Omilia a 8-a

Despre credinţă, în care [se face] şi o expunere a mărturisirii [de credinţă]

ortodoxe/cucernice

1. Credem în Dumnezeu şi credem lui Dumnezeu: fiecare din aceste două [feluri
de a crede] este diferit de celălalt. A crede lui Dumnezeu înseamnă a socoti că
făgăduinţele pe care ni le-a făcut sunt sigure şi adevărate. Iar a crede în Dumnezeu
înseamnă a cugeta drept cu privire la El. Noi trebuie să le avem pe amândouă şi în
ambele cazuri să dăm dovadă de adevăr, purtându-ne în aşa fel încât şi să fim
crezuţi/credibili acelora care văd în chip sigur, şi să fim şi credincioşi înaintea lui
Dumnezeu către care se îndreaptă credinţa noastră, şi astfel să fim îndreptăţiti de către
El, ca unii care suntem credincioşi. “Căci a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit
lui dreptate”. Dar cum a fost îndreptăţit Avraam când a crezut? A primit de la
Dumnezeu făgăduinţa că în sămânţa lui, care era Isaac, se vor binecuvânta toate
neamurile lui Israel. Apoi a primit poruncă de la Dumnezeu să-l jertfească pe Isaac,
care era încă copil, singurul prin care avea să se împlinească făgăduinţa. Şi tatăl, nimic
zicând împotrivă, chiar s-a grăbit să devină ucigaşul copilului său, [deşi în acelaşi timp]
socotea că făgăduinţa cu privire la fiul său era sigură şi fără greş.
2. Vedeţi ce fel este credinţa care îndreptăţeşte? Şi nouă Hristos ne-a făgăduit
moştenirea vieţii veşnice, a desfătării, a slavei şi a împărăţiei, iar apoi ne-a poruncit să
fim săraci, să postim, să trăim cu puţin şi în strâmtorare, să fim gata de moarte şi să ne
răstignim pe noi înşine dimpreună cu patimile şi poftele noastre. Aşadar, dacă ne vom
strădui pentru acestea şi vom crede în acea făgăduinţă a lui Dumnezeu, atunci cu
adevărat vom fi crezut lui Dumnezeu ca Avraam şi ni se va socoti nouă aceasta ca
dreptate.
3. Şi priviţi şi la urmarea celor arătate mai sus. Căci învoiala de a-l aduce pe
Isaac drept jertfă nu a fost doar o mărturie şi o evidenţă puternică a credinţei lui
Avraam, ci a devenit şi pricină a naşterii lui Hristos din sămânţa lui, prin care s-au
binecuvântat toate neamurile pământului şi s-a împlinit făgăduinţa. Căci Dumnezeu i-
a devenit oarecum dator celui care l-a dat pe fiul său cel unul născut şi adevărat pentru
Dumnezeu. [I-a devenit dator] din pricina lui şi din pricina făgăduinţei făcute lui,
[urmând] să Îl dea în schimb pe Fiul Său Cel Unul Născut şi Adevărat. La fel este şi în
cazul nostru. Moderaţia care vine din [păzirea] poruncilor, dreptatea, smerenia,
suportarea a tot felul de răutăţi, împărţirea avuţiilor noastre, precum şi suferinţa
trupului în urma postirilor şi a privegherilor, şi pe scurt, răstignirea noastră dimpreună
cu patimile şi poftele, nu este numai o dovadă a faptului că credem cu adevărat în
făgăduinţele lui Dumnezeu, ci toate acestea îl fac cumva dator pe Dumnezeu să ne dea
în schimb viaţa veşnică şi nestricăcioasă, desfătarea, slava şi Împărăţia.
4. De aceea şi El, privind către ucenici, le-a zis: “Fericiţi cei săraci, ca a acelora
este Împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng. Fericiţi cei milostivi. Fericiţi cei prigoniţi
pentru dreptate”, şi “Vai celor bogaţi, vai celor care râd, vai celor îndestulaţi, vai când
toţi oamenii vă vor grăi de bine”. Aşadar, cel care nu caută către fericiri ci se uită către
acelea pe care Domnul le numeşte nefericiri, cum va putea, spune-mi, să fie crezut că
crede lui Dumnezeu? “Arată-mi credinţa ta din faptele tale”, şi “Cine este înţelept, să
arate faptele lui din buna sa purtare”.
5. Din faptele noastre bune şi din păzirea dumnezeieştilor porunci se arată că
credem cu adevărat lui Dumnezeu, adică recunoaştem drept adevărate şi sigure
făgăduinţele şi ameninţările Sale către noi, [chiar dacă] încă nu s-au împlinit. Dar de
unde se arată că credem drept în Dumnezeu, adică că gândim bine, sigur şi cucernic cu
privire la El? Din acordul nostru cu Părinţii noştri cei purtători de Dumnezeu. Căci
după cum a crede în mod nemincinos lui Dumnezeu nu [atrage] numai împotrivirea
din partea patimilor trupului şi a curselor celui rău, ci şi împotrivirea din partea
oamenilor împătimiţi, care ademenesc şi atrag către plăcerile care nu sunt bune, la fel
şi a crede drept în singurul adevărat Dumnezeu nu [atrage] numai împotrivirea din
partea neştiinţei noastre şi a capcanelor Împotrivitorului, ci şi din partea oamenilor
lipsiţi de cucernicie, care păcălesc şi [ne] trag în jos împreună cu ei în propria lor
pierzare. Şi un ajutor mare este dat în cazul ambelor feluri de credinţă nu numai de la
Dumnezeu Însuşi şi de la puterea cunoscătoare care ne-a fost dată de El, ci şi de la
îngerii cei buni şi de la oamenii care-L cinstesc pe Dumnezeu şi trăiesc după
[poruncile] Lui.
6. De aceea şi maica noastră duhovnicească şi obştească şi hrănitoarea noastră,
Biserica, face astăzi în chip mai lămurit şi în comun proclamarea celor care au strălucit
în cucernicie şi virtute, precum şi a Sinoadelor lor preasfinte şi a dumnezeieştilor
dogme de la aceste Sinoade, şi în acelaşi timp face o lepădare/excomunicare mai
generală a celor care susţin cu mare zel impietatea, precum şi a străduinţelor şi a
cugetărilor lor rele, pentru ca noi, îndepărtându-ne de unii ca aceştia şi urmând
cugetările cele după Dumnezeu, să credem în Dumnezeu Cel Unul, Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt, din Care şi prin Care şi întru Care s-au făcut toate, Care este înainte de toate, şi
peste toate şi în toate şi mai presus de tot, Monadă în Triadă şi Triadă în Monadă,
unită fără confundare şi despărţită în chip neîmpărţit. Aceeaşi, Monadă şi Triadă
atotputernică; Tatăl fără de timp, fără de început şi veşnic, singura cauză şi rădăcină a
dumnezeierii care este contemplată în Fiul şi în Duhul. Nu singur creator [al celor doi],
ci singur [ul] Tată al Fiului Cel Unul şi originator/purcezător al Duhului Sfânt Cel
Unul; El este veşnic, şi veşnic este Tată; şi veşnic este singur[ul] Tată şi
1
originator/purcezător .
7. Al Cărui Fiu Unul este împreună veşnic cu El şi fără de început cu El după
timp. Dar nu fără principiu, ca Unul Care Îl are pe Tatăl ca născător, rădăcină şi izvor,
din Care-Singur, mai înainte de toţi vecii, a ieşit, fără de trup, fără patimă, fără
schimbare şi prin naştere, dar fără să împartă [dumnezeirea]. Fiind Dumnezeu din
Dumnezeu, nu este altceva/altul ca Dumnezeu, ci este altceva/altul ca Fiu. El este

1
Veşnic fiind şi veşnic fiind Tată. Veşnic fiind singuirul Tată şi originator.
veşnic, şi veşnic este Fiu, şi veşnic este spre Tatăl, fără confundare. Cuvânt viu, lumină
adevărată, înţelepciune enipostaziată, cauză şi început al tuturor celor care există,
pentru că prin/în El toate au venit la existenţă. Care, la plinirea veacurilor, aşa după
cum de mai înainte au grăit proorocii, s-a deşertat pe Sine, luând chipul nostru, pentru
noi, şi a fost zămislit şi S-a născut, cu binevoirea Tatălui şi cu împreună lucrarea Fiului,
din pururea Fecioara Maria, şi făcându-se cu adevărat om, a devenit întru toate
asemenea nouă, afară de păcat, rămânând ceea ce era: Dumnezeu adevărat într-un
singur ipostas, şi după ce S-a făcut om. A lucrat toate cele dumnezeieşti ca Dumnezeu
şi toate cele omeneşti ca om, supunându-se pătimirilor omeneşti celor ireproşabile.
Fără patimă fiind şi fără de moarte, şi rămânând astfel Dumnezeu, de bună voie a
pătimit pentru noi în trup ca om şi fiind răstignit, murind, şi fiind îngropat, a înviat a
treia zi, şi prin moartea şi învierea Sa l-a făcut de nicio treabă pe cel care avea
stăpânirea asupra morţii. Şi arătându-se după Înviere şi înălţându-se la ceruri, a şezut
de-a dreapta Tatălui, [fiind] de aceeaşi cinste şi de acelaşi scaun, făcând astfel
frământătura noastră asemenea lui Dumnezeu, cu care frământătură va veni iarăşi, cu
slavă, ca să judece viii şi morţii întorşi la viaţă prin puterea venirii Lui, şi să dea
fiecăruia după faptele lui. Cunoscând noi că ceea ce a luat El de la noi şi frământătura
aceasta este sensibilă şi circumscrisă, Îl închipuim [în icoană] şi ne închinăm cu
evlavie, [şi Lui], şi celei care L-a născut întru feciorie şi celor care-I sunt întru totul bine
plăcuţi. Simbolurile patimilor Lui, şi mai cu seamă crucea, le cinstim şi ne închinăm lor
ca unora care sunt semne ale biruinţei dumnezeieşti contra vrăjmaşului comun. Şi
făcând aducere aminte de El în fiecare zi, după porunca Lui, săvârşim [tainele] cele
dumnezeieşti şi ne împărtăşim de ele. [Şi] mai înainte de toate, după porunca Lui,
suntem botezaţi şi botezăm în numele cel unul, sfânt şi închinat, al Tatălui şi al Fiului
şi al Duhului Sfânt.
8. Căci şi Duhul cel Sfânt purcede din Tatăl Cel veşnic şi fără de început, fiind
împreună fără de început cu Tatăl şi cu Duhul, fiind fără timp, dar nu fără principiu,
pentru că şi Acesta Îl are rădăcină şi principiu şi cauză pe Tatăl, din care a ieşit mai
înainte de toţi vecii, fără schimbare, fără patimă şi prin purcedere, nedespărţit fiind de
Tatăl şi de Fiul, ca unul care iese din Tatăl şi se odihneşte în Fiul. Are unire [cu
celelalte Persoane] fără confundare şi deosebire fără împărţire. Fiind Dumnezeu şi din
Dumnezeu, nu este altceva/altul ca Dumnezeu, ci este altceva/altul ca Paraclet, ca Duh
Sfânt de sine existând, [dar] avându-şi existenţa din Tatăl şi fiind trimis de Fiul ca
pârgă a vieţii veşnice şi arvună a bunurilor viitoare care rămân veşnic. Şi El este cauză a
tuturor celor care există, pentru că prin/în El toate au venit la existenţă. Este întru
totul asemenea Tatălui şi Fiului, în afară de nenaştere şi de naştere. A fost trimis de
Fiul către ucenicii Săi, adică [ni[ S-a făcut arătat. Căci cum altfel [ar fi putut fi] trimis
Cel Care pretudindenea este şi Care nu este separat de Cel Care Îl trimite? De aceea,
este trimis nu numai de Fiul, ci şi de Tatăl prin Fiul este trimis, şi [de asemenea] vine şi
de la Sine. Căci trimiterea, adică arătarea, este un lucru comun Tatălui şi Fiului şi
Duhului.
 9. El nu se arată însă după fiinţă, căci nimeni vreodată nu a văzut sau a făcut
cunoscută fiinţa lui Dumnezeu, ci [se arată] după harul, puterea şi lucrarea care sunt
comune Tatălui, Fiului şi Duhului. Căci propriu fiecăreia dintre aceste [Persoane] este
ipostasul fiecăreia şi atributele care sunt contemplate în chip ipostatic. Iar comună nu
le este numai fiinţa care nu se descoperă, cea mai presus de orice nume şi
neparticipabilă, ci sunt comune şi harul, şi puterea, şi lucrarea, şi strălucirea, şi
nestricăciunea, şi domnia şi toate cele asemenea, [prin care] Dumnezeu se uneşte după
har cu sfinţii îngeri şi oameni. Şi nu-şi pierde unitatea şi simplitatea nici prin
împărţirea şi diferenţierea ipostasurilor, şi nici prin împărţirea şi diversitatea
dumnezeieştilor puteri şi lucrări. Astfel, noi credem în Dumnezeu Unul [care este]
într-o dumnezeire una, triipostatică şi atotputernică, şi îi vestim cu glas tare pe cei care
au bineplăcut lui Dumnezeu printr-o astfel de credinţă. Iar pe cei care nu cred astfel, ci
fie pun început propriei lor erezeii, fie îi urmează până la capăt pe cei care au pus
început [vreunei erezii], îi lepădăm. Aceasta să o ştiţi, fraţilor, că patimile cele rele şi
dogmele cele pline impietate iau naştere unele din altele, prinzând teren din pricina
dreptei lepădări din partea lui Dumnezeu.
10. Despre faptul că roiul cel foarte numeros al păcatului prinde teren din
pricina impietăţii [dogmatice], ne învaţă Marele Pavel, scriind despre elini: “Şi precum
n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, ci cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au
slăvit ca pe Dumnezeu şi nici nu I-au mulţumit”, “Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor cea
fără judecată, ca să facă cele ce nu se cuvin, plini fiind de toată nedreptatea, de
desfrânare, de lăcomie” şi de toate celelalte. Iar despre faptul că impietatea [dogmatică]
apare din pricina păcatului stau mărturie cei mulţi care au pătimit acestea în chip
nenorocit. Solomon, dedându-se plăcerilor trupeşti, a alunecat în idolatrie. Ieroboam,
fiind robit de iubirea de stăpânie, a ajuns să jertfească junincilor de aur. Trădătorul
Iuda, fiind bolnav de iubirea de argint, a căzut în uciderea de Dumnezeu. De aceea,
pentru că şi credinţa fără fapte este moartă şi inconsistentă, şi faptele fără credinţă
sunt zadarnice şi inutile, harul Duhului Sfânt a unit astăzi, în vremea postului cinstit şi
a ascezei pentru virtute, proclamarea celor care au expus precis cuvântul evlaviei cu
excomunicarea celor care au ales să nu îl expună precis, pentru ca noi, străduindu-ne
în chip unitar în cele două [credinţă şi fapte], să ne arătăm credinţa prin fapte şi să
dobândim câştigul pentru ostenelile noastre prin credinţă.
11. Dar patimile cele rele şi impietatea [dogmatică] nu numai că iau naştere
unele din altele, ci sunt şi asemănătoare. Şi voi spune ceva pe scurt iubirii voastre
despre eterodocşii care s-au ivit printre noi: după cum lui Adam, care a primit
îngăduinţa de la Dumnezeu să mănânce din toţi pomii din paradis, nu i-au fost de
ajuns acei pomi, ci fiind convins de sfatul şarpelui începător al răutăţii, a mâncat din
singurul pom de care i s-a poruncit să nu se atingă, la fel se întâmplă şi în cazul de faţă.
[Fiind atâtea] bunătăţi în Dumnezeu şi daruri cu adevărat potrivite bunătăţii 2, oferite
de Dumnezeu spre împărtăşire celor care vor – după cuvântul celui care a spus: “Toate

2
Potrivite cu conceptul de bine.
câte este Dumnezeu va fi şi cel îndumnezeit prin har, în afară de identitatea după fiinţă”
-, sunt unii care învaţă că ne împărtăşim de însăşi fiinţa cea mai presus de fire şi care
proclamă că această fiinţă poate fi numită în chip propriu. Aceştia fac la el ca şarpele
cel începător al răutăţii, căci după cum acela a răstălmăcit şi a schimbat sensul
cuvintelor lui Dumnezeu, la fel şi aceştia răstălmăcesc şi schimbă sensul cuvintelor
sfinţilor. Dar noi, luând putere de la Domnul ca să călcăm peste şerpi şi peste scorpii şi
peste toată puterea vrăjmaşului, şi zdrobind cu uşurinţă toată uneltirea şi cursa lui
împotriva evlaviei3 şi a vieţuirii evavioase4, şi arătându-ne înaintea Lui biruitori în
toate, vom dobândi cununile cele cereşti şi neprihănite ale dreptăţii, întru Însuşi
Hristos, Judecătorul Cel nepărtinitor şi Dătătorul răsplătirilor.
12. Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Cel fără
de început al Său Parinte şi cu Preasfântul, Bunul şi de viaţă Făcătorul Duh, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.

3
Mărturisirii drepte a credinţei
4
Conformă cu mărturisirea dreaptă.