BUDISMUL

Cu o traditie veche de peste doua milenii, cu forme diverse, potrivit tarilor in care
s-a dezvoltat si deseori greu accesibil pentru occidentali, buddismul nu poate fi
separat de mediul in care a aparut: India secolelor 6 si 5 î.C. Buddismul are
peste 370 milioane de adepti si a fost fondat de Siddharta Gautama, cunoscut si
sub numele de Sakyamuni (numele de clan) sau Buddha, care nu este un nume,
ci un titlu, insemnând Cel iluminat. Buddha nu a pretins niciodata ca ar fi
Dumnezeu, si nici n-a fost privit ca atare de buddisti. El a fost o fiinta omeneasca
care a atins un nivel ridicat de cunoastere, intelegând viata cât mai adanc posibil.
In pofida zelului unor naratori ulteriori, care a transformat biografia lui Buddha
intr-o adevarata legenda, mai este inca posibila reconstituirea marilor etape ale
vietii celui care, dupa 547 de existenta anterioare, animale si umane, in care s-a
dedicat practicarii virtutilor si acumularii unor fapte meritorii, hotaraste sa se
manifeste pentru ultima data, mânat de compasiune fata de fapturile aflate in
suferinta pe tarâmul Indiei. Nascut print, intr-un mic regat nepalez, Terai, in
sânul unei familii bogate, copilul, care se pare ca manifestate calitati iesite din
comun, primeste numele personal de Siddharta. Tineretea lui a fost cea obisnuita
pentru un tânar nobil din epoca sa: viata indest

ulata, studii, casatorie. In jurul vârstei de 30 de ani,

 
 
când, se spune, urma sa devina tata, descopera prin intermediul a patru intâlniri,
mai intâi suferintele care-i apasa pe oameni: batrânetea, boala, moartea, apoi o
cale spre speranta unei eliberari, prin imaginea senina a unui calugar care
traieste in sihastrie. Dezgustat de existenta sa de placeri desarte, el alege
sihastria si dupa multi ani de cautari felurite, opteaza pentru Calea de mijloc,
care il va face sa inteleaga lucrurile asa cum sunt: iluzorii, trecatoare si sa
descopere o metoda ce poate elibera definitiv fiinta de patimi, de iluzii
aducatoare de suferinta. Aceasta este Desteptarea si din acest moment merita pe
deplin titulatura de Buddha (Cel iluminat), din radacina sanscrita Budh (a se
destepta, a se ilumina). Rezistând ispitei de a accede imediat la o eliberare
personala egoista, Buddha se hotaraste sa raspândeasca invatatura sa. Timp de
40 ani, va calatori prin Valea Gangelui, explicându-si doctrina, apelând din când
in când la amintirile din vietile sale anterioare, adunând in jurul lui calugari si
adepti laici, acceptând chiar, spre sfârsitul vietii, la insistentele discipolului sau
Ananda, intrarea in comunitate si a calugaritelor. Ajuns la o vârsta avansata si
considerându-si misiunea implinita, el dispare pentru totdeauna, inaltându-se in
Parinirvana. Imediat dupa moarte, relicvele sale vor fi vehement disputate, apoi
impartite intre mai multe regate. 

Doctrina budistă.

Buddismul recunoaste toate fiintele ca fiind egale, predica iubirea

universala, bunatatea si compasiunea nu numai fata de semeni, ci
si fata de toate creaturile, care impreuna cu oamenii impart acelasi
mediu. Daca oamenii doresc sa traiasca fericiti in lumea aceasta, ei
trebuie sa aiba grija si sa contribuie la bunastarea celorlalte fiinte.
Buddismul vede viata ca un proces de schimbare continua, iar scopul celor
ce practica aceasta religie este sa profite de acest fapt. Asta inseamna ca,
in opinia lor, omul se poate schimba in bine, factorul decisiv in aceasta
schimbare il detine mintea omeneasca, iar buddismul a dezvoltat multe
metode de antrenare a mintii. Foarte importanta este meditatia, care este
o cale de inducere a unor stari pozitive, caracterizate de calm,
concentrare, constienta si emotii, cum ar fi prietenia. Buddismul ne invata
ca prin meditatie si printr-un comportament moral, se poate atinge
Nirvana, o stare de iluminare, de desteptare, desi inainte de a ajunge aici,
omul este subiectul mai multor vieti, unele dintre ele bune, altele rele,
depinzând de karma fiecaruia. Karma este definita ca actiunea
intentionata, altfel spus, fiecare gest, vorba sau fapta facute constient si
intentionat. Karma inseamna intentie buna sau rea. Conform pricipiului
cauza-efect, karma dintr-o viata anterioara determina natura vietii
prezente.
La baza invataturii lui Buddha stau cele patru adevaruri sfinte:
1. Viata este suferinta;
2. Setea de plăcere este originea suferinței;
3. Durerea poate fi vindecata prin domolirea acestei sete, prin
anihilarea totala a dorinței;
4. Pentru a indeparta dorinta, trebuie urmat drumul cu opt ramuri,
denumit Nobila Carare Octupla, care inseamna: intelegere dreapta,
gândire dreapta, cuvânt drept, fapta dreapta, mijloace de existenta
drepte, efort drept, concentrare dreapta.

Cele trei caracteristici ale existenţei

Conform filozofiei budiste, existenţa, lumea în general are trei caracteristici:

   impermanenţa (skt. anitya pal. anicca),
   non-sinele (skt. Anātman pal. anatta),
   insatisfacţia (skt. duhkha pal. dukkha) sau durerea

    În budism, existenţa individuală a omului aduce suferinţă tocmai din cauză că ea este o simplă sinteză a unor
factori impersonali şi impermanenţi supuşi distrugerii, o mixtiune a celor cinci "agregate" (sanscrită - Skandha)
ce compun fiinţa: (1) rūpa - corpul, materialitatea (carnea, părul, dinţii, sângele, oasele, temperatura corporală,
etc.), (2) vedanā - senzaţiile (bucurie, tristeţe, indiferenţă), (3) samjñā - percepţiile (văzul, auzul, gustul,
percepţia tactilă, olfactivă şi spirituală), (4) samskāra - activitatea minţii (voinţă, concentrare, vigilenţă, respect,
confuzie, calm, etc.) şi (5) vijñāna - conştiinţa. Conform lui Buddha sub straturile acestor "agregate" nu există
nici un "sine", sufletul veşnic, ceea ce hinduiştii numesc "atman", fiind doar o iluzie, o irealitate. El consideră că
atât trupul, cât şi percepţiile, senzaţiile, mintea şi conştiinţa nu pot constitui un suflet, o entitate veşnică,
deoarece se află într-o permanentă transformare, sunt efemere. Existenţa unui om este relativă, a fost făcută
posibilă prin intersecţia unor forţe universale supuse unor schimbări permanente, este dependentă unei legi a
cauzalităţii, este o componentă trecătoare a universului şi a timpului, "o flacără în această mare de foc".
Budismul nu admite astfel nimic veşnic, neschimbabil, totul fiind impermanent, schimbător, lipsit de substanţă.
Astfel, budiştii nu pot vorbi despre un "eu" veşnic, despre un "sine" ca o entitate continuă, permanentă, ci
despre "non-eu", "non-sine" sau "anatta". Această impermanenţă este totodată şi foarte vagă, deoarece prin
moartea omului, nu se realizează o distrugere totală a existenţei lui, faptele sale, karma sa, fiind transmise într-
o viaţă următoare prin reîncarnare. Astfel moştenitorul faptelor este acelaşi cu cel care le-a comis, dar în acelaşi
timp este diferit de acesta, are cu totul alte "agregate" componente. Deşi par contradictorii, identitatea
persoanei reîncarnate cu cea din viaţa anterioară şi diferenţa, neidentitatea acestora, coexistă. Aceeaşi
concepţie este abordată şi în cazul schimbărilor umane ca maturizarea, îmbătrânire, etc.: omul devine o altă
persoană, cu toate că rămâne acelaşi. Spre deosebire de hinduism, reîncarnarea budistă nu constă în migrarea
sufletului de la un trup mort spre embrionul unei viitoare fiinţe, ci continuarea de către un individ nou a
existenţei care până atunci se manifesta în cel decedat, conform încărcăturii karmice acumulate.

Reîncarnarea
Dacă în religiile prebudiste ale Indiei sufletul (atman) constituia elementul trecerii de la o viaţă la alta prin
reîncarnare, pentru budism acest element este însăşi "setea" (tanha) omului de pe patul de moarteNeexistând
un suflet etern, conexiunea între un individ actual şi unul dintr-o viaţă preexistentă nu este una de ordin fizic
sau spiritual, ci una morală, pur karmică. Karma unui om este rezultatul faptei la fel ca în hinduism şi se bazează
pe stricta lege a condiţionismului (Pratitya-samutpada) conform căreia din orice fenomen trebuie să rezulte un
altul. Consecinţa unei fapte comise în această viaţă nu se materializează neapărat în viaţa imediat următoare,
ea putând să se manifeste chiar în aceeaşi viaţă sau în existenţe mult mai îndepărtate. Cu toate acestea, nu
fapta în sine determină karma, ci mai degrabă intenţia de a o săvârşi şi atitudinea celui care o comite. De
exemplu, dacă un om are intenţia să facă o anumită faptă, dar este împiedicat, această intenţie va influenţa
karma acelei persoane, cu toate că fapta în sine nu a modificat cu nimic mediul înconjurător.

Pentru a obţine iluminarea, un budist trebuie să se detaşeze de karma şi de ciclul reîncarnărilor, deci trebuie să
continue să facă fapte bune, dar cu o atitudine detaşată de rezultatul lor. El trebuie să renunţe la dorinţă
(lobha), ignoranţă (avijjā), poftă (tanha), iluzie (moha), egocentrism sau credinţa într-un sine veşnic (attā) şi ură
(dosa)[14], să devină impersonal.

În general se crede că nu există o altă metodă de a învinge karma decât pe Calea celor opt braţe. Cu toate
acestea, în câteva sutre Mahayana, cum ar fi Lotus Sutra, Angulimaliya Sutra şi Nirvana Sutra, Buddha predică
că doar citind, recitând sau auzind sutre puternice cum sunt şi cele sus-numite se şterge o mare cantitate a
încărcăturii karmice.

Refugiu la cele trei giuvaieruri

Recunoaşterea celor patru Adevăruri Nobile şi urmarea primilor paşi ai "Căii cu opt braţe" necesită "refugiul" în
cele Trei Giuvaieruri (sanscrită: त्रिरत्न Triratna sau रत्नत्रय Ratna-traya, pali: तिरतन Tiratana) ale budismului

Cele trei giuvaieruri ale credinţei sunt: 

Buddha (Cel trezit) - este un titlu acordat celor care au obţinut iluminarea la fel ca Buddha şi care îi ajută şi pe
alţii să o obţină. Termenul "buddha" mai poate fi înţeles ca înţelepciunea care înţelege Dharma, în această
viziune Buddha reprezentând cunoaşterea supremă a realităţii în adevărata sa formă.
Dharma este învăţătura sau legea promovată de Buddha, cuvântul lui Gautama aşa cum a fost consemnat în
scrierile budiste. De asemenea termenul înseamnă legea naturală bazată pe comportamentul unei persoane şi
consecinţele acestui comportament (acţiune şi reacţiune). Poate avea (mai ales în budismul Mahayana)
conotaţia realităţii ultime.
Sangha. Acest termen înseamnă literal "grup", "întrunire", "congregaţie", dar când este folosit în învăţăturile
budiste se referă la unul din următoarele două tipuri de grupuri: ori comunitatea monahală (bhikkhus, călugării
şi bhikkhunis, călugăriţele) ori totalitatea oamenilor care au atins măcar prima treaptă (Sotapanna) din drumul
către iluminare. Conform unor budişti moderni, sangha îi include şi pe laicii care au grijă de călugări şi pe cei
care au acceptat respectarea unei părţi din codul monastic, fără a fi încă instituiţi cu titlul de călugăr sau
călugăriţă. Comunitatea budistă ocupă un rol important în mijlocirea eliberării credinciosului.