U N I V E R S I T A T E A DIN B U C U R E Ş T I

F A C U L T A T E A DE G E O G R A F I E

LECT. UNIV. DR. ACHIM FLORIN

TOPOGRAFIE
ELEMENTE DE TOPOGRAFIE PENTRU GEOGRAFI

2011

1
 CUPRINS
Cap. 1. Aspecte introductive …pag. 3

Cap. 2. Istoricul dezvoltării măsurătorilor topografice în

România … pag. 6

Cap. 3. Elemente de topografie aplicată … pag. 9

Cap. 4. Erorile în topografie … pag. 14

Cap. 5 Forma Pământului, în accepţiunea geodezică. Implicaţii

topografice … pag. 17

Cap. 6 Direcţii de efectuare a măsurătorilor în topografie. …

pag. 18

Cap. 7. Harta topografică … pag. 26

Bibliografie … pag. 44.

2
 TOPOGRAFIE
(ELEMENTE DE TOPOGRAFIE PENTRU GEOGRAFI)

CAP. 1.
ASPECTE INTRODUCTIVE

Topografia (topos = suprafaţă terestră sau loc, grafos = descriere grafică

precisă, bazată pe măsurători) este o ramură a ştiinţelor măsurătorilor terestre. Ea
se ocupă cu efectuarea de măsurători asupra unor suprafeţe de teren sau unităţi
cadastrale, cu studiul metodelor de măsurat, precum şi cu analiza instrumentarului
necesar desfăşurării activităţilor. Rezultatele măsurătorilor topografice se
concretizează în întocmirea hărţilor şi a planurilor topografice, la diferite scări de
proporţie.

Măsurătorile topografice se realizează pe spaţii mici în scopul obţinerii

valorilor măsurate ale poziţiei spaţiale a unui număr cât mai mare de puncte de pe
suprafaţa topografică a reliefului. Valorile măsurate în topografie sunt de tipul
unghiurilor orizontale şi unghiurilor verticale formate de laturile a două
aliniamente obţinute între puncte vecine şi a distanţelor dintre puncte, adică a
laturilor unghiurilor. În procesul de stabilire a poziţiei punctelor topografice se
porneşte de la valorile măsurate ale unor puncte ce aparţin reţelei geodezice.

Geodezia este o ştiinţă a măsurătorilor terestre care studiază metodele de

măsurare a poziţiei pe care o au numeroase puncte de pe întinsul întregului glob

3
terestru. În felul acesta, geodezia este o ştiinţă care se ocupă cu studiul formei şi
dimensiunilor pământului, din punct de vedere al măsurătorilor instrumentale şi al
prelucrări matematice a datelor obţinute. Punctele măsurate prin intermediul
ştiinţei geodeziei poartă numele de puncte geodezice şi ele alcătuiesc o reţea
geodezică ce acoperă într-un mod cât mai uniform întreaga suprafaţă a uscatului
terestru, aici fiind incluse şi insulele din cadrul oceanelor, mărilor sau lacurilor. În
general, aceste puncte sunt situate în cadrul vârfurilor montane importante, pe
aliniamente de ţărmuri ale oceanului planetar, fiind atent observate şi măsurate
capurile uscatului, istmurile, gurile de vărsare ale unor fluvii cu debit bogat, puncte
de atracţie turistică, strâmtori etc. Rezultatul măsurătorilor geodezice este
materializat sub forma mapelor cu hărţi geodezice detaliate, sau în multe cazuri
prin borne geodezite construite la sol. Desigur imensitatea spaţiului terestru face
greu realizabilă o astfel de operaţiunile şi aici putem aminti spaţiile deşertice,
zonele arctice, vârfurile montane cu diferite înălţimi ş.a. Punctele situate în aceste
zone sunt localizate cu mare precizie, coordonatele lor fiind atent marcate pe
hărţile geodezice.

La construirea unei astfel de reţele au contribuit şi mai lucrează încă

specialişti din întrega lume. În prezent măsurătorile geodezice se efectuază cu
succes utilizând sateliţii geodezici, sau cei de teledetecţie care sunt prevăzuţi cu
astfel de echipamente pentru efectuarea de măsurători asupra unor puncte de pe
suprafaţa topografică.

Continuarea ţinerii sub observaţie a poziţie punctelor geodezice prin

repetarea efectuării măsurătorilor, are drept scop înregistrarea schimbărilor de
poziţie sau formă a elementelor de relief. Se observă astfel schimbările de ordinul
milimetrilor suferite de vârfuri montane, linii de ţărm, cursuri de apă, conuri

4
vulcanice, mari dune de nisip, calote glaciare sau chiar nivelul apei din lacuri
importante ori nivelul oceanului planetar.

În procesul complex de măsurare a coordonatelor geodezice ale punctelor se

pleacă de la măsurarea unghiurilor (verticale şi orizontale) şi distanţelor existente
între mai multe puncte vecine. Astfel reţeaua de puncte geodezice formează între
ele triunghiuri sau patrulatere.

O altă ştiinţă de sprijin pentru topografie este teledetecţia. Această disciplină

poate fi privită ca fiind o ştiinţă tehnică ce are drept scop obţinerea de imagini ale
suprafeţei terestre, de la înălţimea de zbor a avionului, elicopterului sau a
satelitului. Imaginile obţinute astfel, au caracteristici proprii legate de existenţa
scării de proporţie (precum hărţile topografice), uniformitatea redării elementelor
de la sol în timp şi spaţiu (scara este uniformă pe tot cuprinsul imaginii, iar timpul
de obţinere fiind foarte scurt, fenomene de tipul celor meteorologice, hidrologice
sau geomorfologice sunt surprinse şi redate pe imagine).

Cu ajutorul unei ramuri a teledetecţiei cum este fotogrammetria (ce se ocupă

cu efectuarea măsurătorilor pe imaginea de teledetecţie), topografia obţine date
asupra distanţelor şi valorii unghiurilor orizontale şi verticale dintre aliniamentele
cercetate, rezultând astfel hărţi topografice actualizate şi efectuate asupra unor
spaţii mai greu accesibile.

5
 CAP. 2
ISTORICUL DEZVOLTĂRII MĂSURĂTORILOR
TOPOGRAFICE ÎN ROMÂNIA

Deşi hărţi asupra teritoriului actual al României, au apărut cu mult

înainte, primele măsurători cu un caracter exact s-au efectuat destul de târziu,
acestea începând a fi efectuate în sec. XVII –lea, perioadă în care specialişti străni
precum C. Notaras (1716) şi G. Boscovici (1776), execută determinări ale
coordonatelor geografice, adică a longitudinii şi latitudinii asupra oraşelor:
Bucureşti, Galaţi şi Iaşi.
În secolul următor, topografia este avută în vedere de către oamenii de
învăţământ precum Gh. Asachi şi Gh. Lazăr, care introduc, în şcoli cu un specific
practic asupra economiei, disciplina topografie. Scopul era acela de a se măsura
suprafeţele agricole, în vederea formării unei imagini a producţiei agricole şi de
impozitare a producţiei.

Tot în sec. al XIX – lea, dar cu precădere în a doua parte a sa, topografia
este atent studiată de către specialiştii armatei, fiind necesară întocmirii hărţilor
topografice militare, necesare operaţiunilor militare de apărare a patriei. Tot de
atunci datează şi caracterul de document secret, pe care îl au hărţile topografice,
inclusiv în zilele noastre. Dacă la început hărţile se efectuau doar pe anumite
suprafeţe alese de conducerea armatei, cu timpul lucrările s-au extins asupra unui
spaţiu mare, astfel că în jurul anului 1900, avem prima ediţie de hartă topografică
efectuată asupra Munteniei şi Moldovei. Este vorba de hărţi topografice cu scara 1:
20 000, care redau relieful prin curbe de nivel, conţin cote topografice şi informaţii
redate prin semne convenţionale asupra localităţilor, reţelei hidrografice, pădurilor
ş.a. Deşi astăzi putem observa numeroase greşeli sau erori de realizare a

6
măsurătorilor, hărţile sunt deosebit de importante pentru studiile de cartografie
istorică, deoarece cu ajutorul lor (prin compararea cu cele actuale) putem observa
schimbări ale cursurilor râurilor, dispariţia a numeroase lacuri sau dimpotrivă
apariţia altora, intervenţia antropică în dezvoltarea localităţilor şi a reţelei de
drumuri şi multe alte elemente.

În sec. XX, topografia se individualizează tot mai mult ca ştiinţă a

măsurătorilor terestre, favorizată fiind şi de dezvoltarea tehnologică a societăţii,
precum şi de necesitatea introducerii cadastrului. În această perioadă, de început a
sec. XX, se introduc noi metode de calcul cum ar fi cele trigonometrice, precum şi
metode de ridicare în plan a suprafeţelor.

Măsurători terestre s-au efectuat în permanenţă în România sec. XX,

dar după cel de al Doilea Război Mondial, începând cu anul 1951, se trece la
efectuarea planurilor topografice complexe în vederea obţinerii de hărţilor cu scări
de detaliu cum ar fi planul 1: 2 000. Se efectuează astfel, măsurători detaliate
asupra tuturor spaţiilor naţionale, inclusiv în spaţiile montane alpine sau cele
mlăştinoase aparţinând Deltei Dunării sau altor spaţii cu umiditate în exces.
Ajutorul pentru topografi a venit din partea teledetecţiei, care începe să prindă
contur şi în România, aceasta realizând imagini de tipul aerofotogrammelor asupra
spaţiilor greu accesibile şi în felul acesta topografi obţin o mai bună inventariere a
elementelor geografice existente în zonele reprezentate pe hartă.

Punctul de sprijin pentru măsurătorile topografice îl constituie reţeaua

geodezică naţională, aflată şi ea în lucru şi anume într-un proces de înmulţire a
punctelor şi de realizare a hărţilor.

În anul 1971, ia fiinţă Institutul de Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie şi

Organizarea Teritoriului (cunoscut sub denumirea prescurtată de I.G.F.C.O.T.),

7
care coordonează activităţile de măsurări terestre, adunând elemente de contribuţie
de la toate domeniile reunite şi enunţate mai sus.

După anul 1980, activităţile topografice au vizat o actualizare a hărţilor

topografice româneşti, precum şi de adaptare şi perfecţionare a metodelor de
efectuare a măsurătorilor terestre.

Multitudinea de modificări realizată de către om asupra spaţiului naţional

(construcţia de drumuri, autostrăzi, poduri, extinderea marilor oraşe, alături de
dispariţia altor obiective economice şi sociale) este consemnată în prezent prin
realizarea de ortofoplanuri, adică de imagini de combină imaginile de teledetecţie
cu elemente specifice hărţilor topografice. În felul acesta în domenii de interes
unde actualizarea datelor este absolut necesară (cadastru, silvicultură, agricultură
construcţia de drumuri etc.), aceste produse grafice complexe (ortofoplanurile) sunt
necesare şi drept urmare folosite.

Pe viitor topografia, pare să se îndrepte în direcţia efectuării de măsurători

doar pe spaţii mici, prin utilizarea de instrumente moderne şi automatizate, iar
rezultatul măsurătorilor de teren se va prelucra cu ajutorul programelor specializate
de calculator. Hărţile topografice pe spaţii mari, vor avea la bază date obţinute cu
ajutorul sateliţilor şi furnizate de fotogrammetrie.

8
 CAP. 3.
ELEMENTE DE TOPOGRAFIE APLICATĂ

Suprafaţa proiectată la sol. Topografia efectuează măsurători asupra tuturor

tipurilor de suprafeţe terestre, indiferent de gradul lor de înclinare (de pantă) în
raport cu un plan orizontal. În cazul spaţiilor montane, deluroase sau altor spaţii
unde formele de relief prezintă pante ridicate, suprafaţa proiectată la sol, şi prin
urmare reprezentată pe harta topografică este mai mică. Putem astfel afirma faptul
că, dacă panta este mai mare suprafaţa proiectată va fi mai mică în raport cu
realitatea din teren. În cazul suprafeţelor cu pante mici, diferenţele sunt şi ele mici.
O problemă a specialistului topograf şi mai ales a celui de cadastru este aceea de a
reda cifric foarte corect informaţii despre valorile măsurate din teren referitoare la
suprafeţe şi distanţe. Desigur această problemă poate fi rezolvată prin utilizarea
unor programe de calculator de specialitate sau prin calcule. Suprafaţa topografică
existentă pe teren, o numim suprafaţă topografică productivă iar cea existentă pe
hartă suprafaţă topografică proiectată.

Noţiuni topografice.

Ridicarea topografică (ridicarea în plan), este o operaţiune complexă de

măsurare pe teren a valorilor ce ne arată poziţia în plan şi spaţiu a unor puncte şi de
prelucrare a datelor în laborator în vederea întocmirii unei hărţi sau a unui plan
redus corespunzător la scară.

Puncte topografice. În vederea reprezentării pe hartă a unei forme de relief,

spre exemplu un deal, luăm drept puncte ce urmează a fi măsurate pe acelea

9
reprezentative care ne permit să redăm cât mai fidel pe hartă imaginea sa. Astfel,
vor fi măsurate:

- punctele cele mai înalte situate pe culmi;

- baza sa inclusiv în vederea determinării formei în raport cu unităţile
vecine;
- puncte măsurate în cadrul văilor ce se scurg pe versanţi;
- râpe sau abrupturi ce apr în desfăşurarea versanţilor;
- cote situate pe stânci izolate sau grupuri de stânci;
- elemente de contur ale spaţiilor forestiere ;
- puncte de schimbare de pantă etc.

Tot în categoria punctelor topografice, pe lângă cele specifice exemplului

redat mai sus, se mai înscriu pentru alte spaţii puncte ce pot fi considerate ca fiind
trainice în timp: turla bisericilor, colţurile clădirilor publice importante, intersecţii
de drumuri, anumite puncte de confluenţe hidrografice, etc.

Unghiurile topografice. Necesitatea utilizării lor este dată de faptul că

poziţia unui punct topografic este obţinută prin raportarea la punctele vecine.
Astfel un unghi topografic se obţine între trei puncte topografice iar valoarea sa
rezultă din unghiul de la îmbinarea a două aliniamente.

Se deosebesc:

- unghiuri orizontale;
- unghiuri verticale;

Distanţele topografice. Sunt valorile măsurate între două puncte sau de-a
lungul unui aliniament şi exprimate în metri sau kilometri. Distanţele topografice
se măsoară instrumental şi în linie dreaptă. În natură majoritatea elementelor

10
geografice (râuri, culmi montane, drumuri, ţărmuri, maluri etc.) se desfăşoară sub
diferite forme în plan care se abat de la aspectul de linie dreaptă. Redarea lor pe
hartă rezultă din raportarea în plan a numeroase puncte măsurate (o reţea cât mai
densă de puncte topografice), care pe lângă valorile numerice măsurate au şi
informaţii despre natura punctului (mal, ţărm, culme, drum etc.). Cu ajutorul
distanţelor topografice putem rezolva unele probleme de ordin practic cum ar fi
calculul suprafeţelor unor elemente de interes (terenuri, păduri ş.a).

Orientare. Prin orientare înţelegem operaţiunea de stabilire a poziţiei unui

punct sau a unei linii în raport cu o direcţie de referinţă, de obicei nordul geografic
(cel puţin pentru România şi ţările din emisfera nordică). Direcţia nord geografic se
măsoară între un meridian ales de către noi şi linia tangentă a dusă din punctul
nostru către nordul geografic. De exemplu dacă dorim să aflăm poziţia oraşului
Slatina faţă de meridianul origine de 0 grade (meridianul Greenwich, din Marea
Britanie), observăm că meridianul de 34 grade trece prin dreptul Slatinei. Prin
urmare putem spune că punctul nostru se află la 34 grade longitudine estică faţă de
meridianul Greenwich, iar meridianul de 34 grade este convergent cu cel de 0
grade în punctul polului nord geografic.

Cunoscând direcţia nordului geografic noi putem determina în teren sau pe

hartă şi direcţiile celorlalte puncte geografice (sud, est şi vest). Trebuie menţionat
faptul că pe lângă orientarea bazată pe nordul geografic, mai există şi noţiunea de
orientare pe baza direcţiei nord magnetic. De fapt utilizând aparatura de teren de
tipul busolelor care indică nordul noi apelăm la această noţiune de direcţie nord
magnetic. Ce este nordul magnetic ? Putem constata că tocmai cel indicat de acul
busolei este nordul magnetic. El este diferit de cel geografic cu circa 2 grade. De
fapt Pământul se învârte în jurul propriului ax ce iese prin dreptul polilor
geografici. Însă busola indică polul magnetic, care are o abatere ce se schimbă de-a

11
lungul unui cerc în jurul polului geografic, efectuând o rotire completă o dată la
600 de ani. Această constatare a fost făcută de către specialiştii în paleomagnetism
şi se bazează pe faptul că rocile atunci când se formează prin vulcanism sau
sedimentare păstrează imprimată amprenta magnetică a momentului depunerii. Ori
tocmai prin măsurători de fineţe magnetică asupra particulelor de roci formate în
ultimii 600 de ani s-a observat faptul că polul nord magnetic a suferit o rotire
completă în jurul nordului geografic.

Rezultă astfel că şi meridianele magnetice (liniile ce unesc cei doi poli

magnetici) sunt diferite de cele geografice. Unghiul format de meridianul geografic
cu cel magnetic poartă numele de unghiul declinaţiei magnetice şi în funcţie de
poziţia meridianului magnetic faţă de cel geografic poartă numele de declinaţie
estică (numită şi pozitivă) sau vestică (negativă). În domeniul geofizicii există hărţi
pe care sunt redate linii ce unesc punctele cu egală declinaţie, aceste linii purtând
numele de izogone.

Declinaţia magnetică este foarte importantă în domeniul transporturilor, mai

ales în cazul celor aeriene şi navale. Dacă această declinaţie nu ar fi luată în calcul,
aparatele ce se deplasează pe distanţe mari ar suferi abateri de la direcţia dorită de
ordinul zecilor de kilometri sau chiar mai mult de o sută.

Azimutul. Este unghiul format de o dreaptă cu direcţia nord geografic (în

probleme măsurate pe hartă) sau nord magnetic (în cazul unor probleme de tern
unde determinarea direcţiei nord se face cu ajutorul busolei). Azimutul prezintă
valori cuprinse între 0 şi 360 grade şi se măsoară în sens invers acelor de ceasornic.
El este utilizat în armată, de către artilerie, care are drept noţiune de referinţă linia
dreaptă în care se va deplasa proiectilul iar orientarea sa se face în raport cu
direcţia nord magnetic.

12
 Orientarea unei drepte. În acest caz discutăm despre orientarea unei drepte în
raport cu o altă dreaptă existentă pe hartă sau teren. De exemplu putem afla
unghiul pe care îl are o şosea secundară în raport cu o autostradă, sau orientarea a
două râuri etc. Noţiunea este utilizată mai ales în geografie unde se realizează
analize teritoriale complexe de relaţii teritoriale între elementele mediului
geografic.

13
 CAP. 4.
ERORILE ÎN TOPOGRAFIE.

Topografia fiind un domeniu ce implică numeroase şi dificile măsurători.

Din variate motive apar diferenţe între valoarea reală şi valoarea măsurată. Aceste
diferenţe poartă numele de erori şi putem spune că ele sunt inerente şi greu de
evitat într-un astfel de domeniu. Studiul erorilor ne prezintă şi câteva noţiuni cu
care se operează frecvent de către specialişti şi anume: valoarea adevărată,
valoarea măsurată, valoarea medie, ecartul şi toleranţa.
- Valoarea adevărată . Este dimensiunea exactă a unui element măsurat
exprimată într-o unitate de măsură cum ar fi metri, adoptată de
topografie. După unele opinii valoarea adevărată se află foarte greu, mai
ales dacă elementul măsurat are dimensiuni mai mari;
- Valoarea măsurată. Reprezintă rezultatul măsurătorilor instrumentale
efectuate asupra unui element din natură. Aceasta poate suferi abateri de
la valoarea adevărată în funcţie de calitatea instrumentelor utilizate la
măsurători, de dificultatea condiţiilor de mediu (ploi, ger, căldură
puternică) de dificultatea accesului într-o regiune (spaţii montane înalte,
prăpăstii, abrupturi stâncoase etc.) , de calităţile şi pregătirea operatorului
ş.a.
- Valoarea medie. Pentru a se evitarea preluarea unor date greşite în
practică orice măsurătoare din teren, referitoare la unghiuri şi la distanţe
de repetă de un număr de ori stabilit de către conducătorul ştiinţific al
operaţiunilor topografice. Datele obţinute se notează într-un tabel, sau în
memoria teodolitelor moderne, iar în final este utilizată media
matematică a şirului de valori obţinute. Menţionăm faptul că repetarea
măsurătorilor este şi a fost o operaţiune topografică obligatorie;

14
- Ecartul, reprezintă diferenţa dintre două valori măsurate succesiv;
- Ecartul maxim, reprezintă diferenţa dintre valoarea cea mai mare şi
valoarea cea mai mică dintr-un şir de măsurători efectuate asupra aceleaşi
unităţi de relief. În cazul în care ecartul maxim prezintă valori foarte
mari, putem spune că măsurătorile s-au efectuat defectuos, uneori fiind
necesară chiar reluarea măsurătorilor. Un ecart maxim dar cu valori mici
indică o acurateţe a măsurătorilor, ele fiind credibile şi cu şanse mari de a
ne apropia de valoarea adevărată;
- Toleranţa, este limita maximă a ecartului maxim, şi aşa cum am
menţionat mai sus, dacă limita toleranţei este depăşită măsurătorile
trebuie reluate, deoarece riscăm să obţinem o hartă topografică care să
deformeze distanţele şi suprafeţele, prin prezentarea unor valori greşite;
- Clasificarea erorilor. Erorile pot fi împărţite în două mari categorii, şi
anume: erorile sistematice şi erorile întâmplătoare. Cele din prima
categorie se pot datora modului în care sunt etalonate (reglate)
instrumentele de măsurat unghiurile şi lungimile. Desigur datorită
folosirii îndelungate şi învechirii aparatele pot dobândii defecţiuni, care
însă trebuie cunoscute şi luate în calcul drept valoare a corecţiei aplicate
datelor măsurate. O altă situaţie poate fi dată de panglica de oţel
aparţinând ruletei de măsurat distanţele. Deseori se folosesc cele cu
lungimea de 50 m, ori la o astfel de dimensiune temperaturile extreme de
tipul celor sub – 10 grade Celsius, sau dimpotrivă peste 35 grade,
expunerea îndelungată la Soare pot genera abateri de ordinul
milimetrilor. Erorile întâmplătoare au un caracter accidental, putem
spune, existând o anumită probabilitate de producere a lor. Se pot cita
exemple legate de greşelile de citire a cifrelor aparţinând subdiviziunilor

15
 unităţilor de măsurat, erorile de vizare şi orientare a balizelor de
semnalizare a punctelor topografice etc.;
- Corecţiile în topografie. Reprezintă operaţiunea de adăugare sau scădere
a unor valori la cele măsurate având drept scop ajungerea la valoarea
adevărată a dimensiunilor unui element geografic. Putem spune astfel, că
erorile sunt egalul corecţiilor. Pentru a se recurge la corecţii este necesar
să cunoaştem valoarea lor, sau defecţiunile instrumentelor.

16
 CAP. 5.
FORMA PĂMÂNTULUI, ÎN ACCEPŢIUNE GEODEZICĂ.
IMPLICAŢII TOPOGRAFICE.

O problemă cu implicaţii asupra măsurătorilor terestre este cea legată de

forma Pământului, formă stabilită pe baza unor măsurători de mare precizie
desfăşurate în numeroase puncte cheie. După cum am menţionat în introducea
cursului, aceste măsurători se fac de către geodezie. Implicaţiile formei Pământului
asupra topografiei se referă la influenţa pe care o poate avea curbura Pământului
asupra măsurătorilor topografice, dar mai ales atunci când raportăm punctele
măsurate pe hartă iar suprafaţa măsurată este mare. Apelând la proiecţiile
cartografice, putem controla deformările impuse de curbura Pământului.
Rezultatul măsurătorilor ne conduce către o dificultate de încadrare a
globului pământesc într-o formă tipică. Astfel se poate spune că Pământul are o
formă de terroid numită şi telluroid asemănătoare oarecum unei pere căreia i s-a
atribuit noţiunea de geoid. Forma este mai ridicată la polul nord cu 15 m în raport
cu planul ecuatorului faţă de polul sud unde este mai coborât cu 15 m faţă de
ecuator. Deci rezultă că avem de-a face cu o anumită excentricitate a polilor în
raport cu ecuatorul. În plus în zona latitudinilor medii din emisfera nordică
suprafaţa sa este cu 5 m mai coborâtă faţă de arcuirea liniei meridianelor,
comparativ cu latitudinile medii din emisfera sudică unde suprafaţa este cu 5 m
mai ridicată. Dacă la toate aceste observaţii generale asupra formei, mai adăugăm
şi formele de relief (munţi, câmpii etc.) existente pe suprafaţa continentelor şi a
reliefului submarin (la stabilirea formei se iau în analiză formele de relief şi nu
învelişul de apă) obţinem imaginea complexă a unei forme de relief. Astfel
noţiunea populară conform căreia „pământul este rotund” este destul de inexactă şi
referă la o generalizare a multitudinii de abateri suferite de la forma de rotund.

17
 CAP. 6.
DIRECŢII DE EFECTUARE A MĂSURĂTORILOR ÎN
TOPOGRAFIE

În vederea efectuării planurilor şi hărţilor măsurătorile se efectuează

în două direcţii reprezentând două planuri şi anume în plan orizontal (planimetria)
şi în plan vertical (altimetria). Prima direcţie în care se efectuează măsurătorile
presupune efectuarea de măsurători în raport de planul orizontal al terenului
măsurat. În plan vertical se măsoară altitudinea sau înălţimea elementelor
geografice de relief.
În cadrul topografiei se disting două ramuri ale măsurătorilor:

- Planimetria;
- Altimetria.

PLANIMETRIA

Este acea ramură a topografiei care se ocupă cu determinarea poziţiei în plan

orizontal a punctelor topografice. Rezultatul efectuării acestor măsurători este acela
de a raporta pe suportul planului topografic sau al hărţii poziţia punctelor de
planimetrie.

Putem afirma astfel că ramura topografiei numită planimetrie este cea

responsabilă cu poziţionarea corectă pe hartă a elementelor mediului geografic,
unele în raport cu altele. Astfel este necesar ca elemente precum satele, drumurile,
canalele de irigaţie, pădurile, malurile abrupte şi multe altele să fie corect
reprezentate între ele, astfel că atunci când privim harta topografică să avem o
imagine asupra teritoriului reprezentat, aşa cum avem atunci când ne aflăm într-un
avion şi privim către acel spaţiu.
18
 În mod practic cu ajutorul planimetriei noi trebuie să avem transpuse pe
hartă date corecte asupra lungimilor şi suprafeţelor, cu menţiunea că acestea
reprezintă proiecţia orizontală a lor şi prin urmare prezintă anumite diferenţe faţă
de valoarea reală a suprafeţelor înclinate din teren.

Operaţiuni specifice planimetriei

Marcarea punctelor topografice. Este o operaţiune care presupune

amplasarea la nivelul solului a unor materiale de tipul martorilor topografici în
vederea utilizării lor drept puncte topografice. Se disting astfel, marcatori
temporari şi marcatori permanenţi.

Marcatorii temporari sunt de fapt nişte ţăruşi cu lungimea de 25 – 30 cm,

construiţi din lemn sau din metal, care se înfig cu ajutorul unui ciocan în sol. Ei
sunt frecvent utilizaţi în vederea efectuării măsurătorilor pe terenuri agricole sau
alte spaţii ce nu sunt acoperite cu beton. În punctul central al fiecărui ţăruş trebuie
să existe un semn care să indice punctul matematic. Având un caracter temporar,
aceşti ţăruşi sunt scoşi după terminarea lucrărilor (ce pot dura şi mai multe zile) de
către topografi, în vederea utilizării lor pentru măsurarea altor suprafeţe de teren.

Marcatorii permanenţi, sunt de tipul bornelor de beton cu o înălţime de 35 .

50 cm şi o lăţime la sol de 25 de cm, unde au o formă pătrată. În prezent se
păstrează puţine astfel de borne, însă în anii 70 – 80 numărul lor a fost mare.
Scopul caracterului permanent este acela de a fi bază pentru următoarele
măsurători, ele fiind puncte de coordonate topografice cunoscute. În partea centrală
şi superioară a bornei se află un punct matematic, el fiind de fapt punctul
topografic de valori determinate prin măsurători.

Semnalizarea punctelor topografice. Este operaţiunea prin care se face

vizibilă poziţia punctelor topografice de la o anumită distanţă în vederea efectuării
19
de măsurători instrumentale, cu ajutorul aparatelor cu obiectiv cum este teodolitul.
Semnalizarea se face prin utilizarea unor instrumente cu o înălţime considerabilă
de 2 până la 5 m, înălţimea fiind necesară pentru a compensa diferenţele de nivel
dintre două puncte. Pentru o mai bună înţelegere, reamintim faptul că în
planimetrie distanţele şi unghiurile se măsoară pe un plan perfect orizontal. Astfel
că dacă între înălţimea teodolitul şi punctul măsurat există o diferenţă de nivel,
pentru o corectă măsurare este necesar ca diferenţa de nivel să nu fie mai mare
decât înălţimea jalonului.

Instrumentele folosite sunt de tipul jaloanelor sau balizelor. Ambele

instrumente prezintă diviziuni din 20 în 20 de cm, prin alternarea culorilor roşu
(pentru un sector de 20 cm) cu an alt sector vopsit în culoarea albă. Menţionăm că
în funcţie de fabricantul instrumentarului sectoarele acestea pot avea şi alte
dimensiuni sau culori.

Jaloanele sunt de fapt nişte bucăţi de lemn sau aluminiu, divizate aşa cum
am mai spus şi care în plus au montate în partea superioară o nivelă cu bulă de aer
necesară stabilirii poziţiei perfect verticale a jalonului respectiv. Jaloanele au de
obicei înălţimea de 2 m. Din această cauză ele sunt utilizate mai ales în spaţiile
puţin denivelate cum sunt cele de câmpie, însă şi atunci când se efectuează
măsurători între puncte topografice situate la distanţe mici unele faţă de celelalte.

Baliza este un instrument cu acelaşi rol ca şi jalonul, doar că este mai înaltă
ajungând să măsoare până la 5 m, construită fiind din aluminiu, pentru a fi uşor de
transportat. La partea superioară, pe lângă nivelă, baliza mai prezintă două
segmente scurte dispuse perpendicular, care sunt necesare unei bune vizualizări cu
ajutorul teodolitului. Balizele sunt utilizate în special în zonele ce prezintă

20
denivelări mai mari, dar şi pentru efectuarea măsurătorilor din spaţiile mai puţin
denivelate însă unde punctele topografice sunt situate la distante de peste 100 m.

Trebuie făcută precizarea că semnalizarea punctelor prin instrumentele

descrise mai sus se face asupra ţăruşilor sau bornelor materializate mai jos, iar
instrumentele se ţin exact deasupra punctului matematic, punct căruia i se şi
măsoară coordonatele.

Instrumentele folosite pentru efectuarea măsurătorilor topografice se mai pot

încadra în diferite categorii cum ar fi:

1. Instrumente de măsurat distanţele direct pe teren:

- Firul de invar, este subţire şi rezistent la acţiunea mecanică dar şi la
intemperiile termice precum şi la umiditate, el fiind necesar la efectuarea
măsurătorilor pe distanţe foarte mari de ordinul sutelor de metrii. Este
divizat în unităţi de măsură, şi pentru aflarea distanţei el se întinde
perfect orizontal între două puncte topografice alese de topograf;
- Ruleta topografică, este un instrument dotat cu o panglică de oţel cu
lungimi de până la 50 m divizată în subdiviziuni de ordinul centimetrilor
sau chiar milimetrilor;
- Fişele topografice, sunt confecţionate din sârmă de oţel. Ele sunt utilizate
pentru măsurătorile cu ruleta şi ne ajută să reţinem numărul de măsurători
efectuate cu ruleta;
- Dinamometrul, este necesar întinderii panglicii ruletei sau a firului de
invar;
- Termometrul, este necesar pentru a se cunoaşte gradul de deformare pe
care îl suferă metalul ce alcătuieşte firul de invar sau panglica de oţel.

21
 Informaţii despre gradul de deformare al metalului respectiv la diferite
praguri termice, sunt oferite de către constructor.
2. Instrumente de măsurat distanţele indirect prin procedee tehnice. Aici
pot fi incluse teodolitul, care în construcţia modernă este dotat cu
posibilităţi de măsurare automată a distanţei, a unghiurilor şi stabilirea
poziţiei prin sistemul GPS, dar şi un instrument performant de tipul GPS
geodezic, care află distanta dintre două puncte după ce operatorul
marchează cu precizie coordonatele fiecărui punct. Dintre cele două
instrumente, însă putem spune că teodolitul este aparatul performant şi
utilizat de către topografi.

Punctele topografice clasificate în funcţie de metodele de ridicare în

plan a suprafeţelor.

În procesul complex de măsurare a punctelor topografice, se porneşte ca

punct de sprijin de la punctele geodezice aparţinând reţelei de specialitate. Aceste
puncte sunt situate la distanţă mare unele faţă de celelalte ajungând chiar la peste
100 km. Topografia, pornind de la valorile măsurate ale punctelor geodezice,
continuă măsurătorile ajungând la o îndesire foarte mare a reţelei de puncte
topografice, la numai câteva sute sau chiar zeci de metri, dacă elementele de relief
o impun.
Se disting astfel următoarele categorii de puncte topografice:

1. Punctele topografice de triangulaţie. Acestea alcătuiesc o reţea de

triunghiuri cu laturile de lungimi cuprinse între 10 şi 60 de km, fiind mai
dese în spaţiile montane înalte şi mai rare în câmpie;
2. Punctele topografice de intersecţie. Se măsoară pornind de la valorile
punctelor de triangulaţie şi ele îndesesc reţeaua de puncte topografice
22
 ajungând la distanţe cuprinse între 8 şi 20 km, condiţia fiind ca punctele de
triangulaţie să fie situate în acea zonă la o distanţă mai mare decât aceasta;
3. Punctele topografice de drumuire, se află situate la distanţe de 5 – 10 km;
4. Punctele topografice de radiere. Se află la distanţe de 200 m – 5 km. Ele au
o dispunere radiară, în jurul punctelor de drumuire şi nu mai formează
lanţuri de triunghiuri;
5. Punctele topografice de echerare, se află la distante mici între ele de ordinul
zecilor de metrii până la ordinul sutelor. Desigur şi metodele de calcul
matematic sunt altele, iar densitatea lor este impusă de către relief. Astfel, un
mal abrupt, o râpă sau o formă negativă de relief de tipul gropilor, vor
impune o îndesire a punctelor topografice măsurate până se ajunge la redarea
corectă a formei în plan a elementului reprezentat.

ALTIMETRIA

Altimetria este acea ramură a topografiei care se ocupă cu efectuarea

măsurătorilor în plan vertical, adică a altitudinii punctelor topografice. Practic
asupra aceloraşi puncte descrise anterior la capitolul de planimetrie, cu ajutorul
jaloanelor şi balizelor pe lângă măsurarea distanţei (operaţiune necesară în
planimetrie) se măsoară şi diferenţa nivel (distanţa măsurată pe verticală) dintre
cele două puncte topografice. Într-o astfel de ramură a topografiei este necesar să
ţinem cont de influenţa curburii Pământului asupra măsurării altitudinii, lucru cu
atât mai mult necesar cu cât distanţe dintre punctele între care se fac măsurători
altimetrice este mai mare.

23
 În altimetrie se operează cu două noţiuni ce definesc rezultatul măsurătorilor
şi anume: altitudine absolută şi altitudine relativă.

Altitudinea absolută, este distanţa măsurată pe verticală dintre nivelul mării

şi punctul topografic supus măsurătorii topografice. Spre exemplu vf. Moldoveanu
are o altitudine de 2544 m, adică distanţa pe verticală dintre acel punct topografic
şi nivelul mării este de 2544m. Atenţie altitudinea nu este totuna cu înălţimea,
aceasta din urmă fiind identică cu altitudinea relativă. Aşadar afirmaţia, făcută de
către unele persoane care nu sunt de specialitate, conform căreia „vf. Moldoveanu
are înălţimea de 2544 m” este greşită, al având o altitudine de această valoare,
aspect pe care trebuie să-l aveţi în vedere mai ales atunci când o să ajungeţi
profesori.

Altitudinea relativă, este distanţa măsurată pe verticală dintre două puncte.

Fie că vorbim de două puncte mai apropiate sau mai îndepărtate, dacă noi calculăm
de pe harta topografică diferenţa valorică altitudinală atunci aflăm altitudinea
relativă, sau înălţimea. Altitudinea relativă, a unei forme de relief, se stabileşte în
raport cu o unitate imediat vecină. Spre exemplu, altitudinea relativă a vârfului
Caraiman (m-ţii Bucegi) poate fi calculată în raport cu Valea Prahovei, situată în
imediata apropiere, la baza versantului abrupt al muntelui. Însă nu putem calcula
altitudinea relativă a acestui vârf montan, în raport cu vf. Omu (2505 m), ci în
acest caz diferenţa dintre cele două valori reprezintă diferenţă de altitudine sau
diferenţă de nivel.

Măsurătorile altimetrice vizează măsurarea diferenţelor de nivel pe verticală

dintre două puncte, dar şi măsurarea unghiurilor verticale, urmând ca apoi în
laborator să se efectueze calcule matematice pentru a se afla altitudinea punctelor
vizate.

24
 Rezultatele măsurătorilor efectuate pe teren, în vederea determinării
altimetriei, şi prelucrate în laborator, se materializează pe harta topografică (sau
planul topografic dacă scara este una de detaliu 1:5 000 sau 1:2 000) prin
elementele de altimetrie adică: curbele de nivel şi cotele altimetrice.

25
 Cap. 7
HARTA TOPOGRAFICĂ

Definiție. Este o reprezentare cartografică convenţională, la scară, a

suprafeţei curbe a Pământului pe o suprafaţă plană cum este planşa de hârtie, având
la bază rezultatul măsurătorilor topografice efectuate pe teren şi prelucrate în
laborator.

Componenţa hărţii topografice

Harta topografică este o lucrare complexă, care prezintă mai multe elemente
de conţinut ce pot fi grupate pe mai multe componente.

Astfel, în funcţie de poziţia pe care o au elementele hărţii topografice faţă de

cadrul hărţii se deosebesc:

- elementele de la exteriorul cadrului hărţii (titlul, indicativul topografic al

hărţii, scara, graficul de pantă, graficul declinaţiei magnetice, date despre
proiecţia cartografică utilizată, anul apariţiei şi alte indicaţii ce pot fi
diferite de la un teritoriu la altul sau de la o scară a hărţii la alta);
- elementele de la interiorul cadrului hărţii (reţeaua de caroiaj, elementele
de planimetrie, elementele de altimetrie, toponimele, hidronimele etc.).

Aceste două categorii de elemente sunt separate prin intermediul cadrului hărţi,
acesta fiind el însuşi un element complex şi deosebit de important prin indicaţiile
topografice şi geografice pe care le prezintă.

26
 Cadrul hărţilor topografice

Aşa după cum îi spune şi numele este vorba de cadrul hărţilor topografice,
deoarece cadru au toate categoriile de hărţi, dar în funcţie de specificul tematic al
hărţii, cadrul poate fi foarte diferit.

Cadrul hărţilor topografice este constituit dintr-un sistem complex de linii

care în funcţie de modul cum sunt grupate, de grosimea segmentelor de linii şi de
indicaţiile ce le însoţesc, ne conduc spre o diferenţiere a trei subdiviziuni ale
cadrului:

- cadrul interior, este format de fapt din liniile meridianelor şi paralelelor,

iar colţurile cadrului interior constituie chiar punctele de intersecţie dintre
aceste două categorii de valori. Acest cadru delimitează suprafaţa
cartografică (utilă) a hărţii. Cu ajutorul acestui cadru, noi avem
posibilitatea de a stabili coordonatele geografice ale oricărui punct din
interiorul hărţii topografice. Din analiza hărţii topografice, se observă
faptul că în colţurile cadrului interior sunt notate valorile latitudinii şi
longitudinii;
- cadrul geografic, poate fi recunoscut după faptul că se desenează din
două linii subţiri şi paralele, foarte apropiate între ele, care sunt divizate
sub forma minutelor de grad aparţinând coordonatelor geografice. Astfel,
pentru un minut cele două linii formează un segment gol în interior, iar
pentru minutul imediat următor spaţiul dintre linii este umplut cu negru
rezultând astfel o singură linie groasă. Aceste două feluri de reprezentare
alternează pe toată lungimea cadrului geografic al hărţii, scopul acestei
reprezentări fiind acela de a ne permite stabilirea coordonatelor punctelor
din interior.

27
- Cadrul ornamental, este situat la exteriorul celorlalte două părţi ale
cadrului hărţii şi este desenat dintr-o singură linie mai groasă decât toate
celelalte descrise anterior. După cum ne indică şi numele rolul său este
estetic, însă el are şi unele caracteristici practice, pentru că la jumătatea
fiecărei linii sunt trecute indicativele topografice ale hărţilor vecine.

28
ELEMENTELE DE EXTERIORUL CADRULUI HĂRŢILOR

Titlul hărţilor topografice

Este un element întâlnit doar la anumite hărţi topografice, în funcţie de ediţia

tipărită dar şi în funcţie de scară. Spre exemplu hărţile topografice cu scara 1: 100
000 au trecut şi titlul. Acesta este scris în partea de sus a cadrului hărţilor, fiind
situat central după indicativ şi între paranteze. Titlul are o formă simplă, de ex:
„Ţăndărei”, el provenind de la localitatea cea mai importantă de pe foaia de hartă.
Hărţile cu scara 1:25 000, nu au titlu, acesta fiind înlocuit de către indicativul
topografic. Toate aceste indicaţii legate de titlu se referă la hărţile topografice,
pentru că alte categorii de hărţi prezintă în mod obligatoriu titlu iar indicativul nu
există pe ele.

Indicativul hărţilor topografice

Este o componentă a hărţilor topografice, având un caracter obligatoriu

indiferent de scara de proporţie. Prin utilizarea indicativului noi avem posibilitatea
să cunoaştem exact poziţia hărţii topografice, precum şi hărţile vecine, pe toate
cele patru laturi ale sale. El este scris în partea superioară a hărţii topografice, fiind
centrat în raport cu părţile laterale ale hărţii. În funcţie de scara hărţii şi indicativul
topografic este diferit.

Astfel, pentru hărţile topografice cu scara 1: 25 000 un exemplu poate fi:

L – 35 – 97 – B – a
Pentru scara 1 : 50 000

29
 L – 35 – 97 – B

Scara hărţii

Este unul dintre elementele de la exteriorul cadrului hărţilor de o importanţă

deosebită, aspect indus şi elementelor de conţinut ale hărţii topografice. În funcţie
de scară, gradul de generalizare a conţinutului hărţii este diferit, elementele de
detaliu fiind prezente sau dimpotrivă fiind omise pentru a nu încărca harta.

Scara hărţii topografice ne arată de câte ori suprafaţa măsurată pe teren a fost
micşorată pentru a fi redată pe planşa de hârtie. De exemplu la scara 1: 25 000,
rezultă faptul că 1 km de pe teren a fost micşorat de 25 000 de ori pentru a fi redat
pe hartă. Harta trebuie să fie unitară pentru întreaga suprafaţă a hărţii, nu există
suprafeţe reprezentate diferit. Doar unele semne convenţionale sunt desenate peste
scară (deci mai mari decât în realitate). De exemplu un izvor, intrarea într-o
peşteră, o cabană izolată, lăţimea şoselelor, a căilor ferate ş.a. sunt prea mici în
realitate faţă de dimensiunile spaţiului reprezentat şi dacă le-am reprezenta la
adevărata lor scară ar fi foarte mici şi poate unele dintre ele imposibil de
reprezentat.

Un aspect important legat de scară este următorul: hărţile la scară mare au

numitorul mai mic. De exemplu scara 1: 25 000 este mai mare decât 1: 50 000, şi
exemplele pot continua. Hărţile la scară mare redau detalii deosebite comparativ cu
hărţile la scară mică ce exclud detalii. Iată un alt exemplu: o hartă geografică a
Europei va reda puţine detalii despre România, comparativ cu Harta României.

30
Se deosebesc trei forme de scriere a scării hărţilor topografice:

- Scara numerică care se scrie sub forma:

1: 25 000
ea având rolul de a ne informa asupra gradului de micşorare al hărţii.
Necesitatea sa este una deosebită inclusiv în cazul hărţilor prelucrate pe
calculator deoarece valoarea acestei scări numerice este introdusă în
programul cu specific grafic;
- Scara directă se prezintă sub forma 1 cm = 250 m, adică 1 cm de pe hartă
reprezintă 250 m din teren. Este necesară lămuriri celor care nu sunt
specialişti şi are valoare, la fel ca şi scara numerică, atât timp cât harta nu
a fost mărită sau micşorată la un aparat de copiere (de ex. un xerox);
- Scara grafică, este desenată sub forma unui segment divizat în părţi mai
mici şi cu indicaţii numerice la fiecare subdiviziune. Ea are rolul de a ne
ajuta să efectuăm operaţiuni de practice de măsurare a distanţelor sau de
calcul a suprafeţelor, direct pe hartă cu ajutorul unei rigle sau echer.

31
Graficul pantelor

Este un indicator grafic destinat măsurării valorii pantei. Panta reprezintă

nivelul de înclinare pe care îl are relieful la suprafaţa sa (numită suprafaţă
topografică). În mod practic graficul pantelor este construit pentru ca topograful să
aibă posibilitatea comparării prin măsurare a distanţei existente între curbele de
nivel, luându-se drept reper două curbe de nivel vecine. Graficul prezintă o
secţiune pentru curbele de nivel normale şi o a doua secţiune pentru curbele de
nivel principale. În cazul în care dorim ca harta pantelor pe care o realizăm să aibă
un caracter mai general, atunci vom utiliza această a doua parte a graficului
pantelor, fără a ţine cont de distanţa dintre curbele de nivel normale ci numai de
cele principale. Vom prezenta în continuare principiile pe care le prezintă harta
pantelor, aceasta fiind o importantă hartă de studiu al reliefului, studiat în cadrul
disciplinei de geomorfologie din anul II de studii universitare.

Harta pantelor. Mai este numită şi harta geodeclivităţii. Relieful care

îmbracă suprafaţa scoarţei terestre este constituit dintr-o succesiune de denivelări
cu diferite grade de înclinare în raport cu un plan orizontal. Prin urmare, alături de
altitudine, putem spune că panta constituie al doilea parametru caracteristic al
formei suprafeţei terestre.

Studiul reliefului include studiul pantelor, inclusiv prin întocmirea hărţii

pantelor. Harta pantelor îşi găseşte locul în cadrul unui studiu asupra reliefului,
prin relaţiile pe care le prezintă cu ceilalţi parametri ai studiului reliefului
(adâncimea fragmentării reliefului, densitatea fragmentării reliefului ş.a.) şi
implicaţiile asupra evoluţiei reliefului.

32
 Determinarea valorii pantelor, dintr-o regiune, şi transpunerea lor pe hartă
sub forma arealelor, conduce implicit la cunoaşterea pragurilor de risc, specifice
declanşării proceselor de modelare şi prin urmare putem aprecia obiectiv situaţia
existentă în teren.

Întocmirea hărţii pantelor, porneşte de la analiza detaliată a hărţi

topografice, a modului de dispunere a curbelor de nivel. Astfel, în spaţiile unde
curbele de nivel au o densitate mai mare şi valoarea pantei este mai mare şi invers,
pe măsură ce curbele de nivel sunt mai rare pe hartă, panta este mai redusă.

33
 Graficul declinaţiei magnetice

Ne arată, aşa cum am prezentat detaliat în prima parte a cursului, poziţia pe

care o are nordul geografic în raport cu nordul magnetic al pământului, în fapt cel
indicat de către busola topografică. Acest indicator grafic este situat în partea de
jos a hărţii topografice şi este constituit dintr-un sistem de axe convergente într-un
punct central dispus în partea de jos a graficului.

Acest grafic este util pentru orientarea hărţii topografice sau pentru
orientarea noastră pe teren, pentru a cunoaşte cu câte grade ne abatem de la
indicatorul busolei pentru a ajunge în punctul dorit şi indicat pe hartă. Un astfel de
grafic este valabil pentru un anumit număr de ani, deoarece nordul geografic î-şi
schimbă poziţia.

34
 Legenda hărţilor topografice

Este un element care în mod uzual nu se aşează pe aceaşi planşă de hârtie cu

harta. Doar în cazul hărţilor de tip şcoală. Totuşi, hărţile topografice necesită o
anexa care să ne ajute să descifrăm numeroasele indicaţii din spaţiul cartografic. În
acest sens, orice ediţie a hărţilor topografice este însoţită de o anexă (o carte
numită „Legenda hărţii topografice cu scara ..........”.

Legenda unei hărţi cuprinde explicaţii privind toate semnele convenţionale

existente pe de care este ataşată. Complexitatea legendei este în strânsă legătură cu
gradul de diversitate al hărţii şi implicit al formelor de relief, şi al altor elemente
existente în regiunea studiată..

Legenda este o parte componentă a hărţii , fiind încadrată la elemente din

exteriorul cadrului hărţii (pentru hărţile de tip şcoală) . Conţinutul legendei este
unul distinct şi nu trebuie confundat cu alte elemente de la exteriorul hărţii cum ar
fi: scara, graficul pantelor, uneori chiar titlul, informaţi legate de anul editării sau
autorul etc., prin urmare aceste elemente vor fi reprezentate la exteriorul hărţii
separat de legendă.

Pentru harta topografică, legenda este structurată pe secţiuni, conform

posibilităţilor de grupare a semnelor convenţionale pe baza unor caractere comune.

În cazurile, destul de frecvente, ale existenţei, în spaţiul reprezentat pe hartă,

a unor elemente de relief cu suprafaţă extinsă, în cadrul legendei se transpune într-
o căsuţă o porţiune din aceasta, alături de explicaţia necesară.

Există situaţii unde semnele convenţionale reprezentând acelaşi element sunt

uşor diferite prin extinderea şi orientarea lor, cum ar fi în cazul reprezentarii
alunecărilor de teren, datorită diferenţelor, de formă, mari existente între aceste

35
componente geomorfologice. Totuşi la legendă se va reprezenta un singur semn,
standard am putea spune şi micşorat, care să corespundă semnificaţiei respective.

O altă problemă importantă, de ordin practic, referitoare la modul de

formulare a explicaţiei semnificaţiei fiecărui semn convenţional. Pentru aceasta
trebuie utilizată o terminologie topografică corectă. Expresiile trebuie să fie cât
mai scurte, precise şi intuitive. În funcţie de tipul hărţii, indicaţiile de la legendă
vor veni în continuarea denumirii secţiunilor.

Aşezarea semnelor convenţionale în cadrul legendei hărţilor topografice.

Se face pe baza unei studieri analitice a conţinutului hărţii, ţinând seamă de

următoarele:

- semnele convenţionale corespunzătoare elementelor reliefului de

bază ale hărţii sunt primele transpuse la legendă;
- în cazul suprapunerii reprezentării prin utilizarea a două sau mai
multe metode cartografice de reprezentare (ex: la bază se reprezintă
prin metoda fondului colorat urmată pe acelaşi areal de metoda
haşurilor şi a semnelor convenţionale) în cadrul legendei au
prioritate semnele de fundal (metoda fondului colorat) urmate fiind
de semnele aparţinând celorlalte două metode;
- legenda se va aşeza în partea de jos a planşei (hărţii), la exteriorul
cadrului hărţii. Pentru hărţile care reprezintă suprafeţe
geomorfologice alungite şi înguste, legenda poate fi plasată pe
părţile laterale ale cadrului. Trebuie menţionat că este contraindicat
ca legenda să fie plasată deasupra desenului, imediat sub titlu sau
chiar înaintea acestuia;

36
 - semnele vor fi desenate în căsuţe dreptunghiulare, de culoare neagră.
Aceste căsuţe vor avea aceeaşi dimensiune în cadrul legendei,
indiferent de semnul reprezentat. Căsuţele se vor alinia pe verticală,
una sub cealaltă, în cazul existenţei unui număr mare de semne
convenţionale (situaţie specifică hărţilor cu legenda ataşată şi
specific hărţilor geografice), căsuţele se vor alinia pe mai multe
rânduri, începând de la stânga către dreapta;
- pentru orice reprezentare cartografică, prezenţa legendei se indică
prin menţiunea „Legendă:”, amplasată în locul de început al său;
- legenda este complexă, deoarece conţine foarte multe semne
convenţionale.
- în cadrul legendei vor fi menţionate semnificaţiile tuturor semnelor
şi indicaţiilor existente în conţinutul hărţii, inclusiv ale cifrelor,
grupurilor de litere, litere singulare s.a.

Alte elemente informative aflate la exteriorul cadrului hărţilor

Alături de elementele indicate mai sus, pe care le considerăm ca fiind cele

mai importante, la exteriorul cadrului hărţilor topografice, editorii colecţiei de hărţi
mai aplică o serie de indicaţii menite să ne ajute în operaţiunile de utilizare a hărţii.
Astfel, în partea stângă sus, este indicată ţara şi instituţia care a realizat harta
(România, Ministerul Apărării Naţionale, Direcţia Topografică Militară), iar în
partea dreaptă de sus ne apar indicaţii legate de caracterul hărţii (secret sau hartă
didactică). Jos, sub latura sudică a hărţii topografice întâlnim informaţii despre:
convergenţa medie a meridianelor, declinaţia şi abaterea acului magnetic; proiecţia
cartografică (ex. Gauss – Kruger), sistemul de coordonate şi sistemul de referinţă
altimetric (Marea Baltică); o schiţă de mici dimensiuni unde sunt prezentate

37
unităţile administrative de tipul judeţelor, iar pe laturile schiţei sunt prezentate
dimensiunile hărţii (de fapt ale cadrului interior), iar în final anul întocmirii hărţii
şi apariţiei.

ELEMENTELE DE LA INTERIORUL CADRULUI HĂRŢILOR

Sunt cele care alcătuiesc conţinutul cartografic al hărţii, ele constituind

însăşi reprezentarea elementele din teren, adică realitatea topografică.
Se diferenţiază:
- reţeaua de caroiaj. Este un sistem de linii drepte şi paralelele, ele
constituind de fapt o reţea kilometrică. Ele ne ajută să determinăm
poziţia unor puncte de pe hartă în funcţie de valorile înscrise pe
marginea cadrului interior;
- Elementele de planimetrie. Sunt acele componente care se reprezintă
pe hartă cu ajutorul metodei semnelor convenţionale. Sunt astfel
reprezentate localităţile, apele de suprafaţă, elementele de relief care
prezintă aspecte diferită faţă de mersul general al relieful. Semnele
convenţionale se caracterizează prin: mărime, formă şi culoare.
Semnele convenţionale oferă contur unor elemente geografice cum
ar fi: localităţile, grădinile, pădurile, suprafeţele lacustre etc. În
anumite situaţii elementele din teren sunt prea mici pentru a putea fi
reprezentate la scară, şi prin urmare, sunt desenate la o scară diferită
de cea a hărţii. Pe harta topografică, se mai întâlnesc grupuri de
litere sau cifre care sunt de fapt componente explicative ale unor
elemente. Se observă explicaţii despre componenţa pădurilor,
mlaştinilor, halde de steril.

38
 - Elementele de altimetrie sunt: cotele altimetrice şi curbele de
nivel. Cotele altimetrice, sunt cifre care indică valoarea
diferenţei de nivel pe verticală dintre punctul indicat pe hartă
şi nivelul mării. O cotă se scrie astfel: . 950, 3 sau .766, 3
etc. Cifrele se alătură faţă de un punct sau un triunghi în
funcţie de metoda topografică folosită pentru aflarea
altitudinii (triangulaţie, intersecţie drumuire etc.).
Curbele de nivel. O curbă de nivel poate fi definită ca fiind linia ce uneşte punctele
cu aceeaşi valoare altitudinală. Aceste linii altitudinale pot fi întâlnite pe hărţile
topografice ale uscatului (29 % din suprafaţa Pământului). Pentru cealaltă parte a
suprafeţei Globului Terestru, care se află sub nivelul apelor oceanului planetar sunt
întocmite hărţi ale reliefului submarin, numite hărţi batimetrice. Liniile de pe
suprafaţa lor sunt de culoare albastru închis şi se numesc curbe batimetrice, o astfel
de curbă fiind linia ce uneşte punctele cu egală adâncime a apei. Pentru suprafeţele
lacustre de pe uscat se pot întocmi hărţi batimetrice lacustre sau relieful cuvetei
lacustre poate fi reprezentat prin curbe de nivel, metodă la care se recurge mai ales
în cazul lacurilor cu un caracter temporar (sezonier) al apei.
Curbele de nivel se reprezintă pe harta topografică prin linii de culoare maro (o
nuanţă specială numită sepia).
Curbele de nivel sunt de următoarele tipuri:
- Curbele de nivel principale. Sunt desenate pe hartă printr-o linii
continue cu grosimi mai mari, care sunt întrerupte din loc în loc
pentru a se scrie valoarea altitudinală;
- Curbele de nivel normale (secundare), sunt desenate prin linii
continue dar mai subţiri de cât cele principale. Curbele din această
categorie sunt cele mai numeroase, deoarece între două curbe de
nivel principale se întâlnesc patru curbe de nivel normale, prin
39
 urmare şi valorile reprezentate sunt la intervale cu o densitate mai
mare;
- Curbele de nivel ajutătoare, sunt desenate prin linii subţiri însă
întrerupte (discontinui) şi alcătuite din segmente lungi. O curbă de
acest tip se poate desena între două curbe de nivel normale, sau între
un principală şi alta normală (secundară);

- Curbele de nivel accidentale, sunt linii subţiri discontinui desenate

din segmente scurte. Ele se desenează acolo unde există forme de
relief mici, cu diferenţe de nivel nesemnificative. Se pot găsi între
două curbe de nivel dintre celelalte trei categorii menţionate mai sus.
Diferenţa de valoare dintre două curbe de nivel vecine şi din aceeaşi
categorie poartă numele de echidistanţă. Putem spune astfel că echidistanţa
reprezintă diferenţa de nivel măsurată pe verticală între două curbe de nivel
dar din aceeaşi categorie (între principale sau normale). Astfel pentru harta

40
 topografică 1: 25 000, echidistanţa dintre curbele de nivel principale este de
25 m, iar între cele normale de 5 m.
Curbele de nivel au anumite caracteristici:
- Două curbe de nivel de valori diferite se apropie dar nu se ating în
nici un caz;
- Cu cât curbele de nivel sunt mai dese cu atât panta este mai mare şi
invers;
- Cifrele care indică valorile curbelor de nivel sunt dispuse astfel încât
baza lor indică direcţia scăderii altitudinii;
- Schimbările de direcţie ale curbelor de nivel ne indică existenţa unor
văi intercalate între dealuri;
- Dacă ne deplasăm pe o curbă de nivel, evident păstrăm altitudinea
(deci nu urcăm şi nu coborâm).

Utilizarea curbelor de nivel este o metodă cartografică de reprezentare a

reliefului. Prezentăm în continuare metoda curbelor de nivel aplicată în studiul
reliefului. Pentru domeniul reprezentărilor reliefului, foarte importantă este scara
hărţilor topografice şi prin urmare detaliile prin care sunt prezentate formele de
relief.

Un aspect important al relaţiei existente între harta topografică şi relief este

oferit de către gradul de interpretare de către specialist a reprezentărilor topografice
prin curbe de nivel, de sesizarea unor relaţii existente între formele de relief –
agenţi morfogenetici – procese geomorfologice. Harta topografică îşi propune să
redea într-o formă cât mai precisă altitudinea punctelor măsurate pe teren (prin
curbe de nivel) fără a ţine cont în mod special de forma de relief, decât în măsura
în care unele microforme de relief creează discontinuităţi în mersul curbelor de

41
nivel şi este necesară reprezentarea lor prin semne topografice convenţionale care
nu ţin cont de scara hărţii dar sunt prezentate alături de cifre ce indică măsurători
precise ale elementului respectiv. Astfel de exemple pot fi numeroase dintre care
amintim: râpe, stânci izolate, zone stâncoase, grohotişuri, pante abrupte, pereţi
verticali, cariere de piatră, gropi, maluri abrupte, suprafeţe nisipoase ş.a.

42
 În natură relieful se compune dintr-o multitudine de neregularităţi (asperităţi)
care pot fi definite ca fiind abaterile pe care le înregistrează o porţiune a suprafeţei
terestre de la forma perfect netedă. În acest mod fiecare porţiune de relief capătă
amprenta proprie care o diferenţiază de orice alta de pe suprafaţa terestră, iar
curbele de nivel prin mersul lor sinuos descriu individualitatea unităţii de relief.

Rezultă, din cele expuse mai sus, faptul că reprezentarea prin curbe de nivel se
face sub aspectul altitudinii şi sub cel al definirii formei pe care o prezintă relieful.

Foarte importantă este şi echidistanţa la care au fost desenate curbele de nivel,

această noţiune indicând diferenţa de nivel dintre două curbe de nivel vecine.

Pe hărţile geomorfologice tematice, curbele de nivel apar sub forma curbelor

hipsometrice, în cazul hărţii hipsometrice sau în cambinaţie cu alte metode de
reprezentare în situaţia realizării unei hărţi geomorfologice generale. Curbele de
nivel apar pe hărţile geomorfologice sub forma unor linii ajutătoare care să ne
ofere indicaţii asupra ponderii pe care o au principalele trepte hipsometrice, a
scoaterii în evidenţă a caracteristicilor altimetrice şi a schimbărilor în acest sens, pe
care le prezintă formele de relief pentru un anumit sector. Foarte indicat, pentru
utilizarea metodei curbelor de nivel, este ca în situaţiile în care întâlnim praguri,
stânci sau alte microforme de relief, cu un rol important în analiza ce o efectuăm să
recurgem la reprezentarea prin curbe de nivel, utilizând ca bază de realizare a
curbelor măsurătorile proprii de pe teren. Un astfel de exemplu ar putea fi oferit de
harta geomorfologică a văii Negovanu (afluent al văii Topolog) din imediata
apropiere a vf. Negoiu din m-ţii Făgăraş. Aici sa dezvoltat unul dintre cele mai
spectaculoase circuri glaciare din Carpaţii Româneşti, care prezintă importante
microforme de relief cu înălţimi de ordinul metrilor sau maxim 20 metri. Din
analiza hărţii topografice 1: 25 000 nu putem deosebi aceste forme şi prin urmare

43
este necesară o cartare detaliată iar transpunerea caracteristicilor morfometrice pe o
schiţă geomorfologică detaliată (scara 1: 2000) se poate face foarte bine prin curbe
de nivel, metoda semnelor convenţionale geomorfologice fiind indicată doar în
cazul unei hărţi geomorfologice (harta reliefului) care reprezintă un spaţiu mult
mai extins.

Se mai remarcă faptul că metoda curbelor de nivel, nu poate să contribuie la

realizarea unei hărţi geomorfologice dacă este utilizată singură, ci numai prin
combinarea cu alte metode de reprezentare specifice cartografiei geomorfologice.

BIBLIOGRAFIE:

 O. Cocoș. Alina Cocoș (2003), Topografie – Cartografie, 400 de întrebări

pentru teste grilă. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti.
 O. Cocoș. Alina Cocoș (2004), Bazele topografiei. Editura Ars Docendi.
Bucureşti.
 A. Năstase (1983), Cartografie – Topografie. Editura Didactică şi
Pedagogică. Bucureşti.
 A. Năstase, Osaci-Costache Gabriela (2000), Topografie – Cartografie.
Lucrări practice. Editura Fundaţiei „România de Mâine” . Bucureşti.
 A. Năstase, Osaci-Costache Gabriela (2001), Topografie – Cartografie.
Editura Fundaţiei „România de Mâine” . Bucureşti.

44
 A. Năstase, Osaci-Costache Gabriela (2002), Topografie – Cartografie.
Lucrări practice. Ediţia a II – a. Editura Fundaţiei „România de Mâine” .
Bucureşti.
 A. Năstase, Osaci-Costache Gabriela (2000), Topografie – Cartografie.
Ediţia a II - a. Editura Fundaţiei „România de Mâine” . Bucureşti.
 A. Năstase, Osaci-Costache Gabriela (2000), Topografie – Cartografie.
Lucrări practice. Ediţia a III – a. Editura Fundaţiei „România de Mâine” .
Bucureşti.
 Osaci-Costache Gabriela (2006), Topografie – Cartografie. Metodologie,
exemple rezolvate şi 355 de aplicaţii. Editura Universitară Bucureşti.
 Osaci-Costache Gabriela (2008), Topografie – Cartografie. Metodologie,
exemple rezolvate şi 355 de aplicaţii. Ediţia a II- revizuită. Editura
Universitară Bucureşti.

Octavian COCOŞ, Gheorghe VIŞAN,

45