Tema 5.

ASCENSIUNEA TURCIEI ÎN GEOPOLITICA MĂRII NEGRE

Turcia reprezintă un caz specific în geopolitica pontică. Pilon al geopoliticii

germane în spaţiul balcano-caucaziano-pontic, Turcia avea să se „reprofileze"
în 1945, devenind un element-cheie al doctrinei geostrategice americane şi
unicul riveran pontic aliat puterilor occidentale. Înfrântă în prima conflagraţie
mondială, fosta aliată a puterilor germane se părea că a părăsit pentru mult timp,
dacă nu pentru totdeauna, orice aspiraţii de dominaţie în zonă, dar după 1945
ponticitatea Turciei va deveni elementul esenţial al interesului faţă de factorul turc
în geostrategia occidentală. Turcia a părăsit geopolitic spaţiul pontic, dar acesta a
devenit prima sa prioritate geostrategică; or, la frontiera sa nordică se forma
„climatul de securitate" al întregii Mediterane Orientale.
Bine ancorată în NATO, în pofida puternicului pasiv ce-1 înregistra la
capitolul „drepturile omului", Turcia era cu precauţie introdusă şi în „societatea
bună a Europei", devenind membru al Consiliului Europei şi stat-asociat la
Comunitatea Economică Europeană. În perioada 1983-1990 Occidentul a privit
Turcia ca fiind, alături de Cipru şi Israel, unicele democraţii din Asia de Vest.
Exceptând occidentalizarea şi europenizarea, geopolitica turcă mai avea până în
1989 trei direcţii majore: contenciosul greco-turc, diferendul cipriot şi problema
kurdă, la care s-ar mai adăuga câteva preocupări „sezoniere", cum ar fi cea a
problemei minorităţilor turce din Balcani (în primul rând din Bulgaria) şi
dosarul genocidului armean din 1915, nerecunoscut de Ankara.
Mulţi analişti politici sunt tentaţi să pună în evidenţă efectul pozitiv pe care 1-a
avut implozia sovietică asupra geopoliticii turceşti. Politologul turc Oktay

1
Tanrisever recunoaşte faptul ca destrămarea URSS a creat un vacuum de putere
în anumite părţi ale Eurasiei, oferind Turciei oportunitatea de a exercita
influenţa sa politică şi economică asupra unor state post-sovietice 23. La rândul
său, Aleksandr Dughin susţine că după destrămarea URSS Turcia şi-a sporit
prezenţa în Azerbaidjan, Asia Centrală şi chiar în regiunile nord-caucaziene ale
Rusiei. „Acolo unde poziţiile Moscovei slăbeau, Ankara căuta să şi le întărească",
scria el la începutul anului 2005. E adevărat că pozitivul prevalează, dar totuşi
destrămarea Uniunii Sovietice a avut un dublu efect asupra factorului turc în
geopolitica regională: pe de o parte, a creat premise favorabile pentru
renaşterea unor ambiţii geopolitice aparent uitate în Turcia; pe de altă parte,
dispariţia pericolului comunist a minimalizat importanţa sa geostrategică,
punând mai puternic în evidenţă slabele performanţe ale democraţiei şi
economiei turceşti. „Anticamera" Uniunii Europene, în care Turcia aştepta
solitară, docilă, dar convinsă de un rezultat pozitiv, devine supraaglomerată cu
„vizitatori" ce nu prea respectau rândul: pe de o parte, prosperele state-membre ale
Asociaţiei Europene de Liber Schimb; pe de altă parte, statele ex-comuniste din
Europa Centrală, ce aveau un scor mai bun în comparaţie cu Turcia. În pofida
dificultăţilor legate de perioada de tranziţie la democraţie şi a recesiunii economice,
în 1993 Turcia prezintă cu încredere un dosar solid pentru admiterea sa în
Comunitatea Europeană, dar şansele s-au dovedit puţine, iar reuşitele economice
din ultimul deceniu şi relativele succese în edificarea unei democraţii şi a societăţii
laice erau umbrite de ascensiunea fundamentalismului islamic şi demografia
galopantă, promiţătoare de mari valuri migraţioniste.
Deja în 1989, când destinul URSS devenea tot mai incert, iar mişcările naţionale
luau amploare, Turcia reapare în postura de „interesat" în mutaţiile ce se produceau
vertiginos la hotarele sale nordice, fiind conştientă şi de pericolul „dizgraţiei"
Occidentului care curta colosul sovietic muribund în speranţa de a-1 menţine intact

2
şi de a-1 îndrepta pe făgaşul democraţiei. Implozia URSS a făcut ca Occidentul să
nu mai vadă Turcia ca factor geostrategic crucial. Ankara încerca să-şi pună în
evidenţă laicitatea, cât şi poziţia sa faţă de cei trei vecini meridionali ostili SUA:
Siria, Irakul şi Iranul. Dar în acelaşi timp Turcia nu putea să nu profite de vidul
de putere creat. Liderii diverselor mişcări naţionale, aparţinând minorităţilor turce
sau turcice din ţările balcanice şi URSS, apelau tot mai frecvent la un sprijin moral
şi material la Ankara, iar aceasta încerca să sugereze „pictografic", pe exemplul
hărţilor politice ale Caucazului şi Republicii Moldova, că Turcia poate deştepta şi
un interes „negativ" al Occidentului şi că acesta s-a grăbit să-i desconsidere rolul
geostrategic
Destrămarea blocului sovietic a coincis în mod fericit pentru Turcia cu
ascensiunea ei economică, ceea ce o impunea şi mai mult în ochii „fraţilor" şi
„verilor" din nord şi est. Animată de ruinarea URSS şi de slăbiciunea Rusiei,
succesorul geopolitic al acesteia, Ankara avea să joace o carte neprevăzută,
implicându-se vertiginos în politica regională şi ocupând poziţii solide în politica şi
economia imensei regiuni dintre Altai, la est şi Adriatica, la vest. Rusia s-a pomenit
într-o situaţie geopolitică nouă atât în Asia Centrală, cât şi în regiunea Mării Negre,
unde, în calitate de rival geopolitic, reapare după aproape un secol de absenţă
Turcia. Susţinerea popoarelor turcice ciscaucaziene şi balcanice, punerea la
punct a unei comunităţi a statelor turcice şi rivalitatea cu Iranul şi Rusia în
Asia Centrală şi Caucaz au devenit caracteristicile doctrinei geopolitice turce
din 1992 încoace.
Cu prudenţă Turcia a reanimat (în variantă modernă, pentru a nu trezi
suspiciunea europenilor şi aşa foarte rezervaţi) vechea doctrină panturcistă,
considerată defunctă în 1918. După cum susţinea geopoliticianul francez C.C.
Delavaud, Ankara menţinea această idee undeva la orizontul politicii sale externe,
explicând Uniunii Europene dezideratul său de a servi drept culoar de conexiune

3
între Europa, Caucaz şi Asia Centrală24. Totodată, implicaţiile Turciei în
problemele ce marchează mai multe puncte nevralgice din Balcani şi Caucaz a
făcut ca europenii să se întrebe dacă Turcia va fi un pod între Orient şi
Occident, sau un viaduct al islamismului spre Europa?
După 1991 Turcia îşi diminuează semnificativ interesul faţă de fosta direcţie
prioritară a politicii sale externe - Mediterana Orientală, sporindu-şi vizibil
prezenţa în spaţiul pontic şi penetrând energic în Asia Centrală, prin câteva acţiuni
ce-i deconspirau reîntoarcerea la unele tradiţii ale diplomaţiei „splendidului
Serai". E vorba de Comunitatea Statelor Turcice şi Iniţiativa Cooperării
Economice la Marea Neagră (ulterior transformată în Organizaţia Cooperării
Economice la Marea Neagră - OCEMN), mecanisme ce constituie o expresie foarte
clară a intereselor geopolitice şi geoeconomice ale Turciei. În 2005 din OCEMN
făceau parte 11 state: Turcia, Rusia, Ucraina, România, Grecia, Bulgaria,
Azerbaidjan, Georgia, Armenia şi Bulgaria. Cooperarea economică la Marea
Neagră merită apreciată nu doar ca un semnal al revenirii Turciei la tradiţie,
ci mai mult decât atât, ca o încercare a turcilor de a reconstitui ansamblul
geopolitic şi geoeconomic pontic sub egida Ankarăi.
De altfel situaţia Turciei în regiune e favorizată nu numai de efectul politic al
dezmembrării Uniunii Sovietice şi Iugoslaviei, nu doar de criza economică ce a
cuprins ţările din regiune, ci şi de prezenţa unor importante comunităţi turce sau
turcice în practic toate ţările din zonă. Astfel, în spaţiul ciscaucazian al Rusiei
locuiesc aproape un milion de reprezentanţi ai unor popoare turcice (kumoci,
nogai, balcari, karaciai, tătari, azeri), în regiunile novoruse ale Ucrainei (9 regiuni
meridionale) elementul turcie (tătari crimeeni şi turci-găgăuzi) se ridică la 300 de
mii de locuitori, în Republica Moldova - cea. 150 de mii (turci-găgăuzi), în Georgia
- peste 300 de mii de persoane (preponderent azeri)

4
 Importante comunităţi turce există şi în România (circa 100 de mii de turci şi
tătari în Dobrogea), Macedonia, Grecia, dar mai ales în Bulgaria.
În spaţiul pontic putem distinge trei direcţii de interes „spiritual", politic şi
economic ale Turciei, direcţii definite de istorie dar şi de contemporaneitate, ce se
caracterizează prin abordări, strategii şi tactici politice diferite. În primul rând e
vorba de cele trei state caucaziene - Georgia, Armenia şi Azerbaidjan; apoi de
spaţiul nord-pontic, care include regiunile meridionale ale Ucrainei şi cele
ciscaucaziene ale Rusiei; şi în fine, o a treia direcţie ar fi cea sud-est europeană
sau balcanică, care cuprinde 9 ţări - Republica Moldova, România, Serbia,
Muntenegru, Croaţia, Bulgaria, Grecia, Macedonia, Albania şi Bosnia şi
Herţegovina.
Pentru Turcia ţinuturile transcaucaziene prezintă un interes deosebit, fiind poate
prioritatea numărul unu în geopolitica turcă; or, tocmai Caucazul serveşte drept cu-
loar de legătură cu statele turcice din Asia Centrală şi cu autonomiile popoarelor
turcice din China şi Rusia. Adică, dacă ar fi să se realizeze visul naţionaliştilor turci
- crearea unui stat pan-turc (Turkestanul) -, Azerbaidjanul ar fi cel ce ar conecta
turcii anatolici cu cei central-asiatici şi siberieni. Importanţa Caucazului e mai
mare în comparaţie cu Balcanii şi spaţiul nord-pontic, şi graţie prezenţei unui
stat oguz - Azerbaidjanul. De menţionat că popoarele turcice, în pofida tendinţei
de a se prezenta ca o comunitate închegată, sunt totuşi foarte deosebite între ele ca
rasă (turcii, găgăuzii, azerii, popoarele turcice nord-caucaziene şi volgice aparţin
diferitor tipuri ale rasei europene; cei central-asiatici şi siberieni - diferitor tipuri
ale rasei mongoloide), ca limbă (limbile turcice se subdivid în câteva subgrupe:
volgică (ciuvaşa), oguză (turca, găgăuza, azera, turcmena, tătara crimeeana),
chipceacă (kumâca, karaceaevo-balcara, tătara, başkira, nogaica, cazaha,
caracalpaca), kirghiză (kirghiza şi altaica), caducă (uzbeca şi uigura), paleouigurică
(tuvina, iacuta şi hacasa) - reciproc inteligibile doar în cadrul fiecărui subgrup. Nici

5
ca şi cultură ori religie ei nu se pot prezenta ca un tot întreg. Majoritatea
popoarelor turcice sunt musulmane-sunite, în timp ce azerii sunt musulmani-şiiţi;
ciuvaşii, iacuţii, găgăuzii, hacaşii şi altaienii sunt creştini ortodocşi, iar tuvinii sunt
budişti lamaişti. Astfel popoarele turcice reprezenta un conglomerat mai puţin
uniform decât lumea germanică sau cea slavă. În acest context Azerbaidjanul,
unicul stat turcic ce dispune de frontieră cu Turcia, un alt stat turco-oguz
(deosebirea dintre turcă şi azeră e tot atât de mare ca şi dintre rusă şi ucraineană sau
dintre germană şi olandeză), capătă o însemnătate şi un interes deosebit pentru
Ankara.
Republica Azerbaidjan cuprinde doar 1/3 din teritoriul Azerbaidjanului istoric.
Circa 2/3 din teritoriul azer în care locuiesc peste 12 milioane de azeri se află în
Iran, ceea ce prezintă o piedică serioasă în calea bunelor relaţii irano-azere (iar prin
ricoşeu şi turco-iraniene), creând teren pentru eterne suspiciuni. Din punctul de
vedere al unor reprezentanţi ai Frontului Popular Azer reunificarea Azerbaidjanului
constituie pentru ei prioritatea numărul unu, dar după această reunificare trebuie să
aibă loc şi „marea unire turcică".

„Azerbaidjanul Mare" şi lumea turcică (Turkestanul)

1Turcia
2Turkmenistan
3Kazahstan
4Uzbekistan
5Kirghizstan
6Republica Autonomă Tatarstan (Rusia)
7Regiunea Autonomă Uiguria (China)
8Republica Autonomă Başcortostan (Rusia)

6
9Republica Autonomă Ciuvaşia (Rusia)

10 Republica Autonomă Tuvinia (Rusia)

11 Regiunea Autonomă Hakasia (Rusia)
12 Regiunea Autonomă Altai (Rusia)
13 Uzbekistanul afgan
14 Regiunea rusă Orenburg cu importante comunităţi kazahe şi başkire
15 Regiunea rusă Astrahan cu importante comunităţi kazahe şi ale tătarili de
Astrahan
16 Raioanele cu populaţie nogaică din Republica Autonomă Daghestan (Rusia)
17 Raioanele cu populaţie cumâcă din Republica Autonomă Daghestan (Rusia)

Încă în 1989 unul din liderii Frontului popular Azer, Ismail Aliev,
expunea astfel aceste ţeluri: Turcia este pentru toate popoarele turcice din
Asia şi Caucaz fereastra ce priveşte spre Apus... Scopul nostru constă în
crearea «Turciei Mari» sau în unirea tuturor popoarelor turcice sub egida
Turciei"26.
Încercarea de realizare a unor astfel de intenţii ar putea complica mult situaţia şi
aşa dificilă din regiune. De altfel, aşa după cum susţine turcologul rus Nadein-
Raievski popularitatea ideilor de reunificare azeră e foarte mare în Azerbaidjan şi
la ele aderă într-un fel sau altul adepţii celor mai diferite grupări politice 27. Evident,
aceste tendinţe sunt bine privite de către Ankara. Realizarea acestor aspiraţii ar
duce la schimbări majore în favoarea pan-turcismului şi aici e vorba nu doar de
constituirea unui stat oguz cu aproape 20 de milioane de locuitori şi o suprafaţă de
peste 200 de mii de km 2. Constituirea Azerbaidjanului Mare ar reunifica şi
„Azerbaidjanul Mic"; or, actuala Republică Azerbaidjan e separată în două părţi de
Armenia. Aceasta complică funcţionarea statului azer şi împiedică accesul Turciei

7
la partea de bază a Republicii Azerbaidjan. În cazul reunificării azere tot nord-
vestul Iranului, care se învecinează cu ambele părţi ale Republicii Azerbaidjan, ar
crea din Azerbaidjanul Iranian şi actualul stat azer un spaţiu compact şi continuu.
În plus frontiera turco-azeră, care acum este neînsemnată şi uşor de întrerupt, ar
deveni lungă de circa 400 km, adică ar ocupa locul actualei frontiere turco-iraniene.
Azerbaidjanul Mare ar avea o frontieră de circa 200 km şi cu Irakul.
În acest fel spaţiul turcic ar deveni mult mai armonios şi continuu. Un lanţ
perfect închegat de state turcice s-ar perinda de la frontiera Greciei până la
cea a Mongoliei. Marea Caspică, în acest caz, nu apare ca un obstacol prea serios.
De o parte şi de alta a Mării Caspice se află două state oguze - Azerbaidjanul şi
Turkmenistanul, iar litoralul de nord-est e ocupat de un stat chipeeac - Kazahstanul.
Dacă mai ţinem cont şi de faptul că litoralul caspic al Rusiei e populat preponderent
de popoare turcice (azeri, kumoci, nogai, tătari de Astrahan), atunci putem spune că
această mare închisă devine un fel de „lac turcic". De menţionat aici e şi faptul că
cele trei state turcice de la Marea Caspică sunt mari producători de gaz şi petrol şi
dispun împreună de cele mai importante rezerve de hidrocarburi din Orient, după
zona Golfului Persic. Aceste ţări nu dispun de o ieşire spre Oceanul Mondial, fiind,
deocamdată, la discreţia Rusiei. Reunificarea azeră ar crea posibilitatea unui acces
direct prin conducte din bazinul Mării Caspice spre porturile turceşti din
Mediterană, fapt imposibil astăzi din cauza absenţei unei frontiere funcţionale
turco-azere. Rusia ar pierde astfel controlul asupra importantului trafic de hi-
drocarburi din ţările caspice, iar Turcia ar căpăta o valoare geoeconomică şi
geostrategică apreciabilă. În fine, un ultim avantaj în favoarea Turciei în cazul
modificării frontierei irano-azere ar fi excluderea Iranului ca factor important în
geopolitica caucaziană, unde pentru moment acesta poate să-i dăuneze cel mai
mult. Or Iranul, conştient de pericolul pan-turcist ce-1 paşte odată cu destrămarea

8
Uniunii Sovietice, îi susţine pe toţi cei ce ar putea împiedica împlinirea acestor
aspiraţii.
Astfel, în Caucaz apar câteva conexiuni politice bizare - Iranul şiit şi
fundamentalist susţine Armenia creştină contra Azerbaidjanului, al doilea stat
majoritar şiit din lume. În acest sens, cartea armeană, dar la nevoie şi cea
georgiană, e scontată şi de Rusia. Cu cât Turcia, aliată militară a SUA, penetrează
mai mult în domeniile ruseşti de odinioară, cu atât Rusia va susţine mai deschis
ţările ostile pan-turcismului. În caz de necesitate poate apărea şi o „antantă"
firească a Rusiei şi Iranului - inamic politic al Turciei şi SUA, umbrele acestei fiind
deja vizibile.
Pe lângă aceasta Rusia, anticipând o întărire a Azerbaidjanului, a mizat şi pe
policromia etnică din această ţară. Republica Azerbaidjan are două importante
minorităţi etnice aşezate compact de-a lungul frontierelor nordice şi estice - armenii
şi lezghinii. Astfel, în 1989 în Azerbaidjan locuiau 7,02 milioane de persoane,
dintre care azeri 5,80 milioane, armeni - 390 de mii, lezghini - peste 170 de mii 28,
în 1988 problema minorităţii armene din Azerbaidjan a degenerat într-un sângeros
conflict. În acelaşi timp tot mai manifeste deveneau şi aspiraţiile lezghinilor (popor
daghestan divizat de frontiera de stat ruso-azeră) de a constitui o autonomie proprie
în componenţa Rusiei, autonomie ce ar cuprinde raioanele lezghine din sudul
Daghestanului, precum şi pe cele din nordul Azerbaidjanului. „Problema lezghină"
e deocamdată îngheţată, dar politicienii de la Baku şi Ankara sunt conştienţi că
Rusia dispune de două pârghii importante pentru a contracara influenţa Turciei în
Azerbaidjan şi aspiraţiile lor pan-turciste - Karabah şi Lezghistanul.
În mod paradoxal, interesele geopolitice ale unei puteri faţă de o anumită
regiune pot fi generate fie de prezenţa unui „frate de sânge", fie de cea a unui
„duşman de moarte". În spaţiul transcaucazian Turcia găseşte ambele mobiluri
spre interese prioritare. În 1991 Turcia s-a pomenit cu o Georgie şi Armenie

9
independente. Acestea din urmă, ţări creştine din considerente istorice sunt ostil
orientate faţă de cel două ţări turcice vecine (în special e cazul Armeniei) care
pentru a contracara influenţa acestora în zonă, apelează la alianţe cu Rusia şi Iranul
- rivalii multiseculari ai Turcie în Caucaz.
Relaţiile turco-armene sunt umbrite de evenimente din 1915-1922, în urma
cărora şi-au pierdut viaţa mai bine de 1,5 milioane de armeni, restul armenilor
din Armenia Occidentală (turceasca) părăsindu-şi ţara29. Actuala Republică
Armenia cuprinde mai puţin de 10% din teritoriul Armeniei istorice şi
reprezintă doar partea acesteia care în secolele XVI-XIX a aparţinut Iranului
şi nu Turciei30. Teritoriile armene încorporate în secolul al XVI-lea în Imperiul
Otoman sunt şi astăzi turceşti, dar acolo practic nu mai există populaţie armeană.
Aceasta a fost masacrată la începutul Primului Război Mondial de către turci, aliaţi
ai puterilor germane, din cauza simpatiei pe care supuşii lor armeni o manifestau
faţă de inamicii ruşi. Rusia, de altfel, nu-şi ascundea intenţia de a reunifica cele
doua Armenii şi de a crea un stat armean autonom în componenţa sa. Către
începutul Primului Război Mondial în Armenia Occidentală, care făcea parte din
Imperiul Otoman (fostele vilaieturi Van, Erzurum, Bitlis, Sivaş, Harbet şi
Diarbakyr), locuiau 2,3 milioane de armeni, în timp ce în Armenia Orientală
(actuala Republica Armenia plus Karabahul), la acel moment parte a Imperiului
Rus, locuiau 1,5 milioane.
La 3 martie 1918, după înfrângerea Rusiei în Primul Război Mondial, Turcia şi
Germania şi-au instaurat controlul asupra Georgiei, Armeniei şi Azerbaidjanului,
proclamate oficial state independente. În acelaşi timp ţinuturile georgiene Adjaria
şi Lazistan, precum şi regiunea Kars, parte a fostei Armenii ruseşti, au fost anexate
la Imperiul Otoman31. Dar dominaţia turco-germană în Caucaz s-a dovedit efemeră,
înfrângerile suferite de trupele turceşti pe fronturile din Palestina şi Mesopotamia,
precum şi revoluţiile antimonarhiste ce cuprinseseră la finele lui octombrie 1918

10
Viena, apoi Berlinul, au dus la capitularea ţărilor blocului austro-german. Conform
armistiţiului semnat de turci la 30 octombrie 1918, Armenia, Azerbaidjanul şi
Georgia erau recunoscute ca state independente. În acel moment Armenia recupera
regiunea Kars, iar Georgia Adjaria şi Lazistanul. Tratatul de pace semnat la Sevres
la 10 august 1920 între puterile Antantei şi Turcia includea în componenţa statului
armean şi vechea Armenie Occidentală (turcească), delimitarea exactă a frontierei
turco-armene urmând să fie mediată de SUA32. Tot în urma acestui tratat Turcia se
angaja să cedeze regiuni importante din Tracia Occidentală şi de pe litoralul Mării
Egee Greciei. Spre deosebire de Germania şi Austria, care au acceptat condiţiile
înjositoare ale tratatelor de la Versailles şi Saint Germain, aliata lor balcanică a pus
mâna pe arme. De această dată duşmanii principali erau grecii la vest şi armenii la
est, susţinuţi militar de englezi, francezi şi italieni. În scopul contracarării puterilor
Antantei şi în vederea elaborării unui plan de acţiuni comun ce viza în primul rând
Armenia, aliata Antantei în Caucaz, Kemal Ataturk s-a adresat la 26 aprilie 1920
Rusiei Sovietice cu propunerea de a încheia o alianţă militară şi de a împărţi, fără
implicaţii externe, Armenia şi Georgia33. La 9 iunie 1920 trupele turceşti au atacat
poziţiile forţelor militare armene. La 29 septembrie acelaşi an turcii sparg linia
frontului, ocupând oraşele Sarykamyş şi Ardagan. În acelaşi timp împotriva
Armeniei pornesc dinspre Azerbaidjan (ocupat de sovietici în aprilie 1920) şi
unităţile militare sovietice. La 8 octombrie Erevanul face un apel disperat „către
întreaga lume civilizată" în vederea opririi agresiunii turceşti şi sovietice, dar era
deja prea târziu. La 29 noiembrie sovieticii ocupă Erevanul, Republica Armenia
fiind de fapt lichidată. La 16 martie 1921 la Moscova a fost semnat acordul
sovieto-turc ce prevedea şi delimitarea frontierei dintre Turcia şi aşa-numitele
„republici sovietice transcaucaziene". Conform acestui acord Rusia recunoştea
frontiera turcă pe segmentul caucazian aşa cum a fost ea impusă de puterile

11
germane în martie 1918, cu o singură abatere - Adjaria rămânea în componenţa
Georgiei.
Astfel, Georgia pierdea doar Lazistanul, iar Armenia nu numai că nu recucerea
vechea Armenie Occidentală, ci pierdea chiar şi o parte din teritoriul ce nu
aparţinuse Turciei până în 1918 - ţinutul Karsului34. Această regiune, la fel ca şi
ţinuturile armene occidentale, a fost „curăţată" de armeni. După 1988, la Erevan se
făceau auzite tot mai frecvent reproşuri la adresa Turciei pentru acţiunile sale din
1915-1922 şi pentru simpatia acesteia pentru cauza Azerbaidjanului, încă în anii
1990, în perioada când preşedinte al Armeniei era Levon Ter Petrosean, Erevanul
şi, mai ales, influenta diasporă armeană (spyurk-ul) din SUA, Franţa şi Orientul
Mijlociu făceau presiuni puternice asupra Turciei pentru a recunoaşte genocidul
armenilor din 1915 (numit în literatura armeană eghern). Tendinţa de a recuceri
teritoriile armene (dacă nu întreaga Armenie Occidentală, cel puţin regiunea Kars),
aflate astăzi în componenţa Turciei, se accentuează şi ea, la aceasta contribuind
diaspora armeană, care este originară în special din Armenia turcească35. Cu toate
acestea, atât Levon Ter Petrosean, cât şi succesorul său, preşedintele Robert
Kocearean, erau gata să recunoască actuala frontieră turco-armeană în cazul în care
Turcia ar recunoaşte genocidul. Ceea ce nu poate fi spus şi despre diasporă
armeană. Liderii spyurk-u\ui cer autorităţilor de la Ankara nu doar dreptul de a
reveni la locurile de origine, dar şi compensaţii materiale pentru averea pierdută în
timpul evenimentelor din 1915, precum şi iniţierea unor discuţii privind frontiera
dintre cele două ţări. E de menţionat că liderii naţionalişti armeni, atât cei din
spyurk, cât şi cei de la Erevan, îşi fundamentează demersul revizionist privind
retrasarea frontierei turco-armene pe principiul «Necesităţii lichidării urmărilor
genocidului», principiu ce decurge din rezoluţia Adunării Generale ONU şi a
Convenţiei privind genocidul şi consecinţele sale din 9 decembrie 1948.

12
 La rândul său Ankara neagă cu insistenţă ideea genocidului armean şi prezintă
acest eveniment doar ca pe o deportare a armenilor în regiunile Imperiului Otoman
situate mai departe de linia frontului ruso-turc (Siria, Liban, Palestina, Tracia ş.a.).
Unii jurişti şi politicieni turci consideră că greşeala autorităţilor lor în această
problemă e că Ankara oficială nu-şi poate defini relaţia cu fosta putere imperială de
la Constantinopol; or, în opinia multor republicani laicişti turci actuala Republică
Turcă nu este succesor nici juridic şi nici moral al fostului Imperiu Otoman. în
cazul când Ankara ar spune tranşant că turcii, ca şi alte popoare din regiune, au fost
o victimă a puterii otomane (reprezentată adesea de dregători de origine greacă sau
armeană), nimeni n-ar mai putea să ceară turcilor socoteală pentru ceea ce au făcut
autorităţile otomane până în 1918.
În pofida aparenţelor problema armeană, sau cum i se mai spune - «Hai dat»-ul,
este una extrem de sensibilă pentru Ankara, mai ales în contextul negocierilor
privind aderarea la UE. Ţinând cont de locul Armeniei în geopolitica caucaziană şi
de poziţiile spyurk-ului armean în SUA şi Franţa, precum şi de relaţiile mai
speciale pe care le are Armenia cu doua state-membre ale UE - Grecia şi Ciprul -,
putem crede că turcii vor trebui să facă adevărate acrobaţii diplomatice pentru a
depăşi problema dată. Putem fi siguri că Brusselul nu va accepta să discute despre
eventualele pretenţii teritoriale ale Armeniei, dar nu e deloc exclus că Ankara să fie
somată să accepte anumite compensaţii materiale pentru urmaşii armenilor
expatriaţi, precum şi dreptul acestora de a reveni la locurile de baştină ale
strămoşilor lor. De fapt anume aceste lucruri şi dictează comportamentul actual al
oficialităţilor turce, care neagă cu îndârjire existenţa unui genocid armean în 1915.
Nu se exclude nici faptul că Ankara va dori ca, în schimbul recunoaşterii
genocidului armean, să ceară recunoaşterea genocidului azer. Merită amintit faptul
că la 26 martie 1998 preşedintele azer Gheidar Aliev a emis un decret special
despre comemorarea „Genocidului poporului azer" în ziua de 31 martie.

13
Documentul respectiv acuză Rusia şi Armenia de faptul că ar fi promovat constant
o politică de genocid a poporului azer şi de împărţire a teritoriului naţional al
acestuia. De altfel anume problema contenciosului armeano-azer din Karabah este
un al doilea generator de tensiune dintre Ankara şi Erevan.
Pentru moment e greu de imaginat o încercare a armenilor de a-şi recuceri
frontierele istorice. Improbabilitatea unor astfel de acţiuni e mare şi din cauza că,
spre deosebire de Azerbaidjanul iranian, populat preponderent de azeri, in Armenia
turcească populaţia armeană e practic absentă (în Turcia mai locuiesc doar 150 de
mii de armeni, concentraţi în special la Istanbul şi în alte mari oraşe din ţară).
Dimpotrivă, o importantă minoritate armeană locuia în Azerbaidjan - aliatul „de
sânge" al Turciei. Şi ceea ce s-a făcut (nu fără sprijinul Rusiei, Iranului şi,
bineînţeles, al spyurk-ului) a fost utilizarea acestui factor, instaurând controlul
armenilor asupra Karabahului şi stabilirea unei avantajoase linii militare de
demarcaţie pe versanţii estici ai Caucazului Mic. Conflictul din Karabah nu numai
că prezintă o piedică serioasă în calea pan-turcismului, însăşi unitatea statului azer
e pusă în pericol, aici fiind vorba nu doar de Karabahul propriu-zis, ci şi de
Nahicevan, o enclavă azeră (are statut de republică autonomă) situată între
Armenia, Iran şi Turcia. Practic legătura Nahicevanului cu lumea externă se
efectuează prin intermediul Turciei, situaţia redresându-se după darea în exploatare
a autostrăzii Nahicevan-Şadarak, care a devenit un fel de „drum al vieţii" pentru
această regiune. Conflictul din Karabah, pe lângă multiplele sale efecte geopolitice,
mai are şi menirea de al menţine în stare de pat Azerbaidjanul, dar şi de a determina
Armenia la o mai strânsă cooperare cu Rusia.
Al treilea stat transcaucazian, Georgia, se disting printr-o situare geografică
mai avantajoasă decât Armeni şi Azerbaidjanul, graţie deschiderii ce o are la
Marea Neagră în relaţiile cu Ankara apare uneori problema lăzilor, grup etnic
georgian de religie musulmană sunită, care locuiesc preponderent în regiunea

14
Artvin (Lazistan), precum şi problema Adjariei, o republică autonomă din
component Georgiei situată la frontiera cu Turcia. Adjarii sunt, ca şi lăzii,
georgieni de religie musulmană sunită, dar ţinând cont de faptul că deseori în
Caucaz (ca şi în Balcani) identitatea confesională o determină pe cea naţională,
mulţi adjari se percep ca turci şi nu ca georgieni. Chiar dacă adjarii n-au creat
georgienilor probleme tot atât de serioase ca şi osetinii sau abhazienii, totuşi, până
în 2004 Adjaria preşedintelui Abaşidze era, defacto, necontrolată de autorităţile de
la Tbilisi. Merită de spus că această stare de lucruri era discret încurajată anume de
Ankara. Alte două cauze de ordin istoric ce stăvilesc o apropiere turco-georgiană
sunt perioada dominaţiei turceşti din secolele XVI-XIX şi problema turcilor
meshetini, deportaţi în 1941 din considerente militar-politice din Georgia. Astăzi
Georgia nu are o minoritate turcă importantă, dar în sudul ţării, în regiunea numită
Kvemo Kartli (r-nele Bolnisi, Dmanasi şi Marneuli), locuieşte compact
minoritatea azeră. Azerii reprezintă în Georgia o comunitate mai importantă
decât osetinii (165 de mii) şi abhazii (95 de mii) luaţi în ansamblu, numărând la
recensământul populaţiei din 1989 cea. 310 mii persoane (5,7% din populaţia
ţării). Cu toate acestea, spre deosebire de osetini sau abhazieni, azerilor din
Kvemo Kartli nu li s-a oferit autonomie teritorială. Actualmente Turcia şi
Azerbaidjanul, din cauza diferendelor cu Armenia, nu pot valorifica această
comoară geopolitică, dar pot oare fi siguri georgienii că turcii nu vor utiliza azerii
georgieni tot atât de eficient precum a utilizat Rusia o mână de abhazi şi osetini,
cu ajutorul cărora suveranitatea Georgiei s-a transformat într-o ficţiune? Cert este
că Turcia nu poate conta pe Georgia în calitate de aliat. Mai curând, ţinând cont de
suspiciunile ce persistă între Georgia şi cele două state turcice vecine, Rusia se va
strădui să o menţină în sfera sa de influenţă, o viitoare apropiere dintre Tbilisi şi
Moscova fiind şi ea destul de posibilă. E clar că pe măsură ce Ankara îşi va întări
poziţiile politice şi economice în Caucaz şi Asia Centrală, iar conştiinţa pan-

15
islamistă şi pan-turcică aici va creşte (lucru la care trebuie să ne aşteptăm), rolul
geopolitic al Georgiei şi al Armeniei în ochii Moscovei, dar şi al puterilor
occidentale, va spori necontenit.
O altă prioritate în concepţia geopoliticii pontice turceşti o reprezintă spaţiul
nord-pontic - Ucraina (în particular Crimeea) şi regiunile ciscaucaziene ale Rusiei
(în special republicile autonome Adigheia, Karaceaevo-Cerkesia, Ka-bardino-
Balkaria, Inguşetia, Cecenia şi Daghestan, populate preponderent de musulmani
suniţi). Pe filiera nord-pontică diplomaţia turcă a dat dovadă de multă
perspicacitate politică şi profesionalism şi, spre deosebire de majoritatea ţărilor din
zonă (exceptând Rusia), a înţeles importanţa în perspectivă a factorului ucrainean.
La Ankara, unde odată cu declinul Uniunii Sovietice s-a conceput o strategie a
politicii externe ce ţinea cont de renaşterea ansamblului geopolitic pontic, s-a
apreciat că acesta va avea trei poli de greutate (nu neapărat şi o rivalitate
triunghiulară a acestor poli) - Turcia, Ucraina şi Rusia. Evident, Rusia, o mare
putere, are atuuri considerabile în comparaţie cu Turcia şi Ucraina - puteri
regionale. Dar tocmai în această disproporţie rezidă forţa puterilor regionale; or, o
mare putere e un stat cu interese omniprezente, pe când o putere regională e
preocupată doar de un anumit ansamblu geopolitic. Astfel, în cazul Rusiei este
foarte greu să găsim un ansamblu geopolitic al lumii contemporane în care, direct
ori indirect, factorul geopolitic rus să fie exclus din calcul, sau invers, Moscova să
excludă din preocupările sale vreun ansamblu geopolitic. În cazul Turciei şi al
Ucrainei asistăm la o orientare în doar două-trei direcţii: axa pontică şi central-
europeană pentru Ucraina şi axa levantină, pontică şi central-asiatică pentru Turcia.
Rusia, incontestabila „primadonă" a scenei geopolitice pontice, este şi o rivală a
Turciei pe două direcţii de interese vitale ale acesteia - spaţiul pontic şi Asia
Centrală. în privinţa Ucrainei, problemele chiar dacă mai persistă (şi vom vedea
ulterior că ar mai fi câteva ), sunt incomparabil mai mici decât cele ce stau în faţa

16
raporturilor ruso-turce. De aici se şi prefigurează la Ankara posibilitatea unei axe
turco-ucrainene, ce ar contrabalansa factorul rus. De menţionat că şi la Kiev
factorul turc în noua arhitectură geopolitică pontică nu este deloc subestimat -
alături de Germania şi SUA, Turcia e văzută la Kiev ca al treilea partener
occidental36. în Rusia această apropiere a fost primită cu multă suspiciune. Astfel,
politologul moscovit N. Popov arată că în urma unui sondaj de opinie efectuat în
rândul politicienilor şi analiştilor politici, sondaj ce avea drept scop aflarea statelor
ce ar fi percepute ca „prieteni" şi „duşmani" ai Rusiei, Turcia şi Ucraina au fost
plasate ambele pe locul al doilea ca potenţiali duşmani ai acesteia37.
De la pragmatism politic şi economic să urmărim şi preocupările
„spirituale" ale Turciei în spaţiul nord-pontic. Acest teritoriu până la finele
secolului al XVIII-lea era controlat de Imperiul Otoman, harta etnică a arealului
nord-pontic fiind şi ea foarte diferită de cea actuală; or, populaţia slavă, astăzi
cvasimajoritară, era practic absenţă, iar de la Nistru până în stepele Pricaspiei
locuiau popoare turcice (tătari crimeeni, nogai, karaceai, kumici, balcari). Două
secole reprezintă sub aspect istoric un interval de timp nu chiar atât de însemnat, în
memoria multor adepţi ai pan-turcismului această stare de lucruri trezind nostalgii
paseiste, ce alimentează concepţii şi planuri ambiţioase, deloc agreabile Rusiei sau
Ucrainei.
Sub acest aspect („spiritual") principalele ţinte de interes ale Turciei în spaţiul
nord-pontic le reprezintă Crimeea, Karaceaevo-Cerkesia, Kabardino-Balkaria şi
Daghestanul. Făuritorii politicii externe turceşti sunt perfect conştienţi de faptul că
în spaţiul nord-pontic situaţia e cu totul diferită de cea din Transcaucazia, iar
planurile scontate şi strategia lor de realizare ţin cont de faptul că aici e vorba nu de
micile state caucaziene, ci de două naţiuni impunătoare - Rusia şi Ucraina.
Conjunctura geopolitică nord-pontică se distinge de cea transcaucaziană şi prin
faptul că Turcia nu are vreu litigiu direct (legat de problema teritorială) cu Ucraina

17
Rusia şi nici nu dispune de frontieră comună cu ele. O a treia distincţie constă în
insuficienţa unor „capete de pod" sau „coloane a cincea" capabile să servească
interesele geo-politice turceşti, insuliţele turcice din spaţiul nord-pontic (tătarii
crimeeni, nogaii, kumicii, balcarii, karaceaii) fiind foarte dispersate, discontinue şi
copleşite de imensul ocean slav ce le înconjoară. De aceea, chiar şi unii adepţi
înveteraţi ai pan-turcismului exclud spaţiul nord-pontic din proiectatul Turkestan.
Popoarele turcice nord-pontice nu sunt totuşi „abandonate" de Ankara. Turcia,
urmărind atent evoluţia situaţiei politice din autonomiile nord-caucaziene ale
Rusiei, o utilizează abil în jocurile sale geopolitice, fiind interesată în perturbarea
status-quo-u\ui hărţii politice a Ciscaucaziei. Aici e vorba întâi de toate de
susţinerea unor revendicări secesioniste, menite să modifice frontierele
administrative autonome existente. E vorba, mai ales, de patru popoare turcice din
nordul Caucazului - balcarii, karaceaii, kumicii şi nogaii, care fac parte din diferite
republici autonome mulţi- sau bi-etnice şi care militează pentru crearea unor
regiuni autonome separate.
în afară de elementul turcie Ankara speculează eficient în spaţiul
ciscaucazian şi factorul islamic. Aici asistăm la un alt paradox al geopoliticii
pontice şi anume la valorificarea islamului ca factor geopolitic de către Turcia,
stat ce-şi afişează vădit laicitatea, şi de ignorarea acestui important factor de
către Iran, stat fundamentalist musulman. Explicaţia e relativ simplă - Iranul
vede în Rusia o contrapondere faţă de SUA (de altfel se dovedeşte că ori de câte ori
e nevoie şi Moscova recurge la evidenţierea bunelor sale raporturi cu Teheranul -
să amintim doar exportul tehnologiilor nucleare către Iran, în momentul când
americanii s-au pronunţat pentru extinderea NATO). Iranul nu-şi doreşte o
înrăutăţire a relaţiilor cu Moscova din cauza efemerelor seisme politice
ciscaucaziene. Anume de aceea în cazul conflictului cecen sau al celui abhaz,
Turcia şi nu Iranul s-a solidarizat cu aceştia, invocând comunitatea confesională.

18
In cazul Ucrainei, „vizavi-ul" geografic al Turciei, situaţia este, cel puţin
deocamdată, mai degajată în comparaţie cu relaţiile ruso-turce. Cele două state
conlucrează în cadrul Organizaţiei Cooperării Economice la Marea Neagră, Turcia
fiind un partener politic, economic şi comercial important pentru Ucraina. Turcia,
care a înţeles valoarea pe care ar avea-o o Ucraina stabilă şi independentă, s-a
străduit să contribuie pe diferite căi la detaşarea acesteia de Rusia. în acest sens un
exemplu ar fi şi dorinţa Ankarei de a vedea Ucraina independentă energetic de
Rusia. Se lucrează deja la construcţia unei importante magistrale petroliere ce ar
veni în Turcia din Iran şi s-ar îndrepta spre portul turcesc Samsun, de unde s-ar
orienta ulterior spre Ucraina38.
în ce priveşte problema minorităţilor turcice, aici s-a mers pe o altă cale decât în
Rusia sau Republica Moldova. în Ucraina nu s-a pus problema celor câteva zeci de
mii de găgăuzi ce locuiesc compact în câteva comune de lângă frontiera moldo-
ucraineană, cu toate că în 1989-1990 în cadrul mişcării „Găgăuz Halky'" problema
„confraţilor din Ucraina" şi a „separării injuste a poporului găgăuz" figura în
discursurile unor naţionalişti găgăuzi extremişti. Dar ar fi greşit să spunem că în
calea raporturilor dintre Kiev şi Ankara nu ar exista chiar nici o stavilă (cu excepţia
Mării Negre, desigur). Şi aici există o problemă ce poate degrada într-un eventual
conflict - problema Crimeii, care, în afară de latura ruso-ucraineană a
contenciosului, mai are şi una slavo-turcică. Să nu uităm că aliatul strategic al
Turciei otomane şi „valul nordic" al Imperiului îl constituia Hanatul Crimeii, stat al
tătarilor crimeeni, un popor oguz frecvent confundat cu tătarii propriu-zişi (numiţi
pentru dezambiguizare şi tătari de Kazan), popor kipceak mult mai numeros (peste
7 milioane de persoane) ce-şi are un stat autonom în componenţa Rusiei -
Republica Tatarstan. De fapt tătarii crimeeni (în special cei care locuiau pe coasta
Crimeii) sunt mult mai apropiaţi ca limbă şi cultură de turci decât de tătarii de
Kazan sau chiar cei de Astrahan (ultimii sunt de fapt nu tătari, ci nogai). Tătarii

19
crimeeni sunt urmaşii triburilor turcice (kipceaci şi oguzi) care se stabilesc în
Crimeea în sec. al XlII-lea, moment în care peninsula e inclusă în Hoarda de Aur.
în 1443 ulusul crimeean al Hoardei se desprinde de aceasta, Hanatul Crimeii
devenind un stat independent, având capitala iniţial la Solhat (actualmente Starâi
Krâm), apoi la Bahcisarai. în 1475 hanul Crimeii accepta suzeranitatea sultanului
otoman, dar îşi păstrează o serie de mari privilegii în raport cu ceilalţi vasali ai
Porţii. în 1783 Rusia anexează Hanatul Crimeii şi începe un proces masiv de colo-
nizare a acestei regiuni cu etnici ruşi. La 18 octombrie 1921 Crimeea devine
republică autonomă în componenţa RSFS Ruse. în perioada ocupaţiei germane a
Crimeii (1941-1944) în speranţa de a restabili un stat tătaro-crimeean unii tătari
crimeeni au colaborat cu autorităţile militare germane. Berlinul a alimentat iniţial
aceste speranţe şi pentru a seduce Ankara, care în 1941-1942 analiza posibilitatea
intrării în războiul contra URSS de partea Germaniei. După retragerea germanilor
din Crimeea (mai 1944) tătarii crimeeni au fost deportaţi în Asia Centrală pentru
„complicitate" cu Reich-ul nazist. La 30 iunie 1945 RASS Crimeeană e
transformată într-o regiune a RSFS Ruse (în 1954 Hruşciov ceda această regiune
Ucrainei în calitate de „cadou" cu ocazia celebrării aniversării a 300 de ani de la
alipirea Ucrainei la Rusia).
în 1991 autonomia Crimeii a fost restabilită, iar tătarilor crimeeni li s-au creat
condiţii pentru revenire în patria lor istorică. Zece ani mai târziu (la recensământul
din 2001) tătarii crimeeni reprezentau deja 12,5% din cei cea. 2,5 milioane de
locuitori ai republicii. Acest procent nu pare impunător doar dacă nu cunoaştem
dinamica creşterii cotei-părţi a tătarilor crimeeni din totalul populaţiei Crimeii.
Merită să amintim că, în conformitate cu datele recensământului general al
populaţiei din URSS din 1989, în Crimeea tătarii crimeeni reprezentau doar ... 1,5%
din populaţia regiunii. Aceasta se explică prin faptul că pe parcursul ultimilor ani o
bună parte din tătarii crimeeni au revenit din Asia Centrală, dar mai există şi o alta

20
explicaţie - rata extrem de ridicată a sporului natural al acestora în comparaţie cu
ruşii şi ucrainenii, care au un spor natural negativ. Gorbaciov le-a permis revenirea
la locurile natale, însă autorităţile de la Kiev şi mai ales populaţia rusă majoritară
din Crimeea nu privesc cu entuziasm revenirea tătarilor crimeeni la locurile de
baştină. Considerentul e unul geopolitic - revenirea la coloratura turcică a Crimeii
nu promite nimic bun nici ucrainenilor şi nici ruşilor.
O altă direcţie a intereselor geopolitice turceşti în spaţiul pontic o constituie
Europa de Sud-Est. Turcia se doreşte identificată cu această regiune, în pofida
faptului că doar 3% din teritoriul său se află în Europa. Turcii s-au făcut prezenţi în
spaţiul sud-est european abia în secolul al XlV-lea, iar Constantinopolul, capitala
otomană până în 1923, a fost cucerit de ei doar în 1453. Aşadar, sub aspect istoric
este foarte greu să fie confirmată europenitatea Turciei, ca de altfel şi sub aspect
geografic şi cultural.
Turcia a suferit de o dublă identificare - europeană şi asiatică - şi până la
dispariţia Uniunii Sovietice. La „stresarea" geopolitică a Turciei mai contribuia
edificarea statului laic pe un teren evlavios-islamic, edificarea unei naţiuni dintr-un
mozaic etnic şi tribal, surmontarea psihologică a separării naturale a ţării de
circuitul acvatic Bosfor-Dardanele, ce impune asociaţia cu „separarea firească" a
Traciei de Anatolia. „Factorii de stres" s-au multiplicat odată cu prăbuşirea
sistemului socialist, care a deschis o serie de posibilităţi de expansiune geopolitică
a Turciei, ce concurau chiar şi pretenţiile splendidului Serai. Coliziunea ce marca
geografic Turcia s-a agravat; or, pe de o parte, Ankara insistă asupra europenităţii şi
laicităţii, pe de altă parte, principalele direcţii ale politicii externe turceşti sunt
Caucazul şi Asia Centrală, islamul fiind adesea factorul ce determină aliaţii naturali
ai Turciei în Balcani şi Caucaz.
Aşadar, odată cu dezmembrarea Uniunii Sovietice şi refacerea arealului
geopolitic pontic, Europa de Sud-Est intră din nou în sfera preocupărilor

21
geopolitice turceşti. Totodată, dispariţia statului sovietic a deschis Turciei şi alte
posibilităţi, considerate la Ankara mai interesante şi probabil mai plauzibile. în
general, Turcia s-a pomenit în Balcani cu o situaţie apropiată de cea din Caucaz:
dispariţia frontierei geopolitice Est-Vest, rapida modificare a frontierelor politico-
geografice, conflicte interetnice şi interconfesionale. Aceşti factori au plasat
Ankara într-o situaţie geopolitică şi geoeconomică favorabilă, dar cu toate acestea
Europa de Sud-Est reprezintă pentru Turcia a doua „preocupare" în spaţiul
geopolitic pontic, neîndoielnic Caucazul devansând-o ca importanţă sub toate
aspectele. Dacă însă se face abstracţie de limitele ansamblului geopolitic pontic şi
ne-am referi în general la axele de interes politic ale Ankarei, ar trebui să
recunoaştem că, în pofida pledoariei pentru apartenenţa la spaţiul sud-est european,
Turcia are o doctrină geopolitică mai asiatică decât oricând, filiera caucaziană fiind
secondată de cea central-asiatică şi nicidecum de cea balcanică.
Conjunctura geopolitică ce a permis Turciei o ascensiune rapidă şi relativ uşoară
în zona Europei de Sud-Est a fost surmontarea frontierei geopolitice Est-Vest care
i-a deschis accesul spre Europa de Sud-Est, dar tot atât de importantă fost şi
modificarea hărţii politico-geografice a regiunii (referindu-ne la fragmentarea
Iugoslaviei - până în 1990, ţara cea mai mare şi mai populată din regiune).
Iugoslavia anilor 1980 era şi cea mai însemnată forţă militară şi economic din zonă,
cu un sistem economic căruia nu-i trebuia decât o modificare cosmetică (după cum
o dovedeşte exemplu fostei republici iugoslave Slovenia - astăzi cea mai prosperă
naţiune post-comunistă), pentru a trece la o economie de tip occidental. De altfel,
Iugoslavia era unica naţiune est-europeana membră a OCDE, clubul naţiunilor
industrializate. Implozia Iugoslaviei a fost favorabilă ascensiunii geopolitice a
Turciei, astfel înlăturându-se un concurent puternic (tradiţional ostil Turciei), care
putea fi un liant al unei no Antante Balcanice. Iugoslavia avea relaţii bune cu
România şi Grecia (inamicul numărul unu al Turciei în Balcani), ca altfel şi cu

22
Bulgaria, ale cărei relaţii cu Turcia nu excelau. Iugoslavia intactă ar fi condus
inevitabil la constituirea un structuri regionale de tipul patrulaterului de la Vişegrad
iar unitatea economică şi stabilitatea politică a Iugoslaviei ar fi avantajat mult
celelalte economii regionale. Implozia iugoslavă a creat un nod conflictual ce a
antrenat direct sau indirect toate ţările regiunii, a prejudiciat economia subcon-
tinentului şi a marcat imaginea sud-estului european.
La facila „reconchistă" geopolitică a Europei de Sud-Est de către Turcia au
contribuit instabilitatea politică, suspiciunea şi multiplele litigii interstatale ce s-au
iscat după destrămarea sistemului comunist. Dacă până în 1989 toate naţiunile
balcanice (poate cu excepţia Albaniei) priveau Turcia cu o doză de suspiciune,
suita de conflicte active şi pasive ce au împânzit regiunea a condus la încercarea de
a „îmblânzi" factorul turc, pentru a nu-1 „scăpa" de partea inamicilor. în acest sens
cazul Republicii Moldova este unul foarte concludent; or, aici s-a făcut exces de zel
în soluţionarea problemei găgăuze tocmai pentru a evita o joncţiune ruso-turcă şi a
avea mână liberă în rezolvarea diferendului transnistrean. în conjunctura
geopolitică creată de destrămarea Uniunii Sovietice şi implicit a sistemului
comunist, diplomaţiile balcanice au considerat că era de preferat o Turcie aliată,
sau cel puţin neutră.
Mai puţine probleme au fost în cazul alianţelor create spontan de inamici
comuni, numite în geopolitică „alianţe naturale". Astfel, atunci când conflictul a
avut ca protagonist Grecia (cum ar fi cazul Macedoniei), Turcia era privită în mod
natural ca aliat. Când în vest s-a redeschis arena conflictelor balcanice, în est a
celor caucaziene, iar în sud continua drama Orientului Apropiat, Turcia apărea ca o
oază de stabilitate politică şi economică, câştigând un plus de credibilitate. Absenţa
unor probleme politice mari în interior şi abundenţa lor în zonele învecinate cu
Turcia au creat, fără îndoială, condiţiile cele mai fertile pentru ascensiunea
geopolitică a acesteia.

23
 La activizarea politicii externe turceşti în Balcani şi la punerea în valoare a
capitalului geopolitic al acesteia a condus şi absenteismul marilor puteri pe
parcursul anilor 1990. Mutaţiile geopolitice majore ce se produceau la
începutul anilor '90 prin destrămarea Uniunii Sovietice şi reunificarea
Germaniei au distras atenţia principalelor forţe mondiale d la „periferie" la
„centru", unde aveau loc aceste schimbări spectaculoase, urmate de
reorganizări ce nu se arătau pe deplin clare. Dacă Europa Centrală era din
mers încorporată în „Mitteleuropa" - ansamblul geopolitic reconstruit de
Germania -, dacă în Caucaz şi Asia Centrală Rusia se mai menţinea din
inerţie, Europa de Sud-Est a rămas pentru scurtă perioadă de timp „a
nimănui".
Exceptând cei trei factori majori expuşi anterior, ar mai trebui menţionaţi şi
doi factori secundari: cel etnoconfesionali şi cel economic. Factorul
etnoconfesional nu favorizează mult Turcia în Europa de Sud-Est. Numărul
populaţie turceşti nu este pe deplin clar; or, frecvent populaţiile musulmane din
Republica Macedonia, Grecia şi Bulgaria sun confundate la Ankara cu populaţia
turcă. Pentru a evita discuţia despre apartenenţa etnică a unor grupuri
musulmane din Balcani, factorul etnic apare unit cu cel confesional. Etnicii
turci sunt prezenţi mai ales în Bulgaria (după estimările turceşti ar fi vorba de
circa 900 de mii de persoane, aici fiind incluşi şi găgăuzii şi bulgarii
musulmani), Republica Macedonia (circa 100 de mii de turci), România (circa
100 de mii de turci şi tătari) şi Republica Moldova (circa 150 de mii de
găgăuzi). Factorul etnic turc a jucat un rol important în politica externă, servind
drept culoar pentru diplomaţia de la Ankara în două cazuri - Bulgaria şi Republica
Moldova. în ce priveşte aspectul pur confesional, Turcia are în Balcani doi „aliaţi
naturali" pe acest criteriu - Bosnia şi Herţegovina şi Albania.

24
 Cât despre aspectul economic, Turcia este avantajată din aceleaşi
considerente ca şi sub aspect politic - nu puterea economică a Turciei a făcut
din ea „lider economic" al Balcanilor, ci slăbiciunea naţiunilor balcanice,
confruntate cu grave cataclisme politice şi economice. Puterea redusă de
cumpărare a balcanicilor şi pieţele scumpe din Occident i-au orientat inevitabil spre
un trafic comercial intens cu Turcia. „Turcizarea" micului comerţ din Europa
de Sud-Est a fost primul semnal al „expansiunii" turceşti în regiune. Câţiva ani
mai târziu nu numai mărfurile aveau să fie de provenienţă turcă, ci şi bună parte din
vânzători. Fără îndoială, invazia demografică turcească (şi nu cea economică sau
politică, inevitabil pasagere) va fi una din problemele geopoliticii sud-est europene
din acest secol.
Ascensiunea geopolitică a Turciei în spaţiul pontic e mai curând un moment
aleatoriu - o urmare a vidului de putere apărut temporar după implozia Uniunii
Sovietice. Sunt câteva cauze ce pot conduce spre reducerea ponderii Turciei în
arhitectura geopolitică sud-est europeană. E vorba mai ales de pasivizarea
conflictelor active şi implicit de întremarea stării politice a regiunii. Chiar dacă
Balcanii mai au nevoie de o perioadă de convalescenţă politică, Europa a început să
se impună politic şi economic, antrenând tot mai multe naţiuni balcanice în
concertul european. Integrarea europeană a devenit de la mijlocul ultimului deceniu
scopul diplomaţiilor sud-est europene, schimbând treptat fosta prioritate -
integrarea regională, dominantă 1991-1996. Ideea masiv promovată la începutul
anilor '90 „prin integrare regională spre integrarea europeană", a fost substituită
după 1996 de ideea „integrare europeană şi integrare regională". Aceasta face ca
marea iniţiativă turcă de Cooperare Economică la Marea Neagră, idee fără îndoială
remarcabilă, să bată pasul pe loc fără a da semne încurajatoare de transformare într-
o structură regională coerentă şi eficientă. Există însă şi posibilitatea unei alte

25
scheme de acţiune a diplomaţiilor sud-est europene, care ar putea avea formula
„spre integrare europeană, evitând integrarea regională".
La rândul său Turcia, veche aspirantă la Uniunea Europeană, rămâne şi mai
departe în afara acesteia. Suprapunerea acestui fapt pe acceptarea Ciprului ca
membru al Uniunii în anul 2004, ca şi solidaritatea puterilor europene cu Grecia în
contenciosul greco-turc, creează premisele unui conflict pasiv între Turcia şi
Uniunea Europeană. în acelaşi timp, europenismului afişat de Ankara oficială i se
opune tot mai frecvent antieuropenismul populaţiei Turciei, o expresie a acestui
sentiment fiind sporirea rolului factorului islamic şi creşterea simpatiei pentru
formaţiunile de tip fundamentalist sau ultranaţionalist. în acest context, naţiunile
Europei de Sud-Est au două argumente în plus pentru a păstra o anumită
distanţă în raport cu Turcia - pe de o parte frica de o eventuală invazie
demografică turcă, dar şi temerile generate de ascensiunea sentimentelor
islamiste din această ţară.
Europenismul Turciei se mai promovează din inerţie, dar e o regulă a
geopoliticii că marile seisme geopolitice nu conduc imediat la conştientizarea
impactului lor. După ce realităţile politico-geografice se schimbă, realităţile geo-
politice nu sunt apreciate adecvat încă o anumită vreme. Din inerţie şi din cauza
neadaptării psihologice a societăţii la noua situaţie există tentaţia de a perpetua
iluzia vechii conjuncturi geopolitice chiar şi într-o lume cu realităţi politico-
geografice modificate cardinal. Spre exemplu, toate tratatele bilaterale din Europa
anilor imediat postbelici căutau să prevină o nouă agresiune germană, în momentul
când Germania exista doar geografic. Tot aşa, după destrămarea Uniunii Sovietice,
din inerţie în Europa se continua identificarea insecurităţii cu Rusia, propagându-se
prin tradiţie spiritul rivalităţii geopolitice Est-Vest. în acelaşi timp, nu este sesizată
ascensiunea sigură a Chinei şi edificarea rapidă a unei noi rivalităţi geopolitice,
mult mai gravă şi periculoasă, pe filiera Nord-Sud.

26
 Câţiva ani după 1989, arena geopolitică mondială era foarte incertă. în aceste
condiţii, Ankara, dar şi vecinii şi partenerii săi în jocurile geopolitice, au avut
nevoie de timp pentru a conştientiza şi a se deprinde cu noua realitate. Această
realitate arată clar Turciei că europenitatea ce i-a fost „educată" de către puterile
occidentale nu-şi mai are rostul în noua conjunctură geopolitică. Harta politico-
geografică de astăzi impune Ankarei o nouă conduită. Turcia este un stat asiatic şi
se vede constrânsă de noua conjunctură spaţială să aibă o doctrină geopolitică
asiatică.
Turcia va fi fără îndoială un factor geopolitic important şi o putere regională
respectabilă, şi se va putea afirma în acest sens în două direcţii - Caucaz şi
îndepărtata Asie Centrală. Aici şi de aici va putea fi jucată cartea forte a politicii
externe turceşti. Sunt câteva cauze ale acestei orientări asiatice „impuse". în primul
rând, o putere regională este o ţară care polarizează în jurul ei un grup de ţări,
„forţa de atracţie" fiind fie capacitatea economică, fie caracteristicile fizico-
geografice, fie calitatea de lider spiritual. De regulă se îmbină câteva elemente, dar
forţa puterilor regionale rezidă frecvent pe un fundal spiritual, exemplul Spaniei şi
al lumii hispanofone fiind destul de concludent. Or, evident, raporturile speciale ale
Madridului cu fostele sale posesiuni din America Latină nu au la bază puterea
economică a Spaniei şi nici faptul că Spania ar fi un colos fizico-geografic. E vorba
de o „constelaţie politică naturală", bazată pe strânsa înrudire genetică şi spirituală.
Cazul Turciei poate fi calificat şi el ca unul similar celui spaniol. Naţiunile turcice
din Asia Centrală sau Azerbaidjan nu vor înceta (ca evoluţie generală, aceasta
neexcluzând înrăutăţiri pasagere ale raporturilor) să aibă o atracţie firească spre
Ankara din cauza slabelor performanţe economice ale acesteia sau a lipsei unui stat
de drept. Nu le va speria (sau poate le va apropia chiar) nici ascensiunea
islamiştilor.

27
 Europa de Sud-Est şi spaţiul nord-pontic vor rămâne inevitabil în sfera de
preocupare a Ankarei, graţie vecinătăţii, regulile geopoliticii impunând o
preocupare fie „pozitivă"' fie „negativă" faţă de spaţiile învecinate. Totodată,
tactica geopolitică adoptată poate fi una ofensivă sau defensivă. Se pare că Turcia,
orientată „pozitiv" şi foarte „ofensiv" spre sud-estul european, va trebui să deprindă
un nou stil de conduită. O orientare negativă poate fi generată de încorporarea
naţiunilor balcanice în Uniunea Europeană, secondată de respingerea definitivă a
Turciei. Aceasta ar produce o identificare politico-geografică a regiunii cu Uniunea
Europeană, resentimentele exprimându-se prin afişarea deschisă a pan-turcismului
şi ascensiunea fundamentalismului islamic. în cazul când s-ar evita o nouă scindare
geopolitică a spaţiului pontic, Turcia nu va putea fi mai mult decât o putere
secundară, „dirijorii" concertului geopolitic pontic întrezărindu-se la Moscova şi
Berlin.
O altă întrebare ar fi cum va acţiona Turcia în spaţiul geopolitic pontic în
condiţiile unei rivalităţi geopolitice Nord-Sud. Fractura perceptibilă dintre Turcia
şi Europa, pe de o parte, şi Turcia şi Rusia, pe de altă parte, denotă faptul că turcii
se vor afla, mai curând, de partea sudică a baricadei. Acest lucru poate fi dedus uşor
din structura geografică a conflictelor de frontieră ale Turciei: Armenia, Georgia,
Bulgaria, Grecia şi Cipru. De-a lungul frontierei turco-europene este deja vizibilă o
fisură greu de acoperit. Acest lucru trebuie coroborat şi cu ascensiunea
fundamentalismului islamic, antieuropenismul generat de ataşamentul Europei faţă
de cauza Greciei şi Ciprului, precum şi cu rezervele faţă de Moscova, rezerve
cauzate de poziţia pro-armeană a ruşilor.
Se pare ca spaţiul pontic post-sovietic trăieşte o perioadă de reamenajare a
unor bariere geopolitice - un zid s-a dărâmat, altul este edificat. Importanţa
factorului turc în geopolitica pontică va fi apreciată în cazul edificării depline a
unei rivalităţi Nord-Sud. în acest caz Turcia ar reprezenta flancul septentrional al

28
Sudului la confluenţa Europei şi Asiei. Chiar dacă n-ar avea de etalat în faţa
adversarilor geopolitici o economie performantă, Turcia impresionează (cel puţin în
contextul regional) prin dimensiuni, aşezare geografică şi pondere demografică. Nu
atât forţa militară sau economică a Turciei vor fi cele care vor contribui la ponderea
sa geopolitică, cât existenţa unor minorităţi musulmane şi turcice în ţările vecine
din Caucaz şi Balcani
Dacă rivalitatea Est-Vest a fost o rivalitate ideologică (ambele ideologii fiind
un produs al civilizaţiei europene), viitoarea rivalitate geopolitică va fi mai curând
cauzată de factori de civilizaţie - civilizaţiile non-europene contra civilizaţiei
europene. Comunitatea de „sânge", rasă, religie şi cultură vor fi cele care vor
contribui la profilarea viitoarelor ansambluri geopolitice. Exemplul geopoliticii
pontice post-sovietice este foarte edificator în acest sens, aici rivalitatea Nord-Sud
fiind tot mai perceptibilă.

29