Biblia de la 1688.

Momentul cultural şi lingvistic

de
Alexandru GAFTON

Clădite pe cultura şi civilizaţia greco-latină, spiritualităţile şi civilizaţia europeană

sînt străbătute în mod coerent de filonul unitar al filosofiei creştine. Începînd cu grecii
şi încheind, probabil, cu lituanienii, popoarele din această parte a lumii, transgresînd
limitele etnice, au devenit solidare prin creştinism. În cadrul unor complexe procese,
cu dinamici diferite, odată cu popoarele s-au creştinat şi limbile. Organic modelate de
filosofia creştină, popoarele europene (majoritatea înrudite la origini, dar destul de
diferenţiate apoi) suferă transformări adînci la nivelul propensiunilor genetice şi
naturale, al trăsăturilor dobîndite, astfel încît civilizaţia, cultura, mentalitatea acestora,
păstrînd destule particularităţi definiforii, vor cunoaşte comunitatea întru creştinism.
Toate aceste popoare s-au raportat la filosofia creştină şi la Biblie în aşa fel încît acest
fapt a devenit unul crucial pentru noua lor reconfigurare cultural-spirituală. Fie că se
au în vedere civilizaţiile de tip protestant, în care Biblia a constituit un vademecum,
un ghid de zi cu zi şi o lectură duminicală de familie, fie, precum în lumea ortodoxă,
unde aceeaşi carte, încărcată de sacralitate, a ajuns la urechile credincioşilor doar prin
intermediul preoţilor, Biblia a fost sursa morală cea mai prestigioasă şi mai
întrebuinţată, ultima şi cea mai înaltă autoritate care a orînduit vieţile şi minţile
comunităţilor civilizaţiei europene.
Deşi născută creştină, comunitatea românească de la nordul Dunării a auzit multă
vreme cuvintele Bibliei într-o limbă străină, şi anume slavona. După activitatea destul
de rodnică din secolul al XVI-lea, cînd s-au tradus parţial şi integral mai multe cărţi
biblice, abia spre sfîrşitul secolului următor va exista o traducere integrală a Bibliei în
limba română. Ca orice jalon din istoria omenirii, a unei civilizaţii, ori a unei culturi,
pentru români, traducerea de la 1688 a Bibliei încheie o etapă din viaţa lor culturală şi
creează condiţii de dezvoltare alteia. Momentul în care o cultură ajunge să acumuleze
tensiuni generate de nevoia de a avea o Biblie proprie, apoi să creeze condiţii propice,
precum şi bărbaţi învăţaţi care să complinească respectiva nevoie, semnifică
maturizarea acelei culturi, capacitatea ei de a-şi croi o identitate şi un drum proprii. În
istoria culturii româneşti, momentul 1688 (apărut firesc în urma unor anevoiase dar
tenace acumulări) echivalează cu apariţia unei noi mentalităţi, a unei noi trepte a
conştiinţei naţionale în cultura românilor.
Tot astfel, sub aspect lingvistic, încheierea acţiunii de traducere şi revizie a Bibliei
în limba română semnifică o nouă etapă în evoluţia limbii române. Textul Bibliei este
unul deosebit de complex, atît sub aspectul formei, cît şi sub cel al conţinutului. El
cuprinde cele trei genuri literare, toate stilurile funcţionale ale limbii, o varietate,
aşadar de forme de exprimare, care pun la contribuţie nenumărate mijloace, pentru a
reda conţinuturi de mare profunzime uneori, sau extrem de nuanţate. Precum
traducerile altor popoare, traducerea românilor, de la 1688 nu este perfectă. Ea conţine
destule inadvertenţe şi stîngăcii, unele datorate lipsei unei teorii a traducerii, altele
datorate neînţelegerii textului biblic. Cu toate acestea, prima traducere integrală a
Bibliei în limba română este şi prima traducere validă, care poate fi luată în
considerare atît ca act cultural şi lingvistic, cît şi ca act religios. De aceea, avînd în
vedere că o limbă dată nu poate suporta şi genera un text de o complexitate formală şi
de conţinut atît de ridicată, în indiferent care moment al devenirii ei, ci numai după ce
a cunoscut un şir anevoios de acumulări cantitative şi calitative, este de observat că,
sub aspect lingvistic, simpla existenţă a Bibliei de la Bucureşti arată că, la 1688, limba
română depăşise pragul de maturitate care îi deschidea accesul în rîndul limbilor
superior organizate, adică deţinătoare a ceea ce se numeşte aspect literar.
În legătură cu dezvoltarea aspectului literar al vechii române se cuvine evidenţiată
o caracteristică a acelei perioade din evoluţia limbii române. Acest aspect s-a edificat
treptat tocmai prin astfel de acte culturale. Timp de mai bine de o sută de ani, în
diferitele regiuni româneşti s-a tradus, revizuit, compilat şi creat în limba română, însă
fiecare dintre aceste texte prezintă particularităţi lingvistice. Aspectul literar al vechii
române se constituie ca o abstracţie încă lipsită de coerenţă şi de principii ferme, sub
forma concretă a mai multor variante literare locale. Variantele acestea, însă, nu au
depăşit limitele centripete ale sistemului general, rezultatul în sine prezentînd mai
degrabă unitate decît diversitate. Cauzele diferenţelor sînt de ordin obiectiv.
Întrucît norma literară, în curs de edificare, nu este un dat, ci are caracter
procesual, nu pot fi neglijate tendinţele naturale spre variabilitate ale oricărui
organism viu, a cărui supravieţuire şi eficienţă stă în coerenţa internă, atît a identităţii
cu sine, cît şi a variabilităţii, conservatorismul fiind completat de permeabilitate. În
acest fel, alături de influenţele suferite, fiecare formă de realizare concretă a
sistemului lingvistic românesc şi–a păstrat o anume coerenţă internă, dotată cu
anumite caracteristici particularizante. În perioada în care un aspect literar începe să
se edifice, trăsăturile acestuia vor fi dependente de criteriile de selecţie şi, apoi de
forţa cu care se impun particularităţile selectate, fapt dependent de constanţa cu care
se selectează diferitele elemente, dar şi de valoarea, în mintea comunităţii, a acelor
elemente. Acesta este cadrul generator de oscilaţii, şi din acest motiv variabilitatea
lingvistică este relativă. Apoi, este de menţionat lipsa principiilor de edificare a
normei literare. Însuşi conceptul ‘unitate’ nu era bine structurat, motiv pentru care nu
se poate pretinde şi nici urmări o presupusă unitate a acestor texte, acţiunile
scriptorilor nefiind dotate cu finalităţi normative ori de model, adică direcţionate
conform anumitor principii în vederea atingerii unor astfel de obiective, ferm trasate.
În esenţă, cu diferite deosebiri, nu foarte tranşante, limba română era una singură, iar
în procesul de edificare a unei norme vorbite şi scrise se puneau la contribuţie diferite
elemente încă aflate într–un proces de promovare, mai cu seamă în măsura în care
scriptorii intră în contacte între ei prin intemediul textelor.
Ţinînd seama de această situaţie, nu poate surprinde faptul că textul Bibliei de la
1688 - revizie asupra traducerii cărturarului moldovean Nicolae Spătarul (pentru
Vechiul Testament) şi a Noului Testament de la Bălgrad (pentru Noul Testament) -
este neunitar din punct de vedere lingvistic. Caracteristici subsumabile aspectului
literar moldovenesc se combină la tot pasul cu particularităţi lingvistice prezente
preponderent în arie sudică. Greu de asertat şi puţin probabil, un eventual efort de
unificare şi de nivelare lingvistică ar fi fost strivit nu sub povara a două norme literare
(două norme literare ferm delimitate ar fi făcut extrem de lesnicios un astfel de
proces), ci sub aceea a normei literare româneşti în formare, caracterizată de principii
de selecţie insuficient definite, chiar oscilante, premisivitate, lipsă de rigiditate,
compatibilitatea elementelor concurente. Prezenţa oscilaţiei la nivel lingvistic
semnifică toleranţa faţă de anumite forme, arătînd implicit că norma nu era în
constituire, nefixată. Lipsa principiilor ferme de selecţie îngăduia coprezenţa în norma
incipientă a elementelor concurente, preponderente în diferitele arii lingvistice, chiar
în condiţiile existenţei anumitor constante ale graiurilor şi variantelor literare. Cu alte
cuvinte, ceea ce pentru un anumit grai putea constitui forma cea mai frecventă,
„norma” acestuia, pentru un altul putea constitui o varietate reperabilă şi acceptabilă,
eventual cu o frecvenţă mai scăzută comparativ cu aceea a elementelor care
constituiau „norma” sa.
 Ca şi în cazul aspectului cultural, şi aici, semnificativ rămîne nu atît faptul că timp
de mai bine de o sută de ani s-au tradus şi revizuit continuu părţi din Biblie, cît acela
că, într-un anumit moment, generat de această continuă activitate laborioasă, întreaga
lucrare este încheiată. Fără a fi de neglijat efortul, important este că el dă roade prin
încheierea operei, şi nu doar promite printr-o neîncetată ucenicie. Este un efort care
poate fi considerat naţional întrucît muntenii lucrează pe texte care provin de la
învăţaţii moldoveni (traducerea Vechiului Testament făcută de Nicolae Milescu şi
revizuită de cei din cercul lui Dosoftei) şi de la cei transilvăneni (pentru Noul
Testament, care este revizie a Noului Testament de la Bălgrad, 1648). La nivel
lingvistic textul este un necesar pas înapoi, un recul care va permite observarea şi
înţelegerea principiilor şi mecanismelor de constituire a unei norme literare. Există
texte aparţinînd secolului anterior şi care sînt mai avansate sub aspect lexical şi al
coerenţei interne a formelor. Era, însă, un efect generat de slabul contact cu scrierile
aparţinînd altor arii româneşti. Era o coerenţă îngustă, dată de insuficienta confruntare
cu produsele altor zone româneşti.
Biblia de la 1688 nu este o operă care topeşte unificator limba română aşa cum
evoluase pînă atunci în diferitele arii lingvistice româneşti, şi nici nu face pasul
înainte pe calea coerenţei. Acest text nu reprezintă nici pe departe un moment de
unificare a diferitelor variante literare româneşti, şi nici unul de dăltuire a unei norme
literare româneşti. El conţine ceva mai important decît un simplu rezultat. Biblia de la
1688 constituie momentul în care cultura română şi-a creat şi valorificat o şansă, prilej
cu care a trăit experienţa autooglindirii întregului. Un întreg dominat de unitatea de
esenţă, grevat de variabilitatea de suprafaţă, şi lipsit de principiile şi tehnicile
călăuzitoare în activitatea, profund culturală, de edificare a unei norme literare
(principii, sinteză, coerenţă şi unitate). Precum textul care rezultă conţine variate
soluţii, aparţinînd traducătorilor din nord şi revizorilor din sud, tot astfel limba scrierii
reflectă nesiguranţa aurorală a fiinţei umane care construieşte dimensiunea culturală.
Secolului al XVI-lea, autodidact, îi urmează secolul al XVII-lea, de ucenicie, parcă
înţelegîndu-se că marii dascăli nu pot apărea din rîndul celor ce trăiesc, ci exclusiv din
al celor care învaţă.