Metodologia cercetării teoretice și experimentale

3. PLANIFICAREA ACTIVITĂȚIILOR
DE CERCETARE

 Etapele elaborării lucrărilor ştiințifice

 Documentarea în cercetarea ştiințifică
 Preluarea, condensarea şi organizarea informațiilor
 Procedee şi tehnici de prelucrare a informațiilor
Obiective
 Elaborarea concluziilor ştiințifice
 Reguli generale privind redactarea lucrărilor ştiințifice
 Principalele tipuri de lucrări ştiințifice
 Susținerea publică a lucrărilor de cercetare

De cele mai multe ori, activitatea de cercetare are ca scop elaborarea

unei lucrări a cărei finalizare are o anumită dată scadentă. Rezultă de aici
necesitatea imperioasă a organizării activității şi a planificării în timp a
diferitelor etape ce se parcurg în procesul de cercetare ştiințifică.
Programul activității de cercetare va trebui să țină cont, nu numai de
termenul scadent, ci şi de activitățile concrete impuse de parcurgerea
etapelor elaborării unei lucrări științifice, de specificul lucrării şi de timpul
necesar desfăşurării acestora.

3.1. ETAPELE ELABORĂRII LUCRĂRILOR

ŞTIINȚIFICE

Exigențele elaborării oricărei lucrări ştiințifice publicabile sau nu,

respectă în linii mari o schemă generală care va cuprinde:
 alegerea temei sau explorarea proiectului propus;
 selectarea bibliografiei şi studiul ei general, documentare
preliminară;
 stabilirea ipotezelor de lucru şi a schiței de plan a lucrării;

23
 Metodologia cercetării teoretice și experimentale

 întocmirea programului activității de cercetare, de abordare şi

elaborare a lucrării (calendarul operațiilor cu termene scadente);
 abordarea documentară / experimentală /cercetarea de teren;
 prelucrarea, interpretarea şi formularea tezelor principale privind
rezolvarea problemei (exploatarea datelor);
 redactarea materialului în primă formă (consultarea conducătorului
ştiințific, când este cazul);
 redactarea materialului în a doua formă, ca formă finală;
 pregătirea pentru publicare/comunicare, conform cerințelor de
redactare și pregătire a expunerii publice.

3.2. DOCUMENTAREA ÎN CERCETAREA ŞTIINȚIFICĂ

Pentru a utiliza cu eficacitate ridicată serviciile documentare, orice

beneficiar trebuie să dispună de anumite cunoştințe specifice. După opinia
generală a specialiştilor, esențiale sunt sub acest aspect [2]:
 un minim de noțiuni fundamentale referitoare la documentare ca
fază a cercetării ştiințifice, fără de care cercetătorul nu poate stabili o
unitate de limbaj cu documentariştii;
 cunoaşterea rețelei de documentare;
 deprinderile de a consulta diversele instrumente de lucru puse la
dispoziție de diverse unități de documentare: cataloage, reviste informative,
prospecte, şi de a utiliza anumite tehnici de lucru specifice documentării.
Instrumentele şi tehnicile de lucru diferă nu numai în funcție de
domeniu, de temă şi de particularitățile individuale ale cercetătorului, ci şi
de tipul documentării.
Conform [9] UNESCO defineşte activităţile ştiinţifice şi tehnice
(care, de fapt, includ activităţile de cercetare-dezvoltare), astfel: activităţi
sistematice strâns legate de producţie, promovare, difuzie şi aplicare a
cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice în toate domeniile ştiinţei şi tehnologiei.
Ele includ activităţile precum cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea
experimentală, învăţământul şi formarea ştiinţifică şi tehnică şi serviciile
tehnice şi ştiinţifice.
Organizaţia Naţiunilor Unite, prin Departamentul pentru afaceri
economice şi sociale, emite următoarea definiţie pentru cercetare-
dezvoltare: orice activitate sistematică creativă, întreprinsă cu scopul de a
îmbogăţi cunoaşterea, inclusiv cunoaşterea omului, culturii şi societăţii şi
utilizarea acestor cunoştinţe pentru a construi noi aplicaţii. Include
cercetare fundamentală, cercetare aplicativă în domenii cum ar fi

24
 Metodologia cercetării teoretice și experimentale

agricultura, medicina, industria chimică şi dezvoltarea experimentală

conducând la noi produse.
În cadrul activităţilor ştiinţifice de cercetare trebuie să se acorde
atenția tuturor tipurilor de documentare. Informațiile proprii documentării
bibliografice pot fi regăsite pe următoarele tipuri de documente:
a) Documente primare - surse în care este fixat direct conținutul unei
activități de cercetare şi creație. Dintre acestea pot fi reținute: raportul
ştiințific şi tehnic, disertația, proiectul şi documentația tehnică,
preprinturile sau publicațiile preliminare, lucrările prezentate la diferite
manifestări ştiințifice, periodicele, revistele ştiințifice, articole, ziare,
reviste, cărți, invenții şi descrierile de invenții, culegeri de lucrări
ştiințifice, monografii, manuale, standarde, normative etc.
b) Documente secundare - surse rezultate din prelucrarea analitică şi
sintetică a informațiilor cuprinse în documentele primare, cu scopul
semnalării acestora. Dintre acestea, cel mai adesea se folosesc:
 cataloagele - cuprind semnalări de lucrări existente într-o bibliotecă.
 bibliografiile - se prezintă sub forma listelor de semnalare a unor
lucrări selectate după un anumit criteriu - valoare tematică, categorii de
documente, timp, autor – însoțite sau nu de descrieri succinte. Există o
mare varietate de tipuri de bibliografii.
 indexurile - sunt modele de nuclee informaționale cuprinzând titluri,
cuvinte cheie, nume, autori, instituții, subiecte, referințe bibliografice şi se
prezintă ca surse ataşate la finalul unei lucrări;
 reviste de referate - publicații de informare al căror conținut se
prezintă sub formă de referate, adnotări sau titluri, la care se adaugă o
succintă descriere bibliografică, toate fiind grupate tematic şi urmate de
indexuri pe subiecte.
c) Documente terțiare - sunt forme complexe de prelucrare a
informațiilor prin analiză, evaluare, comparare sau sinteză, cu grad crescut
de veridicitate şi generalizare, cu posibilități superioare de valorificare.
Dintre acestea se menționează: tratatele, dicționarele, enciclopediile,
sintezele informative şi documentare.
Procesul complex al activității intelectuale de documentare nu se
poate desfăşura la întâmplare. La nivelul acestui proces două operații sunt
fundamentale: sistematizarea informațiilor şi regăsirea informațiilor.
Suportul eficienței muncii intelectuale îl constituie edificiul
operațional bazat pe sistematizarea informațiilor cuprinse în diferite
documente sau surse, care presupune, în primul rând, clasificarea
informațiilor şi uneori indexarea lor.
Clasificarea sau ordonarea constă într-o acțiune de grupare
rațională, în clase şi subclase, a părților universului informațional,

25
 Metodologia cercetării teoretice și experimentale

permițând apoi, regăsirea rapidă a faptelor, datelor sau ideilor. Acțiunea de

clasificare se poate realiza fie după aspecte exterioare (autor, formă de
prezentare), fie după caracteristici de conținut. Cea mai cunoscută
clasificare, acceptată internațional, are la bază criteriul diviziunii
universului cunoştințelor umane în clase şi subclase. Principiul diviziunii
este cel zecimal, propus de bibliologul american Malvin Dewey, în 1876, şi
perfecționat ulterior. Sistemul este cunoscut astăzi sub numele de
Clasificare Zecimală Universală (CZU).
Clasificarea Zecimală Universală [10] reprezintă o schemă
întrebuințată în biblioteci pentru clasificarea documentelor în funcție de
subiectele pe care le tratează.
Clasificarea zecimală universală este ierarhică, noțiunile de conținut
fiind ordonate succesiv după relații tematice. Schema ei liniar ierarhică se
bazează pe împărțirea totalității cunoştințelor în 10 clase şi a fiecărei clase,
la rândul ei, succesiv, din nou în câte 10 subclase. Tabelele de bază sunt
următoarele:
0. Generalități. Biblioteconomie și asistență informațională.
Informatică. Cibernetică. Managementul informațional.
1. Filozofie. Psihologie.
2. Religie. Teologie. Mitologie. Spiritualitate
3. Sociologie. Ştiințe sociale. Politică. Afaceri interne. Economie.
Drept. Statistică. Educație. Pedagogie.
4. Vacantă (neutilizată).
5. Matematică. Ştiințele naturii. Astronomie. Biologie. Chimie.
Ecologie. Fizică. Biotehnologie. Antropologie
6. Ştiințe aplicate. Medicină. Tehnică. Comunicații. Inginerie.
Tehnologie. Transporturi. Agricultură.
7. Arte. Dans. Film. Muzică. Divertisment. Hobbyuri. Jocuri. Sport.
Turism.
8. Limbi și lingvistică. Limbi și literaturi străine. Filologie. Clasici.
Poezie. Traductologie.
91. Geografie.
92. Diverse.Biografii. Imagini.
93/99. Istorie și arhivistică. Arheologie. Istoria științei și tehnologiei.
Muzeografie.
Sistematizarea presupune adesea şi realizarea unei alte operații
paralele cu clasificarea şi anume, indexarea. Aceasta constă în
determinarea subiectului principal (sau a subiectelor principale) tratat
într-un document şi redarea lui cât mai concisă, cu ajutorul unei expresii
formate din unul sau mai multe concepte sau noțiuni fundamentale,
exprimate prin 1 până la 15 cuvinte. Indexarea pe subiecte sau domenii este

26
 Metodologia cercetării teoretice și experimentale

o metodă de ordonare a informațiilor, mai flexibilă şi mai accesibilă celor

ce caută informații, dar mai puțin deprinşi cu clasificările. Alteori
indexarea se face prin redarea conținutului cu ajutorul unor noțiuni
(decriptori), simboluri (din titlul lucrării) ce cuprind 1-3 cuvinte.
Regăsirea informațiilor este, de asemenea, un proces destul de
complex. Cel mai frecvent, regăsirea informațiilor presupune parcurgerea a
patru etape esențiale:
 căutarea informațiilor prin care au fost simbolizate şi indexate
sursele, folosindu-se liste de cuvinte, dicționare, coduri speciale;
 căutarea în index, utilizând coduri-cuvinte, pentru a găsi toate
informațiile conexe din diferite sisteme de referințe;
 localizarea documentelor pornind de la sistemele de referințe;
 extragerea şi prelucrarea informațiilor derivate.
Procesul căutării unui subiect ce răspunde unei cereri specifice a
celui ce studiază într-o bibliotecă este de fapt şi o muncă de cercetare, care
trebuie învățată şi exersată.

3.3. PRELUAREA, CONDENSAREA ŞI ORGANIZAREA

INFORMAȚIILOR

Prelucrarea, condensarea şi organizarea informațiilor într-un produs

selectat, sistematizat şi redus ca dimensiuni apare din următoarele motive:
 nevoia de a opera cu un volum mai mare de informații;
 necesitatea orientării rapide într-un domeniu de referință;
 formularea a unor judecăți de valoare privind conținutul lor;
 ținerea la curent cu cele mai noi apariții într-un domeniu.
Dintre cele mai uzuale metode, tehnici, scheme şi produse logice
rezultate din prelucrarea, condensarea şi organizarea informațiilor pot fi
menționate: titlul, fişa, planul, teza, rezumatul, conspectul, fişa de studiu,
notele de lectură, extrasele, recenzia, referatul şi sinteza.
A. TITLUL reprezintă tehnica cea mai simplă de prelucrare,
condensare şi organizare a informațiilor şi constă în redarea acestora într-o
formă extrem de concisă. Titlul trebuie să acopere conținutul informațional
al documentului. Standardele internaționale recomandă ca esențială
respectarea principiului potrivit căruia, titlul să conțină cel mult 6 cuvinte
semnificative pentru a surprinde conținutul, dar să nu depăşească pe
ansamblu 12 cuvinte.
B. FIŞA reprezintă o modalitate specifică de consemnare a
rezultatelor lecturii sau a studiului unui document, în maniere mai mult sau

27
 Metodologia cercetării teoretice și experimentale

mai puțin detaliate. Practica lecturii şi studiului unui document a conturat

mai multe tipuri de fişe.
Astfel, pot fi menționate:
1. Fişa de semnalare a documentului cuprinde următoarele elemente
dispuse în ordine:
- cota de înregistrare a bibliotecii (în partea stângă sus);
- autorul (autorii);
- titlul documentului;
- datele de apariție (editură, loc, an, pagină etc.).
2. Fişa adnotată sau fişa de adnotare referativă. Pe lângă datele
proprii semnalării documentului se completează descrierea acestuia cu
elemente informative, de descriere generală şi de recomandare, cu aprecieri
scurte asupra domeniului în care se încadrează conținutul.
3. Fişa de citate. Cuprinde pe lângă descrierea bibliografică proprie
oricărei fişe de semnalare şi unele citate din publicația respectivă,
menționându-se pentru fiecare citat pagina.
4. Fişa de sinteză. Pe lângă elementele fişei de semnalare, acest tip
de fişă cuprinde, într-o manieră sintetică şi judecăți de apreciere, de
evaluare a lucrării, servind ca bază pentru alcătuirea sintezelor
documentare.
5. Fişa terminologică. Cuprinde unele precizări asupra semnificației
şi sensului unor termeni, noțiuni şi expresii utilizate în documentul analizat.
C. PLANUL DE IDEI este un rezultat al procesului de prelucrare a
conținutului unui document (sau a mai multor documente aparținând
aceluiaşi domeniu de informații) şi constă în extragerea şi prezentarea
într-o anumită ordine logică (impusă de cerințele studiului) a ideilor de
bază ale documentului sau documentelor avute în vedere. Sarcina
principală a celui ce trebuie să întocmească planul de idei este determinarea
a ceea ce trebuie notat şi preluat din document, prin raportare la logica
materialului ce urmează a fi elaborat, dar şi la conținutul mesajului din
textul de bază.
Realizarea eficientă a unui plan de idei presupune următoarele
operații:
a) se descifrează textul prin lectură atentă şi repetată, urmărindu-se:
 depăşirea dificultăților datorate vocabularului;
 identificarea cuvintelor cheie şi a lanțurilor de idei;
 identificarea cuvintelor de legătură care au o semnificație
contextuală importantă, exprimând: opoziția, cauzalitatea consecința
alternativa;
 segmentarea textelor lungi, cu formularea unor subtitluri provizorii.

28
 Metodologia cercetării teoretice și experimentale

b) se desprind ideile principale, raporturile dintre ele şi cele

secundare, precum şi elementele ce definesc mişcarea cronologică a
evenimentelor, cu menționarea unor exemple ilustrative ca suport.
 se aranjează ideile într-o ordine convenabilă celui ce face planul, în
funcție de intenții;
 se controlează şi se confruntă ideile, revenindu-se asupra mesajului
de bază al textului.
Se recomandă scrierea ideilor pe foi volante, fiecare foaie conținând
o idee principală şi cele secundare corespunzătoare. Acest lucru va permite
o restructurare succesivă a planului de idei până se va ajunge la forma cea
mai convenabilă.
D. TEZA ca formă lingvistică, rezultă din prelucrarea concisă a
informațiilor unui document şi cuprinde formulări sintetice ale ideilor de
bază, ale conținutului unui mesaj, întemeiate pe o concepție generală
proprie unui anumit domeniu ştiințific.
Tezele pot fi simple sau complexe, în funcție de mărimea, de natura şi
de importanța documentului pentru autorul lecturii. Ele exprimă, într-un alt
plan, specific, ipotezele ştiințifice.
E. REZUMATUL este un produs al activității de sinteză dezvoltată
a ideilor principale dintr-o lucrare, care evidențiază contribuția originală a
autorului, fără a include elemente critice. Tipurile principale de rezumate
practicate în informare sunt:
- Rezumatul simplu (de adnotare) constă într-o singură frază care
indică unitățile de conținut minime şi absolut necesare pentru situarea
textului într-un context informațional. De obicei, el se regăseşte pe fişele
adnotate.
- Rezumatul indicativ (de semnalare) este mai extins decât cel simplu
şi cuprinde mai multe detalii de conținut.
- Rezumatul informativ (propriu-zis) conține un volum mare de
informații păstrând ordinea logică a ideilor dar, reformulează,
proporționează şi exprimă în cuvinte proprii gândirea autorului
rezumatului. Rezumatul informativ poate cuprinde şi citate, pasaje sau
expresii din document, fără ca prin aceasta conținutul lui să devină un
montaj de citate, juxtapuneri sau prescurtări mecanice ale ideilor.
F. CONSPECTUL reprezintă o formă amplă, rezumativă a
activității de studiu şi lectură ştiințifică, oferind o viziune personală şi de
ansamblu asupra materialului parcurs (pasaje, titluri, argumente, sublinieri
proprii). Scopul principal al conspectului este acela de a reține elementele
de bază ale unui material şi de a le folosi în situații variate. Se consideră că
în conspect, unele fraze şi chiar unele cuvinte au o însemnătate
incomparabil mai mare decât într-o expunere temeinică şi amănunțită.

29
 Metodologia cercetării teoretice și experimentale

Pentru realizarea unui bun conspect se impune respectarea câtorva condiții:

 claritatea ideilor;
 logică;
 redare sistematică a ideilor;
 esențializarea ideilor şi nu copierea textelor în maniere mai
mult sau mai puțin integrale.
În practica documentării pot fi identificate mai multe tipuri de
conspecte.
După numărul surselor prelucrate: conspect unitar (al unei singure
lucrări) şi conspect centralizat (al mai multor lucrări).
După gradul implicării celui ce face conspectul: conspect obiectiv,
reproductiv de idei sau pasaje şi conspect apreciativ, cu note obiective,
dar cu multe judecăți şi idei personale.
Conspectul centralizat ridică unele probleme de metodologie a
realizării eficiente, în legătură cu care pot fi recomandate în principal, două
procedee:
a) Primul procedeu constă în lecturarea şi conspectarea fiecărei
lucrări în parte, pe foi separate, având drept criteriu de notare problemele
principale tratate în sursele de documentare; după aceea, se grupează notele
care tratează aceeaşi problemă, realizându-se astfel un ansamblu al
referirilor la aceeaşi problemă ce pot fi regăsite în diferitele surse de
documentare consultate;
b) Cel de al doilea procedeu presupune, mai întâi, realizarea
integrală a conspectului fiecărei lucrări, respectând succesiunea de idei şi
logica proprie autorului; se întocmeşte apoi planul sinteză al ideilor fiecărei
lucrări; se extrag din fiecare conspect ideile corespunzătoare problemelor
esențiale ce stau în atenția celui ce întocmeşte conspectul. Cu toate că
solicită mai mult timp şi mai mult efort, acest din urmă procedeu este mai
avantajos deoarece oferă o viziune de ansamblu asupra lucrărilor
conspectate, dar şi asupra diferitelor modalități de abordare ale aceloraşi
probleme de către autorii lor.
În general, etapele realizării unui conspect sunt:
 studierea lucrării în ansamblu: pagina de titlu, tabla de materii,
prefața, studiul introductiv;
 realizarea planului de conspectare: cu menționarea ideilor
principale, a faptelor, cu preluarea de tabele, scheme, date;
 extragerea informațiilor care întregesc ideile principale: argumente,
exemple, citate, extrase;
 aranjarea lor într-o formă convenabilă şi redactarea materialului cu
preocupări pentru stil;
 controlul şi confruntarea textelor.

30
 Metodologia cercetării teoretice și experimentale

G. FIŞA DE STUDIU reprezintă o modalitate sintetică de

consemnare a rezultatelor activității de lectură a unui document. Într-o fişă
de studiu completă se menționează, în principal următoarele:
 tema în care se încadrează conținutul fişei şi care va constitui titlul
ei;
 specificul temei abordate care va defini problema tratată în fişă, în
sens de specializare;
 elemente de reper pentru orientarea rapidă în fişă;
 reflecții personale;
 notații cu caracter de deschidere spre alte probleme, de completare
sau de trimitere spre noi surse de informare;
 sursa de documentare.
Titlul fişei se va scrie cu litere mari de tipar, în stânga spațiului
superior şi el se referă de obicei la tema sau domeniul în care se încadrează
conținutul notelor din fişă.
Subtitlul indică problema, cu caracter de specificare, la care se face
referință.
Tipul fişei se va scrie în dreapta spațiului superior, înainte de
margine, cu una din siglele ce au următoarele semnificații:
 FP – fişă principală;
 FS - fişă secundară;
 FC - fişă de continuare
Toate fişele vor fi însoțite de un număr care va indica ordinea
întocmirii lor, astfel încât, ele vor sugera logica succesiunii ideilor, proprie
autorului sursei de documentare.
Chiar dacă unele dintre fişe vor fi ordonate, la un moment dat,
conform unei alte structuri, dorită de cercetător, se va putea oricând reveni
la cea inițială.
În datele de referință se va indica sursa de documentare cu toate
datele de identificare: autor, titlu, data şi locul apariției, şi după caz, sursa
de informare (biblioteca, persoana) unde poate fi găsit materialul
informațional.
Pe fişa de studiu pot fi notate şi idei personale legate de cele
consemnate. Atunci când este necesar, pe verso se vor nota citate
semnificative pentru începerea sau încheierea textului sau unele scurte
parafraze pentru anumite probleme.
H. NOTELE DE LECTURĂ reprezintă rezultatul activității de
studiu asupra unei lucrări din orice domeniu şi au drept finalitate utilizarea
lor în cele mai variate situații, domenii, activități.
Notele de lectură nu se confundă cu luarea notițelor. Ele se disting
prin aceea că, într-o primă fază, se fac pe textul propriu-zis (dacă acesta

31
 Metodologia cercetării teoretice și experimentale

aparține celui ce face lectura) sau pe un caiet special cu consemnarea

paginilor de referință, însemnări menite să semnaleze aspectele ce prezintă
interes. Ulterior, cititorul poate reveni la textul de bază, ținând cont de
însemnările făcute, preluând şi prelucrând informațiile ce prezintă interes.
I. REFERATUL reprezintă o formă a muncii independente prin care
se realizează sintetizarea sau dezvoltarea în formă scrisă, a unor idei sau
probleme dintr-o lucrare sau, din mai multe lucrări apropiate tematic.
Printre condițiile de realizare a unui bun referat pot fi menționate:
- studierea completă, în limita posibilităților, a surselor de bază ce
tratează problema urmărită;
- structurarea logică a conținutului materialului studiat;
- identificarea şi formularea corespunzătoare a argumentelor
necesare convingerii celor care ascultă sau citesc referatul.
Structura unui referat, în manieră clasică, este alcătuită din trei
părți: introducere, conținut şi concluzii.
Poate fi adoptată şi o altă manieră, modernă de a structura un
referat, notând: titlul, autorul, planul ideilor de bază ale referatului şi
apoi, elementele proprii unui referat clasic:
 introducerea, în care se prezintă locul, rolul şi nivelul atins de
problemă în cercetările şi studiile ştiințifice relevante;
 cuprinsul, cu dezvoltarea ideilor şi evidențierea celor personale;
 concluziile care să conțină între altele, deschiderea unei noi abordări
a problemei, emiterea unor judecăți de valoare, sintetice, asupra
contribuțiilor aduse şi a direcțiilor posibile de dezvoltare a
problemei;
 bibliografia care va fi menționată fie în text, fie la sfârşitul
referatului;
 data întocmirii.
Dimensiunile referatului sunt condiționate de specificul materialului
studiat şi prelucrat, de obiectivele propuse, de activitatea intelectuală în
care se integrează.
J. SINTEZA reprezintă tehnica şi forma de prezentare concentrată,
coerentă şi uşor inteligibilă a informațiilor privind o temă dată din mai
multe lucrări. Sinteza are şi semnificația unei activități de reformulare a
informațiilor referitoare la un subiect care se regăseşte într-o varietate de
surse. Activitățile angajate în procesul elaborării sintezei sunt, în principal,
următoarele:
 parcurgerea materialelor documentare;
 recunoaşterea şi extragerea informațiilor legate de tema
propusă;
 convertirea lor într-o lucrare de sinteză.

32
 Metodologia cercetării teoretice și experimentale

3.4. PROCEDEE ŞI TEHNICI DE PRELUCRARE

A INFORMAȚIILOR

Prelucrarea datelor înseamnă, acel proces în care interpretarea

proprie a informațiilor trece în prim plan. Pentru aceasta se impun cu
necesitate următoarele operațiuni, considerate ca fiind foarte importante:
 evaluarea critică a sursei de documentare;
 organizarea şi sistematizarea informațiilor obținute în urma
documentării bibliografice sau de teren;
 punerea în diferite relații a datelor rezultate din documentație, în
funcție de scopul urmărit.
Evaluarea critică a surselor de documentare bibliografică trebuie să
țină cont de o serie de aspecte, dintre care pot fi menționate:
 anul apariției lucrării, numărul ediției precum şi revizuirile şi
adnotările la ediția respectivă. Aceste date sunt de natură să plaseze
în timp lucrarea, care de multe ori poate purta amprenta epocii în
care a fost elaborată.
 informații privind editura, editorul şi gradul de specializare şi de
profesionalism al acestora, ele putându-se constitui într-o garanție
pentru însuşirile de ordin calitativ ale lucrării.
 date referitoare la autor privind perioada în care a trăit, formația sa
profesională, orientarea politică, toate fiind de natură să permită o
percepție realistă a mesajului lucrării şi totodată posibilitatea de a
delimita aspectele obiective de cele cu caracter subiectiv;
 determinarea tipului de lucrare, fapt ce permite aprecierea lucrării
prin prisma obiectivului urmărit, al unghiului de abordare şi al
profunzimii tratării subiectului.
În cazul în care documentarea s-a făcut din mai multe surse, se impune
confruntarea acestora, ştiut fiind că pot apărea unele probleme, cum ar fi
cele referitoare la comparabilitatea datelor, la compatibilitatea, suficiența
sau insuficiența lor, toate, de natură să permită o analiză corelată şi
pertinentă.
Sistemul metodologic utilizat în prelucrarea informațiilor este alcătuit
din metode şi tehnici proprii ştiinței în general, cu particularizări ce țin de
specificitatea problemelor economice care se găsesc la interferența cu
socialul şi politicul.

33
 Metodologia cercetării teoretice și experimentale

Organizarea şi sistematizarea informațiilor obținute în urma

documentării cu caracter aplicativ, presupune folosirea unor procedee şi
tehnici care să permită o prelucrare sugestivă şi pertinentă a informațiilor.
Unul din procedee se referă la întabelarea datelor. Cea mai dificilă
etapă este cea a stabilirii conținutului şi structurii tabelului, astfel încât, în
urma analizei datelor cuprinse în el, să poată fi formulate concluzii care să
se constituie în argumente utile.
În prelucrarea datelor se poate recurge la grafice şi diagrame, ele
numărându-se printre cele mai sugestive mijloace de vizualizare a
structurilor şi corelațiilor proprii informațiilor economice.
Una din modalitățile de prelucrare a datelor referitoare la faptele,
fenomenele şi procesele industriale, presupune evidențierea relațiilor de
cauzalitate între diferite variabile. Pentru aceasta se apelează la
formalizarea matematică, prin formule de determinare a unor indicatori,
prin funcții sau prin modele.
Într-un plan superior sunt elaborate modelele matematice, care
cuprind ca elemente distincte:
 funcția obiectiv, de maximizare (productivității muncii, a
profitului), de minimizare (a costului) sau de echilibru (al venitului
național);
 sistemul de restricții tehnico-economice, cum ar fi de exemplu
funcția de consum şi funcția de investiții din modelul lui Keynes;
 restricțiile logice, ele rezultând din natura variabilelor şi regulile
formalizării matematice, cum ar fi de exemplu, 0 și 1.

Studiu de caz

Caracterizarea matematică a unui sistem tehnologic, implicit a

elementelor sale componente, trebuie să ia în considerare performanţele de
exploatare. Principalele performanţe care interesează în exploatare sunt
cele referitoare la: tehnologie, productivitate, cost, flexibilitate, fiabilitate,
impactul asupra mediului, energie, deşeuri, ergonomie, impactul asupra
operatorului [..].
Aceste performanţe pot fi descrise prin funcţii a căror semnificaţie
este prezentată în tabelul 3.1.
Tabelul 3.1. Funcţiile care exprimă principalele performanţe ale sistemului tehnologic
Nr. Caracterizare şi interpretare în domeniul
Denumirea funcţiei
crt. fabricaţiei
1. T – funcţia tehnologică Funcţia tehnologică (tehnică) depinde de:
(tehnică) precizia geometrică, precizia cinematică, precizia de

34
 Metodologia cercetării teoretice și experimentale

Nr. Caracterizare şi interpretare în domeniul

Denumirea funcţiei
crt. fabricaţiei
orientare, precizia de fixare, rigiditatea sistemului
tehnologic, rigiditatea termică, uzură, vibraţii etc.
ale sistemului tehnologic. Funcţia tehnologică se
cuantifică prin eroarea (precizia) totală la
prelucrarea mecanică (se exprimă în µm).

2. P – funcţia Funcţia productivitate depinde de:

productivitate parametrii regimului de aşchiere (viteză, adâncimea
de aşchiere, avans), timpul de maşină (de bază),
timpul ajutător (auxiliar), timpul de întreţinere şi
reparaţie etc. Aprecierea productivităţii este redată
prin numărul de piese care se execută în unitatea de
timp (buc/piesă) sau timpul necesar executării
unităţii de produs (1/min).

3. C – funcţia cost Funcţia cost depinde de costul materialelor,

energiei, sculelor aşchietoare, dispozitivelor şi
verificatoarelor etc. şi se poate exprima prin
expresia bănească (în lei) a elementelor
componente.

4. F – funcţia flexibilitate Funcţia flexibilitate se poate exprima prin

timpul (în min) necesar pentru adaptarea sistemului
tehnologic la o nouă sarcină de producţie (când
acest timp este nul, flexibilitatea este maximă).

5. R – funcţia fiabilitate Fiabilitatea reprezintă probabilitatea ca

sistemul tehnologic îndeplinească funcţiile pentru
care a fost proiectat fără a se defecta, în condiţii
specificate, pentru o anumită perioadă de timp şi cu
un nivel de încredere dat.

6. M – funcţia Mentenabilitatea reprezintă probabilitatea

mentenabilitate ca sistemul tehnic să fie repus în stare de
funcţionare într-o perioada de timp dată prin
reglaje, înlocuiri, recondiţionări sau reparaţii.

7. I – funcţia impact Funcţia impact asupra mediului depinde de

asupra mediului (noxe, emisia de acizi, gaze nocive (CO2, NO2, HCl, F,
impact ecologic) SO2 etc.) la fabricare şi se poate exprima prin
volumul acestor emisii (în m3, kg) .

8. E – funcţia energie Funcţia energie depinde de consumul

energetic pentru fabricare şi se poate exprima prin

35
 Metodologia cercetării teoretice și experimentale

Nr. Caracterizare şi interpretare în domeniul

Denumirea funcţiei
crt. fabricaţiei
consumul de energie (în kWh) .

9. D – funcţia deşeuri Funcţia deşeuri depinde de masa deşeurilor

nereciclabile (toxice) la fabricare şi se poate
exprima prin indicatorul deşeurilor (în kg).

10. Z – funcţia Funcţia ergonomicitate exprimă gradul de

ergonomicitate organizarea a activităţilor umane în procesul muncii
prin optimizarea relaţiei din sistemul operator-
maşină-mediu, având drept scop creşterea eficienţei
tehnico-economice, concomitent cu menţinerea
bunei stări fiziologice şi favorizarea dezvoltării
personalităţii.

11. O – funcţia impactul Funcţia impact asupra operatorului

asupra operatorului caracterizează impactul negativ direct (al exploatării
unui sistem tehnologic) asupra operatorului, din
punctele de vedere fizic, psihic, social, moral.

Remarcă. Funcţiile Z (funcţia ergonomicitate) şi O (funcţia impactul asupra

operatorului) sunt complementare; există însă o diferenţiere între ele, în sensul că dacă
pentru funcţia Z - un anumit nivel de zgomot permite adaptarea operatorului la locul de
muncă, totuşi în timp efectul asupra operatorului prin prisma funcţiei O, poate fi grav,
spre exemplu prin apariţia unor afecţiuni ale urechii soldate chiar cu pierderea auzului
(cazul bolilor profesionale) […].
Pentru aprecierea sistemului tehnologic, pe baza funcţiilor parţiale
prezentate (T – funcţia tehnologică, P – funcţia productivitate, C – funcţia
cost, F – funcţia flexibilitate, R – funcţia fiabilitate, M – funcţia
mentenabilitate, I – funcţia impact asupra mediului, E – funcţia energie,
D – funcţia deşeuri, Z – funcţia ergonomicitate, O – funcţia impactul
asupra operatorului) se poate exprima funcţia cumulativă  pentru
aprecierea comportării tehnico-economice-ecologice:
 =  (Ti, Pj, Ck, Fl, Rm, Mq, Iu, Ev, Dx, Zy, Ow) (3.1)
Performanţele cele mai favorabile ale sistemului tehnologic,
respectiv optimul acestuia se realizează, în general, prin asocierea valorilor
minime ale funcţiilor parţiale, astfel:
min = min (Ti,min, Pj,max, Ck,min, Fl,max , Rm,max, Mq,min , Iu,min, Ev,min,
Dx,min, Zy,min, Ow,min) (3.2)
Sensul practic al optimului pentru sistemele tehnologice şi
tehnologiile moderne este apreciat prin:
 Tmin – funcţia tehnologică eroarea de prelucrare minimă,

36
 Metodologia cercetării teoretice și experimentale

timpul de maşină minim;

 P – funcţia productivitate norma tehnică de timp minimă,
număr maxim de piese executate în unitatea de timp;
 C – funcţia cost costuri minime;
 F – funcţia flexibilitate capacitatea de adaptare a sistemului
tehnologic într-un timp minim cu cheltuieli minime;
 R – funcţia fiabilitate capacitatea sistemului de a funcţiona
fară întreruperi o perioada cât mai mare;
 M – funcţia mentenabilitate capacitatea sistemul tehnologic
de a fi repus în stare de funcţionare într-o perioada de timp cât
mai mică;
 I – funcţia impact asupra mediului volumul minin al
emisiilor produse în cadrul procesului tehnologic;
 E – funcţia energie consumul energetic minim;
 D – funcţia deşeuri indicatorul deşeurilor minim;
 Z – funcţia ergonomicitate exprimă gradul de organizarea
a activităţilor umane în procesul muncii prin optimizarea
relaţiei din sistemul operator-maşină-mediu;
 O – funcţia impactul asupra operatorului caracterizează
impactul negativ direct (al exploatării unui sistem tehnologic)
asupra operatorului.

3.5. ELABORAREA CONCLUZIILOR ŞTIINȚIFICE

Formularea problemelor şi ipotezelor ştiințifice presupune un

raționament ce porneşte de la principiul metodologic fundamental al
cercetării ştiințifice - principiul îndoielii - şi impune o analiză critică,
constructivă pentru a stabili valoarea cunoştințelor prin verificare.
Ipoteza poate fi definită ca un enunț ce urmează a fi supus
verificării. Problemele ştiințifice apar atunci când noile fapte nu mai pot fi
explicate pe baza teoriilor şi cunoştințelor existente. Formularea problemei
ştiințifice este unul din momentele cele mai laborioase şi dificile ale
cercetării şi aceasta mai ales datorită faptului că problemele economice
sunt probleme ale vieții reale.
Temele de cercetare sunt probleme supuse cercetării ştiințifice în
vederea soluționării.
Soluționarea problemelor ştiințifice începe cu:
(1) formularea ipotezei, ca o presupunere, ca o explicație a cauzelor,
ca un enunț, ca o teză, ca o lege sau principiu, toate cu caracter provizoriu.

37
 Metodologia cercetării teoretice și experimentale

Elaborarea ipotezelor este dificilă în ştiința economică pentru că

fenomenele şi procesele economice sunt complexe, iar informațiile nu de
puține ori sunt incomplete sau contradictorii. După formulare urmează
(2) verificarea ipotezelor. Procedeele de verificare pot fi:
*empirice-când confruntarea ipotezelor cu faptele ştiințifice se face prin
observare obişnuită sau observare ştiințifică, adică dirijată, ce presupune
culegere de date şi fapte în mod sistematic; experimentul ştiințific este
destul de rar folosit în cercetarea economică.
*teoretice-când verificarea urmăreşte coerența logică şi integrarea
cunoştințelor într-un ansamblu teoretic existent deja.
În procesul informării şi analizei economice faptele oferite nemijlocit
de realitatea practică devin fapte ştiințifice, legi statistice şi enunțuri
empirice. Etapele procesului de verificare a ipotezelor se consideră a fi:
* se formulează consecințele ipotezelor cu ajutorul raționamentelor
deductive
*se confruntă aceste consecințe cu faptele ştiințifice obținute în procesul
analizei şi cu enunțurile empirice
*se stabilesc relațiile posibile între ipoteze şi realitatea practică oglindită
prin intermediul enunțurilor empirice
Se consideră că o ipoteză este verificată dacă toate consecințele ei
sunt concordante cu toate datele şi faptele oferite de practică, cu toate
enunțurile empirice.
De reținut că orice confruntare trebuie făcută cu date suficiente,
altfel, ipoteza se consideră neverificată.
Concluzia ştiințifică este rezultatul final al cercetării ştiințifice.
Orice concluzie ştiințifică trebuie argumentată solid şi concret, adică, ea
trebuie să fie integrată organic în sistemul de cunoştințe existent şi acceptat
deja din punct de vedere teoretic, arătându-se cum se poate realiza această
integrare, cum se poate face legătura cu vechile concluzii. Atunci când
concluziile formulate contrazic pe cele vechi, trebuie să se demonstreze
inconsistența celor vechi, să se argumenteze necesitatea renunțării la ele şi
să se arate felul în care, concluziile formulate se armonizează cu cele
rămase valabile.

3.6. REGULI GENERALE PRIVIND REDACTAREA

LUCRĂRILOR ŞTIINȚIFICE

Calitatea elaborării şi prezentării poate contribui în mare măsură la

realizarea obiectivelor urmărite prin activitatea de cercetare ştiințifică.
Astfel, un limbaj adecvat tipului lucrării presupune stăpânirea limbii

38
 Metodologia cercetării teoretice și experimentale

literare şi a limbajului specific domeniului cercetat. Un asemenea limbaj se

obține prin lectură permanentă de lucrări beletristice şi tehnice
reprezentative. Prin aceasta se asigură îmbogățirea şi actualizarea
limbajului de specialitate şi se amplifică posibilitatea de a-l utiliza literar,
corect, eficient.
Redactarea unei lucrări ştiințifice presupune parcurgerea unor etape
dintre care cele mai importante pot fi considerate:
 enunțarea tezelor de bază şi prin aceasta sintetizarea coordonatelor
teoretice şi delimitarea domeniului abordat.
 sistematizarea, în sensul ordonării problematicii, a tezelor şi
concluziilor rezultate din cercetare în funcție de obiective şi de tipul
de lucrare.
 redactarea propriu-zisă a lucrării, care este cea mai laborioasă.
Experiența în domeniul cercetării ştiințifice a permis conturarea a
două variante de redactare a lucrărilor:
a) Elaborarea unui text de bază, inițial care este perfecționat ulterior
în ceea ce priveşte conținutul şi forma.
b) Redactarea succesivă, în mai multe variante, până se ajunge la o
formă corespunzătoare exigențelor.
Cea mai utilizată modalitate presupune elaborarea variantei inițiale
care cuprinde ideile principale expuse în mod concentrat, urmând ca
adăugirile succesive să fie făcute pe verso sau pe anexe, cu trimiteri
precise.
Remarcă. O atenție deosebită trebuie acordată coerenței logice şi stilului
unitar. Mai mult, în raport cu prima variantă pot apărea nu numai adăugiri, ci şi
eliminări de text, până la obținerea unui nivel corespunzător de concizie, claritate şi
rigurozitate.
În procesul redactării trebuie respectate anumite cerințe esențiale
precum:
 formularea judicioasă a obiectivelor, tezelor, concluziilor;
 explicarea clară şi argumentarea riguroasă a fiecărei afirmații sau
păreri;
 integrarea adecvată a detaliilor în context;
 evitarea de amănunte nesemnificative care încarcă textul;
 revizuirea structurii paragrafelor pentru a avea o coerență logică;
 prelucrarea şi includerea observațiilor referenților sau
conducătorilor ştiințifici ai lucrării;
O lucrare științifică are, în mod necesar, două părți distincte:
a) Nivelul actual al cunoștințelor legate de tema lucrării, unde se
vor regăsi informații preluate în activitatea de documentare.

39
 Metodologia cercetării teoretice și experimentale

b) Contribuția personală a autorului lucrării, care poate fi de natură

teoretică și/sau aplicativă.
Remarcă. Ținuta unei lucrări ştiințifice nu este legată numai de conținutul său.
Forma acesteia întregeşte imaginea referitoare la competența cercetătorului.
Cerințele de bază privind forma unei lucrări ştiințifice se referă la
următoarele:
a) Titlul trebuie să fie scurt şi clar, sintetizând conținutul
materialului. Pentru precizări suplimentare sau pentru a evita un titlu prea
lung se apelează la subtitlu.
b) Enunțarea problemelor studiate se prezentă, de regulă, în
introducere, acolo unde se vor preciza obiectivele, cadrul general studiat
sau problematica abordată, precum şi rezultatele obținute de alți cercetători
în domeniu.
c) Structura lucrării se recomandă a fi delimitată în părți (module),
capitole, paragrafe purtătoare de titluri, în funcție dimensiune, de
complexitate, de natura problemelor abordate, de obiectivele urmărite.
Într-o structură considerată corespunzătoare, un capitol nu ar trebui să aibă
conțină mai puțin de 10 pagini.
d) Instrumentarul de investigare utilizat se prezintă concis. Astfel,
metodele cunoscute vor fi numai amintite, trimiterile bibliografice vor fi
precise, iar elementele de noutate în utilizarea unui instrument de cercetare
vor fi prezentate mai pe larg.
e) prezentarea rezultatelor originale ale cercetării reprezintă un
aspect important, definitoriu pentru conținutul lucrării. Astfel:
 contribuțiile proprii vor avea o pondere însemnată în lucrare;
 datele de observare primară, considerate interesante, vor fi
reproduse în totalitate (dacă au un volum mare vor fi prezentate în
anexe);
 se prezintă sintetic rezultatele prelucrării datelor în tabele,
centralizatoare de comparare, etc.;
 dacă anumite date sunt preluate din alte lucrări, se vor face trimiteri
precise la bibliografie.
f) Ideile de bază ale lucrării se evidențiază prin titlurile părților,
capitolelor, paragrafelor, iar în text prin formulări exprese, sublinieri,
folosirea unor litere cu caractere speciale. Interesantă pentru marcarea şi
reținerea lor este vizualizarea.
g) Ilustrări grafice (figura, grafic) trebuie să fie simple, sugestive,
de dimensiuni rezonabile, uşor de înțeles, însoțite de legendă. Titlul și
numărul sunt precizate sub figura sau grafic, fiind necesare pentru
identificare. In text este obligatoriu să se facă trimiteri prin indicarea

40
 Metodologia cercetării teoretice și experimentale

numărului și totodată explicații şi comentarii privind semnificația graficului

sau figurii.
h) Tabelele cuprind informații cifrice, indicatori cu semnificație
pentru conținutul lucrării.
Trebuie acordată multă atenție rubricilor tabelelor şi conținutului lor
astfel încât ele să fie argumente pertinente pentru conținutul lucrării. Orice
tabel are un titlu. Şi pentru tabele este necesară numerotarea, iar în text să
se facă trimiteri la tabel prin indicarea numărului, precum şi comentarii
corespunzătoare. De regulă, titlul și numărul tabelului se trec deasupra
acestuia. In lucrare se vor include numai tabelele cu adevărat sugestive şi
necesare, celelalte vor fi trecute în anexe.
i) Citatele se vor folosi pentru referiri la idei foarte importante, sau
ca argument când se combate un anumit punct de vedere, sau pur şi simplu
atunci când se consideră că o formulare este foarte bună. De reținut că
citatele se folosesc moderat, altfel imprimând un caracter documentar
lucrării. Este obligatorie delimitarea în text prin ghilimele, numerotarea şi
referirea la sursa bibliografică indicînd şi pagina.
j) Anexele cuprind de regulă materialul informațional utilizat: date
cu caracter statistic, rezultatele unor investigații de teren, sintezele unor
puncte de vedere aparținând unor specialişti, extrase de texte sau legi.
Fiecare anexă va cuprinde sursa informațiilor încorporate. În textul lucrării
se vor face trimiteri exprese la anexe, prin indicarea numărului.
k) Bibliografia poate fi regăsită fie la sfârşitul lucrării, fie la sfârşitul
părților sau capitolelor, fie în partea de jos (subsolul) a paginii. În
bibliografie se trec doar lucrări efectiv consultate şi utilizate. La întocmirea
listei lucrărilor cuprinse în bibliografia generală, de la sfârşitul lucrării,
trebuie să se respecte unele reguli:
 lucrările se înscriu în ordine alfabetică după litera numelui de familie
al autorului (pentru lucrările colective ordinea alfabetică se stabileşte
după numele primului autor);
 în cazul lucrărilor colective la care nu se menționează numele
autorilor, anuare statistice, legi, ordonarea alfabetică se va face după
prima literă a titlului sursei bibliografice, spațiul afectat de regulă
numelui autorului fiind marcat prin semne distincte.(* * *).
 pentru articolele din reviste, se menționează autorul articolului, titlul
articolului, denumirea revistei, numărul și data apariției.
 pentru informațiile preluate de pe net, se menționează autorul, titlul,
adresa de net și data accesării.
Atunci când trimiterile la sursa bibliografică se fac în subsolul
paginii, pentru citate, întocmirea aparatului ştiințific trebuie să respecte
anumite cerințe:

41
 Metodologia cercetării teoretice și experimentale

 cifrele de la terminarea unui citat se scriu fără paranteze şi după

ghilimelele care delimitează citatul;
 numerotarea citatelor şi a notelor de subsol corespunzătoare se face
în continuare pe capitole, subcapitole sau chiar pe lucrare.
Notele de subsol cuprind următoarele date: cifra corespunzătoare
citatului din text, autorul, titlul lucrării sau articolului, numărul revistei sau
volumului, editura, numărul ediției, localitatea, anul apariției, numărul
paginii. De cele mai multe ori, pentru autori apare doar inițiala prenumelui,
dar pentru autoare prenumele va fi întotdeauna scris în întregime.
Remarcă.
1. De exemplu: 1. Băbăiță I., Silaşi Gr., Duță Alexandrina, Macroeconomia,
Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 1999, pag. 139
2. Pentru a evita repetarea datelor privind aceeaşi sursă bibliografică se poate
recurge la următoarele notații:
*Op. Cit. - atunci când s-a citat anterior lucrarea De exemplu: 12- Băbăiță I.
şi colaboratorii, op. cit., pag. 153
*Idem - atunci când corespund toate elementele cu ale unei lucrări citate
imediat anterior: De exemplu: 13-Idem
*Ibidem - atunci când corespund toate elementele cu ale unei lucrări citate
imediat anterior, fiind diferită numai pagina
De exemplu: 14-Ibidem, pag.154
3. Există şi alte modalități de semnalare a surselor bibliografice, menționate in
regulile de redactare proprii editurilor sau altor organisme de specialitate.
Ceea ce este important rămâne conținutul acestor semnalări care să permită
identificarea rapidă a documentului inițial.

l) Rezumatul (sinteza) lucrării se prezintă ca o informare asupra

principalelor probleme din lucrare insistând asupra contribuțiilor originale.
Realizarea unui text de calitate presupune să se țină seama de unele
recomandări prin care se conferă însuşiri absolut necesare :
a) Rigurozitatea presupune formulări exacte care să reflecte fidel
fenomenele şi procesele studiate. Aceasta implică o cunoaştere şi utilizare
corespunzătoare a conceptelor, a metodelor domeniului studiat, dar şi
înregistrarea, analiza şi interpretarea corectă a datelor.
b) Originalitatea se realizează prin exprimarea unui punct de vedere
propriu, nou, dar şi prin trecerea informațiilor privind fenomenele studiate,
prin filtrul gândirii proprii.
c) Corectitudinea elaborării care se asigură prin sistematizarea
ideilor expuse şi selectate după criteriile importanței şi consecințelor
logice, prezentate şi argumentate convingător, în funcție de obiectivele
urmărite.
d) Corectitudinea din punct de vedere gramatical şi literar.

42
 Metodologia cercetării teoretice și experimentale

e) Stilul redactării trebuie să fie concomitent: personal, concret,

focalizat, coerent, responsabil, adaptat.
*personal - adică să reflecte convingeri, experiențe proprii, într-un
limbaj care să evite şabloanele, formulările banale şi utilizând pe cât posibil
formele impersonale ale verbelor (se observă, s-a constatat, se impune, se
itilizeaxă, aşa cum s-a văzut);
*concret - prin efectuarea de referiri precise şi formulări exacte, prin
trimiteri la opiniile altor autori;
*focalizat (direcționat) - adică să faciliteze sesizarea obiectivelor
majore, urmărindu-se în permanență idea principală a lucrării;
*coerent - trecerea de la un pasaj la altul, de la un paragraf la altul să
fie logică şi fluidă;
*responsabil - să respecte adevărul ştiințific, să reflecte situația reală,
să semnaleze sursele de informații investigate, să consemneze exact
consemnările din bibliografie, să delimiteze clar rezultatele originale de
cele preluate;
*adaptat - în sensul luării în considerare a cerințelor beneficiarilor
lucrării sau cu respectarea specificului lucrării, care se referă la
problematica abordată, la dimensiunea şi modul de structurare a
materialului, la limbajul şi aparatul ştiințific folosit.

3.7. PRINCIPALELE TIPURI DE LUCRĂRI ŞTIINȚIFICE

În funcție de destinația lor, lucrările de cercetare ştiințifică pot fi

clasificate în următoarele forme:
a) referatul ştiințific - comunicare prescurtată a unei concluzii
ştiințifice inclusiv a unei soluții practice. În forma scrisă are 5 - 10
pagini şi de obicei este prezentat oral.
b) comunicarea ştiințifică - o lucrare mai amplă şi mai complexă
cuprinzând 10 - 20 de pagini, expunerea orală fiind de 15 -25 minute.
c) raportul de cercetare - o lucrare ştiințifică predată beneficiarului la
termenul prestabilit prin contract;
d) studiul - lucrare de cercetare destinată sau nu publicării având 25 -50
de pagini.

3.8. SUSȚINEREA PUBLICĂ A LUCRĂRILOR DE

CERCETARE

43
 Metodologia cercetării teoretice și experimentale

Susținerea publică, orală a lucrărilor ştiințifice presupune elaborarea

unui material suport care are ca părți principale:
(a) introducerea sau exordiul în care se enunță în linii mari problema
care face obiectul comunicării cu scopul de a trezi interesul ascultătorilor.
(b) tratarea subiectului care constă în expunerea dezvoltată a ideilor,
faptelor, metodelor precum şi a argumentelor corespunzătoare;
c) concluzia sau perorația care are, pe de o parte, rolul unei
recapitulări în care sunt evidențiate principalele aspecte, iar pe de altă parte,
rolul de a convinge auditoriul de justețea concluziilor.
Reuşita unei expuneri verbale este asigurată dacă:
 trezeşte interesul auditoriului;
 este convingătoare pe bază de logică şi practică fără reproş;
 reuşeşte să impună părerea autorului, inclusiv, prin căldura şi
puterea de expresie a cuvântului.
Un adevărat cercetător trebuie să poată realiza o expunere orală care
să transmită clar, limpede, ideile şi convingerile proprii. El trebuie să învețe
să folosească toată gama de mijloace de expresie: cuvânt, sintaxă, cadență
şi armonie a frazei, sugestivitatea stilului, debit verbal, accent, căldură a
cuvântului, gesticulație, atitudine.
Pregătirea expunerii condiționează eficacitatea comunicării
rezultatelor cercetării ştiințifice şi cuprinde:
 elaborarea planului prezentării (expunerii orale) şi redactarea
textului care va face obiectul expunerii;
 cunoaşterea auditoriului;
 pregătirea personală a vorbitorului;
 pregătirea materialului şi tehnicii ajutătoare;
 pregătirea auditoriului.
Planul prezentării trebuie să cuprindă ideile principale şi
argumentarea fiecăreia dintre ele. Părțile expunerii vor fi concepute
modular (fiecare idee pe o pagină separată) ceea ce va oferi posibilitatea
unor eventuale modificări în succesiunea ideilor prezentate, chiar în timpul
expunerii, dacă se dovedesc necesare. În elaborarea planului expunerii se
are în vedere cu prioritate valorificarea rezultatelor cercetării proprii. Se
recomandă ca în expunerea orală să se reproducă integral textul special
pregătit, prin aceasta asigurându-se rigurozitatea transmiterii rezultatelor
precum şi eliminarea eventualelor improvizații dăunătoare pentru calitatea
şi ținuta ştiințifică a actului de comunicare.
Cunoaşterea auditoriului este o fază importantă în pregătirea
expunerii, deoarece aceeaşi temă va fi tratată diferențiat, în funcție de
structura şi de nivelul informării auditoriului. In plus, atunci când

44
 Metodologia cercetării teoretice și experimentale

comunicarea este urmată de întrebări şi discuții, se dovedeşte foarte utilă o

informare cu privire la domeniul preocupărilor celor prezenți.
Pregătirea personală a vorbitorului, înseamnă în primul rând un
text de prezentare bine elaborat şi în al doilea rând, presupune controlul
atitudinii, al mimicii, al gesturilor, urmărindu-se prevenirea unor eventuale
dificultăți psihice, întreruperi prelungite sau precipitări în expunere.
Pregătirea materialelor şi a tehnicii ajutătoare: diapozitive, folii,
planşe cu tabele sau grafice, ştiut fiind că vizualizarea uşurează expunerea,
evitând monotonia înşiruirii de cifre sau clasificări. Nu trebuie omisă
verificarea prealabilă a existenței condițiilor de utilizare corespunzătoare a
materialelor utilizate: priză, cablu, ecran etc.
Pregătirea auditoriului presupune, după caz, anunțarea prealabilă a
temei prin afiş sau program. În unele cazuri se apelează la editarea unor
preprinturi sau rezumate ale lucrărilor ce urmează a fi prezentate,
asigurându-se astfel posibilitatea pregătirii participanților pentru întrebări,
discuții sau dezbateri, în cunoştință de cauză.
Expunerea în public constă în reproducerea textului scris, special
pregătit. Captarea interesului se asigură prin sublinierea noutății şi a
actualității problemelor, prin fraze bine formulate, suficient de concentrate
pentru a nu fi îngreunată înțelegerea şi prin evidențierea efortului propriu.
Expunerea va fi însoțită de vizualizarea corespunzătoare.
În contextul reuşitei expunerii orale, pot fi menționate, ca o concluzie,
următoarele recomandări practice:
 Prezentarea să fie diferențiată în funcție de natura lucrării, de tipul şi
obiectivele comunicării.
 Expunerea rezultatelor cercetării să nu fie monotonă.
 Prezentarea materialului trebuie să situeze în prim plan elementele
esențiale, de noutate.
 Expunerea trebuie să se încadreze în timpul acordat. De aceea, se
dovedesc utile repetițiile cu ceas şi o anumită rezervă de timp.
BIBLIOGRAFIE

1. Beveridge W.I., Arta cercetării ştiințifice, Editura Ştiințifică, Bucureşti, 1978

2. Constantinescu N.N.(coord.), Introducere în metodologia cercetării ştiințifice, ASE,
Bucureşti, 1989
3. Duță Alexandrina, Elemente de metodologie a cercetării ştiințifice, Editura
Universității de Vest, Timişoara, 2002
4. Migdal A., De îndoială la certitudine, Bucureşti, 1989
5. Neacşu I., Metode şi tehnici de învățare eficientă, Bucureşti, 1990
6. Popa L., Metode şi tehnici de muncă intelectuală, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1979

45
 Metodologia cercetării teoretice și experimentale

7. Popescu C.,Răboacă Gh., Ciucur D.,Iovan Daniela,Metodologia cercetării ştiințifice

economice, Editura ASE, Bucureşti, 2006
8. Zaiț D., Elemente de metodologia cercetării, Editura Universității, Al. I. Cuza, Iaşi,
1997
9. www.strategie-cdi.ro
10. https://ro.wikipedia.org/wiki/Clasificarea_Zecimal%C4%83_Universal%C4%83

46