MIJLOACELE FIXE ŞI CAPACITĂŢILE DE PRODUCŢIE ALE

ÎNTREPRINDERII
1. Componenţa şi structura mijloacelor fixe, evaluarea lor
2. Uzura fizică şi morală a mijloacelor fixe, amortizarea lor
3. Eficienţa utilizării mijloacelor fixe de producţie.
4. Capacitatea de producţie a întreprinderii.
5. Direcţiile principale de îmbunătăţire a utilizării mijloacelor fixe şi
capacităţilor de producţie.
1. Componenţa şi structura fondurilor fixe
Fiecare întreprindere dispune de capital social ce constă din fonduri fixe şi
mijloace circulante. Baza oricărui proces de producere este munca umană, care poate fi
utilizată numai împreună cu mijloacele şi obiectele le muncă. Aceste trei elemente
alcătuiesc forţele de producţie ale societăţii. Mijloacele şi obiectele de muncă reprezintă
materializarea capitalului. Orice firmă dispune de o anumită cantitate de mijloace fixe şi
circulante. De cantitatea, calitatea şi structura lor depinde în mare măsură şi activitatea
economică a firmei.
Mijloacele fixe sunt bunuri ale firmei care se folosesc în activitatea economică o
perioadă îndelungată (mai mult de un an), păstrându-şi forma fizică iniţială şi
transferându-şi costul în producţia fabricată treptat, pe măsura utilizării lor. Ele se mai
numesc şi fonduri fixe. Dar în noul sistem contabil al agenţilor economici din Republica
Moldova acestea figurează ca „mijloace fixe". Mijloacele fixe ale firmei pot fi productive
şi neproductive. Mijloacele care participă direct la procesele de producţie sau creează
condiţii necesare pentru desfăşurarea lor se numesc fonduri fixe productive. Iar
mijloacele care nu participă la procesele de producţie, cum ar fi obiectele de menire
social-culturală ale firmelor, se numesc mijloace fixe neproductive. Din mijloacele fixe
fac parte clădirile, utilajele, mijloacele de transport etc. In mijloacele fixe se includ şi
instrumentele de producţie, care depăşesc costul de 6000 de lei şi se utilizează mai mult
de un an.
Conform clasificării în vigoare, din fondurile fixe de producţie fac parte
următoarele grupe: 1) clădirile; 2) construcţiile; 3) instalaţiile de transmitere; 4) maşinile
şi utilajul; 5) mijloacele de transport; 6) instrumentele şi uneltele; 7) inventarul de
producţie şi accesoriile; 8) inventarul de gospodărie; 9) vitele de muncă şi productive; 10)
plantaţiile muîtianuale; 11) mijloacele capitale pentru ameliorarea terenurilor (fără
construcţii); 12) alte fonduri fixe (fonduri de bibliotecă, valori ale muzeelor etc).
După importanţa lor, mijloacele fixe se împart în active şi pasive. Partea activă
include mijloacele fixe care contribuie cel mai mult la asigurarea funcţionării normale a
proceselor de producţie - maşinile şi utilajele firmei -, influenţând asupra obiectelor de
muncă şi participând direct la obţinerea produselor finite. Partea pasivă include celelalte
mijloace fixe, care nu influenţează direct, în procesul de producţie, asupra obiectelor de
muncă, dar în acelaşi timp asigură funcţionarea normală a activităţii firmei.
Evidenţa şi planificarea fondurilor fixe se efectuează în expresie naturală şi
valorică. La estimarea fondurilor fixe în expresie naturală se stabileşte numărul maşinilor
şi productivitatea acestora, mărimea suprafeţelor de producţie şi alte mărimi cantitative.
Aceste date se folosesc pentru calculul capacităţii de producţie a întreprinderii şi
ramurilor, schiţarea programului de producţie, întocmirea bilanţului utilajului etc.
In practica economică se disting valoarea iniţială (de bilanţ), valoarea de
restabilire, valoarea reziduală, de lichidare şi medie anuală a fondurilor fixe.
Valoarea iniţială a fondurilor fixe este suma cheltuielilor pentru construcţia sau
procurarea fondurilor, transportarea şi montajul lor. In această valoare se includ taxele
vamale, taxele de import şi orice impozite legate de cumpărarea acestui mijloc fix,
cheltuielile legate de pregătirea terenului pentru construcţie, montajul şi instalarea
aparatelor necesare etc.
După valoarea iniţială, mijloacele fixe se trec în evidenţa contabilă a firmelor şi,
conform acestei valori, se determină uzura lor.
In legătură cu inflaţia, mijloacele fixe se reevaluează periodic prin indexarea lor
Valoarea de restabilire sau restantă sunt cheltuielile pentru producerea fondurilor
fixe în condiţiile actuale; de regulă, aceasta se stabileşte în timpul reestimării fondurilor.
Ultima reestimare a fost efectuată conform situaţiei de la 1 ianuarie 1995.
Valoarea de înlocuire reprezintă valoarea mijloacelor fixe în preţuri actuale, adică
cheltuielile necesare pentru reproducţia lor în condiţiile contemporane.
Valoarea reziduală reprezintă diferenţa dintre valoarea iniţială sau de restabilire a
fondurilor fixe şi suma uzurii lor.
 Valoarea de lichidare este valoarea de realizare a fondurilor fixe uzate şi scoase
din producţie (deseori aceasta e costul fierului vechi, deşeurilor).
Valoarea anuală medie a fondurilor fixe se stabileşte în baza valorii iniţiale,
ţinându-se cont de punerea lor în funcţiune şi lichidarea lor, după următoarea formulă:
Ffma= Ffi+ Ffp.e. * nlf/12 - Ffl * nlnf /12
unde: Ffm.a. - valoarea anuală medie a fondurilor fixe;
Ffi - valoarea iniţială (de bilanţ) a fondurilor fixe;
Ffp.e - valoarea fondurilor puse în funcţiune;
nlf - numărul de luni în care au funcţionat fondurile fixe date în exploatare;
Ffl - valoarea de lichidare a fondurilor fixe;
nlnf- numărul de luni în care au funcţionat fondurile fixe ieşite din procesul de
producţie.
In afară de estimarea valorică, fondurile fixe se mai caracterizează prin
capacitatea de a-şi transmite valoarea asupra producţiei fabricate.
C = Ffi / tf
Ffi - valoarea iniţială (de bilanţ) a fondurilor fixe
tf - termenul de funcţionare

2. Uzura fizică şi morală a fondurilor fixe, amortizarea lor

In procesul exploatării fondurile fixe de producţie se uzează. Există două tipuri de
uzură - fizică şi morală.
Prin uzura fizică se subînţelege pierderea treptată de către fondurile fixe a valorii
lor iniţiale, ce are loc nu numai în procesul funcţionării lor, ci şi în timpul staţionării
(distrugerea din cauza unor acţiuni din exterior, a fenomenelor atmosferice, coroziei).
Uzura fizică a fondurilor fixe depinde de calitatea lor, de perfecţiunea lor tehnică; de
particularităţile procesului tehnologic; timpul de acţiune (numărul zilelor lucrătoare în an,
numărul de schimburi în 24 de ore); gradul de protecţie a fondurilor fixe contra
fenomenelor exterioare; calitatea îngrijirii fondurilor fixe şî deservirea lor, decalificaţia
lucrătorilor şi atitudinea lor faţă de aceste fonduri.
Se distinge uzura completă şi parţială a fondurilor fixe. în cazul uzurii complete
fondurile fixe în funcţiune se lichidează şi se înlocuiesc cu altele noi (construcţii capitale
sau înlocuirea curentă a fondurilor uzate). Uzura parţială se compensează prin reparaţii.
Uzura morală este reducerea valorii maşinilor şi utilajelor sub acţiunea scăderii
cheltuielilor social necesare pentru reproducerea lor (uzura morală în prima sa forma);
reducerea valorii lor ca rezultat al implementării unor noi maşini şi utilaje progresiste şi
mai eficiente ,din punct de vedere eonomic (uzura morală în forma a două) În conditile
actuale o tot mai mare importanţă capătă evidenţa uzurii morale. Înlocuirea cu întârziere
a fondurilor fixe uzate moral duce la faptul că vor produce producţie mai scumpă şi de o
calitate mai proastă în comparaţie cu producţia fabricată cu maşini şi utilaje mai
performante. Iar acesta este absolut inadmisibil în condiţiile economiei de piaţă.
Sursele principale de acoperire a cheltuielilor, legate de înnoirea fondurilor fixe,
în condiţiile tranziţiei la relaţiile de piaţă, de autofinanţare a întreprinderilor sunt
mijloacele proprii ale întreprinderilor. Ele se acumulează în decursul întregii perioade de
exploatare a fondurilor fixe sub forma defalcărilor de amortizare.
Amortizarea este compensarea bănească a uzurii fondurilor fixe prin includerea
unei părţi din valoarea lor în cheltuielile de producţie. Prin urmare, amortizarea este
expresia bănească a uzurii fizice şi morale a fondurilor fixe. Amortizarea se efectuează
prin înlocuirea completă a fondurilot fixe în cazul lichidării lor. Suma defalcărilor de
amortizare depinde de valoarea fondurilor fixe, perioada lor de exploatare, cheltuielile
pentru modernizare.
Durata de funcţionare a fondurilor fixe poate fi stabilită ca perioadă de timp pe
parcursul căreia este utilă funcţionarea lor, sau prin stabilirea cantităţii de producţie care
poate fi obţinută prin utilizarea lor.
Suma anuală de amortizare a fondurilor fixe, acumulată pe parcursul duratei de
funcţionare, trebuie să asigure înlocuirea lor completă după ieşirea din funcţiune. La
rândul ei, suma anuală de amortizare a fiecărui obiect al fondurilor fixe se determină
pornind de la valoarea lui iniţială (ori valoarea de înlocuire după reevaluare), durata de
funcţionare utilă şi valoarea de lichidare a obiectului. Unele elemente ale obiectelor din
fondurile fixe pot fi comercializate după scoaterea lor din funcţiune.
Prin urmare, suma anuală de amortizare a obiectelor fondurilor fixe A poate fi
determinată în felul următor:
A= Ffi-Ffl+D/Tn
 unde Ffi este valoarea iniţială (ori de înlocuire) a obiectului;
Ffl- valoarea care poate fi recuperată în urma lichidării obiectului;
D - costul demontării obiectului
Tn- durata stabilită de funcţionare utilă a obiectului.
Norma medie anuală de amortizare, exprimată în procente, Na, se determină
astfel:
Na=A/ Ffi-Ffl+D*100%
Norma medie anuală de amortizare, exprimată în procente faţă de valoarea totală
a obiectului, poate fi calculată şi astfel:
Na=1/Tn*100%
In acest caz, suma anuală de amortizare (pentru fiecare an) se calculează astfel:
A=(Ffi-Ffl+D)*Na/100
Conform acestei formule, pe parcursul duratei de funcţionare utilă amortizarea
obiectului constituie în fiecare an una şi aceeaşi sumă.
Suma amortizării, calculată pentru fiecare an, nu depinde de intensitatea utilizării
obiectului. Această metodă este numită metodă liniară şi este folosită mai ales pentru
determinarea amortizării fondurilor fixe. Conform acestei metode, firma îşi va recupera
capitalul investit în fondurile fixe numai după expirarea completă a duratei funcţionării
utile stablite.
Pe linga metoda liniara pot fi folosite metode accelerate de calcul a amortizarii.
Conform acestor metode, in primii ani de functionare a ff amortitizarea e mai mare.
Metoda cumulativă foloseşte pentru determinarea Na un coeficient cumulant
calculat ca suma numărului de ani din durata de funcţionare utilă a obiectului.
Nac= Tn-(ti-1)/Zti*100,

unde ti este anul respectiv de funcţionare a obiectului;

Tn - numărul total de ani din durata de funcţionare a obiectului.
Suma anuală de amortizare a obiectului se va calcula ca produsul dintre valoarea
iniţială a obiectului şi norma anuală de amortizare:
Ac=(Ffi-Ffl+D)*Nai/100
Această metodă este eficientă pentru calcularea amortizării maşinilor, utilajelor,
tehnicii cu un nivel înalt de uzură morală.
Metoda regresivă foloseşte norma de amortizare (în procente) stabilă pentru
fiecare an de exploatare a mijloacelor fixe, însă suma amortizării se calculează nu de la
valoarea lor iniţială, ci de la valoarea lor restantă. Totodată, suma anuală a amortizării
poate fi înmulţită la un coeficient, numit coeficientul regresiei (b), a cărui valoare se
stabileşte de firmă în dependenţă de necesitatea accelerării recuperării sumei investite în
mijloacele fixe. Aşadar, suma anuală de amortizare a unui obiect poate fi calculată astfel:
Ar=Ffrest.*Na*b
Dar în activitatea economică amortizarea se calculează faţă de valoarea iniţială
(ori de înlocuire) a fondurilor fixe. În acest caz, norma de amortizare (în procente),
calculată faţă de valoarea iniţială a mijlocului fix, se determină astfel:
Nar=Ffres*Na*b/Ffi*100
Conform particularităţii acestei metode, în ultimul an de funcţionare a obiectului
se include în suma amortizării toată valoarea lui restantă.
Aplicarea metodelor accelerate de amortizare a mijloacelor fixe stimulează
introducerea în producere a utilajelor şi tehnologiilor avansate cu o productivitate mai
înaltă.
Firmele îşi aleg de sine stătător metoda de calculare a amortizării mijloacelor fixe.
In acelaşi timp, calcularea amortizării şi defalcările acestora în suma cheltuielilor de
producţie se efectuează în conformitate cu standardul naţional de contabilitate confirmat
de guvernul republicii.
Fiind libere în alegerea metodei de calculare şi defalcare a amortizării mijloacelor
fixe pentru fiecare grupă, firmele trebuie să aplice normele expuse mai sus.
Menţionăm că amortizarea, ca element al costurilor de producţie, reduce baza
impozabilă a firmei, deoarece ea îi micşorează profitul.
Evident, cu cât va scădea în costurile de producţie suma amortizării, cu atât va
creşte profitul firmei. Deci, firmele sunt interesate în sporirea intensităţii folosirii
mijloacelor fixe, ceea ce asigură micşorarea sumei amortizării în costurile totale ale pro-
ducţiei.

3. Eficienţa folosirii mijloacelor fixe

 Eficienţa folosirii fondurilor fixe se caracterizează printr-un sistem de indicatori.
Principalii indicatori sunt randamentul fondurilor şi capacitatea de fonduri la o unitate de
producţie. Randamentul fondurilor exprimă cantitatea de producţie fabricată într-o
perioadă de timp la o unitate de fonduri. Acesta este un indicator general şi se exprimă în
formă valorică. El se calculează ca raportul dintre cantitatea de producţie fabricată într-o
perioadă oarecare şi valoarea medie a fondurilor fixe. In calitate de numărător în acest
raport poate fi folosită producţia globală, producţia-marfa ori profitul firmei obţinut în
perioada respectivă.:
f = Pg/Mf,
unde Pg este producţia globală.
Randamentul fondurilor fixe exprimă valoarea producţiei în lei fabricată la un leu
fonduri fixe. Este evident că eficienţa folosirii fondurilor fixe va creşte o dată cu creşterea
randamentului lor.
Eficienţa folosirii fondurilor fixe se poate determina şi ca raportul profitului
obţinut în perioada respectivă faţă de valoarea medie a fondurilor fixe. Acest indicator se
mai numeşte rentabilitatea capitalului fix. Rf=Pr/Ff
Mărimea inversă a randamentului fondurilor fixe exprimă capacitatea specifică de
fonduri fixe la o unitate de producţie. Cu cât această capacitate va fi mai mică, cu atât
eficienţa folosirii fondurilor va fi mai înaltă. Capacitatea specifică de fonduri la o unitate
de producţie se determină astfel:
e = Ff/Pg
Acest indicator indică cantitatea de fonduri fixe în expresie valorică utilizate
pentru fabricarea unei unităţi de producţie.
Gradului de înzestrare a muncii cu fonduri fixe este indicatorul ce caracterizează
nivelul de automatizare-mecanizare a muncii. Astfel, indicatorul înzestrării muncii cu
fonduri fixe, l, se calculează ca raportul dintre valoarea medie a fondurilor faţă de
numărul mediu al angajaţilor (în producţie):
L=Ff/Ns
unde Ns este numărul mediu al angajaţilor în perioada respectivă.
Indicatorul respectiv exprimă cantitatea de fonduri care îi revine unui angajat.
Evident, creşterea înzestrării tehnice a angajaţilor este un factor decisiv în sporirea
productivităţii muncii şi eficienţei utilizării mijloacelor fixe de producţie.

4. Capacitatea de producţie a întreprinderii.

Volumul fondurilor fixe de producţie şi gradul lor de utilizare determină mărimea
capacităţii de producţie a întreprinderii.
Capacitatea de producţie a întreprinderii este cantitatea maximală a producţiei
obţinute într-o anumită unitate de timp în expresie naturală, de nomenclatorul şi
asortimentul planificat, cu utilizarea deplină a utilajului şi suprafeţelor de producţie,
aplicarea tehnologiilor avansate, perfecţionarea sistemului de organizare a producţiei şi
muncii, asigurarea calităţii superioare a producţiei.
Capacităţile de producţie se calculează, de regulă, în aceleaşi unităţi de măsură, în
care e planificată producerea articolelor respective în expresie naturală (tone, bucăţi,
metri) sau în unităţi convenţional naturale. Daca întreprinderea fabrică mai multe tipuri
de produse, capacităţile de producţie se stabilesc pentru fiecare tip aparte.
Capacitatea de producţie a întreprinderii se stabileşte în funcţie de capacităţile
secţiilor, sectoarelor, agregatelor ei principale de producţie, adică se compune din
capacităţile de producţie ale unităţilor ei principale de producţie
Pentru determinarea corectă a capacităţii de producţie a firmei se foloseşte
următoarea informaţie:
- numărul, componenţa şi starea tehnică a utilajelor instalate;
- normele cu privire la productivitatea funcţionării utilajelor folosite pentru
fabricarea fiecărui produs;
- fondul de timp planificat pentru funcţionarea fiecărui utilaj în perioada dată;
- sortimentul producţiei necesare pentru fabricare.
La calcularea capacităţilor de producţie se ţine cont de fondul de lucru maxim
posibil al utilajelor existente. Acest fond se stabileşte pentru fiecare proces de producţie
în funcţie de regimul de lucru al utilajelor.
În condiţiile proceselor de producţie neîntrerupte fondul de lucru maxim posibil al
utilajelor poate fi egal cu produsul numărului de zile calendaristice la 24 ore. Fondul
respectiv însă nu este real. In timpul anului se fac întreruperi justificate în funcţionarea
utilajelor necesare pentru reparaţie şi deservire tehnică curentă.
 Fondul de timp de lucru maxim disponibil se determină la fiecare firmă în funcţie
de regimul de lucru stabilit.
Astfel, la majoritatea firmelor cu procesele de producţie întrerupte, fondul de
lucru maxim disponibil se determină ca diferenţa dintre numărul de zile calendaristice,
numărul de zile de odihnă şi numărul de zile necesare pentru reparaţia şi deservirea
tehnică a utilajelor.
Ftmdu=(Zc-Zs-Zr)*Ssc*Dsc*Nu
unde Zc este numărul de zile calendaristice în perioada de calcul;
Zs - numărul de zile de odihnă;
Zr - numărul de zile necesare pentru reparaţia şi deservirea tehnică a utilajelor;
Ssc - numărul de schimburi al utilajelor;
Dsc - durata de lucru a utilajelor în timpul unui schimb, în ore;
Nu - numărul utilajelor de acelaşi tip.
După această formulă se stabileşte fondul de timp maxim disponibil pentru fiecare
tip de utilaje.
Pentru determinarea capacităţii de producţie este necesar să folosim normele de
utilizare a fondului de timp de lucru pentru fabricarea unei unităţi de producţie. In acest
caz capacitatea de producţie a unei secţii, Ms, care funcţionează pe baza utilajelor de
acelaşi tip, se determină astfel:
Ms=Ftmdu/Tpr
unde Tpr este norma de timp a utilizării utilajelor (ore) pentru fabricarea unei
unităţi de producţie.
Capacitatea de producţie în ansamblu pe firma, M f, se determină pe utilajele de
bază, iar pe liniile tehnologice ea se determină pe baza celor mai înguste segmente, care
limitează volumul producţiei posibil să treacă pe această linie.
In cazurile în care producţia unei firme se fabrică pe baza utilizării unui conveier,
capacitatea de producţie, Mc, se determină ca raportul fondului de timp de lucru maxim
disponibil al conveierului şi durata de timp necesară pentru tactul ieşirii unei unităţi de
producţie de pe conveier:
Mc=Ftmdu/Tcpr
unde Tcpr este durata de timp necesară pentru tactul ieşirii unei unităţi de roducţie
de pe conveier.
Capacitatea de producţie pentru fiecare firmă se determină pentru sortimentul
producţiei fabricate la firma dată, depinzând, în primul rând, de productivitatea utilajelor
tehnologice de bază.
Capacitatea de producţie a unei firme nu este o mărime constantă în timpul anului,
ea poate fi lărgită pe baza instalării unor utilaje noi cu o productivitate mai înaltă, ori
poate fi şi redusă în urma scoaterii din funcţiune a unor utilaje. În aceste cazuri se
determină capacitatea medie anuală de producţie,
Mf=Mfo-Ml*nl/12+Mf*tf/12
unde Mfo capacitatea medie anuală de producţie la începutul perioadei
Ml, capacitatea de producţie care a fost scoasă din funcţiune -tl este numărul
lunilor
M f capacitate de producţie care a fost pusă in funcţiune şi a funcţionat - tf -
numărul lunilor.
Pe baza capacităţii de producţie se determină planul anual de producţie în
sortimentul necesar pieţei de comercializare a producţiei.
In practica activităţii economice a firmelor se determină şi coeficientul utilizării
capacităţii de producţie, KM , ca raportul dintre volumul producţiei fabricate real, Q, şi
capacitatea de producţie:
KM =Q/Mf
Indicatorul respectiv poate fi mai mic sau, în cele mai favorabile cazuri, egal cu 0
unitate (KM < l)

5. Direcţiile principale de îmbunătăţire a utilizării mijloacelor fixe şi

capacităţilor de producţie.

Firmele pot îmbunătăţi utilizarea capacităţilor de producţie pe cale extensivă sau

intensivă.
Calea extensivă se bazează pe extinderea regimului de muncă. De exemplu,
trecerea de la un schimb la două schimburi de muncă. Această cale asigură sporirea
volumului de producţie pe baza folosirii aceloraşi utilaje tehnice.
 Calea intensivă se bazează pe perfecţionarea utilajelor şi lărgirea segmentelor
înguste, care limitează prelucrarea produselor, pe perfecţionarea profesională a
personalului, pe implementarea metodelor progresiste de organizare a muncii etc.
Această cale asigură sporirea volumului de producţie pe baza reducerii timpului
necesar pentru prelucrarea lor la utilajele corespunzătoare.
Evident, firmele pot aplica ambele căi în scopul îmbunătăţirii utilizării
capacităţilor de producţie.
Eficienţa folosirii fondurilor fixe este determinată de structura, starea şi vechimea
utilajelor. Pentru a caracteriza starea mijloacelor fixe, pot fi calculaţi următorii indicatori:
coeficientul de uzura, coeficientul de utilitate, vechimea medie a utilajelor, ponderea
părţii active în suma totală a mijloacelor fixe etc.
Coeficientul de uzura a fondurilor fixe, Kuz, se calculează ca raportul sumei de
amortizare pe perioadele de funcţionare a fondurilor şi valoarea iniţială a lor:
Kuz= Suma At/Fi
unde At, este suma totală a amortizării fondurilor fixe, calculată pentru toata
perioada exploatării lor;
Fi - valoarea iniţială a mijloacelor fixe.
Coeficientul de utilitate a mijloacelor fixe, Kul, se calculează astfel:
Kul=Fr/Fi
unde Fr este valoarea restantă a fondurilor fixe ale firmei.
Ei sunt indicatori sintetici ce caracterizează starea mijloacelor fixe ale firmei.
Valoarea lor poate fi un semnal obiectiv despre necesitatea luării unor măsuri concrete în
vederea înnoirii mijloacelor fixe ale firmei. Un asemenea indicator este şi vechimea
medie a utilajelor, tut, care poate fi calculat pentru diferite grupe omogene de utilaje după
formula:
t ut =Suma t ut i /n
unde tut i este vârsta utilajului - i (i = 1,2,...n); n - numărul utilajelor din grupa
luată în calcul.
Creşterea acestui indicator indică reducerea calităţii mijloacelor fixe aflate în
exploatare, ceea ce duce şi la scăderea eficienţei folosirii lor.
Calitatea structurii fondurilor fixe poate fi determinată pentru fiecare perioadă şi
prin determinarea ponderii părţii active, dFa, în suma totală a mijloacelor fixe:
dFa =Fa/F
unde Fa este partea activă a fondurilor fixe.
Creşterea ponderii părţii active în suma totală a fondurilor fixe este o condiţie
obiectivă pentru îmbunătăţirea folosirii lor, deoarece anume această parte a fondurilor
participă nemijlocit la procesele de producţie.
In scopul determinării gradului de utilizare a utilajelor, pot fi folosite două grupe
de indicatori: indicatorii utilizării extensive şi cei ai utilizării intensive.
Din prima grupă fac parte următorii indicatori:
1. Coeficientul funcţionării utilajelor-
Kfu=Nuf/Nu.int
unde Nuf este numărul utilajelor care au funcţionat în perioada respectivă; Nu int ( -
numărul utilajelor instalate.
2. Coeficientul utilizării în timp a utilajelor -
Kut=Teu/Td
unde Teu este timpul efectiv de funcţionare a utilajelor; Td- timpul disponibil
stabilit de funcţionare a utilajelor.
3. Coeficientul regimului de schimburi al funcţionării utilajelor –
4. Kus=Neu/Td*Nu.inst
unde Neu este numărul total de utilaje-schimburi lucrate într-o perioadă oarecare;
Td - fondul de timp disponibil calculat pentru o unitate de utilaj din grupa dată
pentru perioada de calcul.
O dată cu indicatorii numiţi, e necesar să se calculeze şi coeficientul utilizării
intensive a utilajelor. Acest indicator se determină ca raportul dintre productivitatea
efectivă şi capacitatea lui de producţie. Coeficientul utilizării intensive a utilajelor se
determină pentru fiecare utilaj aparte sau pentru o grupă de utilaje aparte pentru diferite
perioade:
Ku.i.=Pe/Pc
unde Pe este producţia fabricată la utilajele respective în perioada de calcul;
Pc - capacitatea de producţie stabilită pentru utilajul respectiv în perioada de
calcul.
 Deci, îmbunătăţirea folosirii mijloacelor de producţie presupune utilizarea cât mai
completă a timpului de muncă a utilajelor şi sporirea volumului de producţie fabricată cu
aceste utilaje.
Astfel, apare necesitatea determinării unui indicator integral de utilizare a
utilajelor.
Rolul indicatorului integral îi aparţine coeficientului integral de utilizare a
utilajului, Ku int , care se determină ca produsul coeficientului utilizării în timp
(extensive) la coeficientul utilizării intensive a utilajelor:
Ku int=Kut*Kui
Acest indicator caracterizează utilizarea complexă în timp şi după productivitate a
utilajelor.
Afară de indicatorii numiţi, la firmele din diferite ramuri ale economiei naţionale
pot fî calculaţi şi alţi indicatori specifici, care caracterizează folosirea mijloacelor fixe,
însă criteriul eficienţei folosirii fondurilor fixe rămâne să fie creşterea randamentului lor,
care se poate produce în cazurile în care creşterea ritmului volumului producţiei
depăşeşte creşterea ritmului fondurilor fixe.