Poemul este alcătuit, din punct de vedere compozițional, din 12 strofe a câte 6 versuri, sextine, încheindu-se

cu o jumătate de vers, care concentrează concluzia sau semnificația strofei și este specific artei poetice a lui
Coșbuc, strofe cuprinzând cinci tablouri poetice, care surprind acțiunile principale ale bătăliei și fixează
psihologia eroilor, precum și din secvențe lirice. Toate aceste tablouri poetice corespund unor momente ale
subiectului, întrucât poemul este unul de factură epică, cu personaje, eroi, și acțiune, dar și de factură lirică, prin
împărțirea poemului în strofe, tablouri poetice, versuri, secvențe lirice, prin rimă, ritm, măsură, așadar elemente
prozodice, prin varietatea mijloacelor stilistice care urmăresc să provoace stări afective în sufletul cititorului, prin
problematica operei, sau temă (aspectul fundamental din operă prezentat), idee sau mesaj, prin prezența motivelor
sau a motivelor centrale etc.
Așadar ”Pașa Hassan” este un poem eroic, o baladă cultă, aparținând genului epic, întrucât autorul își
exprimă în mod indirect gândurile și sentimentele sale, atitudinea față de cele prezentate, prin intermediul eroilor
și acțiunii, și liric, prin mijloacele de expresie folosite de autor. Prin urmare, la fel ca în poemele lui Eminescu
care sunt basme versificate, lirismul este, în genere, obiectiv, și îl întâlnim în așa-numita poezie epică, în ”Nunta
Zamfirei”, ”Luceafărul”, ”Călin Nebunul”, ”Strigoii”, ”Călin (file din poveste)”, ”Fata în grădina de aur”,
”Povestea magului călător în stele”, ”Miron și frumoasa fără corp”, ”Riga Crypto și lapona Enigel” etc.
În poezia ”epică” se spune o poveste, avem un fir narativ, personaje, acțiunea se poate grada pe momente
ale subiectului. Aceste poeme sunt și lirice, din motivele arătate mai sus, și mai ales pentru că poetul lucrează cu
instrumentele poeziei dintotdeauna: descrieri subiective, strofe, versuri, tablouri poetice și secvențe lirice, imagini
artistice și figuri de stil, elemente prozodice etc.
Primul tablou al poeziei, alcătuit din primele două strofe, alcătuiește expozițiunea acestei balade: apare
figura impunătoare a voievodului român, trecând printre șirurile de ostași turci ”cu fulgeru-n mână”, croindu-și
drum prin mulțimea păgână ”Și-n urmă-i se-ndeasă cu vuiet curgând / Oștirea română”. Domnitorul însuși este
cel care-și conduce armata în luptă, ca un viteaz și neînfricat erou, și este descrisă ”turcimea-nvrăjbită” care,
întocmai ca valurile unei mări, este dată la o parte, ”Și cade-n mocirlă, un val după val”. Însuși Sinan, conducător
al armatei turcești, ”Izbit de pe cal, / Se-nchină prin baltă.” Al doilea tablou poetic, corespunzător celei de-a treia
strofe, constituie intriga baladei: Hassan, aflat ” sub poala pădurii acum” îi trimite lui Mihnea o poruncă și
ienicerii se aruncă în spatele oștirii muntene, ”prin flinte și fum”, dar slab de fire și laș, pașa nu intră în luptă, ci
rămâne ”alături de drum / Departe de luncă.”
Următoarele strofe ale poeziei sau tablouri poetice conțin desfășurarea acțiunii, realizată într-un ritm alert,
într-o gradație ascendentă, ajungând până la punctul culminant: astfel, sunt descrise incursiunile în tabăra opusă
ale lui Mihai Viteazul, spre uimirea și mirarea lui Pașa Hassan care ”e negru-pământ”, nu știe dacă ceea ce vede
este doar un vis sau este realitate, căci flăcăii Sucevei uimesc prin vitejia cu care se comportă în luptă. În sfârșit,
se vede din nou Mihai care singur face minuni în tabăra dușmană, ”El vine spre pașă; e groază și vai / Că vine
furtună”.
Ajungem astfel la momentul de maximă intensitate al baladei, punctul culminant: înfruntarea dintre Mihai
Viteazul și Pașa Hassan. Domnitorul român îl somează să se oprească pentru a a avea o înfruntare directă cu el,
dar pașa își pierde nu numai capul, ci și firea, fugind din calea domnitorului, ”Că-n gheară de fiară și-n gură de
tun / Mai dulce-i pieirea.”
Următoarele două strofe continuă ritmul ascendent al bătăliei, și trăsăturile fizice ale domnitorului primesc
dimensiuni hiperbolice: ”Sălbatecul vodă e-n zale și-n fier”, ”Zalele-i zuruie crunte”, ”Gigantică poartă-o cupolă
pe frunte”, ”Vorba-i e tunet, răsufletul ger”, ”barda-i din stânga-i ajunge la cer / Și vodă-i un munte”. În
următoarea strofă, Mihai Viteazul îl somează a doua oară pe Pașa Hassan să se oprească, pentru a-l înfrunta pe
viață și pe moarte, dar acesta fuge din calea sa mâncând pământul, ”Zboară șoimește”. Este reliefată astfel
ponderea diferită în luptă a celor doi conducători, natura lor umană și războinică diferită, opusă, antitetică,
vitejia, puterea de exemplu, spiritul de sacrificiu al domnitorului român, statura sa impunătoare, care impune
respect și inspiră frică, și figura jalnică a conducătorului turc, lașitatea sa, lipsa de vitejie, de curaj, de sânge-
rece, de demnitate personală. De altfel, în mod straniu, Coșbuc și-a intitulat balada tocmai ”Pașa Hassan”, cu
numele conducătorului turc, pentru a reliefa trăsăturile sale de caracter opuse celor ale domnitorului român.
Ultimele trei strofe ale baladei corespund ultimului tablou poetic, și anume deznodământului: conducătorul turc
fuge din calea lui Mihai-Vodă, îi cade turbanul și-l lasă căzut, întreaga sa ținută este jalnică și demnă de plâns:
pentru a înainta mai repede își rupe cu mâna vestmântul, însăși chipul lui e galben ca ceara din cauza groazei de
care e cuprins, dar autorul notează în final că ”Alah în ceruri e mare!” căci pașa e aproape de taberele turcești,
iar spahii din corturi se grăbesc ”să-i dea scăpare”.
Morala este exprimată în ultima strofă: și anume că ”fuga e bună”, pentru păstrarea propriei vieți și pașa a
jurat ”Să zacă de spaimă o lună”, acesta fiind de altfel și exemplul pe care îl dă Pașa Hassan oamenilor săi,
care-i dau dreptate pașei, ”Căci vodă ghiaurul în toți a băgat / O groază nebună.”
Antiteza este completă și perfectă. Vitejia unuia și lașitatea celuilalt ating proporții nebănuite,
nemaiîntâlnite. Ritmul baladei este dinamic, alert, presărat cu verbe de mișcare, care exprimă acțiuni, la modul
indicativ, timpul prezent.
Figurile de stil care stau la baza baladei sunt antiteza și hiperbola, rima este complexă, împerecheată,
specifică poeziei populare și îmbrățișată, măsura versului variază de la 6 silabe până la 9-11 silabe, iar ritmul este
predominat amfibrahic, un ritm larg, deschis, pentru a descrie scenele de bătălie deosebit de plastice și dinamice.