de această funcţionare în
termeni logici (structuri logico- matematice), iar procesul parcurge mai multe stadii sau
perioade. Stadiul care interesează tema lucrării noastre este primul stadiu (0-2ani), stadiul
senzori-motor, asociat şi cu inteligenţa senzori-motrice, care corespunde dezvoltării şi
coordonării capacităţilor senzoriale şi motrice, stadiu caracterizat prin exersarea de acţiuni
senzori-motrice.
Nu consideram necesar să dezvoltăm mai mult această orientare teoretică, deci nu
trecem în revistă şi celelalte perioade şi stadii, dar trebuie să reţinem faptul că, în general, dar
mai ales în acest prim stadiu, rolul fundamental revine elementelor de motricitate (târâre, mers,
alergare, manipulare, jocuri şi alte forme de locomoţie), mijloace prin care copilul de fapt
descoperă lumea înconjurătoare, dobândeşte experienţă practică concretă, convertită apoi în
fenomene interiorizate, reprezentări mentale, funcţii simbolice , operaţiuni mentale şi raţionare
pe plan abstract Am avut în vedere şi evoluţia în următoarele stadii: perioada preoperatorie (2-
7-8 ani); stadiul operator concret (7-8-11-12 ani); stadiul operator formal (11-12-15-16 ani).
Acel prim stadiu are o mare importanţă aşadar şi pentru dezvoltarea psihomotricităţii,
care are şanse sporite de afirmare în raport cu cantitatea, calitatea şi varietatea regimului de
mişcare la care este supus copilul, evitate fiind atât sub solicitarea, cât şi supra solicitarea.
Orientarea psiho-socială H. Wallon (1879-1962). în orientarea sa teoretică Wallon
afirma importanţa conduitelor sociale şi influenţa lor asupra determinismului
biologic… ”Omul este o fiinţă biologică, el este o fiinţă socială şi este o singură şi aceeaşi
persoană. Obiectul psihologiei este de a face cunoscută identitatea omului sub aceste diferite
aspecte” (citat de Catherine Tourrette., Michele Guidetti,1995)
In toate lucrările lui Wallon conceptul central este- Emoţia - şi în special în descrierea
ontogenezei. Emoţia este pusă în joncţiune cu fiziologicul şi psihicul şi în acelaşi timp un mod
de comunicare esenţialmente social. El leagă de emoţie noţiunea de- mişcare -care este,
începând cu noul născut, o formă de exteriorizare a emoţiei şi deci orientată spre alţii. Un alt
concept este- imitaţia -tot mişcare, dar neorientată spre alţii ci pentru sine, acomodare la
atitudinile altora. Este o activitate posturală de tip senzori-motrice, în prezenţa modelului, un
gen de mimetism. Adevărata imitaţie apare în timp, ea este simbolică şi astfel reprezentativă ea
însăşi. Prin această tranziţie de la act (postura) la gândire (reprezentare) este marcată trecerea
de la inteligenta de situaţii (practică) la inteligenţa reprezentativă.
Privind stadiile dezvoltării, pentru tema noastră prezintă interes perioada de la 1 la 2
ani, din primul ciclu (primii trei ani când are loc „construcţia persoanei„), care este perioada
senzori-motoare, marcată prin progres de mişcare şi de manipulare şi mai departe prin
conduitele imitative, preludii ale inteligenţei discursive.
O alta direcţie vizează defectele de psihomotricitate, tulburările aferente şi care aparţine
domeniului psihanalizei şi a terapiei psihomotrice
Orientarea psihanalitică S. Freud (1856-1939), vizează tulburările de
psihomotricitate. Teoria lui nu s-a născut dintr-o observaţie directă (cazul lui Piaget n.a.) ci
prin reconstituirea materialului clinic în cursul terapiilor copiilor şi adulţilor, care solicitau
ajutor psihologic, demersul relevând psihologia genetică  „copilul este cel care explică
adultul„. în această perspectivă rolul mediului în dezvoltare devine preponderent în raport cu
maturaţia. Individul este format prin experienţe personale şi relaţii interpersonale care-l
dezvoltă, în particular în timpul copilăriei, perioada de construcţie psihică intensă (Catherine
Tourrette, Michele Guidetti,1995)
Aceleaşi idei şi puncte de vedere se regăsesc şi în lucrarea : Psychomotricite entre
theorie et pratique, Catherine Potel (sub.red.), 2000. în capitolul „Perspective teoretice„, Albert
Cicone (coautor), dezvoltă teoria despre „Psihomotricitate şi motricitate psihică„ menţionând
că de la acest joc de cuvinte se pot articula două enunţuri:
-primul constă în a afirma că schema corporală este un loc de trecere a realităţii psihice ;
-al doilea este ca realitatea psihică se construieşte plecând de la experienţa corporală.
Astfel psihomotricitatea este la fel, vizibilă, observabilă, mişcarea proceselor psihice,
motricitatea psihică.
 În continuare, coautorul menţionat, face unele precizări semnificative…„Concepţia,
după care corpul este un loc de tranzit a realităţii psihice, a fost dezvoltată de Freud care a
promovat noţiunea forte de „realitate psihică”, punând în evidenţă idei că psihismul este o
realitate, că evenimentele psihice au valoare de realitate.
Reiterăm ideea că, în lucrarea noastră, suntem interesaţi de psihomotricitatea
individului normal. în acest context noi considerăm psihomotricitatea ca „preludiul”
motricităţii globale, ceea ce vom încerca să şi argumentăm.
Noi am găsit referinţe pertinente, perfect aplicabile în domeniul psihomotricităţii
normale, în lucrarea citată, Chaterine Potel (2000), respectiv în capitolul elaborat de Pascal
Bourger (coautor), intitulat „De la apropierea conceptelor la individualizarea luării în sarcină
în psihomotricitate„
Wallon relatează mai particular o apropiere a psihofiziologiei la psihomotricitate, cele
ale lui J.de Ajuriaguerra îmbogăţesc teoria emoţiei a lui Wallon, prin aportul psihanalizei,
lărgind câmpul psihomotricităţii cu joncţiunea dintre afectiv şi pulsional.
Sub această orientare se poate gândi ca elaborarea conceptului actual de
psihomotricitate este considerarea pe baze neurofiziologice modulare, prin date psihologice şi
psihanalitice. Astfel noi considerăm, afirma P.Bourger, termenul psihomotricitate sub patru
unghiuri diferite :
-evolutiv;
-educaţional;
-reeducaţional;
-terapeutic.
Pentru tema noastră prezintă interes primele două unghiuri de vedere. în legătură cu
acestea, P Bourger face, printre altele, următoarele precizări.
a) Evoluţia psihomotrica.
Pe de o parte, se poate considera ca procesul de maturizare a fiecăruia este înscris în
patrimoniul sau genetic, nu este supus apriori mediului şi, constituie, într-un fel, domeniul
neuro-bio- psihologic al individului. Acest proces este mai degrabă legat de progresia somatica
şi definit prin diferitele legi ale maturaţiei.
Pe de alta parte procesul dezvoltării este în legătură cu amplasarea şi evoluţia relaţiilor,
deci legături şi raporturi cu anturajul, situându-se aici în registrul evoluţiei psiho-afective. Toţi
autorii sunt de acord că maturizarea copilului nu se poate considera în afara unui context
înconjurător, iar procesul de maturizare nu se poate disocia de cel de dezvoltare, constituind
împreuna evoluţia psihomotoare a copilului.
b) Educaţia psihomotrica
. Evoluţia şi învăţarea sunt două entităţi indisociabile. Experienţa se repercutează asupra
evoluţiei şi o accelerează, iar defectul de experienţă poate întârzia, bloca evoluţia. Importanţa
prezintă problema dozajului, ştiind că asupra stimularea poate avea efecte la fel de nefaste ca şi
sub stimularea.
Stimularea trece prin experienţele motrice şi psihice considerate într-un registru de
engramare, de construcţie. Ea este mult favorizată prin un context de dorinţa şi de plăcere.

4. Argumente pentru tratarea diferenţiată a psihomotricităţii individului normal,

în contextul motricităţii globale.

Trebuie remarcat faptul că orientarea psihanalitică, respectiv domeniul care are în

vedere tulburările de psihomotricitate, este mult mai avansată pe planul realizărilor practice,
comparativ cu domeniul psihomotricităţii normale, în sensul ca : este instituţionalizată, cu
centre de asistenţă ăi unităţi de reeducare şi terapie, învăţământ de specialitate pentru formarea
specialiştilor în psiho-motricitate, cercetare ştiinţifică specializată, reviste, reuniuni
ştiinţifice…etc.
Se avansează ideea, cităm „Este evident că reeducarea sau terapia psihomotrice nu sunt
indispensabile la dezvoltarea tuturor copiilor. în principiu educaţia familială, socială şi şcolară
este suficientă pentru educaţia psihomotrice „ (http://www.
Geosities.com/HotSprings/7895/psy1.htm).
Noi considerăm necesar să se acorde mai multă atenţie acestei probleme, pentru
importanţa care o are, în mod real, o dezvoltare psihomotoare la cotele maxime posibile.
Este necesară promovarea mai multor studii, acumularea de date de referinţă şi
elaborarea unor profile psihomotrice pe categorii de vârste şi câteva direcţii cu caracter practic
şi utilitar. în acest scop se impune ca educaţia fizică să fie predată, încă din grădiniţă de către
profesori de educaţie fizică specializaţi în probleme de psihomotricitate, cu continuare şi în
ciclul primar.
O problemă majoră şi de primă importanţă constă în faptul că pe planul psiho-
motricităţii, diferenţele individuale sunt foarte mari. Reamintim principalii factori, fără detalii,
care pot conduce la această realitate. :
-Patrimoniul genetic;
-Condiţiile obiective şi subiective în care se desfăşoară, pentru mama şi făt, perioada de
sarcina şi naşterea;
-Condiţiile obiective şi subiective generate în cadrul relaţiilor mama - nou născut şi
anturaj, înţelegând şi starea de sănătate, în primul an de viaţă a copilului.
-Condiţiile de mediu, de exercitare senzori-motrice şi climatul afectiv-emoţional de care
beneficiază copilul în primi 2-3 ani de viaţă.
-Regimul de mişcare şi joacă, de exercitare senzori- motrice de care beneficiază copilul
în perioada preşcolară şi şcolară mică, corelat cu condiţiile de anturaj, mediu şi climat afectiv-
emoţional.
-Cantitatea şi calitatea achiziţiilor de natură psihomotrice acumulate de individ până la
încheierea procesului de maturaţie somatică şi funcţională.

În încheiere se impune următoarea concluzie.

Achiziţiile de natură psihomotrice trebuie considerate ca fiind condiţia evoluţiei
motricităţii globale, generale şi specializate şi a performanţelor motrice umane.

REFERINŢE ŞI BIBLIOGRAFIE
-Aurelia Ulici. Dictionar de Limba Romana contemporana, Ed. Aramis, Bucureşti, 2003.
-Catherine Potel.Psychomotricite : Entre theorie et pratique, Edition în press, Paris, 2000.
-Catherine Tourrette., Michele Guidetti. Introduction a la psychologie du developement.Du
bebe a l’adolescent. Editeur Armand Colin, Paris, 1995.
-Fleishman, E. A., M.K. Quaintance(1984).Taxonimies of human performance.The
Description of human task,New york,Academic pres
-Funk & Wagnalls.Standard Desk Dictionary, New York,1974.
-Harrow, J.H (1977).Taxonomie des objectifs pedagogiques, Sainte-Foy,Presses de
l’Universite du Quebec.
-Hervé Guénard (sub.red.)Physiologie humaine, 3e .édition.Editions Pradel,2001
-Jack H.. Wilmore., David L. Costill.Psysiologie du sport et de l’exercice.De Boeck
Université, Paris-Bruxelles,2002.
- Mic Dicţionar Enciclopedic, Ed. Enciclopedică Romană, Bucureşti, 1972
-Petit Larousse Edition Larousse,Paris 1998
-Piaget J., Inhelder B.Lareprezentation de l’space chez l’enfant.Paris,Puf,1947.
-Piaget J.La naissance de l’intelligence chez l’enfant,Neuchatel,Delachaux et Niestle,9 eme
Ed,Paris,1977.
-Phillip F. Gardiner. Neuromuscular Aspects of Physical Activity. Human Kinetics. Montreal
2001.
-Pierre Auger., Louis-Jean Rousseau. Metodologie de la recherch terminologique,
Quebec, 1978, Bibliotheque nationale
-Robert Rigal.Motricite Humaine, Edition Presses de l’Universite du Quebec, 1995.
-Wallon H. De l’acte a la pensee,Reed,Paris,Flammarion,1978.