SCHIMBURILE PRIN MEMBRANA CELULARĂ

Între celulă şi mediul extracelular există relaţii permanente concretizate

prin comunicări şi schimburi de substanţe, care sunt posibile datorită perme-
abilităţii selective a membranei celulare.
Membrana celulară este constituită dintr-un bistrat lipidic şi molecule
proteice care plutesc în aceste lipide. Multe dintre moleculele proteice pene-
trează bistratul lipidic. Permeabilitatea selectivă a membranei celulare se da-
torează permeabilităţii reduse a bistratului lipidic (care nu este miscibil cu
fluidele intra sau extracelulare), dar care datorită proteinelor ataşate, ce între-
rup continuitatea bistratului lipidic este mărită şi făcută selectivă. Multe
molecule proteice penetrante sunt proteine de transport (fig).

Proteinele de transport transmembranar

Există mai multe tipuri de proteine de transport transmembranar:
 ATP-azele, care funcţionează ca pompe de transport a ionilor prin
membrane, împotriva gradientului de concentraţie chimică sau a gra-
dientului de potenţial electric, utilizând energia rezultată prin hidroliza
ATP,
 proteinele canal, pasaje care atunci când sunt deschise ca răspuns la
semnale specifice, permit trecerea prin membrane a moleculelor de apă
sau a unor tipuri specifice de ioni,
 proteinele cărăuş (carrier), care spre deosebire de proteinele canal,
leagă moleculele transportate, după care prin modificarea lor con-
formaţională vor elibera molecula legată pe partea opusă a membranei.
Atât proteinele canal cât şi proteinele cărăuş prezintă o mare selec-
tivitate privind tipul (sau tipurile) de molecule sau ioni cărora le permit
traversarea membranei celulare.

1
 Permeabilitatea selectivă, o proprietate fundamentală a membranei ce-
lulare, permite:
 intrarea în celule a unor molecule esenţiale (glucoză, lipide, amino-
acizi),
 menţinerea în celulă în concentraţii constante a metaboliţilor interme-
diari şi a electroliţilor,
 eliminarea din celule a:
o substanţelor active metabolic (enzime, hormoni),
o deşeurilor rezultate în urma proceselor metabolice,
 crearea unui mediu adecvat desfăşurării activităţii enzimatice, prin
menţinerea pH-ului şi a compoziţiei ionice,
 reglarea volumului celular ca urmare a relaţiilor osmotice dintre celulă
şi mediul extracelular,
 crearea gradienţilor ionici necesari excitabilităţii celulelor nervoase şi
musculare.
Organitele celulare prezintă şi ele un mediu intern având caracteristici
diferite de cele ale citosolului înconjurător, menţinerea acestor diferenţe da-
torându-se endomembranelor.
Prin acest mecanism se asigură celulei un control permanent al compo-
ziţiei mediului ei intern, cu un înalt grad de specificitate.
Schimbul de substanţe prin membrana celulară implică mai multe
mecanisme de transport.

Diferitele tipuri de transport iau în considerare:

 dimensiunile moleculelor transportate:
 ionii şi moleculele mici traversează structurile membranei celulare
prin difuziune sau cu ajutorul proteinelor membranare,
 macromoleculele şi particulele sunt transportate prin vezicule
delimitate de membrane,
 consumul de energie:
 transportul pasiv, prin care moleculele sunt transportate în sensul
gradientului de concentraţie sau a gradientului electrochimic, se
realizează fără consum de energie,
 transportul activ, împotriva gradientelor de concentraţie sau
electrochimic, se realizează cu consum de energie rezultată prin
hidroliza ATP.

2
 TRANSPORTUL PASIV

Transportul pasiv:
 asigură traversarea membranei celulare de către unele molecule mici,
în sensul gradientului de concentraţie sau al gradientului electrochimic
în cazul ionilor,
 se realizează fără consum de energie, deci nu este dependent de me-
tabolismul celular,
 se poate realiza prin două modalităţi:
o difuziunea simplă,
o difuziunea facilitată.

3
 Difuziunea simplă
 se desfăşoară lent, respectând legile difuziunii şi ale osmozei,
 se realizează diferit în funcţie de natura chimică a moleculelor.
o moleculele mici neionizate dar liposolubile vor străbate stratul
bimolecular lipidic, proporţional cu gradul lor de liposolubilitate
 oxigenul, azotul, dioxidul de carbon şi alcoolii, au o mare
liposolubilitate.
 moleculele de apă trec cu ajutorul unor proteine transmembranare
numite aquaporine,
 moleculele hidrosolubile, dacă sunt suficient de mici, trec prin protei-
nele canal.

Proteinele canal:
 sunt proteine transmembranare cu rol în difuziunea simplă,
 prezintă canale cu două extremităţi orientate una extracelular, iar
cealaltă intracelular,
 această organizare structurală permite moleculelor să treacă
prin difuziune simplă, în mod direct prin aceste canale, de pe o
parte a membranei, pe partea opusă.

Caracteristicile proteinelor canal sunt următoarele:

 au permeabilitate selectivă pentru anumite molecule,
 canalele pot fi închise sau deschise prin porţi.

Permeabilitatea selectivă a proteinelor canal, adică selectivitatea

pentru transportul unuia sau mai multor ioni sau molecule se datorează unor
caracteristici ale canalului: diametrul, forma şi tipul încărcăturii electrice de-a
lungul suprafeţei sale interne.
O importanţă deosebită o prezintă proteinele canal specializate în
transportul selectiv al unor ioni, proteinele canal de ioni:
 proteinele canal de sodiu permit trecerea selectivă a ionilor de sodiu
(Na):
o au diametrul canalelor de aprox. 0,3-0,5 nm,
o au suprafaţa internă încărcată negativ şi astfel exercită o puternică
forţă de atracţie,
 proteinele canal cu selectivitate pentru transportul ionilor de potasiu
(K):
o au diametrul canalelor de aproximativ 0,3 nm,
o suprafaţa lor internă nu este încărcată negativ,
 proteinele canal pentru ionul de calciu (Ca2) şi pentru ionul de clor
(Cl‾).

4
 Porţile proteinelor canal:
 sunt extensii în formă de poartă ale moleculelor acestor proteine,
 se închid şi se deschid lor prin modificarea conformaţiei proteinelor
canal:
o poarta proteinelor canal de sodiu, se închide şi se deschide la
exteriorul membranei celulare,
o poarta proteinelor canal pentru ionii de potasiu, se închide şi se
deschide la interiorul membranei celulare.

5
În funcţie de mecanismul de închidere şi deschidere a porţilor există:

6
 porţi comandate de voltaj,
 conformaţia lor moleculară este dependentă de valoarea po-
tenţialului de membrană,
 porţi comandate chimic (de liganzi),
 modificarea lor conformaţională se produce în urma legării
unei molecule semnal de proteina canal.
 Porţi mecanosenzitive deschise de stres mecanic.

7
 În cazul difuziunii simple, sensul de deplasare al moleculelor prin
membrană este dinspre faţa cu concentraţie mai mare, înspre cea cu
concentraţie mai mică, până la egalizarea concentraţiilor. Cu cât diferenţa de
concentraţie a moleculelor existente de o parte şi de cealaltă a membranei este
mai mare, cu atât rata lor de difuziune este mai ridicată. Rata de difuziune este
mult influenţată de mărimea moleculelor. Astfel, moleculele mai mici de 0,8
Kdal trec uşor prin membrană, pentru ca rata de difuziune să scadă direct
proporţional cu creşterea dimensiunii moleculelor.

Difuziunea facilitată:
 este un tip de transport transmembranar pasiv prin care unele substanţe
greu solubile în lipide şi cu masă moleculară relativ mare (ex. glucoză,
aminoacizi, purine, glicerol), străbat membrana celulară mult mai
repede (de 100.000 ori) decât prin difuziune simplă,
 se realizează cu ajutorul unor molecule proteice transmembranare cu
rol de "cărăuşi":
 preiau substanţele de pe o faţă a membranei, le trec prin membrană,
apoi le eliberează pe faţa opusă.

8
 Mecanismul prin care se realizează acest tip de transport transmembra-
nar s-ar putea explica prin existenţa la nivelul canalului proteinei cărăuş, a
unui situs de legare pentru molecula care urmează a fi transportată. Aceasta va
pătrunde în canal şi va fi legată la nivelul situsului. Proteina cărăuş va suferi o
modificare conformaţională, iar canalul său se va deschide pe partea opusă a
membranei celulare. Pentru că forţa de legare a moleculei transportate de situs
este slabă, aceasta va fi eliberată pe partea opusă a membranei.
Prin difuziunea facilitată sunt transportate molecule, cum sunt glucoza
şi unii aminoacizi. Molecula cărăuş pentru glucoză poate transporta şi alte
monozaharide cu structură asemănătoare, cum este galactoza.
Transportul prin difuziune facilitată se efectuează în sensul gra-
dientului de concentraţie, rata de difuziune creşte până atinge un maximum
(Vmax.), fiind limitată de rata modificărilor conformaţionale a moleculelor
cărăuş.

TRANSPORTUL ACTIV

Transportul activ asigură trecerea foarte rapidă prin membrană a unor

molecule şi ioni, împotriva gradientului de concentraţie sau al celui electro-
chimic. Acest tip de transport se realizează cu consum de energie. Modul de
furnizarea a energiei utilizate a condus la descrierea a două tipuri de transport
activ:
 transport activ propriu-zis sau transportul activ primar, în care este
utilizată energia rezultată din hidroliza ATP;
 cotransportul sau transportul activ secundar, în care energia necesară
transportului unor ioni sau molecule împotriva gradientului este fur-
nizată de transportul pasiv al altor ioni sau molecule.

TRANSPORTUL ACTIV PROPRIU-ZIS

Pentru menţinerea gradientului ionic intracelular este necesară trecerea

ionilor prin membrane, de cele mai multe ori împotriva gradientului de con-
centraţie sau al celui electrochimic. Acest tip de transport este realizat de unele
protein-enzime din plasmalemă, numite pompe ionice, care au capacitatea de a
cupla transportul împotriva gradientului de concentraţie sau al celui
electrochimic, cu hidroliza ATP. Există pompele ionice care transportă un
singur ion (ex. pompa de Ca2, pompa de Mg2) sau concomitent doi ioni (ex.
pompa de Na - K ).

9
 POMPELE IONICE

Până în prezent se cunsc trei clase de protein-enzime care cuplează

transportul unor ioni cu hidroliza ATP:
 pompe ionice (ATP-aze) P,
 pompe ionice (ATP-aze) V,
 pompe ionice (ATP-aze) F.
Toate aceste trei clase de ATP-aze prezintă la nivelul feţei interne
(citosolice) a membranei, unul sau mai multe situsuri de legare a ATP-ului,
care însă va fi hidrolizat (cu producerea de ADP, fosfat anorganic şi eliberarea
de energie), doar în prezenţa ionului transportat.

Pompele ionice din clasa P au structura cea mai simplă, constituită din
patru subunităţi transmembranare, două polipeptide  şi două polipeptide .
Se crede că ionii transportaţi trec prin subunitatea .
În această clasă de pompe ionice sunt incluse:
 Na-K ATP-aza, care se găseşte în membrana plasmatică;
 Ca2 ATP-azele, care se găsesc:
 în membrana plasmatică, unde transportă ionii de calciu (Ca 2) afa-ră
din celulă;
 în membrana reticulului sarcoplasmic (la nivelul fibrei musculare
striate), unde are rolul de a pompa ionii de calciu din citosol în lu-
menul acestui organit, urmată de relaxarea musculară;
 pompe transportoare de protoni (ioni de H) care se găsesc în celulele
care secretă acid, la nivelul mucoasei gastrice şi a celulelor tubilor con-
torţi distali şi colectori din rinichi. H -K ATP-aza care se găseşte în
celulele epiteliale ale mucoasei gastrice are rolul de a transporta
protoni (H) în exteriorul celulei şi ionii de potasiu (K) în citosol.
Activitatea pompei de protoni la nivelul celulelor parietale ale
mucoasei gastrice stă la baza secreţiei de acid clorhidric de la acest
nivel.

Pompele ionice din clasa V au structura constituită din aproximativ 7

subunităţi (lanţuri polipeptidice). Rolul lor este de a transporta împotriva
gradientului electrochimic ionii de hidrogen (protonii). H ATP-azele se gă-
sesc în membrana plasmatică a unor celule secretoare de acid (ex. osteoclas-
tele din ţesutul osos), dar şi în membrana lizozomilor şi endozomilor, sau a
vacuolelor unor celule vegetale sau a unor fungi, unde au rolul de a menţine
un pH acid în lumenul acestora.

Pompelele ionice din clasa F au o structură asemănătoare cu cea a H 

ATP-azelor, fiind constituite din 8 lanţuri polipeptidice. Rolul lor este de a
cupla transportul ionilor de hidrogen cu hidroliza ATP. Au fost identificate în

10
membrana mitocondriilor, a cloroplastelor şi în membrana plasmatică a
bacteriilor.
Recent a fost identificată a patra clasă de proteine de transport cu acti-
vitate ATP-azică, implicate în transportul activ al unor medicamente. Este
cunoscută o glicoproteină din membrana plasmatică (P170), care transportă
diferite medicamente din citosol în spaţiul extracelular, împotriva gradien-
tului de concentraţie, utilizând energia furnizată de hidroliza ATP. Această
proteină, cunoscută ca P170, este responsabilă de rezistenţa celulelor maligne
la acţiunea diferitelor chimioterapice, indiferent de concentraţia lor.

POMPA DE SODIU - POTASIU (Na-K ATP-aza)

Dintre pompele ionice, cea mai importantă pentru activitatea celulară

este pompa Na- K. Prezentă în toate celulele organismului această pompă are
rolul de a menţine diferenţele de concentraţie ale ionilor de sodiu şi potasiu,
de-o parte şi de alta a membranei celulare, de a menţine potenţialul electric
negativ în interiorul celulei.
Prin activitatea sa, pompa de sodiu-potasiu controlează volumul
celular. Lipsa activităţii acestei pompe ar determina tumefierea celulelor, până
la distrugerea lor.

Concentraţia ionilor de Na din citoplasmă este mult mai mică decât în
mediul extracelular, de aceea pentru buna desfăşurare a activităţii celulare a-
ceştia trebuie să fie scoşi permanent din celulă. Ionii de K se află în con-
centraţie de 15 ori mai mai mică în mediul extracelular decât în citoplasmă,

11
dar vor fi introduşi în permanenţă în celulă. Astfel, ieşirea din celulă a ionilor
de Na se face împotriva gradientului de concentraţie şi împotriva poten-
ţialului electric, iar intrarea ionilor de K în citoplasmă din mediul extracelu-
lar se face în sensul gradientului electric, dar împotriva gradientului de con-
centraţie.
Transportul acestor ioni (Na şi K) prin membrană, împotriva gradien-
tului de concentraţie, este realizat de Na-K ATP-ază, care în prezenţa ioni-lor
de Na şi K şi a unei concentraţii corespunzătoare de ioni de Mg 2 hi-
drolizează ATP-ul.
Na-K ATP-aza este un tetramer ce prezintă două subunităţi  şi două
subunităţi . Subunitatea  prezintă:
 trei situsuri pentru legarea ionilor de Na, în porţiunea care pătrunde în
celulă,
 două situsuri de legare pentru ionii de K, situate în porţiunea externă,
 porţiune cu activitate ATP-azică, situată în porţiunea internă, în veci-
nătatea situsurilor pentru ionii de Na.
Legarea ionilor de Na la nivelul celor trei situsuri, va determina acti-
varea funcţiei ATP-azice a pompei, cu producerea hidrolizei ATP. Va rezulta
astfel energia necesară modificării conformaţionale a pompei de sodiu-potasiu,
care va permite ieşirea ionilor de Na  şi pătrunderea ionilor de K în
citoplasmă.
Hidroliza unei molecule de ATP va furniza enegia necesară pătrunderii
în celulă a doi ioni de K şi expulzării a trei ioni de Na.

POMPA DE CALCIU (Ca2 ATP-aza)

Ionii de Ca2 din citosol sunt într-o concentraţie de 10.000 de ori mai
mică decât în spaţiul exrtracelular. Concentraţia scăzută a ionilor de Ca 2 liberi
de la nivelul citosolului este menţinută prin activitatea pompelor de calciu:
 din membrana celulară, care pompează ionii de Ca2 în spaţiul extrace-
lular;
 din membranele reticulului sarcoplasmic (în cazul celulelor musculare
striate) şi mitocondriei, care pompează ionii de Ca2 din citosol în inte-
riorul acestor organite.

12
 În activitatea pompei de Ca2 din membrana plasmatică este foarte im-
portantă o proteină din citosol numită calmodulină. Concentraţia mare a io-
nilor de Ca2 din citosol determină legarea calciului de calmodulină, care va
suferi o modificare conformaţională şi se va lega de Ca 2 ATP-ază. În acest
mod Ca2 ATP-aza va fi activată şi va elimina ionii de Ca2 în spaţiul ex-
tracelular.
La nivelul celulelor musculare, eliberarea ionilor de Ca 2 în citosol este
urmată de contracţie, iar prin activitatea Ca2 ATP-azei, ionii de Ca2 din ci-
tosol vor fi pompaţi în interiorul reticulului sarcoplasmic, urmarea fiind
relaxarea musculară. Pentru desfăşurarea activităţii pompei de Ca2 este nece-
sară prezenţa ionilor de Mg2.

La nivelul suprafeţei citosolice Ca2 ATP-aza are o mare afinitate pen-

tru ionii de Ca2. Un singur polipeptid , prin hidrloliza unei molecule de
ATP, poate transporta doi ioni de Ca2.
Reticulul sarcoplasmic conţine două proteine, calsequestrina şi pro-
teina de legare cu mare afinitate pentru calciu, care au capacitatea de a lega
ionii de Ca2. Astfel, scade concentraţia ionilor liberi de Ca 2 din reticulul

13
sarcoplasmic, iar cantitate de energie necesară pentru pomparea lor din citosol
scade.

COTRANSPORTUL

Cotransportul este modalitatea de transport a unor substanţe (ex. gluco-

za, aminoacizii) în citosol, împotriva gradientului de concentraţie, utilizând
pentru aceasta energia stocată în gradientul transmembranar al ionilor Na sau
H.
Transportul activ al ionilor de Na din citosol determină excesul
acestor ioni la nivelul spaţiului extracelular. Ionii de Na, în exces în spaţiul
extracelular, au tendinţa de a pătrunde în citosol (gradientul de concentraţie
stochează energie), iar energia de difuziune a acestor ioni poate fi utilizată
pentru transportul în celulă şi a unor substanţe cum sunt glucoza sau aminoa-
cizii. Ionii implicaţi în acest tip de transport poartă numele de ioni cotrans-
portaţi.

Există două tipuri de cotransport:

 simportul, când moleculele se deplasează în aceeaşi direcţie cu ionul
cotransportat,
 antiportul în care moleculele se deplasează în direcţie opusă ionului
cotransportat.

SIMPORTUL

14
 Prin simportul Na-glucoză şi Na-aminoacizi se realizează transportul
împotriva gradientului de concentraţie a glucozei şi aminoacizilor din lume-
nul intestinului subţire în citoplasma enterocitelor şi a glucozei din lumenul
tubilor uriniferi în citoplasma nefrocitelor.

Simportul Na-glucoză. La nivelul regiunii apicale, prevăzută cu mi-

crovili a membranei plasmatice se află o proteină de transport ce realizează
simportul ionului de Na şi al glucozei. Proteina de transport prezintă un situs
de legare pentru ionul de Na şi unul pentru glucoză, iar energia necesară
transportului este furnizată de diferenţa de concentraţie a ionului de Na de-o
parte şi de alta a membranei plasmatice. După ataşarea ionului de Na  şi a
glucozei, proteina de transport va suferi o modificare conformaţională, care va
permite pătrunderea Na şi a glucozei în citosol.
Simportul Na-glucoză se realizează şi la polul apical al membranei
plasmatice (cu microvili) a nefrocitelor din tubii uriniferi.
Simportul Na-aminoacizi se realizează printr-un mecanism identic, dar
cu participarea altor proteine de transport.
În citosolul enterocitelor se acumulează ioni de Na, glucoză şi ami-
noacizi. În regiunea bazolaterală a membranei plasmatice a enterocitului se
află Na-K ATP-aza prin activitatea căreia ionii de Na sunt pompaţi în spa-
ţiul extracelular. Tot în regiunea bazolaterală a membranei enterocitului se află

15
proteine transmembranare care transportă moleculele de glucoză şi ami-
noacizii care se concentrează în citosolul enterocitelor prin procesul de sim-
port. Astfel, prin cele două procese desfăşurate la nivelul celor două regiuni
(apicală şi bazolaterală) ale membranei plasmatice a enterocitelor, ionii de
Na, glucoza şi aminoacizii ajung din lumenul intestinului subţire în circulaţia
sanguină.

ANTIPORTUL

Antiportul este modalitatea de transport a unor ioni în celulă, cuplat cu

ieşirea în spaţiul extracelular a unor ioni sau molecule. Există două mecanis-
me importante de antiport: antiportul Na-Ca2 şi antiportul Na-H.
Antiportul Na-Ca2 este mecanismul prin care ionii de Na intră în
citosol, cuplat cu ieşirea ionilor de Ca2 din citosol în spaţiul extracelular.
Acest tip de transport este realizat de o proteină de care se leagă ambii ioni.
Antiportul Na-Ca2 constituie alături de transportul activ prin pompa
de Ca2, un mecanism adiţional de transport al acestor ioni. La nivelul fibrei
musculare cardiace, antiportul Na-Ca2 este principalul mecanism de reducere
a concentraţiei ionilor de Ca2 din citosol, urmată de scăderea frecvenţei
cardiace.

16
 Antiportul Na-H are o importanţă mare la nivelul tubilor contorţi pro-
ximali, unde prin participarea unei proteine de transport, ionii de Na  pătrund
din lumenul tubular în citosolul nefrocitelor (în sensul gradientului de con-
centraţie), în timp ce ionii de H trec prin antiport în lumenul tubilor uriniferi.
Prin acest mecanism este menţinut la un nivel normal pH-ul citosolic necesar
desfăşurării proceselor vitale.

17
18