CUPRINS

1. Terapia complexã de tip rinolalic.................................pag. 3

1.1. Emiterea fonemului “g”...........................................pag. 6
1.2. Tehnica pronunţiei...................................................pag. 7
1.3. Modalitãţi de corectare............................................pag. 9
2. Dislalia............................................................................pag. 11
2.1. Terapia dislaliei.......................................................pag. 13
3. Exerciţii...........................................................................pag. 14
4. Exerciţii de pronunţie cu recunoaşterea imaginilor...pag. 17

1
TERAPIA COMPLEXÃ DE TIP RINOLALIC

Tulburãrile de pronunţie (articulaţie) constau în deformarea, omiterea, substituirea şi inversarea anumitor

sunete în vorbirea spontanã şi în cea reprodusã. Dislalie înseamnã incapacitatea totalã sau parţialã de a emite
sau articula corect unul sau mai multe sunete izolate sau în combinaţii fluente în timpul vorbirii.
Metodele cu caracter specific pentru corectarea dislaliei se adreseazã strict sunetului afectat, parcurgând patru
etape: etapa de impostare; etapa de consolidare; etapa de diferenţiere; etapa de automatizare. Prima etapã se
referã la obţinerea izolatã a sunetului prin douã procedee: procedeul demonstraţiei articulatorii; procedeul
derivãrii sunetului din sunetele pronunţate corect. A doua etapã se referã la exersarea sunetului în silabe fãrã
sens în care sunetul se aflã la început, la mijloc, la sfârşit. Se porneşte de la cele mai complexe, ajungându-se la
cele mai simple. Este de preferat ca sunetul sã fie prezent de mai multe ori în cuvânt. Nu este indicat a se folosi
sunete care se confundã. La cea de-a treia etapã se exerseazã sunetul alãturi de sunete cu care se aseamãnã în
cuvânt şi silabã. Se diferenţiazã de sunetul cu care îl confundã. La
ultima etapã autocontrolul este minim şi poate emite sunetul cu uşurinţã. Se considerã cã sunetul a fost însuşit.
Terapia logopedicã a dislaliei rinolalice în faza preoperatorie este de a forma şi dezvolta respiraţia nazalã.
Apariţia şi dezvoltarea vorbirii în acest caz este dirijatã prin exerciţii preliminare, programând formarea
elementelor constitutive ale actului fonator, printr-o serie de jocuri. Musculatura se antreneazã imitând suflul
sau facând jocuri de mişcare a buzelor, obrajilor şi limbii în oglindã. Trebuie format un mediu psihoafectiv în
care copilul sã fie solicitat sã vorbeascã, cãpãtând încredere în sine şi satisfacţia vorbirii.
Tulburãrile care persistã se pot reeduca prin aplicarea procedeelor clasice de corectare a sunetelor.
Terapia logopedicã a dislaliei rinolalice în faza postoperatorie se referã la exerciţiile de respiraţie care
alterneazã cu exerciţiile fizice (gimnastica respiratorie):
masaj digital;
exerciţii pentru formarea inspirului nazale involuntare;
exerciţii pentru formarea inspirului bucal voluntar;
exerciţii de respiraţie prin suflarea în obiecte, prin astuparea unei nãri cu solicitarea suflului;
exerciţii de inspiraţie – expiraţie cu antrenarea diafragmei;
exerciţii de respiraţie cu aplicarea de greutãţi pe regiunea epigastricã;
exerciţii de respiraţie din poziţia orto-staticã;
exerciţii de respiraţie cu anteflexiuni ale corpului în expir prelungit.
Condiţia pentru aceste exerciţii este de a suplima participarea normalã a laringelui şi de a muta locul de
articulaţie a limbii. Dacã se obţine coordonarea organelor fonoarticulatoare şi a vãlului palatin, se fac exerciţii
de emitere a sunetului. Se începe prin exersare de cuvinte în silabe, în şoaptã, apoi tare; dupã care urmeazã
explozivele şi celelalte care se exerseazã folosindu-se de alte consoane pe care le pronunţã bine.

2
EMITEREA FONEMULUI „G”

Buna înţelegere a naturii tulburãrilor de limbaj necesitã o trecere în revistã a câtorva noţiuni referitoare la
fiziologia şi clasificarea sunetelor vorbite. Sunetul vorbit are în limbã rolul funcţional de a diferenţia cuvintele
unele de altele. Consoana propriu – zisã nu este un sunet independent, ci se articuleazã împreunã cu o vocalã.
În foneticã, c – g corespund sunetelor ce se scriu ce, ci, ge, gi. G este o consoanã oclusivã velarã oralã sonorã.
Simbolul sãu fonetic este [g]. Litera g poate nota trei sunete distincte: în grupurile de litere ge – gi este o
consoanã africatã postalveolarã sonorã, notatã fonetic [d3]; în grupurile de litere ghe – ghi este o consoanã
oclusivã palatalã surdã, notatã fonetic [ ]; în toate celelalte situaţii este o consoanã oclusivãvelarã surdã, notatã
fonetic [g]. Ultimele douã variante de pronunţie nu sunt diferite fonemic.
Articularea consoanei g este asemãnãtoare cu cea a consoanei c, deoarece au aceeaşi bazã de articulare. Spre
deosebire de omorganica ei surdã (c), consoana g are o frecvenţã în limbã mult mai redusã (0,89%).

Tehnica pronunţiei
În cadrul grupurilor de litere ge – gi, modul de articulare este sibilant africat, adicã fluxul de aer este mai întâi
blocat complet şi apoi lãsat sã treacã printre dinţi, producând o turbulenţã care se aude ca o şuierãturã. Locul de
articulare este postalveolar, adicã prin plasarea pãrţii anterioare a limbii în spatele alveolelor incisivilor
superiori, în acelaşi timp cu împingerea corpului limbii în sus spre palat. Este o consoanã sonorã, adicã în
timpul pronunţiei sale coardele vocale vibreazã. Este o consoanã oralã, centralã şi pulmonarã.
În cazul grupurilor de litere ghe – ghi, modul de articulare este oclusiv, adicã prin blocarea fluxului de aer din
canalul fonator. Locul de articulare este palatal, adicã partea mijlocie a limbii se atinge sau se apropie de palat.
Este o consoanã surdã, adicã în timpul pronunţiei sale coardele vocale nu vibreazã. Este consoanã oralã,
centralã şi pulmonarã.
În toate celelalte situaţii, modul de articulare este tot oclusiv. Locul de articulare este velar, adicã în partea
posterioarã a cavitãţii bucale, prin atingerea sau prin apropierea rãdãcinii limbii de vãlul palatin.
Atât în pronunţia consoanei c, cât şi în pronunţia consoanei g, faţa, buzele şi dinţii au poziţii identice. Condiţia
esenţialã este contactul dintre spatele limbii şi palatul moale, care formeazã o barierã etanşã între faringe şi
cavitatea bucalã. Vãlul palatin, în momentul ridicãrii limbii, este ridicat, astupând conductul nazo – faringian;
coborârea limbii este urmatã de coborârea vãlului palatin.

Modalitãţi de corectare
Corectarea deficienţelor de limbaj se face utilizând douã categorii de metode, unele de ordin general şi altele
specifice fiecãrei categorii de dizabilitate. Cele mai multe sunt aplicate de cãtre specialiştii logopezi, în
cabinetele lor, însã exerciţii de corectare, repetare, integrare în grupul de prieteni sau clasa de elevi, prin
socializare, reprezintã acţiuni pe care le poate face cu real succes învãţãtorul clasei. Condiţii esenţiale ale
reuşitei le reprezintã colaborarea strânsã cu pãrinţii copiilor care au astfel de tulburãri, respectarea
particularitãţilor de vârstã şi individuale, efectuarea de exerciţii de scurtã duratã şi, mai ales, o atmosferã caldã,
amabilã, rãsplãtirea cu laude şi încurajãri.
În categoria metodelor şi procedeelor de corectare se utilizeazã exerciţii de gimnasticã şi mimogimnasticã a
corpului şi a organelor aparatului fonoarticulator, mişcãri complexe ale diferitelor grupe de muşchi care iau
parte la activitatea de respiraţie, la dezvoltarea mişcãrilor faciale: umflarea şi retragerea simultanã a obrajilor,
imitarea râsului, scoaterea limbii neîncordate între dinţi şi buze sau încordatã sub formã de sãgeatã, mişcãri
antero – dorsale ale limbii, executate la început cu gura deschisã, apoi cu ea închisã. Se executã şi exerciţii
pentru dezvoltarea motricitãţii mandibulare sau a buzelor, a vãlului palatin sau chiar a laringelui. Exerciţiile de
respiraţie se pot desfãşura sub formã de joc, însoţite de mişcãri ale braţelor, şoapte sau cântare.
Se exerseazã formarea corectã a sunetului, a modalitãţii de pronunţie corectã. Se insistã asupra formãrii
autocontrolului auditiv, folosind silabe directe, indirecte, intermediare, logatomi, grupe consonantice, cuvinte
în care sunetul se aflã la început, în interior şi la sfârşit, propoziţii simple sau dezvoltate, fraze.
3
DISLALIA

Având o etiologie diversă, de natură organică, funcţională, psiho-neurologică sau psiho-socială, tulburările de
vorbire pot afecta pronunţia, ritmul şi fluenţa vorbirii, vocea, citit-scrisul; pot fi polimorfe sau bazate pe
disfuncţii psihice.
În cazul elevilor din învăţământul primar se constată cel mai des ca formă de manifestare a tulburărilor de
pronunţie, atât la oamenii normali cât şi la cei cu deficienţe de intelect sau senzoriale (dislalia, pelticia).
Etiologia termenului se regăseşte în grecescul dis = dificil şi lalein = vorbire şi a fost introdus în literatura de
specialitate în 1830. Se caracterizează prin incapacitatea subiectului de a emite corect anumite sunete, vocale
sau consoane, izolate sau grupate. Trăsătura caracteristică a vorbirii dislalice o constituie tulburarea unităţii
dintre forma şi conţinutul vorbirii, dislalia reprezentând o deficienţă de articulaţie a sunetului.
Denaturarea apare sub formă de omisiuni, substituiri, deformări, inversiuni, multiplicări de sunete. Apar astfel,
moghilalia (afonemia) - pronunţarea eliptică, paralalia (parafonemia) – substituirea sau alternarea unor sunete
cu altele, disfonemia – alterarea sunetului.
Este binecunoscut faptul că la vârsta şcolară mică încă se întâlnesc imperfecţiuni ale vorbirii, în special în ceea
ce priveşte grupa sunetelor siflante, şuierătoare, africate şi vibrante. Acum se pot delimita defectele propriu-
zise de întârzieri ale maturizării aparatului fonoarticulator. În scopul evitării fixării stereotipiilor de pronunţie
defectuoasă este necesar ca exerciţiile logopedice să fie practicate cât mai de timpuriu.
Până la cinci ani copilul prezintă o dislalie naturală, părinţii fiind sfătuiţi să vorbească clar cu copilul, deoarece
acesta urmăreşte mişcarea buzelor şi încearcă să o imite. De asemenea, părinţii trebuie să solicite copilului să
vorbească rar, în propoziţii scurte, utilizând cuvinte uşor de pronunţat. După cinci ani, copilul care nu pronunţă
corect, este luat în evidenţa cabinetului logopedic. Terapia logopedică merge paralel cu dezvoltarea psiho-
motrică.

Terapia dislaliei
Terapia dislaliei începe cu exerciţii de gimnastică generală pentru mobilizarea musculaturii gâtului, membrelor
şi trunchiului, pentru o mai bună coordonare a mişcărilor. Se continuă cu exerciţii de respiraţie verbală şi
nonverbală, care îl ajută pe copil să înveţe că vorbim numai în expir, pentru a nu mai rămâne fără aer. Aceste
exerciţii sunt recomandate şi pentru relaxare, pentru combaterea hiperkineziei şi al bâlbâielii, pentru controlul
mişcărilor corpului, concentrându-se asupra funcţiei de respiraţie. Exerciţiile pentru mobilizarea aparatului
verbo – articulator îl ajută pe copil să conştientizeze şi să-şi controleze mişcările muşchilor feţei, limbii,
buzelor, mandibulei şi ai vălului palatin. După încălzirea musculaturii verbo-articulatorii se trece la exerciţii
de dezvoltare a auzului fonematic. Atenţia şi auzul fonematic pot fi exersate în cadrul multor jocuri cum ar
fi: „Deschide urechea bine !” „ Ghici, de unde vine zgomotul !” (copilul trebuie să ghicească ce obiect a
produs zgomotul respectiv), jocul prin care copilul trebuie să dea, să decupeze sau să coloreze imaginea a cărei
denumire începe cu sunetul respectiv etc. Din jocul respectiv alegem o figură şi cerem copilului să formuleze o
propoziţie despre acel obiect. Îl ajutăm cu întrebări.

4
Exerciţii

Citiţi în silabe urmãtoarele cuvinte:

GLONŢ GRUP GROS
GREBLÃ GROAPÃ GÃLEATÃ
GRAJD GORILÃ GÂNDAC
GÂND GREU GRI
NEGRU BULGAR AGRAFÃ
PROGRES OGRADÃ AGRESIV
ZGARDÃ PROGRAM ZGÂRCIT
DUNGÃ ÎNGRÃŞAT SINGUR
STRUNG FULG LARG
PLÂNG SPARG CRÂNG
LUNG MERG COVRIG

CITIŢI CU ATENŢIE:
Balada unui greier mic
de George Topârceanu
Peste dealuri zgribulite,
Peste ţarini zdrenţuite,
A venit aşa, deodatã,
Toamna cea întunecatã.
Lungã, slabã şi zãludã,
Botezând natura udã
Cu-n mãnunchi de ciumafai,
Când se scuturã de ciudã,
Împrejurul ei departe
Risipeşte-n evantai
Ploi mãrunte,
Frunze moarte,
Stropi de tinã,
Guturai [...]
Girafa are gâtul lung.
Pe ogor se strâng grânele.
Pe florile din grãdinã se aşeazã gãrgãriţa.
Gãleata are o gurã largã.
În frigider a pus Eugenia gemul.
Gustoasã este gogoaşa.
Au îngãlbenit frunzele copacilor.
Geamurile îngheaţã în iernile geroase.
Grivei a gãsit un os mare.
Gãinuşa babei a înghiţit o mãrgica.

5
Exerciţii de pronunţie cu recunoaşterea imaginilor:

CANGUR PINGUINI ALGE

GÂSCÃ GIRAFE IGUANÃ

TIGAIE MINGE CRÂNG

LINGURÃ GREBLÃ SERINGÃ

6
STRUNG ZGARDÃ