Pierre Boulez

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Pierre Boulez

Pierre Boulez în 1968

Date personale

Născut 26 martie 1925
Montbrison, Franța

Decedat 5 ianuarie 2016 (90 de ani)

Baden-Baden, Germania

Naționalitate  Franța

Cetățenie  Franța 

Ocupație compositor, dirijor

Activitate

Alma mater Conservatorul din Paris  

Organizație Collège de France[1]  

Influențat de Claude Debussy[2]  

Premii Comandor al Ordinului Artelor și

Literelor[*]
Ordinul pentru Merit în domeniul
Științei și Artelor[*]
Medalia Gloria artis[*]
 medalia de aur pentru servicii aduse
orașului Viena[*]
Theodor W. Adorno Award[*] (1992)
Praemium Imperiale[*] (1989)
Premiul Muzical Léonie
Sonning[*] (1985)[3]
Premiul Glenn Gould[*] (2002)
Royal Philharmonic Society Gold
Medal[*] (1997)
Berliner Kunstpreis[*] (1996)
Premiul Grawemeyer[*] (2001)[4]
Comandor al Ordinului Imperiului
Britanic[*] (1979)
Premiile Grammy
Ernst von Siemens Music
Prize[*] (1979)[5]
Polar Music Prize[*] (1996)[6]
Lista laureaților Premiului Wolf pentru
artă (2000)
Kyoto Prize in Arts and
Philosophy[*] (2009)[7]
Edison Award[*] (2010)
BBVA Foundation Frontiers of
Knowledge Award[*] (2012)
Robert Schumann Prize for Poetry and
Music[*] (2012)[8]
Bach Prize of the Free and Hanseatic
City of Hamburg[*] (2015)[9]
Ordinul de Merit al Republicii Federale
Germania în grad de mare cruce[*]
Grawemeyer Award for Music
Composition[*] (2001)
Medalia pentru Științe și Arte[*] (1983)
Ordinul Sfântului Iacob al Sabiei în grad
de mare cruce[*][10]
honorary doctor of the Royal College of
Music[*] (1995)[11]

Profesor Jean-Claude Casadesus[*], Lourival

pentru Silvestre[*]  

Prezență online

Internet Movie Database

Modifică date / text 

Pierre Boulez (n. 26 martie 1925, Montbrison, Franța – d. 5 ianuarie 2016, Baden-

Baden, Germania) a fost un compozitor și dirijor francez. Au jucat un rol semnificativ în
dezvoltarea a muzicii seriale, a muzicii aleatorie și a muzicii electronice.[12] A fundat
 Institutul de Cercetare și Coordonare Acustică/Muzicală (IRCAM) de la Paris. Ca dirijor,
a condus unele dintre cele mai cunoscute orchestre din lumea, inclusiv Concertgebouw
Amsterdam, Orchestra Filarmonică din Berlin, Orchestra Filarmonică din New York și
Orchestra din Cleveland.

Cuprins

 1Carieră
 2Opere
 3Referințe
 4Legături externe

Carieră[modificare | modificare sursă]
S-a născut într-o familie burgheză fără legături speciale cu muzica. [12] La vârsta de cinci
ani a descoperit această, ascultând Privighetoarea lui Igor Stravinski la radioul, și s-a
apucat de pian un an mai târziu.[13] S-a dovedit un elev talentat. După studii bune la
micul seminar la orașul său natal, a intrat în „clase pregătitoare” de matematică la Saint-
Étienne, apoi în Lyon. În paralel a urmat lecții private de pian și de armonie.
S-a mutat la Paris în 1942. În anul 1944 a fost admis la Conservatoire
national (academia națională de muzică) în clasa de armonie a Olivier Messiaen.
[12]
 Acesta a recunoscut talentul elevului său, căruia i-a predat gratuit. Totuși, Boulez a
devenit curând satul de maestrul său, descriind Turangalîla-Simfonia compusă de către
acesta ca o „muzică de bordel”.[12] În anul 1945, a descoperit „cea de-a doua școală de
la Viena” (Arnold Schönberg, Alban Berg, Anton Webern) prin compozitorul René
Leibowitz, dar, de asemenea, a rupt curând legăturile. În 1946 și-a compus Prima
sonată pentru pian, apoi în 1953–1956 Ciocanul fără stăpân.
Nereușind să găsească nici un dirijor pentru a conduce opere foarte complexe, el însuși
a luat rolul, formându-se la locul de muncă.[12] La momentul respectiv și-a adoptat stilul
distinctiv, fără baghetă, dirijând cu ambele mâinii. [13] În 1957 a condus în public pentru
prima dată pentru crearea a propriei opere Visage nuptial, trebuind să-l înlocuiască
pe Hermann Scherchen fără preaviz. În anul 1965 a fost invitat de Festivalul de la
Bayreuth pentru a-l înlocui pe Hans Knappertsbusch, care decedase de curând. În
paralel, s-a certat cu instituțiile franceze și s-a mutat în Germania la Baden-Baden. În
anul 1971, l-a înlocuit pe Leonard Bernstein la Orchestra filarmonică din New York.[13] În
aceeași perioadă a condus Orchestra Simfonică BBC.
În 1976 s-a întors în Franța unde a înființat Ensemble Intercontemporain, prima
orchestră franceză permanentă specializată în muzică contemporană. A jucat și un rol
esențial în crearea Orașului muzicii (Cité de la Musique) în arondismentul 19 din Paris.
[13]
 La sfârșitul anilor 1970 a devenit un personaj oficial. A fost numit „Hitlerul din Europa
muzicală” de compozitorul american Ned Rorem și „un stalinist muzicii” de compozitorul
francez Pierre Schaeffer.[12] El însuși era cunoscut ca un polemist și un provocator. [14]
A murit pe 5 ianuarie la Baden-Baden, după ce a fost bolnav pentru ceva vreme: nu
putuse participa la sărbătorile de ziua sa de naștere. [14]
Opere[modificare | modificare sursă]
Catalog de opere:[15]

 1945: Douze Notations (Douăsprezece notații)

 1946: Première sonate, pentru pian (Sonata nr.1)
 1946–1947: Le Visage nuptial (Fața nuptială)
 1947: Le Soleil des eaux (Soarele din apele)
 1948-1949: Livre pour quatuor (Carte pentru cvartet)
 1948: Deuxième sonate, pentru pian (Sonata nr.2)
 1951: Structures pour deux pianos, cartea întâi
 1953–1955: Le Marteau sans maître (Ciocanul fără stăpân)
 1956: Structures pour deux pianos, cartea a doua
 1957: Don (Dar); Troisième sonate, pentru pian
 1962: Pli selon pli
 1964: Éclat
 1966: Éclat/Multiples
 1968: Livre pour cordes
 1968: Domaines
 1969: Pour le Dr. Kalmus
 1969: Über das, über ein verschwindelaren
 1970: Cummings ist der Dichter'
 1974: …Explosante-fixe…
 1975: Rituel in memoriam Bruno Maderna
 1976: Messagesquisse
 1984-1984: Répons
 1984: Dérive
 1984: Notations I-IV
 1984: Notations V - XII
 1985: Dialogue de l'ombre double
 1985-1995: Dialogue de l'ombre double, nouă versiune
 1985: Memoriale (…Explosante-Fixe… Originel)
 1986: Cummings ist der Dichter…
 1987: Initiale
 1990: Dérive 2
 1992: Anthèmes, pentru vioară
 1993: …Explosante-fixe…
 1994: Incises, pentru pian
 1996: Sur Incises
 1997: Anthèmes II
Referințe