Tema 10.

Tezele generale ale tacticii criminalistice (2 ore)

10.1. Noțiunea și geneza tactiii criminalistice. 10.2. Obiectul, sistemul şi sarcinile tacticii criminalistice.
10.3. Procedeele tactice: structura și clasificarea lor. 10.4. Situația de urmărire penală. 10.5.Versiunile
criminalistice. 10.6. Organizarea și planificarea cercetării infracțiunilor.

10.1. Noțiunea și geneza tacticii criminalistice

Tactica criminalistică ca compartiment autonom al criminalisticii constituie un sistem de

teze ştiinţifice privind legităţile organizării şi realizării activităţăţilor de urmărire penală şi
judiciară în scopul elaborării unor recomandaţii întemeiate ştiinţific şi aprobate de practică
menite să sporească eficacitatea descoperirii, cercetării şi prevenirii infracţiunilor.
Termenul “tactica” provine de la grecescul taktika. DEX-ul determină această noţiune ca
“parte componentă a artei militare care se ocupă cu studiul, pregătirea şi ducerea luptei pentru a
îndeplini cu maximum de eficacitate scopurile fixate”. De rănd cu interpretarea directă, DEX-ul,
tot aici oferă şi altă accepţiune - ca “totalitatea mijloacelor întrebuinţate pentru a izbuti într-o
acţiune”. Deci, termenul “tactica” este introdus în criminalistică din domeniul militar şi trebue
înţeles nu în sensul lui etimologic, dar ca cunoaşterea şi priceperea de a utiliza mijloace, metode
şi procedee de organizare şi realizare a activităţilor de urmărire penală.
Prin urmare, sintagma “tactica criminalistică” are două înţelesuri: prima – iscusinţa ofiţerilor
de urmărire penală de a-şi realiza raţional activitatea lor profesionălă de anchetă şi a doua -
întitularea unei părţi a criminalisticii ce studiază arta organizării activităţilor de urmărire penală.
Aceste activităţi prezintă o muncă deosebită a unor persoane cu funcţii de răspundere, care
din numele statului se ocupă profesional cu descoperirea şi cercetarea infracţiunilor. Ea cuprinde
diverse aspecte: organizaţionale, normative, psihologice, logice etc. Studierea lor de-a lungul
anilor, s-a făcut treptat, concomitent cu dezvoltarea şi precizarea sarcinilor, obiectului şi
sistemului acestui compartiment.
Însuşi noţiunea de tactică cu referinţă la activitatea anchetatorului a fost folosită pentru prima
dată de către criminalistul german A.Veingardt în cartea sa Tactica penală. Îndreptar pentru
cercetarea infracţiunilor. În întroducerea acestei lucrări autorul scria: ”Scopul acestei cărţi este
de a deveni un îndrumar pentru alcătuirea planurilor (de cercetare) şi îndeplinirea lor. Se are în
vedere a da criminalistului aceea ce dă militarului stratejia şi tactica. Deaceea eu am numit-o
“tactica penală”.
Savanţii criminalişti din Rusia prerevoluţionară (S.Tregubov, B.Brasol) priveau tactica
criminalistică mai larg, incluzănd şi problamatica organizării şi efectuării acţiunilor de urmărire
penală, metodele de cercetare a unor genuri de infracţiuni. Analiza literaturii de specialitate
permite a conchide că în această perioadă încă nu se făcea distincţie între tactica şi metodica
criminalistică. Această sistematizare a cunoştinţelor criminalistice s-a păstrat pănă la sfărşitul
anilor 20 ai sec. trecut, cănd unii criminalşti sovietici(V.Gromov, S.Golunski) au argumentat
necesitatea divizării criminalisticii în trei părţi componente: tehnica, tactica şi metodica
criminalistică.
La fel a fost structurat şi primul manual sovietic de criminalistică, editat în 2 volume. Primul
vol. (a.1935) cuprindea tehnica şi tactica criminalistică, vol.2 – metodica cercetării anumitor
genuri de infracţiuni. După multiple discuţii ştiinţifice desfăşurate la Moscova (URSS) în cadrul
unor conferinţe unionale în anii 1952-1955, dar şi mai tărziu tactica a fost recunoscută unanim ca
parte autonomă a criminalisticii ce conţine un sistem de cunoştinţe despre legităţile organizării şi
efectuării activităţii de urmărire penală în scopul elaborării unor recomandaţii de sporire a
eficacităţii investigării infracțiunilor.

10.2. Obiectul, sistemul şi sarcinile tacticii criminalistice

 Literatura de specialitate definește Tactica criminalistică ca ansamblu de teze ştiinţifice,
metode şi procedee destinate organizării şi guvernării anchetei penale, pregătirii şi desfăşurării în
condiţii optime a acțiunilor de urmărire penală în vederea investigării infracțiunilor (S.Doraș).
De aici, reese că obiectul de studii al tacticii este activitatea de urmărire penală..
Obiectul de studiu al ştiinţei în ansamblu este toată realitatea lumii înconjurătoare, fiecare
ramură studiind o latură anume. Criminalistica studiază activitatea infacţională, mecanizmul de
reflectare a acesteea în sursele de informaţie, precum şi legalităţile ce determină activitatea de
investigaţie a acestor fapte (practica de urmărire penală şi judiciară).
Obiectul tacticii reflectă și concretizează unul din elementele componente ale obiectului
trinomic al științei criminalistica, în totalitate și anume – practica de urmărire penală şi de
investigare a infracţiunilor. Această activitate are la bază normele procesual penale, ea se
efectuiază de către persoane cu funcţii de răspundre – ofiţeri de urmărire penală, procurori, deci
este o activitate juridică destul de specifică. Ea solicită de la angajații organelor de anchetă
cunoştinţe şi priceperi deosebite, mijloace şi metode eficiente de realizare, diverse proceduri.
Prin urmare, obiectul tacticii criminalistice sunt legitățile activităţii de urmărire penală, în
special cele ce țin de: - elaborarea şi aplicarea procedeelor tactice în activitatea de cercetare a
cauzelor concrete; - mecanizmul de pregătire şi realizare a combinaţiilor şi operaţiunilor tactice;
- organizarea interacţiunii ofiţerului de urmărire penală cu lucrătorii operativi şi alte servicii; -
organizarea aplicării cunoştinţelor de specialitate; -legitățile pregătirii şi realizării acţiunilor de
urmărire penală; - studierea personalităţii banuiţilor şi altor participanţi ai procesului penal ş.a.
Structura tacticii criminalistice cuprinde 2 părţi: 1) Partea generală; 2) Partea specială.
Partea generală include atît problematica obiectului, sistemului, sarcinilor şi principiilor tacticii
cît şi bazele ştiinţifice ale organizării activităţilor de urmărire penală, precum: - planificarea
ceretării infracţiunilor; - tactica interacțiunii organelor de urmărire penală cu cele speciale de
investigaţii, precum şi cu subdiviziiunile de expertiză şi criminalistică; - valorificarea sprijinului
maselor largi de populaţie, a mijloacelor mass -media în activitatea de cercetare a infracţiunilor; -
teoria criminalistică privivind versiunile criminalistice; - teoria criminaliatică privind situaţiile de
urmărire penală; - teoria criminalistică privind procedeele tactice aplicate în activitatea de
urmărire penlă; - teoria criminalistică privind operaţiile şi combinaţiile tactice; - teoria
criminalistică privind decizia tactică a organului de urmărire penală ş.a.
Partea speciala a tacticii cuprinde tactica pregătirii efectuării şi fixării rezultatelor unor acţiuni
de urmărire penală în care tradiţional, se includ cele de bază, indicate în CPP RM în vigoare, şi
anume: - cercetarea la faţa locului (art. 118); - reţinerea bănuitului (art.165- 174); - audirea
persoanelor (art. 104-112,153); - confruntarea (art. 113); - verificarea declaraţiilor la locul
ifracţiunii (art. 114); - prezentarea spre recunoaştere (art.116, 117); - examinarea corporală (art.
119); - reconstituirea faptei (art.112); - experimetul în procedura de urmărire penală (art.123); -
efectuarea percheziţiei (art.125-131); - verificarea de obiecte sau documente (art.126 - 131); -
interceptarea comunicărilor (art.135,136); - constatarea tehnico – ştiinţifică şi medico – legală
(art. 139- 141); - efectuarea expertizei (art. 142- 152) ş.a.
Din cele relatate se observă că, tactica criminalistică se sprijină pe experienţa pozitivă a
practicii de cercetare a infracţiunilor, avînd menirea să adapteze la necesităţile actului concret de
investigaţie preconizările psihologiei judiciare, logicii, eticii, ştiinţei despre organizarea
ştiinţifică a muncii, teoriei adoptării deciziilor etc. O atare tactică asigură aplicarea cu maximum
de randament a metodelor şi mijloacelor tehnice în cadrul cercetărilor, marcînd legătura strînsă
ce există între tehnică şi tactica criminalistică.
De aici şi scopul ei principial: - acordarea de sprijin organelor de drept prin recomandaţiile
sale pentru a spori eficacitatea activităţii de urmărire penală.
Sarcinile tacticii: - elaborarea noilor procedee criminalistice ţi perfecţionarea celor existente;
- perfecţionarea bazelor tactice de interacțiune ale OUP cu serviciile speciale de investigații ș.a.

10.3. Procedeele tactice: structura şi clasificarea lor

 Nucleul tacticei î-l formează procedeele, combinaţiile şi recomandaţiile tactice.
Procedeul tactic este cel mai raţional şi eficient mod de operare sau cea mai oportună
conduită a organului de urmărire penală în cadrul unei situaţii concrete având ca scop
sporirea eficacităţii cercetărilor în ansamblu1.
În literatura de specialitate se atestă două puncte de vedere privitor la includerea procedeului
tactic în norma de drept. Unii autori: (Gherasimov I., Drapkin L.) consideră că dacă procedeul
tactic este inclus în legea procesual penală, el devine lege şi î-şi pierde calitatea de procedeu
tactic. Alţi savanţi, (Belkin R., V.Lavrov, I.Luzghin) afirmă că fixarea procedeului în lege
înseamnă că tocmai acest procedeu şi este cel mai eficient mod de operare, oferind posibilitatea
de a-l folosi în toate cazurile. Dacă acest mod de operare devine prin lege obligatoriu, el nu-și
schimbă calitatea de procedeu tactic. Această ultimă părere ni se pare mai corectă.
Procedeele tactice se clasifică după mai multe criterii:
1) După reglementarea procesuală a lor:
a) prevăzute direct de legea procesual penală (spre exemplu, în art.116 Prezentarea spre
recunoaştere este fixat că persoana care trebuie recunoscută este prezentată în afara spaţiului
vizibilităţii celui ce urmează să recunoască, împreună cu cel puţin 4 asistenţi procedurali. I se
propune să ocupepe locul pe care îl doreşte printre asistenţii procedurali);
b) prevăzute de lege, dar aplicarea lor este lăsată la altitudinea organului de urmărire. (Ex.,
art.106 CPP Locul audierei martorului. Organul de urmărire penală este în drept să audieze
martorul nu numai la locul desfăşurării urmăririi penale, dar şi la locul aflării lui;
c) prevăzute de lege (Ex. stabilirea contractului psihologic înainte de audiere).
2) În funcţiile de ştiinţa, care stă la baza formării procedeuluoi tactic.
a) bazate pe cunoştinţele logicii (elaborarea versiunilor, folosirea faptului prezenţei
contradicţiilor în mărturiirle depuse);
b) bazate pe tezele psihologiei (contactul psihologic);
c) bazate pe datele ştiinţei organizării ştiinţifice a muncii (planificarea, interacţiunea).
3) În dependenţa de complexitate, există:
a) procedee simple (analiza declaraţiilor bănuitului) ce nu cere cheltuieli fizice, timp etc.
b) complexe, compuse din câteva procedee simple (studierea persoanei audiate, contactul
psihologic, analiza declaraţiilor lui). În acest rănd se plasează şi “capcanele psihologice”,
numite şi “ingeniozităţi de anchetă” ( S.Doraş).
Aplicarea procedeului tactic, adică admisibilitatea lui este legată de anumite condiţii:
- să nu contravină normelor procesual – penale, etice și morale;
- să fie validate ştiinţific, adică la baza acestora să existe teze preluate din alte ştiinţe (Ex.
stabilirea contractului psihologic se sprijină pe psihologia pedagogică);
- să fie nedăunător mediului înconjurător şi organismului uman;
- utilizarea procedeului să nu necesite cunoştinţe speciale, adică să aibă calitatea de a fi
aplicat de orice ofiţer de urmărire penală, procuror etc.
- să fie econom şi oportun - o corelare optimă între rezultat şi cheltuieli de mijloace, timp.
Combinaţia tactică (Belkin R., 1979) este o îmbinare de procedee tactice determinate de
scopul comun preconizat în cadrul unei anumite activităţi de urmărire penală (Ex. reţinerea
infractorului sau a unui grup de infractori).
Operaţiunea tactică (Dulov A., 1972) - îmbinarea unor acţiuni de urmărire penală, măsuri
operative de investigaţie şi altor activităţi în scopul cercetării cazului după un plan unic.
Recomandaţia tactică – sfat ştiinţific argumentat şi aprobat de practică cu privire la
alegerea şi aplicarea în cadrul urmăririi penale a procedeelor tactice. (Ex. – sfat de a folosi
procedeul concentric sau excentric de cercetare a locului faptei).

10.4. Situaţia de urmărire penală

1
Белкин Р.С. Система криминалистики. Криминалистические категории. В: Криминалистика. Т.1.
М.:Академия МВД России, 1995, с.43.
 Existenţa oricărei preocupări umane este determinată de ansambluri de împrejurări legate
cauzal, spaţial, informaţional sau temporal denumite situaţii. Activitatea infracţională şi
activitatea de combatere a criminalităţii poartă la fel un caracter situaţional.
Stările de fapt ce iau naştere în cursul activităţilor ilicite sunt cunoscute ca situaţii
criminale care, evolutiv, pot precede, însoţi sau succede aceste activităţi întitulate respectiv
precriminale, însuşi criminale şi postcriminale. Circumstanţele susmenţionate influenţează
procesul de apariţie (dispariţie) a urmelor infracţionale, precum şi alegerea metodelor şi
procedeelor adecvate în vederea investigaţiilor pertinente.
Deci, situația de urmărire penală prezintă starea de fapt ce cuprinde totalul de
informaţii semnificative pentru descoperirea infracţiunii în fiecare din etapele ei de cercetare.
Baza informativă a astfel de situaţii include atât probele deja adunate, datele operative de
investigaţii, cât şi sursele orientative ce pot semnala existenţa unor eventuale dovezi. Privite în
ansamblu, aceste date formează tabloul obiectiv al evenimentului instrumentat în fiecare din
fazele de cercetare permiţând organului de urmărire de a-l aprecia obiectiv şi a elabora decizii
privind programul de activităţi ce urmează a fi realizate.
Necesitatea analizei situaţionale a infracţiunilor şi a activităţii criminalistice de cercetare
a acestora decurge din obiectivul dublu al ştiinţei criminalistica. Aceste elemente sunt puse în
evidenţă şi studiate în fiecare din compartimentele ei. Spre exemplu, în tehnica criminalistică,
aplicarea lor permite a soluţiona sarcini privind munca cu urmele infracţionale, în tactică –
pentru a selecta procedeul optimal întru realizarea actului de urmărire, în metodica criminalistică
abordarea situaţională face posibilă găsirea metodelor adecvate de cercetare a faptelor concrete.
Experienţa acumulată în acest sens au permis savanţilor criminalişti a elabora bazele unor
teorii particulare, ca de pildă, teoria acţiunilor de urmărire penală, situalogia criminalistică, care
urmăresc scopuri practice concrete - relevarea situaţiilor tipice ce se formează în cadrul
cercetării anumitor categorii de infracţiuni pentru a formula recomandaţii eficiente în vederea
investigării lor.
Situaţiile de urmărire pot fi clasificate în baza diferitor criterii:
1) situaţii tipice şi situaţii practice concrete;
2) situaţii specifice cauzei în ansamblu şi situaţii apărute în cursul efectuării anumitor
acte de urmărire;
3) situaţii conflictuale şi nonconflictuale.
Tipice sunt situaţiile ce se evidenţiază prin volumul şi conţinutul informaţiilor acumulate
la o etapă concretă de cercetare a anumitor categorii şi gurpuri de infracţiuni.
De pildă, pentru etapa iniţială de cercetare a furturilor şi altor categorii de infracţiuni sunt
caracteristice trei situaţii tipice: 1) făptuitorul este reţinut în flagrant delict; 2) infractorul nu este
stabilit, însă există anumite date ce fac posibilă urmărirea lui; 3) autorul este necunoscut şi
organul competent nu dispune de informaţii utile pentru identificarea lui.
În cazul violului pentru faza incipientă sunt proprii două situaţii tipice: 1) pătimita
cunoaşte violatorul sau poate oferi informaţii operante pentru stabilirea acestuia; 2) victima nu
dispune de date ce privesc persoana și semnalmentele autorului.
Situaţiile concrete apar în cadrul cercetării anumitor cauze reale şi nu totdeauna coincid
cu cele tipice. Cât priveşte situaţiile proprii cauzelor în ansamblu acestea, de regulă, sunt
totdeauna conflictuale.
Situaţia de urmărire penală şi caracteristica criminalistică a infracţiunii prezintă noţiuni
apropriate menite a eficientiza procesul de cercetare a infracţiunilor. Totodată acestea se
deosebesc una de alta prin caracterul fenomenelor analizate.
Dacă prima caracterizează specificitatea informaţională a condiţiilor în care se desfăşoară
o acţiune de urmărire sau investigaţiile în ansamblu în diferite faze de cercetare, a doua
semnalează despre esenţa şi trăsăturile criminalistice specifice a diferitelor genuri de infracţiuni.

10.5. Versiunile criminalistice

 Versiunea criminalistică este o presupunere privind esenţa şi unele împrejurări ale
infracţiunii bazată pe datele faptice, adoptată de către organul de urmărire penală în cadrul
cercetării şi descoperirii infracţiunilor.
În aspect logic versiunea prezintă varietate a ipotezei, o formă de gândire cu ajutorul
căreia se efectuează trecerea de la cunoştinţe verosimile, prezumtive spre cunoştinţe veridice.
Clasificarea versiunilor. În dependenţă de volumul lor versiunile se împart în generale şi
particulare; după subiectul elaborării sunt versiuni de urmărire, operative de investigaţie, de
expertiză şi judiciare; după gradul de concretizare - versiuni tipice şi concrete.
Versiunea generală este o lămurire verosimilă a evenimentului infracțional, adică o
presupunere despre fapta produsă (omor, sinucidere, moarte naturală sau accident).
Versiunea particulară este o lămurire prezumtivă a unor elemente ale evenimentului care
a avut loc (motivul, modul de comitere, timpul, locul, personalitatea infractorului etc.)
Versiunile de urmărire sunt elaborate şi verificate de către organul de urmărire în scopul
lămuririi esenţei evenimentului şi a tuturor împrejurărilor, care pot fi generale, dar şi particulare.
Versiunile operative de investigaţie sunt elaborate de către lucrătorul operativ care
efectuează din însărcinarea ofiţerului o verificare a unor împrejurări pe cauza cercetată.
Versiunea de expertiză este o presupunere a expertului adoptată spre verificare în cadrul
investigaţiilor de expertiză. Acestea pot fi, la fel ca și cele operative - numai particulare.
Versiunea judiciară este o presupunere a instanţei de judecată, elaborată şi verificată în
cadrul judecării unei cauze. Instanţa de judecată primeşte dosarul în care este formulată doar o
singură versiune – aceea care a şi rămas în rezultatul cercetărilor în faza de urmărire. Aceasta
poate fi aşa numita “versiune de învinuire”, formulată în rechizitoriu. Instanţa este obligată să
verifice minuţios această versiune, să înainteze contraversiuni sub aspect general şi
contraversiuni sub aspect particular pentru fiecare din cele existente (“a avut loc furt sau altă
infracţiune”; “infracţiunea a fost comisă de o altă persoană şi nu inculpatul”).
Practic, aceasta înseamnă că fiecare probă prezentată instanţei trebuie verificată minuţios
şi sub toate aspectele.
Spre deosebire de versiunile concrete care se înaintează în baza studierii materialelor
dosarului cercetat, există şi aşa numitele versiuni tipice. Acestea sunt cele mai ample şi tipice
lămuriri a evenimentului când informaţii concrete sunt încă foarte puţine şi insuficiente.
Versiunile tipice se elaborează nu numai în baza informaţiei deţinute de organul de urmărire, dar
şi în baza experienţei acestuia, a recomandaţiilor criminalistice, a practicii generalizate şi, nu în
ultimul rănd, a experienţei de viaţă a ofiţerului de urmărire sau procurorului. Aceste versiuni au o
mare însemnătate, mai cu seamă la etapa iniţială – una din cele mai importante etape a procesului
de cercetare, întrucât permit a orienta organul de urmărire în albia corectă de cercetare.
Baza de elaborare a versiunilor sunt datele faptice privind evenimentul săvârşit,
dobândite din surse procesuale şi neprocesuale. În cadrul elaborării versiunilor sunt folosite pe
larg procedeele logice de gândire, precum analiza, sinteza, inducţia, deducţia, analogia ş.a.
Verificarea versiunii constă în aprecierea datelor faptice ce confirmă sau infirmă
versiunea. Informaţiile necesare se obţin pe cale procesuală, adică în rezultatul efectuării
acţiunilor de urmărire penală.
Versiunile se verifică şi prin efectuarea activităţilor speciale de investigaţii, însă această
verificare poartă caracter preliminar, rezultatele ei necesitând confirmare prin probele adunate. În
procesul de cercetare se elaborează şi se verifică toate versiunile posibile. Nu trebuie de lăsat fără
revizuire nici o versiune, chiar şi slab posibilă.
Toate versiunile, în măsura posibilităţilor se verifică simultan, paralel, cu toate că în
practică, o astfel de posibilitate nu totdeauna există şi unele versiuni sunt lăsate pentru
verificarea lor ulterioară. În aceste cazuri este firesc că sunt adoptate spre verificare cele mai
posibile.

10.6. Organizarea şi planificarea cercetării infracţiunilor

 Planificarea cercetării infracţiunii prezintă un proces de gândire ce constă în stabilirea
conţinutului şi a ordinei de muncă privind determinarea împrejurărilor infracțiunii comise şi
demascarea vinovaţilor conform cerinţelor legii cu minimum cheltuieli de forţe şi timp.
Pentru ca planificarea cercetării să-şi atingă scopul aceasta trebuie să se sprijine pe unele
principii – reguli elaborate de criminalistică, respectarea cărora asigură maximum de randament
şi eficienţă în cadrul cercetărilor. Planificarea se sprigină pe trei principii de bază:
1. Caracterul concret al planificării – principiu care înseamnă că planul trebuie să
cuprindă întrebări concrete privind măsurile speciale de investigaţie şi acţiunile de urmărire ce
trebuie efectuate în această cauză, termenii concreţi şi executorii lor.
2. Principiul individualităţii – ceea ce înseamnă neadmiterea unor clişee, adică elaborarea
unui plan pentru dosarul concret cu luarea în consideraţie a tuturor particularităţilor acestei
cauze. Este imposibil a elabora un plan universal care ar util pentru cercetarea tuturor dosarelor
penale. Credem, însă pe deplin justificată utilizarea planurilor tipice (programelor, algoritmilor)
de cercetare privind anumite categorii de infracţiuni. Este cunoscut, că în metodica criminalistică
se elaborează algoritmi sau programe tipice de acţiuni în cazurile unor situaţii concrete care se
crează în cursul cercetării diverselor genuri de infracţiuni.
3. Principiul dinamismului înseamnă că planul, odată elaborat nu este definitiv, că
procesul de cercetare nu este un act unitar, acesta trebuie să se completeze şi să se modifice în
permanenţă. Astfel, în rezultatul verificării unei versiuni poate decădea altă versiune sau invers
poate apărea o nouă versiune care anterior n-a fost înaintată. Depistarea în cadrul percheziţiei la
locul de trai al bănuitului a unealtei infracţiunii poate face inutilă percheziţia planificată anterior
la domiciliul altui bănuit etc. Necesitatea corectării continuie a planului de investigaţii îl
evidenţiază din majoritatea altor planuri, finalizându-se doar cu sfârşitul cercetărilor pe dosar.
Pe lângă planul de cercetare a cauzei în ansamblu se elaborează şi planul efectuării unor
acţiuni de urmărire mai complexe.
Planurile de cercetare în cauzele penale pot fi elaborate în diferite forme - cea mai
frecvent întâlnită - după versiuni. În acest caz, în plan se reflectă versiunea de urmărire;
acţiunile procesuale, alte acte de urmărire, măsuri operative de investigaţie privind verificarea
fiecăreia din ele; termenii şi executorii îndeplinirii acestora.
La cercetarea dosarelor cu multe episoade forma planului este mai complexă. În aceste
cazuri în plan la început se indică versiunile generale, mai apoi planurile se elaborează conform
episoadelor cauzei cercetate.
Există încă o varietate a planului - după persoanele în cauză (bănuitul sau învinuitul). Sub
aspect structural un astfel de plan este analogic celui sus numit, însă în prima rubrică în locul
conţinutului episodului se indică familia persoanei bănuite sau învinuite. În planul unei acţiuni
de urmărire concrete se reflectă: - scopul acţiunii sau întrebările ce trebuie clarificate; - vremea
şi locul desfăşurării acesteia; - participanţii care vor acorda ajutor organului de urmărire la
efectuarea acţiunii procesuale; - mijloacele tehnice care vor fi aplicate în cursul desfăşurării
acţiunii de urmărire pentru fixarea mersului şi rezultatelor acesteia (trusa criminalistică, camera
de luat vederi etc.); - tactica desfăşurării acţiunii de urmărire şi fixarea rezultatelor ei.

ÎNTREBĂRI PENTRU AUTOEVALUARE:

1. Expuneți conceptul de tactică criminalistică
2. Care este obiectul de studiu al tacticii criminalistice?
3. Dați noțiunea de procedeu tactic
4. Care este esența situației de urmărire penală?.
5. Dați noțiunea și clasificați versiunile criminalistice
6. Care sunt principiile planificării urmăririi penale?