Mihail Sebastian 

(nume real: Iosif Hechter, alt pseudonim: Victor Mincu, n. 18 octombrie 1907,[2]

[3]
 Brăila, Regatul României – d. 29 mai 1945,[2][3] București, Regatul României) a fost un om de litere
român, de origine evreu, care a scris romane, dramaturgie și critică literară. A fost de asemenea
activ ca publicist, ținând printre altele și cronică muzicală.
Mihail Sebastian a fost unul dintre cei mai importanți discipoli ai filosofului Nae Ionescu. Un scandal
fulminant în epoca interbelică l-a cauzat prefața antisemită a lui Ionescu la romanul De două mii de
ani, prefață pe care Sebastian a publicat-o intactă. Deriva înspre extremismul de dreapta a
generației sale și circumstanțele politice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-au îndepărtat
de maestrul său și de foștii săi prieteni. În această perioadă a ținut jurnal.
După moartea lui subită, posteritatea i-a fost asigurată în principal de piesele de teatru, până în
1996, când jurnalul, care rămăsese peste 60 de ani inedit, a fost tipărit pentru prima dată. Cartea a
suscitat controverse aprinse în societatea românească, fiind contrară imaginii idealizante a elitei
intelectuale interbelice.

Cuprins

 1Biografie
 2Cariera literară
 3Jurnalul intim
 4Evoluții controversate: studiul Martei Petreu
 5Opere publicate
o 5.1Proză
o 5.2Piese de teatru
o 5.3Jurnal intim
o 5.4Publicistică
 6Vezi și
 7Note
 8Bibliografie
 9Bibliografie suplimentară
 10Legături externe

Biografie[modificare | modificare sursă]
Născut cu numele de Iosif Hechter într-o familie evreiască din Brăila, Mihail Sebastian face studii
universitare de drept și filozofie la București. Are o tentativă de a-și da doctoratul în drept la Paris,
soldată cu un eșec. Lucrează apoi ca secretar la o importantă casă de avocatură din epocă, fiind
și avocat pledant. Descoperit de Nae Ionescu, președintele comisiei sale de bacalaureat, a fost
invitat de acesta să colaboreze la revista Cuvântul, unde îl cunoaște pe Mircea Eliade, unul din
viitorii săi prieteni. Prin legislația antisemită de la începutul anilor '40, i s-a interzis să mai
funcționeze ca jurnalist și i se retrage și licența de avocat pledant. Reprezentarea pieselor sale a
fost interzisă din cauza faptului că era evreu. Jocul de-a vacanța este interzisă, iar pentru a putea
reprezenta piesa Steaua fără nume a folosit un al doilea pseudonim, Victor Mincu. Piesa Ultima
oră s-a jucat după moartea lui Sebastian, la Teatrul Național București, sub direcția lui Zaharia
Stancu.[4]
Moare în plină tinerețe creatoare, lovit de un camion în 1945, la numai câteva luni după lovitura de
stat de la 23 august 1944.[5]
Cariera literară[modificare | modificare sursă]
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă
sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii
bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.

A debutat în literatură în 1932 cu un volum foarte scurt, Fragmente dintr-un carnet găsit, apoi în
același an a publicat un volum de nuvele, Femei. A publicat mai multe romane, Orașul cu
salcâmi (1935) (roman al adolescenței), Accidentul (1940) (roman de dragoste), influențate
de Marcel Proust, Gustave Flaubert și de alți romancieri francezi. În anul 1934 publică un alt
roman, De două mii de ani, de această dată despre ce înseamnă să fii evreu în România. Cartea a
căpătat o celebritate nedorită, mai ales în urma prefeței semnată de magistrul lui Sebastian și al
generației Criterioniste, profesorul Nae Ionescu. Textul lui Nae Ionescu încerca să
fundamenteze antisemitismul din perspectivă teologală, conchizând că evreii nu au nici o putință de
salvare întrucât sunt evrei. La scurt timp va publica și Cum am devenit huligan, în care adună
articolele apărute în presă, care reprezintă un dosar al receptării operei sale. Procedeul foarte
modern îl reia pe cel folosit de romancierul André Gide în romanul Falsificatorii de bani (Les Faux
Monnayeurs).
Sebastian se impune în literatura română ca dramaturg cu piesele de teatru Steaua fără
nume, Jocul de-a vacanța, Ultima oră. Piesa Insula a rămas neîncheiată.
Manuscrisul inițial al romanului Accidentul, cuprinzând cinci capitole, i-a fost furat lui Mihail
Sebastian în Franța, iar autorul nu l-a mai găsit. A fost nevoit să-l rescrie de la zero.
Fenomenul receptării lui Sebastian a fost unul dintre cele mai spectaculoase, atât în timpul vieții
scriitorului, cât și în posteritate. Scandalul generat de prefața lui Nae Ionescu la volumul „De două
mii de ani” (1934) a făcut ca autorul, discret plasat până atunci pe scena literară, unde se impusese
mai ales prin foiletoane critice, să ajungă brusc în centrul atenției. Capriciile istoriei nu l-au putut
împiedica pe Sebastian să aibă succes și ca dramaturg, încă din timpul vieții. După moartea sa
prematură în 1945, la nici 38 de ani, el rămâne în atenția publicului mai ales ca autor de teatru.
Piesele i se joacă din când în când, dar tinerii îl ignoră. Atât criticul cât și romancierul din el intră în
umbră pentru o jumătate de secol, până când, în 1996 (anul publicării Jurnalului său din perioada
1935-1944), se redeșteaptă interesul cititorilor pentru tot ce a scris Mihail Sebastian. Piesele
sale Steaua fără nume, Ultima oră și Jocul de-a vacanța au fost chiar ecranizate, prima dintre ele
transformându-se într-o coproducție româno-franceză (Mona, l'étoile sans nom [Mona, steaua fără
nume]- 1967), în care rolul principal feminin a fost interpretat de Marina Vlady.

Jurnalul intim[modificare | modificare sursă]

Jurnalul său intim, ținut în anii unei sălbatice resurecții a antisemitismului, adică în perioada 1935-
1944, a fost publicat postum, abia în 1996. Originalul a fost scos din țară prin curier diplomatic de
fratele său mai mic, Andrei Benu Sebastian, și a ajuns la Ierusalim. În prezent originalul se găsește
la Universitatea din Ierusalim, frații săi aflându-se în posesia unor copii fotografice. Harry From,
regizor evreu din Romania care a trăit în SUA, a creat Fundația „Mihail Sebastian”. După mulți ani
de insistență, a obținut cele 9 caiete de la familia lui Sebastian ( respectiv dna Beatrice Sebastian,
văduva fratelui scriitorului, Beno) și a încheiat un contract între familie și Editura Humanitas. Leon
Volovici, istoric și critic literar israelian originar din România, a prefațat ediția publicată la
Editura Humanitas, cartea fiind un document de mare valoare istorică care documentează între
altele, antisemitismul societății românești în anii războiului (care a dus la masacrarea a între 280.000
și 380.000 evrei cetățeni ai României și ai Ucrainei).[6] Între timp, Jurnalul a fost publicat și
în Franța, SUA, Olanda, Cehia și de curând și în Germania și Suedia. Opera sa este pe cale de a fi
(re)descoperită atât în țară cât și în străinătate. 2007 fiind anul centenarului nașterii lui Mihail
Sebastian, în țara sa și în străinătate au fost publicate noi studii despre scriitor și creația sa.
În Germania Jurnalul a fost publicat sub numele Voller Entsetzen, aber nicht verzweifelt /
Tagebücher 1935-1944 (Îngrozit, dar nu disperat/ Jurnal) și a apărut în editura Claassen Verlag,
Berlin 2005. Pentru acest Jurnal, foarte recent, la 20 noiembrie 2006, lui Mihail Sebastian i s-a
conferit postum la München importantul premiu de carte „Geschwister Scholl” pe anul 2006, premiu
ce este conferit în fiecare an începând din 1985 de către Börsenverein des Deutschen Buchhandels
(Asociația germană a librarilor). Premiul de 10.000 de euro a intrat în posesia celor două nepoate de
frate ale scriitorului, Michelle și Dominique Hechter, care locuiesc în Franța și în Israel.

Mormântul său din Cimitirul Filantropia din București

Evoluții controversate: studiul Martei

Petreu[modificare | modificare sursă]
Un recent studiu al Martei Petreu, intitulat Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu - Mihail
Sebastian, e susceptibil să modifice percepția asupra figurii morale a lui Sebastian în epocă.[7]
Sumarizat, cartea afirmă existența unui Sebastian până astăzi necunoscut, care, în prima sa
tinerețe, mai exact în vremea colaborării la Cuvântul lui Nae Ionescu, ar fi avut clare simpatii de
extremă dreapta și o orientare radical contrară celei cunoscute până acum de public
din Jurnalul său.
Alături de mentorul său Nae Ionescu, afirmă autoarea, Sebastian a început prin a fi, în anii 1927-33,
antidemocrat, antieuropean, împotriva parlamentarismului, adept al dictaturii, susținător
al Anschluss-ului, profascist și admirator declarat al lui Mussolini. Citatele - masive - din numeroase
articole semnate de Sebastian în presa vremii par să confirme afirmațiile. Dacă nu e foarte explicit
că atitudinea „antiliberală” a lui Sebastian privea sistemul democrației liberale ca atare sau doar
partidele omonime ale vremii, ori că admirația pentru „primul” Mussolini, pe atunci personaj mai
degrabă de stânga, ar putea fi considerată „fascistă” în sensul pe care-l cuprinde astăzi cuvântul,
cartea Martei Petreu repune totuși în discuție, cu sobrietate, argumente și documentație densă, rolul
și raportarea lui Mihail Sebastian la epocă, într-o perioadă din trecutul acestuia care rămăsese în
general necunoscută.
Studiul a provocat o surpriză redutabilă, reacțiile de uimire și dezamăgire în legătură cu Sebastian
alternând cu protestele împotriva autoarei. Până acum, articolele polemice care au urmat în presa
culturală (Dilema, Observator cultural, România literară, Cultura etc.) nu par a viza foarte limpede
fondul sau teza centrală a cărții, ele reproșând totuși concluziile prea aspre, unele erori de apreciere
și tonul general părtinitor.
Astfel, comparând unele pasaje citate de Marta Petreu și textul publicistic semnat de Mihail
Sebastian, criticul literar Daniel Cristea-Enache observă că autoarea „a sărit peste pasajele,
numeroase, care îi infirmă net teza «extremismului»; le-a rezumat pe altele într-un mod convenabil;
și-a reluat cu insistență aceleași câteva fraze bine decupate de restul, pentru a obține un efect
reprobator extins asupra întregii gazetării politice a lui Sebastian„, trăgând concluzia: „Cartea ei, cu
premise false, analize improprii, rezumate tendențioase și răstălmăciri în toată regula, intră în speța
malpraxisului critic” (vezi Idei în dialog, nr. 9/septembrie 2009, nr. 10/octombrie 2009[8]). În pasaje
numeroase apărute în revista Tribuna (nr. 171/octombrie - 175/decembrie 2009), se reface
cercetarea asupra textelor publicate de Mihail Sebastian în perioada interbelică și e subliniată
orientarea democratică, antitotalitară a tânărului evreu. În concluzia sa, Laszlo Alexandru susține că
„monografia Martei Petreu despre activitatea interbelică de ziarist a lui Mihail Sebastian reprezintă
unul dintre cele mai scandaloase abuzuri din cercetarea literară română contemporană. Un gest
descalificant profesional și incalificabil moral”.[9]
Alte luări de poziție critice au apreciat volumul, insistând asupra seriozității cercetării. Textele,
consultabile, există și ele au fost scrise de Mihail Sebastian, dificultatea trecerii peste textele
autorului însuși fiind de la sine evidentă. Ca distincție formală, reacțiile contra cărții au aparținut în
general criticilor literari, iar cele pro, unor gânditori, eseiști, filozofi și antropologi familiarizați cu
istoria ideilor politice (V. Tismăneanu, Andrei Cornea ș.a.).
Volumul a fost distins cu premiul „Cartea Anului 2009”, acordat de Asociația Revistelor, Imprimeriilor
și Editurilor Literare (ARIEL) în 27 ianuarie 2010.

Opere publicate[modificare | modificare sursă]

Proză[modificare | modificare sursă]
 Fragmente dintr-un carnet găsit (1932)
 Femei, nuvele, 1932
 Orașul cu salcâmi (1935), roman
 Accidentul (1940), roman. A fost reeditat la Editura EST-Samuel Tastet Editeur, in 2001
 De două mii de ani. Texte, fapte, oameni (1935), roman, și Cum am devenit huligan, dosarul
receptării sale
Piese de teatru[modificare | modificare sursă]
 Jocul de-a vacanța (1939)
 Steaua fără nume (1942)
 Ultima oră
 Insula - text neterminat, a scris doar primele două acte, cel de-al treilea fiind completat de
prietenul său Mircea Ștefănescu. Piesa a avut premiera în 17 septembrie 1947, la Teatrul
Municipal, în regia lui Mircea Șeptilici.[10]
Jurnal intim[modificare | modificare sursă]
 Jurnal, 1935-1944, Text îngrijit de Gabriela Omăt. Prefață și note de Leon Volovici,
București, Editura Humanitas, 1995;
Publicistică[modificare | modificare sursă]
 Corespondența lui Marcel Proust (1939)
 Cronici. eseuri. Memorial, ediție de Cornelia Ștefănescu, Editura Minerva, 1972
 Opere, vol. I, ediție de Cornelia Ștefănescu, Editura Minerva, 1990
 Jurnal de epocă. Publicistică
 Jurnal indirect, 2006, ediție de Teșu Solomovici

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Scriitori evrei interziși în România sub regimul Antonescu
 Afacerea Protar - ecranizare a piesei Ultima oră

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ Autoritatea BnF, accesat în  10 octombrie 2015
2. ^ a b c d Autoritatea BnF, accesat în  10 octombrie 2015
3. ^ a b c d Mihail Sebastian, Brockhaus Enzyklopädie
4. ^ N. Carandino, De la o zi la alta. Memorii. Ed. Cartea Românească, 1979. Articolul "Mihail
Sebastian", p.273
5. ^ Tragediile care s-au ținut lanț de marele scriitor Mihail Sebastian: moartea l-a pândit în stația de
tramvai, iar iubirea vieții lui nu l-a iubit niciodată, 28 mai 2016, Elisabeth Bouleanu, Adevărul, accesat
la 28 mai 2016
6. ^ „Raportul final al comisiei de studiere a Holocaustului în România”  (PDF). p. 204. |
chapter= ignorat (ajutor)
7. ^ Stigmatele lui Mihail Sebastian: evreul chibzuit, legionar și comunist, 5 noiembrie 2016, Medeea
Stan, Adevărul, accesat la 6 noiembrie 2016
8. ^ http://www.ideiindialog.ro/articol_1043/cum_a_devenit_huligan__despre____extremistul____mihail_
sebastian__ii.html
9. ^ http://www.revistatribuna.ro/imgdb_fck/file/Sebastian.pdf
10. ^ Insula de Mihail Sebastian