Anul 1848 la români :

Evenimentele petrecute în anul 1848 au dat măsura maturități și dezvoltării spiritului național
și de apartenență națională al românilor din cele două Principate și a celor din Imperiul
Habsburgic. Aceștia și-au manifestat dorința de independență sau autonomie politică
invocând dreptul la autodeterminare al unei comunități etnice.

În cele două Principate, intelectualii au căutat să îndepărteze protectoratul Rusiei și să

restabilească echilibrul istoric cu Imperiul Otoman. În Transilvania, în regiunea învecinată
Banat, aflată sub stăpânirea Ungariei, și în Bucovina, ei și-au propus să unească toți românii
într-un singur stat autonom, propunându-și chiar să se unească și cu principatele
extracarpatice (Renunțându-se la acest deziderat din cauza realităților politice).

În anul 1848, micile națiuni ale Europei se ridică împotriva dominațiilor străine, mișcare care
are loc și în Principate dar și în Transilvania, o mișcare sincronă și sinfonă cu restul Europei
(Acest lucru arătând gradul de integrare europeană a națiunii române intra și extracarpatice).

Revoluția de la 1848 din Principatele Românea, a fost în primul rând opera intelectualilor
liberali, pașoptiști, care se maturizaseră pe la 1830-1840. Ei fiind cei care au inițiat-o, i-au
definit obiectivele și au condus-o. S-au deosebit de predecesorii săi (Cei de la 1821, spre
exemplu) prin cunoașterea nemijlocită a Europei Occidentale, a Franței în special și câțiva,
printre care și Mihail Kogălniceanu studiaseră la universități germane. Ideile lor politice,
sociale și economice fiind puternic influențate de ideile occidentale ale epocii.

În Țara Românească, boierii liberali, educați în Occident, au condus lupta împotriva vechiului
regim. În luna martie, C. A. Rosetti ( radical liberal) și Ion Ghica, un moderat, printre alții,
au format un comitet revoluționar însărcinat cu organizarea unei revolte armate. Nicolaie
Bălcescu s-a alăturat acestui comitet în aprilie.

În ziua de 9/21 iunie, la Islaz, membrii comitetului și-au pus în aplicare planul revoluționar.
Ion Heliade Rădulescu a dat citire unei proclamații în care se prezenta programul revoluției,
acesta culmina cu două idei larg răspândite în rândurile intelectualilor din secolul al XVIII-
lea, și anume că apartenența la națiune ține de etnie și nu de rangul social și că principatul
Țării Românești era împuternicit printr-un tratat internațional, să-și păstreze suveranitatea și
independența. Comitetul revoluționar își propunea să respecte toate tratatele în vigoare cu
Imperiul Otoman dar nu puteau ascunde ostilitatea față de Rusia.
Alte principii enumerate de comitetul revoluționar:

- Egalitate în drepturi a tuturor cetățenilor.

- Împărțirea echitabilă a datoriilor statului, prin taxă, în raport cu veniturile.
- Vot universal.
- Libertatea presei, a cuvântului și a întrunirilor.
- Abolirea sistemului de clacă prin despăgubirea moșierilor.
- Extinderea sistemului de educație printr-un învățământ gratuit și egal pentru toți
cetățenii.
- Desființarea tuturor rangurilor și titlurilor nobiliare și alegerea unui domn pe o durată
de cinci ani, din toate categoriile sociale.

Aceste principii enumerate mai sus și cerute prin proclamația de la Islaz, erau cerințe tipice
pentru intelectualii liberali ai Europei de la 1848. Însă, aceste idei n-au fost pur și simplu
preluate de intelectualii români, ele își au originea în proclamația lui Tudor Vladimirescu, în
planurile făurite de cercul Daciei literare şi în aspirațiile boierilor liberali din adunările
legislative din cele două Principate.

Principalul teatru de acțiuni a fost orașul București, unde Revoluția a început în 11/23 iunie
prin semnalul dat de clopotul bisericii. Domnitorul Gheorghe Bibescu nu a opus nici un fel de
rezistență și a semnat proclamația ce urma să fie folosită drept constituție, recunoscând în
același timp și noul guvern. Însă, el nu a simpatizat această reformă, iar la 13/25 iulie a
abdicat, fugind în Brașov, puterea fiind preluată de un guvern format din tineri intelectuali
liberali.

Noul guvern și-a consolidat poziția prin promovarea unor reforme și înființarea unor noi
instituții. Printre primele sale acțiuni a fost aceea de ași asigura propria apărare prin crearea
unui corp de armată, corp condus de generalul Gheorghe Magheru.

În ceea ce privește reforma agrară, aceasta a fost abordată, însă divergențele de opinie dintre
liberali și conservatori, cât și posibilitatea unei catastrofe economice ca urmare a unor
modificări rapide ale legii au dus la abandonarea reformei substanțiale din acest domeniu.

La 25/7 iulie, Rusia trimite trupe peste Prut, în Moldova, pentru ocuparea acesteia și
menținerea protectoratului. În Țara Românească, guvernul revoluționar conștientizează
pericolul și încearcă să atragă ajutor din partea Franței și Marii Britanii, însă fără succes. În
ziua de 13/25 iulie, cu acordul țarului, o armată otomană restabilește ordinea în principat,
intelectualii liberali fiind nevoiți să fugă. În lupta lor pentru oprirea revoluției de pe întreg
cuprinsul Europei Centrale și după neașteptatul succes al revoluției ungare, țarul hotărăște
ocuparea militară a Țării Românești(15/27 septembrie) situație care va persista până la
semnarea cu guvernul otoman a Convenției de la Balta Liman, la 19/1 mai 1849.

Revoluția română de la 1848 din Transilvania a fost, la fel ca cea din Principate, o revoluție a
intelectualilor. Ei fiind vizionarii acestei revoluții, scopurile acestora fiind specifice evoluției
societății românești din Transilvania și, astfel, pune accent pe emanciparea națională.

Datorită evoluțiilor din Ungaria, principala preocupare a revoluționarilor români din

Transilvania, devine, unirea Transilvaniei cu Ungaria. Unii dintre ei, mai cu seamă George
Barițiu(1813-1893), editorul Gazetei din Transilvania care, din 1838, a devenit purtătorul de
cuvânt al intelectualilor români, era de acord cu această unire în schimbul garantării limbii și
culturii rămâne. Simion Bărnuțiu(1808-1864), un aprig apărător a drepturilor naționale ale
românilor avea o părere total diferită. În urma poziționării sale împotriva unirii Transilvaniei
cu Ungaria, el devine cel mai influent dintre intelectualii români, însă a recunoscut că are
nevoie de implicarea clericilor români pentru răspândirea ideilor sale, creând cu ajutorul lor o
mișcare de masă.

Către sfârșitul anului 1848, conducătorii români din Transilvania, Banat și Bucovina, erau
convinși că aveau nevoie de sprijinul Curții de la Vina pentru a0și atinge obiectivele.
Delegații celor trei provincii, s-au întâlnit la Olmutz, în Boemia, unde Curtea era stabilită
temporar din cauza izbucnirii unor revolte la Viena. Sub conducerea lui Andrei Șaguna
(cleric român din Transilvania), la 13/25 februarie 1949, ei au prezentat împăratului Franz
Joseph un nou program prin care se urmărea unitate națională și autonomia politică a tuturor
românilor din Imperiu. Curtea de a Viena respinge propunerea de autonomie națională prin
noua Constituție imperială, promulgată la 20 februarie/4 martie care a restabilit noile
provincii ale Coroanei și nu făcea nici o referire la federalismul sugerat de români prin
proclamația lor.

În aprilie românii au fost atenționați să-și păstreze loialitatea fașă de împărat drept singura
cale de urmat. În vara lui 1849, în Transilvania, o miliție română condusă de Avram Iancu -
unul dintre organizatorii adunării naționale de la Blaj din mai 1848 -, a organizat în Munții
Apuseni rezistența împotriva armatei ungare.
În perioada aprilie-iulie 1849, într-o încercare disperată de a salva revoluția națională și
liberală din Europa Centrală, Nicolaie Bălcescu a căutat să facă posibilă reconcilierea dintre
guvernul ungar și Avram Iancu. Deși a reușit să-i aducă pe Lajos Kossuth ( conducătorul
Ungariei independente ) și Avram Iancu la o înțelegere, evenimentele de pe câmpul de luptă
l-au copleșit. La mijlocul lunii august, forțele superioare austriece și rusești ( care intraseră în
Transilvania din Țara Românească) au spulberat orice urmă de rezistență.

Destrămarea Ungariei independente și destrămarea fragilei alianțe dintre români și Curtea de

la Viena, impusă de necesități, deja tensionată de aspirațiile de autodeterminare națională, pe
de o parte și de restaurarea Imperiului, pe de altă parte, s-a destrămat. Pretutindeni, noul
aparat de stat austriac, prezent în Transilvania, Banat și Bucovina, ”cerea românilor să-și reia
locul de supuși anonimi ai împăratului ”.

Unirea Principatelor 1850-1859

Convenția de la Balta Liman, încheiată la 19 aprilie/1 mai 1849, restabilea ascendența

tradițională comună a Rusiei și Imperiului Otoman în Principate. Cele două puteri au numit
noi domni – Barbu Știrbei în Țara Românească și Grigore Ghica în Moldova.

Deteriorarea relațiilor dintre Rusia și Imperiul Otoman, a dus la ocuparea Principatelor de

către ruși, în iulie 1853, când guvernul turc a respins ultimatumul dat de țar. Cei doi domni au
plecat în exil în Austria, în locul lor instaurându-se un guvern militar rusesc. Ca urmare,
Imperiul Otoman declară război Rusiei, la 4/16 octombrie.

Ocupația rusească a Principatelor a adâncit criza internațională. Marea Britanie și Franța și-au
respectat angajamentele față de Turcia și la 16/28 martie 1854 declară război Rusiei.

La 2/14 iulie, Austria și Turcia au semnat Convenția de la Boiacikoy, prin care Austria se
angajează să forțeze retragerea Rusiei din Principate. Țarul a cedând în fața ultimatumului
Austriei. Pe măsură ce forțele rusești se retrăgeau din Principate, în perioada iulie-septembrie,
acestea erau înlocuite de o armată de ocupație austriacă.

În urma Conferinței de la Viena, care a avut loc în martie-iunie 1855, puterile occidentale au
hotărât, desființarea protectoratului Rusiei, au respins pretențiile otomane la suveranitate și în
schimb au confirmat autonomia Moldovei și a Țării Românești, mergând până la propunerea
de redactare a unei carte a drepturilor, pentru ele.
În urma tratativelor de pace de la Paris din 18/30 martie 1856(Sfârșitul războiului Crimeei) s-
a semnat tratatul care pune capăt războiului. Deși în urma acestui tratat, Principatele rămân
sub suzeranitatea Imperiului Otoman, ele beneficiază acum de protecția colectivă a marilor
puteri, care interziceau unei puteri unice să intervină în problemele interne ale Principatelor.
Toate părțile semnatare ( inclusiv Imperiul Otoman), recunoșteau independența
administrativă a Principatelor, dreptul fiecăreia de a avea o armată națională, de a emite legi
și de a face comerț liber cu alte țări. Puterile stabileau modalitățile de revizuire a legii
fundamentale ( Regulamentele Organice) a fiecărui Principat. Ele au creat o comisie specială
și au instruit-o să meargă la București pentru a strânge informații și a face recomandări
asupra noii forme de guvernare a Principatelor. Marile puteri au pregătit alegerea unei
adunări consultative speciale, o așa-numită adunare ad-hoc, în fiecare Principat, având
misiunea de a face cunoscută comisiei părerea publică asupra tuturor problemelor importante.
Toate informațiile adunate urmau să fie prezentate unei conferințe a puterilor, ținută la Paris,
unde se luau deciziile finale, care se comunicau apoi Principatelor sub formă unui decret
promulgat de sultan. Puterile stipulau că toate trupele trebuiau retrase din Principate de îndată
ce Imperiul Otoman și Austria făceau pregătirile necesare.

Hotărârile de la Paris i-au încurajat mult pe cei care sprijineau unirea Principatelor. La Iași și
la București, ei s-au organizat cu asiduitate pentru pregăti alegerile pentru adunările ad-hoc.

Întoarcerea din exil a multor pașoptiști, mai cu seamă C. A. Rosetti și Ioan C. Brătianu.
Bălcescu nu se numără printre ei, deoarece murise de tuberculoză în Italia, în 1852.

În ciuda ostilității Austriei, Turciei și a caimacamilor, unioniștii au câștigat alegerile pentru

adunările ad-hoc din ambele Principate. Cele două adunări s-au întâlnit în octombrie 1857 și
imediat au dat rezoluții prin care cereau unirea, autonomie și o garanție colectivă a noii ordini
de marile puteri.

Adunarea din Țara Românească și-a încheiat lucrările la 10/22 decembrie 1857, iar cea din
Moldova la 21 decembrie 1857/ 2 ianuarie 1858.

La 26 martie/ 7 aprilie 1858, comisia de anchetă a prezentat raportul său către marile puteri,
reunite la Paris, asupra dorințelor românilor, exprimate în adunările ad-hoc. După discuții
prelungite, marile puteri au semnat Convenția de la Paris, la 7/19 august. Deși marile puterni
nu au dat Principatelor dreptul de a se uni și le-au lăsat sub suzeranitate otomană, au fost de
acord ca Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești să se autoadministreze. Ele încă
mai plăteau tribut, iar domnii urmau să fie, în continuare investiți de sultan. Convenția prelua
atributele unei Constituții, ea prevedea:

- O adunare legislativă pentru fiecare principat, aleasă pe o perioadă de 7 ani, cu o

comisie centrală ce se întâlnea periodic la Focșani pentru a dezbate legi de interes
comun în fiecare Principat.
- Un domn fie moldovean fie muntean ales în fiecare Principat.
- Un consiliu de miniștrii, răspunzător în fața adunării.
- Armate naționale separate având un singur comandant suprem, numit alternativ de cei
doi domni.
- Independența judecătorilor față de puterea executivă.
- O Curte de Casație comună cu sediul la Focșani.
- Convenția abolea de asemenea, rangurile și privilegiile boierești proclamând egalitate
în fața legii și principiul ca fiecare cetățean să poată ocupa orice funcție publică pe
baza meritelor sale.

Dar pentru a avea drept de vot, o persoană trebuia să dețină o proprietate atât de mare încât,
numărul electorilor se limita la câteva mii de persoane, în majoritate, mari moșieri și burghezi
înstăriți.

Marile Puteri au lăsat guvernul fiecărui Principat în grija unei comisii provizorii, formate din
trei caimacami, până la alegerea domnilor. Principala atribuție a comisiilor provizorii era
aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări legislative, care urmau să aleagă domnii.

Victoria în alegeri a lui Alexandru Cuza la 5/18 ianuarie 1859 în Moldova urmată de alegerea
sa ca dom și în Țara Românească la 24 ianuarie/5 februarie, a dus la unirea de facto a
Principatelor prin respectarea întocmai a Convenției de la Paris.