Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești

Facultatea de Științe Economice

MIȘCĂRILE PĂRȚILOR CORPULUI ȘI ALE MEMBRELOR

Noțiuni generale

Profesor coordonator:
Conf.univ.dr. Marius
VAIDA

STUDENT: ION MIHAI-LAURENȚIU

GRUPA: CIG 50484

PLOIEȘTI, 2020
 INTRODUCERE ÎN ANATOMIA APARATULUI LOCOMOTOR
– axe, plane anatomice, definirea mișcărilor

Anatomia aparatului locomotor și implicit a mișcărilor pune în acțiune trei sisteme principale:

→ oasele, elementele scheletului→ unite între ele prin articulații→ mobilizate de mușchi.

Definirea mișcărilor nu este un lucru simplu, deoarece acestea se pot face într-o infinitate de
direcții și implică de cele mai multe ori mai multe articulații. Din acest motiv s-a impus folosirea
unor convenții:

1.Mișcările sunt descrise plecând dintr-o poziție de echilibru, numită POZIȚIE ANATOMICĂ,
în care corpul este în ortostatism cu membrele inferioare lipite, paralele și membrele superioare
de-a lungul corpului, palmele privind în afară .

2. Studiul se axează asupra componentelor fiecărei articulații.

3. Pentru fiecare articulație, mișcările sunt observate în trei plane de referință.

În fiziologie, locomoția este funcția unui organism viu compusă dintr-un complex de mișcări

realizate prin mecanisme și organe speciale, datorită căreia organismul se deplasează activ în
spațiu.

Locomoția organismelor vii este asigurată de un aparat locomotor. La locomoție participă în mod
pasiv scheletul și în mod activ musculatura. Scheletul omului este alcătuit din:

1. scheletul capului, care cuprinde viscerocraniu, (oasele fetei: maxilar superior, mandibula)
și neurocraniu (oasele craniului: frontal, temporal, occipital, parietal)
2. scheletul trunchiului, alcătuit din coloana vertebrală, coaste și stern
3. scheletul membrelor

o superioare: humerus, radius și cubitus, carpiene, metacarpiene si falange;

membrul superior se leagă de scheletul trunchiului prin centura scapulară (superioară),
formata din clavicula si omoplat.2.
o inferioare: femur, rotula, tibia și peroneu, tarsiene,metatarsiene și falange;
membrul inferior se leagă de scheletul trunchiului prin centura pelviană (inferioară),
formată din oasele coxale.
Sistemul muscular este alcătuit din:

 mușchii capului (mușchii masticatori, mușchii mimicii)

 mușchii trunchiului
 mușchii membrelor
1.superioare: biceps brahial, triceps brahial, mușchii antebrațului.
2.inferioare: cvadriceps femural, croitor, abductorul lung, mușchii gambei. La mamifere
lungimea oaselor membrelor și numărul lor prezintă modificări, reflectând unitatea dintre
forma și funcția organelor, ca urmare a adaptării la diferite medii de viață.

Locomoția la om

Adaptarea scheletului uman la locomoția bipedă - apare curba plantară (scobitura din talpă), se
lungesc oasele copsei și gambei, se lărgește centura pelviană, iar coloana vertebrală este curbată
în forma literei S (ceea ce îi asigură o rezistentă elastică în poziție verticală). Legătura funcțională
mușchi-sistem nervos: ▫ numărul de neuroni care controlează un grup de mușchi corespunde atât
volumului mușchilor respectivi, dar mai ales preciziei și fineții mișcărilor respective. De aceea, la
om, zonele din aria motoare a scoarței cerebrale care controlează mâinile și limba sunt mai mari
decât cele corespunzătoare membrelor inferioare și trunchiului

▫ sistemul nervos somatic, prin structurile sale, integrează organismul în mediul de viață, astfel:-
nucleii somato-motori ai trunchiului cerebral comandă mișcări ale trunchiului din regiunea feței,
limbii și faringelui-aria motoare a scoarței cerebrale comandă mișcările voluntare ale corpului-
nucleii bazali reglează poziția corpului și mișcarea-cerebelul asigură precizia mișcărilor
comandate de scoarța cerebrală

Postura și locomoția umană

Este capacitatea aparatului locomotor de a menține stațiunea verticală bipedă (funcția de

postură și echilibru) și de a deplasa diferitele sale segmente și întregul corp. Cele două funcții
sunt inseparabile și se condiționează reciproc, astfel încât orice postură se menține sau se schimbă
printr-o mișcare și orice mișcare pornește de la o postură armonioasă și perfect coordonată.
"termenul de #poziție# desemnează o anumită orientare a corpului în spațiu, (este stațiunea
bipedă). &ozițiile fiziologice% clinostatism (decubit dorsal și ventral)' ortostatism (stațiunea
verticală). La acestea se adaugă diverse poziții (stând pe un picior, pe genunchi, ghemuit, șezând,
stând pe mâini sau sprijinit culcat), întâlnite obligatoriu în executarea unor activități motrice sau
impuse în diverse exerciții de cultură fizică.

Pozițiile particulare pot fi observate în diverse boli, în atitudini antalgice sau create de
procesul patologic în plina evoluție. Mijloacele chinezi-terapeutice actuale, asociate diverselor
procedee electro! și mecanofizice ce au ca scop recuperarea unor defecțiuni ale diferitelor
segmente ale aparatului locomotor, intră în preocuparea centrelor de reeducare și recuperare
funcțională. Înainte de utilizarea recuperării însa, se impune evitarea apariției unor deformări în
statica și locomoția umană prin utilizarea pozițiilor corecte în diverse condiții de munca(studiul
acestor poziții și obținerea unui randament maxim al muncii prestate fac obiectul unei științe
relativ tinere pe plan mondial, cunoscuta sub numele de ergonomie).

Aceasta furnizează principiile generale privind organizarea muncii și a locurilor de

munca, pozițiile fiziologice direct legate de o funcționare optimă a aparatului locomotor uman.
Menținerea poziției se găsește în conflict cu forța gravitațională (stațiunea bipedă) și acest fapt
pune în loc mecanisme de conservare a echilibrului static și dinamic. Criterii anatomo-
biomecanice și fiziologice ale stării de postură în studiul unei anumite poziții de fond se va
respecta obligatoriu tratarea următoarelor probleme :

- Descrierea poziției diferitelor segmente.

Fiecare stare posturală impune o descriere a poziției segmentelor implicate și a raporturilor dintre
ele, unghiurile unui segment fata de celalalt, precum și planurile (orizontal, frontal, sagital) în
care se găsesc acestea în pozițiile de flexie, extensie, rotație, abducție sau adductie, suspinație sau
pronație etc.

- Baza de susținere (poligonul de sustentație). Este suprafața geometrică variabilă delimitată fie
de marginile exterioare, fie de punctele prin care segmentele corpului omenesc iau contact cu
solul. Poate fi redusă la un punct (balet), sau la o linie (patinajul sau mersul pe sârmă).
Menținerea echilibrului devine cu atât mai dificilă, cu cât baza de susținere își diminuează
suprafața.

- Poziția centrului de greutate.

- Unghiul de stabilitate.

Este proiecția centrului de greutate cu dreapta care îl unește cu marginea bazei de susținere. Cu
cât acest unghi este mai mare, cu atât stabilitatea devine mai mare. Teoretic, unghiul de stabilitate
este cu atât mai mare, cu cât centrul de greutate este situat mai jos, iar baza de susținere mai
mare.
 Bibliografie
1. Cordun, M. (1999). Postura corporală normală şi patologică. Bucureşti
2. . Dragnea, A., 1999, Teoria activităţii motrice, Bucureşti, Editura Didactică
şi Pedagogică R.A. Editura A.N.E.F.S.
3. Ifrim, M., 1986, Antropologie motrică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică
4. Popa, C., 1984, Teoria şi logica formată, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică