Romanul Ion a fost scris între anii 1913 și 1920 , fiind publicat chiar în anul

incheierii sale. George Calinescu , considerat unul dintre cei mai importanți
critici literari , afirma ca “Ion este epopeea, mai degrabă decât romanul, care
consacră pe Rebreanu ca poet epic al omului teluric.”

Reprezentand epicul pur, Liviu Rebreanu marchează o nouă fază a realismului

românesc, despre care Tudor Vianu afirma ca : “Niciodată realismul românesc … nu
infiripase o viziune a vieții mai sumbră, înfruntând cu mult curaj uratul și
dezgustatorul ” . Apreciat ca “cel dintai roman interbelic obiectiv din literatura
romana ”, Ion se diferențiază prin stilul specific, precis și “bolovanos” al
autorului, în care descrie universul satului românesc, punand accentul pe influenţa
societății asupra individului.

Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune

complexă care se desfășoară pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase a
căror personalitate este bine individualizată și al căror destin este determinat de
trăsături, de caracter și întâmplările ce constituie subiectul operei.

Liviu Rebreanu creează o fresca complexă a satului transilvănean din care el

însuși s-a ridicat. Personajele pe care le schiteaza “nu sunt indivizi cu viața
unică , ci exponenți ai clasei și generației” (G. Călinescu)

Autorul are o viziune realista.

Realismul este un curent literar apărut în Franța la mijlocul secolului al
19-lea ca reacţie împotriva romantismului.Astfel obiectivismul percepţiei se opune
sensibilităţii subiective şi imaginaţiei debordante promovate de romantism.
Stendhal (“Henri-Marie Beyle”) , afirma ca “un roman e ca o oglinda purtata de-a
lungul unui drum [... ] Oglinda .. arată atat noroiul, cat și frumusețea acestuia ”
. Printre trăsăturile realismului care se regasesc și în romanul Ion se numără
veridicitatea faptelor si perspectiva obiectiva a naratorului , stilul impersonal
si sobru al narațiunii, crearea de tipologii umane, obiectivitatea lucida și
demistificatoare asupra realității si tehnica detaliului semnificativ.

Opera, după mărturisirile scriitorului se bazează pe evenimente reale. În satul

natal, Liviu Rebreanu a intalnit un țăran pe nume Ion Pop al Glanetasului care i-a
vorbit de pamant cu patima, s-a plans de faptul ca nu are pamant, pentru el fiind
echivalent cu statutul social. În opera, îl surprinde pe Ion, personaj principal al
romanului și pe Titu Herdelea stand de vorba despre pamant.
În același sat într-o duminică de sărbătoare, scriitorul a observat un țăran ieșit
de la biserica, mergand peste hotare și aplecându-se asupra pamantului și-a
apropiat fata de pamant ca o sarutare, dar vazand ca cineva îl privește a fugit. La
randul ei, scena se regaseste in roman atunci cand Ion saruta pamanturile lui
Vasile Baciu. Avand o mentalitate rigidă, lumea satului s-a confruntat cu o poveste
aparte o fata din sat pe nume Rodovica rămâne însărcinată cu “cel mai becisnic
flăcău din sat”.Astfel se naste personajul Ana . Intre alte personaje regasite in
lumea reala, se afla si Titu Herdelea si Zaharia Herdelea, realizati după
prototipul scriitorului si al tatălui acestuia.
Tema romanului este prezentarea problematicii pamantului, particularizata în
confruntarea devastatoare între doua pasiuni puternice și la fel de îndreptățite,
văzute ca doua jumătăți ale aceluiași întreg: iubirea pentru pamant și iubirea
pentru o singura femeie. Puternic individualizat, Ion trăiește apriga dorinta de a
ieși din cercul unui destin pe care îl percepe ca străin și nesubstantial ființei
lui. Acestei pasiuni care atinge cote neobișnuite i se adaugă fatalitatea iubirii
pentru femeia care, prin legile sociale și morale, nu îi mai poate aparține.
Titlul romanului este construit prin folosirea numelui personajului principal.
Autorul dorește ca atenția cititorilor să fie îndreptată către Ion Glanetasu, în
detrimentul altor personaje sau al acțiunii, pentru ca acesta sa poată urmări și
înțelege destinul tragic al protagonistului .Pe parcursul romanului observam ca Ion
este caracterizat ca un produs al mediului și al societății, incercand din
rasputeri sa isi invinga condiția. Astfel titlul devine un simbol pentru oamenii
prinși între dragostea pentru avere și cea pentru o persoana, neintamplator
oglindind numele “Ion” obținem “noI”. Aceasta este aluzia perfectă la firea
țăranului obsedat de pamant, ipostază în care mulți ne aflăm chiar și în acest
secol. L. Rebreanu mărturisește ca mai intai titlul celor două volume a fost
altul, anume “Blestemul pământului” și “Blestemul iubirii” și ulterior a ales
titlurile “Glasul pământului” și “Glasul iubirii”. Blestemul reprezinta o forta
nevazuta care schimba viata oamenilor în rău, acesta neavand control asupra
destinului la care au fost supuși. Pe de alta parte glasul este cel care ghidează
omul, nefiind constrans de forțe supranaturale. Astfel se transmite ideea ca Ion a
fost liber sa aleaga ce a dorit, destinul tragic venind din cauza deciziilor pe
care le-a luat, mai degrabă decât din cauza unor demoni.
Conflictul este generat, ca în orice roman realist de dorinţa de parvenire a unui
personaj, de lupta pentru o poziţie socială sau de confuziile generate de iubire.
Conflictul central al acestui roman este determinat de lupta pentru pamant în satul
ardelenesc tradițional. Ion reprezinta tipologia omului sarac, dar foarte ambitios,
astfel se afla într-o continua încercare de a obține pamant cu orice preț. Ion este
implicat într-un dublu conflict exterior: cu Vasile Baciu, pentru obţinerea
pământului şi cu George Bulbuc, pentru Ana şi apoi pentru Florica. În confruntarea
cu Vasile Baciu, el foloseşte şantajul moral, ameninţând că dacă nu i se vor
satisface condiţiile, Ana va fi expusă lumii ca una care a păcătuit înainte de
nuntă, rămânând însărcinată. Cu George, conflictul are ca miză iubirea. Momentul în
care se intensifică conflictele este nunta lui Ion cu Ana, când fata realizează că
ea nu reprezintă pentru soţul ei decât sursa averii.
Destinul flăcăului este vizibil încă de la începutul romanului. "Iute şi harnic ca
mă-sa", chipeş, voinic, dar sărac, Ion simte dureros prăpastia dintre el şi
"bocotanii" satului ca Vasile Baciu. Când acesta îi zice "fleandura, sărăntoc, hoţ
şi talhar", Ion, se simte biciuit, nu suporta ocara şi reacţionează violent. De la
început, Ion este sfâşiat de două forţe, glasul pământului şi glasul iubirii,
căzând victimă acestor două patimi.
Patima pentru pământ îl macină pentru că "pământul îi era drag ca ochii din cap".
Fiind dominat de dorinţa de a fi respectat în sat, stăpânit de o voinţă impetuoasă
hotărât şi perseverent în atingerea scopului, dar şi viclean, Ion îşi urzeşte cu
meticulozitate şi pricepere planul seducerii Anei. Setea pentru pământ este
trăsătura dominantă a personalităţii sale, devenind un personaj memorabil prin
acțiunile și convingerile sale : "glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul
flacaului ca o chemare, coplesindu-l.”
Odată satisfăcută patima pentru pământ, celălalt glas ce mistuit sufletul lui Ion,
iubirea pătimaşă pentru Florica, duce fără dubiu la destinul tragic al eroului. Ion
este omorât de George, care îi prinde pe cei doi în flagrant, fiind apoi arestat,
iar Florica rămâne singură şi de rușinea satului. Astfel, personajul este drastic
pedepsit de autor, întrucât el se face vinovat de dezintegrare morală, răspunzător
de viaţa Anei şi a copilului lor, tulburând liniştea unui cămin, liniştea unei
întregi colectivităţi.
Planul principal romanului prezinta povestea tânărului Ion .Acţiunea romanului
începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la hora, în
curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. În centrul acţiunii stă personajul Ion,
ţăran sărac care vrea sa aibă repede mult pământ. Hotărârea lui Ion de a o lua la
joc pe Ana cea bogată, deşi o place pe Florica cea săracă, marchează începutul
conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, şi confruntarea verbală cu Ion,
pentru că umblă să-i ia fata promisă altui țăran bogat, George Bulbuc, constituie
intriga romanului. Ruşinea pe care Vasile i-o face la horă, în faţa satului, va
stârni dorinţa de răzbunare a flacăului, care la rândul său îl va face de ruşinea
satului, lăsând-o pe Ana însărcinată pentru a obţine pământul ca zestre. Ion îl
forţează astfel pe Vasile Baciu să accepte căsătoria. La nunta cu Ana, Ion işi dă
seama că tot pe Florica o iubeşte. În plus, el nu-i cere acte socrului pentru
pământul - zestre, şi simţindu-se înşelat, încep bătăile şi drumurile Anei de la
Ion la Vasile. Preotul Belciug mediază conflictul dintre Ion și Vasile, în care
„biata Ana nu este decât o victimă tragică”. Sinuciderea soţiei nu-i trezeşte
regrete sau conştiinţa vinovăţiei, pentru că în Ana, iar apoi in Petrişor, fiul
lor, nu vede decât garanţia proprietăţii pământurilor. Nici moartea copilului nu-l
opreşte din drumurile lui după Florica, măritată acum cu George, astfel că
deznodământul este previzibil. George îl omoară pe Ion şi este arestat, Florica
rămâne singură, iar averea lui Ion revine Bisericii.
Incipitul și finalul, construite pe motivul drumului, evidențiază aspectul de “corp
sferoid” al românului, care închide în sine un bogat univers rural, stratificat
social și economic (saraci-bogati) ,dar și cultural (țărani- intelectualitatea
satului).
Ca prim personaj al textului, drumul se constituie ca liant, ca intermediar între
realitate și ficțiune. ”Șoseaua cea mare și fără de sfârșit” marcată de o serie de
toponime identificabile pe harta (Carlibaba, Somes, Cluj, Bistrita, Bucovina,
trecatoarea Bargaului) este un transparent simbol al Realității. Din aceasta
sosea,se desprinde un drum care conduce inițial cititorul în ficțiunea românească
și care îl va inapoia la final realității.
Crucea stramba, cu Hristosul care “isi tremura jalnic trupul de tinichea ruginită”
veghează, atât la început, cât și la final, o lume rău alcatuita, în care se macina
destine incapabile sa se verticalizeze.
Simetria dintre incipit și final, descrierea drumului care la început se desprinde,
iar apoi se pierde în “șoseaua cea mare “, pare să-i sugereze cititorului ideea
(sustinuta si de soarta protagonistului) zadarniciei zbaterilor vieții.