Despre opera lui Ștefan Bănulescu

Circularitatea operei lui BANULESCU favorizează, odată gasită linia stilistică

fermă, reluarea și adâncirea unor motive și simboluri recurente, care migrează de la
o carte la alta. Celula originară însă e de natură poetică și prozatorul este prefigurat
integral la concentratele lirice din Cântece de campie. Acestea, având cu precădere
și funcție de liant, se topesc miraculos în substanța celorlalte scrieri. Îi este
caracteristic prozei lui BANULESCU o "poeticitate esențială" G. Dimisianu, cu rol
de principiu generator de situații narative, materie epică și textualitate. Considerate
veritabile "documente lirice" ale unui teritoriu sever constituit epic, poemele fac să
reinvie totodata spiritul rapsodic și vizionar genuin, împreună cu reactivarea unor
motive baladești, cum ar fi Andrei Mortu sau Costea Nebunul, regăsiți ulterior în
nuvele și în roman. Alte simboluri, impregnate de tragism, dar și de o tulburatoare
încărcătură metaforică, intensifică atmosfera de miraj, specifică acestui fantomatic
spațiu unidimensional al câmpiei nesfârșite. Așa sunt: dropia, arhetip al unei
senzualitați transferate în imagini de vis ("Șarpele cu cap de vultur, / Cu plete
galbene-n jur, / La gât cu soarele roată, / Cu piept și sfârcuri de fată, / Cu coroana
de regină, / Cu ari-pile-n țărână. / Stă cu pieptul dezgolit / Tremurat în asfințit."),
cocoșul - simbol solar, înaltul și subtiraticul salcâm, "omul din nisipuri"
înspăimântat de pierderea identitații proprii, Duda Cruda, caloienii etc. Toate
converg în imaginea halucinantă a câmpiei revărsate în cer cu imensitațile ei de
ierburi și de "galben solar" în care se pierd, absorbite de magia apei morților, tot
felul de făpturi himerice, ca într-un deșert carbonizat de lumină: "Câmpie, cu porți
dărâmate / Cu ierbile-n cer vărsate. / Crește iarba-n cer, și-n stele, / Și-n călcâiele
mele. / întind mâna înainte / Și lovesc în soare, un dinte, / Care tocmai răsărea, în
gingie sângera. / întind mâna înapoi / Și dau de noapte în toi. //M-am ridicat în
picioare, / Mi-am văzut umbra pe soare". Prin asemenea viziuni lirice,
BANULESCU resuscita o latură a misterului alta decât în poezia lui Blaga: extaza
tragica a luminii pure însoțite de blestemul omului fără noapte și fără umbră. Într-o
lume lipsită total de transcendență, Dumnezeu însuși se lăsă zidit în trunchiul de
salcâm, ca într-un cosciug în care moartea nu pătrunde. Gândite în tipare folclorice,
poemele au, de la bun început, un mesaj ascuns, de eres păgân sau de încântație, în
care notele intime se resorb cu totul până la dispariție. O altă voce, parcă de
dincolo de timp, se insinuează ritualic în formule ermetice de o stranie simplitate
înșelătoare, însoțită însă de un aer sumbru și amenințător. Chiar dacă poetul se
instalează cu premeditare în atemporalul originar, e vorba, mai degrabă, de o lume
- simbolic figurată, care-și presimte sfârșitul. Gravitând cu precădere în jurul ideii
de moarte, cântecele, "de spus pe neștiute", sunt, în fond, niște "bocete
spiritualizate" (E. Simion). Într-o manieră asemănătoare poemelor, dar mai
consistentă, nuvelele din Iarna barbatilor (1965) constituie o replică la reportajele
mai vechi din voi. Drum in campie (1960), reportaje inevitabil descriptive și
marcate de clișeele acelui timp literar. Unele filiații sunt ușor de identificat.