Ministerul Educaţiei din Republica Moldova

UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN MOLDOVA

Catedra Ştiinţe Socio – Umaniste

REFERAT
La disciplina „Teoria şi Practica Integrării Europene”
TEMA:
"ADEVĂRUL ŞI VALOAREA ŞTIINŢIFICĂ A CUNOŞTINŢELOR"

EXECUTAT, st., gr……, MAIA GHEORGHITA,

Coordonator: l. sup., Luca Sergiu

CHISINAU 2015
Întroducere

Adevar, concordanta intre cunostintele noastre si realitatea obiectiva; oglindire fidela a realitatii
in gandire; ceea ce corespunde realitatii, ceea ce exista sau s-a intamplat in realitate.
Adevar obiectiv continutul obiectiv al reprezentarilor omului, care corespunde realitatii, lumii
obiective, independent de subiectul cunoscator.
Adevar relativ ,reflectare justa, insa aproximativa, limitata a realitatii.
Valoarea de adevăr este expresia gradului de certitudine a corespondenței judecății (propoziției
logice) cu starea de fapt vizată de judecată. Valoarea de adevăr originează în in capacitatea spiritului
omenesc de a reproduce în sine ceea ce este în afară de sine manifestată print-o rămânere în urmă
față de realul exterior insieși. Aceasta situație ar fi exclusă în cazul unei reflectări absolute în spirit
a realității vizate când ar putea exista o singură valoare a judecății făcute si anume: adevărul. În
opinia adepţilor săi, legile ştiinţei nu sunt nici adevărate, nici false, ci doar mai mult sau mai puţin
fructuoase, ele fiind doar instrumente care fac posibile inferenţele asupra fenomenelor, şi ca orice
regulă de inferenţă ele nu pot fi judecate din perspectiva celor două valori de adevăr, nu sunt
adevărate sau false;"ideea că adevărul are o valoare mai mare decât aparenţa este o simplă
prejudecată morală şi nimic mai mult, este chiar cea mai puţin dovedită ipoteză din câte există pe
pământ. Să recunoaştem totuşi ceva;viaţa nu ar fi deloc posibilă fără o perspectivă de evaluări şi de
aparenţe; iar dacă am vrea să suprimăm totalmente «lumea aparentă» laolaltă cu înflăcărareaşi
nerozia virtuoasă a anumitor filosofi,presupunând că voi aţi putea s-o faceţi – n-ar mai rămâne
nimic din «adevărul» vostru!”
 CONCEPTUL DE ADEVAR

Procesul cunoaşterii are ca principal obiectiv: căutarea adevărului. Din această

perspectivă, în istoria gândirii filosofice s-au conturat următoarele teorii:
Teoria corespondenţei, formulată de Aristotel în lucrarea "Metafizica", defineşte adevărul prin
acordul cunoştinţelor cu realitatea, cu obiectul lor.
"A enunţa că ceea ce este nu este sau că ceea ce nu este, este - nota Stagiritul - constituie o poziţie
falsă; dimpotrivă un enunţa adevărat este acela prin care spui că ceea ce este este şi că nu este ceea
ce nu este''. Această teorie se bucură de o largă susţinere în rândul epistemologilor, logicienilor şi
filosofilor. Dacă pentruHeidegger (în "Fiinţă şi timp''), esenţa adevărului rezidă în "adecvarea
judecăţii la obiectul ei", pentru Hans Herzbeger, adevărul presupune "corespondenţă plus
competenţă semantică".
Teoria coerenţe (Tarski) defineşte adevărul prin acordul formal între constituenţii unui
sistem epistemic, prin coerenţa formală a cunoaşterii. Justificarea, verificarea cunoştinţelor se face
nu prin confruntarea cu obiectul, ci cu anumite momente intrinseci ale lor - axiome,
principii, exigenţe empirice; de exemplu, silogismul următor - Alb este ajectiv/Zăpada este
albă/Deci, zăpada este adjectiv- concluzia este greşită datorită respectării regulilor de
coerenţă; sau exemplul folosit de Tarski:Zăpada este albă, dacă şi numai dacă este albă.
Teoria pragmatistă (elaborată de W. James, J. Dewey)asimilează adevărul utilităţii sau
eficienţei, accentuează caracterul operaţional al cunoaşterii umane şi valoarea sa instrumentală.
Variantă a pragmatismului, instrumentalismul (St.Toulmin) manifestă tendinţa de renunţare la
conceptul de adevăr în aprecierea teoriilor în favoarea utilităţii lor ca instrument. În opinia adepţilor
săi, legile ştiinţei nu sunt nici adevărate, nici false, ci doar mai mult sau mai puţin fructuoase, ele
fiind doar instrumente care fac posibile inferenţele asupra fenomenelor, şi ca orice regulă de
inferenţă ele nu pot fi judecate din perspectiva celor două valori de adevăr, nu sunt adevărate sau
false.
Teoria consensului (Schlick, Carnap,Neurath etc.) susţine că adevărul nu are suport
ontic, legile naturii şi abstracţiile ştiinţifice au apărut ca simple convenţii. Problema adevărului este
cea a raportului dintre cunoaştere şi obiectul ei; adevărul nu este o proprietate imanentă lucrurilor,
ci un atribut al conţinutului informaţional al judecăţilor; subscriem la definiţa "adevăr-
corespondenţa."
Dimensiunile adevărului
Relaţia de corespondenţă - implică o anumită concordanţă între constructe şi fapte, un anumit
izomorfism între structurile enunţurilor şi fapte;
Relaţia de reprezentare- structura faptelor fiind exprimată în structura constructelor, gradele de
reprezentare sunt bivalente:reprezentativ/nereprezentativ;
Relaţia de referinţă - constructul (enunţul) desemnează un anumit obiect, iar gradele de referinţă
sunt grade de precizie: precis/imprecis;
Relaţia de informaţie - purtătorul adevărului este întotdeauna un anumit conţinut propoziţional cu
două valori: cert/incert.
Adevăr şi fals; adevăr şi minciună; adevăr şi opinie Falsul
înseamnă neconcordanţa între informaţia vehiculată de structurile enunţurilor şi starea de fapt
reflectată; minciuna este un fals intenţionat. Sf. Augustin (în"Demendacio")remarca: "Prin intenţie,
şi nu prin adevărul sau falsitatea lucrului însuşi trebuie să judecăm dacă se minte (…) A minţi
înseamnă a vorbi împotriva gândirii proprii cu intenţia de a înşela''.Opinia presupune a crede că
ceva este intr-un fel sau altul; pot fi opinii adevărate sau nu.I. Kant, referindu-se la această
problemă, nota: opiniile sunt problematice şi convingerile constatative.O teorie este falsificabilă
dacă şi numai dacă există un enunţ-observaţie deductibil din acesta care, dacă este fals, face ca
teoria să devină falsă; de exemplu, teoria lui Einstein, dacă predicţia privitoare la curbura luminii nu
ar fi fost susţinută de observaţie, ar fi fost respinsă. O teorie este ştiinţifică dacă şi numai dacă este
falsificabilă; are mai puţină importanţă dacă este rezultatul unei activităţi de laborator sau al actului
de inspiraţie; o teorie este respinsă numai dacă avem o teorie mai bună care s-oînlocuiască. Teoria
T-2 trebuie preferată lui T-1 dacă T-2 rezolvă toate problemele pe care le rezolvă T-1, rezolvând
simultan şi problemele pe care T-1 nu le-a putut rezolva (adică, acolo unde T-1 a fost respinsă), şi
dacă oferă soluţii pentru unele probleme adiţionale cu privire lacare T-1 nu spune nimic. Pentru
Popper, falsifierea este singurul criteriu care intră în discuţie pentru selectarea teoriilor ştiinţifice.
Când o teorie rezistă unor teste severe, unor încercări repetate de falsifiere, se poate spune că are un
grad înalt de confirmare.Rolul atribuit falsifieriii de Popper este identic celui pe care Kuhn îl
atribuie experienţei extranormale generatoare de criza pregătitoare pentru o nouă teorie.

Poziţia lui Kuhn se află în vizibilă contradicţie cu cea a lui Popper, după acest gânditor,
falsifierea nu ar îmbunătăţi ştiinţa, ci ar distruge-o. "Cei ce susţin versiunea paradigmelor
concurenţiale îşi desfăşoară activitatea în lumi diferite".

Purtătorii adevărului; relaţia dintre adevăr şi propoziţie

Purtătorii adevărului sunt structurile propoziţionale. M.Heidegger sublinia: "locul adevărului este
enunţul''. Pentru a fi apreciate ca adevărate sau false, enunţurile trebuie să îndeplinească
următoarele exigenţe:
1.Numai propoziţiile enunţiative sau declarative au valoare de adevăr cu respectarea unor cerinţe: să
fie propoziţii cu sens şi conceptibile în conformitate cu regulile sintactice, semantice şi pragmatice;
conţinutul lor informaţional să aibă corespondent în realitate; din punct de vedere pragmatic să
existe un subiect cunoscător real care să fi testat aserţiunile respective; trebuie să distingem între "a
fi adevărat" şi a "şti că este adevărat", deoarece pot fi formulate propoziţii adevărate fără să ne dăm
seama de adevărul lor; situaţie cognitivă ce ridică problema distincţiei dintre adevăr şi opinie);
2.Nu pot fi judecate sub raportul adevărului sau falsului noţiunile (ele pot fi pozitive sau
negative, dar nu adevărate sau false),construcţiile propoziţionale care exprimă o poruncă
sau întrebare,inferenţele.
 Trăsăturile adevărului
1.Obiectivitatea−semnifică reproducerea adecvată a unui conţinut real care există independent de
conştiinţa subiectului cunoscător; prin obiectivitatea reprezentărilor ştiinţificet rebuie să înţelegem
independenţa lor de aparenţe, circumstanţe sau împrejurări singulare şi variabile. Obiectivitatea este
o valoare deschisă, se realizează gradual şi presupune despsihologizări, precizări şi rectificări.
2.Caracterul absolut şi relativ−adevărul absolut are următoarele accepţii: de cunoaştere
completă, totală a realităţii; de reflectare deplină a stării obiectului, care nu mai poate fi infirmată de
dezvoltarea ulterioară a cunoaşterii. În primul sens, apare doar ca posibilitate, din perspectiva
succesiunii infinite a generaţiilor; în cel de al doilea sens, el devine posibil ca excepţie; de exemplu,
universalitatea cauzalităţii, divizibilitatea atomului adevărul relativ− reflectă aproximativ starea
obiectului, exprimă un anumit grad de corespondenţă a cunoaşterii cu obiectul. Această trăsătură
pune în evidenţă caracterul cumulativ, incomplet şi revizuibil al adevărului. În lumea ştiinţifică se
vorbeşte de "teoria gradelor de adevăr" (M. Bunge) şi "teoria gradelor deverosimilitate" (K.Popper).
Între adevărul absolut şi cel relativ există o unitate dialectică;adevărul absolut nu poate fi dobândit
dintr-o dată, el se formează din adevăruri relative,acestea fiind trepte, etape spre adevărul absolut;
de exemplu, teoria ondulatorie şi teoria corpusculară asupra luminii; mecanica clasică şi mecanica
relativistă. Rezolvarea corelaţiei dintre adevărul absolut şi adevărul relativ arată caracterul istoric al
cunoaşterii; în orice adevăr relativ există un sâmbure de adevăr absolut. Opoziţia dintre adevăr şi
eroare este relativă, contradicţia lor este motorul cunoaşterii. Există erori fecunde şi adevăruri
banale,sterile, adevăruri care se pierd în inform, inconsecvent. Progresul cunoaşterii implică
eliminarea erorii şi apropierea de adevăr; K. Popper, pe bună dreptate, face distincţia între "a fi
adevărat" şi "a fi crezut adevărat". După M.Bunge,criteriul adevărului este o "convenţie banală a
democraţiei, nu se poate aplica oriunde, şi este eternă"; de exemplu, principiile mecanicii nu se pot
aplica la analiza fenomenelor sociale;încercare făcută de S. Haret in cunoscuta lucrare "Mecanica
socială"; Istoricitatea-implică dependenţa de timp a valorilor de adevăr; valorile de adevăr factual,
spre deosebire de cele logice, variază o dată cu timpul.
Tipologia adevărului
Este realizată după următoarele două criterii principale:
1.Domeniul cunoaşterii−adevăr filosofic ("Toate corpurile se transformă"), adevăr moral("Fericirea
este o valoare umană perenă''), adevăr artistic ("Necesitatea unităţii dintre naţionalşi universal în
creaţia artistică"), adevăr comun(adevăruri banale)adevăr ştiinţific (legile fizicii, chimiei, biologiei).
Adevărurile ştiinţifice sunt formale(care nu au o referinţă reală;sunt necesare şi pot fi cunoscute ca
fiind adevăruri a priori; sunt adevăruri datorită formei lor logice şi indiferent de conţinut−de
exemplu, 2+2=4, inferenţele) ş ifactuale (cele care presupun o relaţie între enunţuri şi referenţii lor;
nu este definibil, ci caracterizabil; sunt adevăruri de experienţă; se exprimă prin propoziţii în care se
atribuie unui obiect determinat o însuşire, de exemplu, "România se află într-o profundă criză
economică");
2.Din punct de vedere logic- adevăr analitic, explicativ (Hume,Leibniz şiKant analizând judecăţile
analitice, subliniau faptul că în aceste cazuri predicatul aparţine subiectului ca ceva implicat; în
aceste structuri propoziţionalenu se adaugă nimic prin predicat faţă de conţinutul subiectului, ele
sunt adevărate în virtute a termenilor şi expresiilor lingvistice, rezultă din regulile semantice de
utilizare a termenilor; se numesc şi adevăruri "exviterminorum"- în virtutea termenilor; de exemplu,
"Existenţa desemnează tot ceea ce există"; "Bolnavul este un om nesănătos"); adevăr sintetic,
extensiv(care are ca suport judecăţi de experienţă; sunt adevăruri de factuale; se exprimă prin
structuri propoziţionale în care predicatul aduce ceva nou la conţinutul subiectului; de
exemplu,"Toate corpurile sunt grele", "Vremea este frumoasă"

PARTICULARITĂŢILE CUNOAŞTERII ŞTIINŢIFICE CONTEMPORANE

Cunoaşterea ştiinţifică contemporană are următoarele caracteristici:
1.A crescut rolul ştiinţei în dezvoltarea societăţii (prin dezvoltarea tehnicii, apariţia unor noi obiecte
ale muncii şi integrarea lor în viaţa economică; participarea ştiinţei la organizarea şi perfecţionarea
tuturor domeniilor vieţii sociale);
2.Diversificarea şi integrarea (apariţia de ştiinţe noi, prin cele două procedee - semiotica, ecologia,
ştiinţele comunicării,managementul, cibernetica economică, bionica etc.)
3.Apariţia metateoriilor şi metaştiinţelor (metalogica, metamatematica etc.);
4.Socializarea şi industrializarea (activitatea de cercetare ştiinţifică se desfăşoară organizat în
instituţii specializate şi caută să răspundă unei comenzi sociale; proprietatea intelectuală a devenit
un bun al comerţului mondial şi aduce venituri substanţiale ţărilor practicante);

5.Creşterea exponenţială (anumiţi parametri ai ştiinţei - volumul de informaţie ştiinţifică, numărul

de ingineri, numărul de doctori în ştiinţe - manifestă o creştere semnificativă, în progresie
geometrică, la perioad escurte de timp, 5-15 ani). O dată cu trecerea spre societatea de tip
informaţional trebuie să facem faţă unei noi provocări: creşterea exponenţială a informaţiei,
informaţia ştiinţifică şi tehnică creşte cu 13 procente pe an, ceea ce semnifică dublarea volumului de
informaţie la fiecare 5 ani şi jumătate, cu posibilitatea creşterii ratei la 40 de procente, ceea ce va
determinao dublare a informaţiei la fiecare 20 de luni .
Realitate ce naşte, aşa cum bine remarca autorul, un paradox: "ne înecăm în informaţie, dar
suntem înfometaţi de cunoaştere". .J. Naisbitt, "Megatendinţe", 1989, p. 561.

B.Russell invoca termenul de verificator faptul in virtutea caruia o convingere sau o propozitie
este adevarata ceea ce este adevarat,nu este limitat,de capacitatea noastra de cunoasterea adevarulu,
ci de puterea de verificare, tinta cunoasterii fiind obictivitatea,o reflectare a lumii cit mai putin
destorsionata.
 CONCLUZII:

Cunoaşterea adevărului este idealul spre care aspiră omul; dar ceea ce putem şti sigur nu este că am
atins adevărul, ci doar – precum alpinistul în faţa unui perete de stâncă – faptul că am greşit şi că
suntem în situaţia de a elimina o eroare, moment esenţial în procesul cunoaşterii. „ Adevărul,
asemenea unei umile floricele în pustiul vieţii este înconjurat şi aproape înăbuşit de creşterea
luxuriantă a buruienilo erorii. Dacă vrei să-l găseşti, trebuie să fii în permanenţă atent. Dacă vrei să-
i vezi frumuseţea, trebuie să dai la o parte buruienile erorii şi spinii bigotismului. Dacă vrei să-l
posezi, trebuie să te apleci pentru a-l lua. Nu te mulţumi doar cu o floare a adevărului. Dacă una ar
fi fost suficientă, nu ar exista mai multe. Continuă să le aduni, să le cauţi!”.

BIBLIOGRAFIE

 Botezatu Petre, Adevăruri despre adevăr, Iaşi, Ed. Junimea, 1981, p. 46

 Karl. R. Popper A devar, rationalitate, si procesul cunoasteri stiintifice.in vol.Logiga
stiintei
 I. Kant. Critica ratiuni Pure .Bucuresti 1969.
 www.scribd. Com. Accesat 15.15.15, ora 15.15