Sf Teodor Studitul

-Scrieri impotriva iconoclastilor-

În timp ce patriarhul Nichifor a fost depus iar Sfântul Teodor şi adepţii lui au fost
alungați şi omorâți, la Constantinopol ,în anul 815, s-a ținut un sinod , în care au fost
condamnate hotărârile Sinodului al VII-lea de la Niceea privind cultul icoanelor şi s-a
reabilitat iconoclasmul postulat de sinodul de la Hiena din anul 754. A urmat o nouă perioadă
de persecuţii îndreptate împotriva iconodulilor în care s-a încercat supunerea Bisericii voinţei
împăratului. Multe Mănăstiri au fost închise şi călugării percheziţionaţi, maltrataţi şi alungaţi.
Sfântul Teodor Studitul a fost închis mai întâi în fortul Metopa , iar apoi exilat in Asia Mică,
la Bonita şi Smyma. Nici intervenţia papei Pascal I ,căruia Sfanţul Teodor îi adresase mai
multe scrisori, nici a regelui franc Ludovic Piosul pe lângă împăratul Leon al V-lea n-au avut
nici un efect.
Sfântul Teodor a rostit un cuvânt împotriva iconomahilor, atunci fiind probabil făcute
tratatele sale anti-iconoclaste. Atunci când a fost exilat pe insulele Prinkipos, unde s-a
reformat obştea mănăstirii Studion, Sfântul Teodor a trecut la cele veşnice la 11 noiembrie
826, moaştele sale fiind aduse la Constantinopol la 26 ianuarie 844 şi retrocedate comunităţii
studite în anul 843.
Iconologia secolului al IX-lea este aproape aesmănătoare cu cea a secolului VII, însă
prin precizările şi aprofundările făcute de cei doi mari teologi iconoduli amintiţi s-au formulat
răspunsuri clare şi definitive obiecţiilor iconoclaste. Chiar dacă profunzimea teologico-
dogmatică a iconologiei secolului al IX-lea, bazată pe argumentaţia de tip aristotelico-
scolastic , nu a fost înţeleasă şi nu a găsit întrebuinţare la masa largă a apărătorilor cultului
icoanelor şi în general la nivelul credincioşilor simpli, ea a constituit fundamentul teologico-
ştiinţific şi spiritual al învăţăturii Bisericii privind cinstirea icoanelor valabil pentru totdeauna.
În concepţia iconoclaştilor o icoană adevărată trebuie să fie identică după fiinţă cu
prototipul ei ca să se salvaze întregul, altfel nu este icoană. Această idee caută să respingă
argumentul forte al iconodulilor că zugrăvirea icoanei lui Hristos este justificată de întruparea
Sa. De aceea împăratul Constantin al V-lea şi apoi sinodul iconoclast de la Hieria înţelegea
icoana în relaţie numai cu firea omenească a Mântuitorului Hristos şi deci o împărţire a
întregului, a persoanei Logosului divin întrupat.
Pentru ca să răspundă acestor acuzaţii, Sfântul Teodor Studitul arată că între o icoană
şi prototipul ei există numai o relaţie de asemănare şi nu identitate de fiinţă. Pentru a nu se
înţelege că participarea icoanei la forma şi numele prototipului ar însemna egalitatea cu el
după ipostas, Sfântul Teodor face distincţie clară între icoana naturală şi icoana artistică .
Icoana naturală se identifică cu prototipul ei atât prin fiinţă cât şi prin asemănarea a cărei

1
pecete este, aşa cum este Hristos după Dumnezeire cu Tatăl Său şi după umanitate cu Maica
Sa. Icoana artificială însă este străină de fiinţa prototipului aşa cum este icoana lui Hristos faţă
de Hristos însuşi, în acest caz vorbind numai de o relaţie de asemănare . Asemănarea dintre
icoana artistică şi prototipul ei presupune şi o asemănare ipostatică dar nu după fire, ca să
nu se înţeleagă că ea devine un ipostas deosebit, propriu. Icoana artistică nu este un ipostas
deosebit pentru că ea nu este în sine nimic, ci doar o reprezentare a unui ipostas. Tocmai
pentru că ea nu are o fiinţă proprie asemenea celei a ipostasului reprezentat, icoana este
asemănarea unui ipostas, ea reprezintă un ipostas în sine. Icoana redă ipostasul dar nu după
firea lui, pentru că nu se poate pipăi firea ipostasului în icoană, firea lui fiind în existenţa sa
prototipică şi nu în icoană. De aceea icoana nu este prototip pentru că nu este una cu
ipostasul după fiinţa ei, ci numai redă ipostasul ca stare de sine a fiinţei. Cu toate acestea
icoana indică totuşi ipostasul ca pe o realitate deosebită de ea, ca fire subsistentă dincolo de
ea. Dar ea nu indică o fire neipostatică, căci firea nu există în sine ca să poată fi prototip al
icoanei. Prin urmare, pentru Sfântul Teodor Studitul icoana este deosebită după fiinţă de
prototip, dar nu după ipostas. Căci deşi nu este prototipul însuşi, indică prototipul ca ipostas.
De asemenea icoana nu redă fiinţa, ci ipostasul, întrucât ea nu are drept prototip firea în sine,
ci firea subsistentă în ipostas. Relaţia dintre icoană şi prototip garantează şi sfinţenia icoanei.
Trăsăturile care definesc chipul reprezentat de ea conferă sfinţenie icoanei şi nu materialul din
care este confecţionată, pentru a nu da impresia că icoanele sunt asociate sfintelor moaşte.
Dacă chipul zugrăvit pe icoană s-a şters, ceea ce a fost icoana mai înainte devine o simplă
bucată de lemn care se arde. Pentru a arăta cum înţelege el relaţia dintre icoană şi prototip,
Sfântul Teodor recurge la analogia dintre imaginea pecetei şi amprenta ei. „Chipul
împăratului gravat pe un inel îl imprimăm în ceară, în smoală sau în argilă. Pecetea rămâne
în mod neschimbat aceeaşi în fiecare dintre cele trei forme de materie, care, la rândul lor, se
deosebesc între ele. Pecetea va putea rămâne aceeaşi, întotdeauna aceeaşi, numai dacă nu
intră în vreo legătură cu diversele materiale, ci rămâne în inelul cu pecetea separat de
materialele în care ea este imprimată. Tot aşa este şi asemănarea lui Hristos. Chiar dacă ea
este gravată în diverse materiale, totuşi nu intră în vreo legătură cu materia în care este
configurată, ci dimpotrivă, rămâne în persoana lui Hristos căreia îi aparţine în mod propriu."
În timp ce iconoclaştii nu înţeleg relaţia icoană-prototip decât ca egalitate, când sunt
de aceeaşi fiinţă sau ca alteritate, când se deosebesc după fiinţă, teologia iconodulă adaugă
un al treilea raport şi anume cel de participare a uneia la cealaltă deşi nu există identitate de
fiinţă între ele. Bazându-se pe cugetarea antinomică calcedoniană, iconodulii învaţă despre
existenţa simultană a deosebirii şi egalităţii între cele două realităţi; deosebirea ipostatică
într-o unitate de fiinţă (Sfânta Treime) şi egalitate ipostatică într-o deosebire de fiinţă

2
(icoanele). Icoana este fundamental deosebită de prototip după fiinţă, dar egală cu el după
ipostas şi după nume . Prin urmare, este lipsită de sens şi nimic altceva decât neînţelegere
obiecţia iconoclaştilor că icoana nu poate reda legătura dintre cele două firi ale lui Hristos,
căci iconodulii n-au pretins niciodată că în icoană s-ar reda ceva esenţial corespunzător
firilor lui Hristos. Icoana nu redă firea ci ipostasul, afirmă categoric Sfântul Teodor Suditul .
În conformitate cu hristologia calcedoniană, iconodulii puteau învăţa că Mântuitorul
Hristos, Logosul divin întrupat devine prototip al icoanei sale împotriva obiecţiei formulate
de iconoclaşti că nu se spune nicăieri în Sfânta Scriptură că Hristos este prototip şi mai ales că
El este un om simplu ca noi. După concepţia lor, Hristos a asumat firea umană în ipostasul
Său propriu, dar această fire umană nu a fost una personalizată, una specifică, această fire nu a
însemnat un om anume, ci omul în înţeles general. Deci Hristos şi-a asumat firea umană
comună, nu una individuală. Prin urmare, firea umană a lui Hristos nu poate fi circumscrisă.
Sfântul Teodor arată însă că "ceea ce este comun subzistă numai în indivizi ca de exemplu
omenitatea lui Petru, a lui Pavel sau a celorlalţi indivizi ai speciei umane. Dacă indivizii nu
există, atunci nu există nici firea umană comună".
Icoana fiind reprezentarea unui ipostas nu redă decât ceea ce poate fi văzut dintr-
un om, adică ceea ce este propriu celui reprezentat (prototipului), ceea ce îl distinge ca
individ concret de alt individ. Icoana redă aşadar prototipul sau persoana şi nu firea. De
aceea este important pentru Sfântul Teodor să clarifice raportul dintre fire şi persoană. "Când
zic om, afirmă el, eu indic fiinţa comună. Când adaug acesta, indic persoana, adică existenţa
propriu-zisă a celui desemnat şi aşa-zisa descriere a lui constituită din însuşiri specifice prin
care el se deosebeşte faţă de alţi indivizi de aceeaşi natură" .
Prin urmare pentru iconoduli era important să demonstreze în faţa iconoclaştilor
modul în care şi-a asumat în ipostasul său omenitatea. Desigur Hristos a asumat şi firea
umană comună, dar, întrucât aceasta există întotdeauna în mod concret numai în indivizi,
rezultă că şi Hristos este om adevărat numai dacă firea Sa umană există ca ceva concret şi
individual. Ca Fiul lui Dumnezeu întrupat deci şi ca om adevărat, Hristos poate fi prototip
al icoanei sale pentru că această realitate nu decurge din calitatea de om simplu, ci din
aceea de om adevărat. "Hristos este unul dintre noi, afirmă răspicat Sfântul Teodor, chiar
dacă este Dumnezeu. El este Unul din Treime. Ca atare El se distinge de Tatăl şi de Duhul
Sfânt prin însuşirea de Fiu, iar ca om El se distinge faţă de toţi oamenii prin însuşirile
personale (ipostatice). Deci ca om adevărat, Hristos poate fi înfăţişat în icoană, adică poate
fi prototip al icoanei sale. Icoana rămâne aşadar inseparabilă de prototipul ei, de persoana
concretă pe care o reprezintă. "Dacă Hristos şi-a asumat în mod paradoxal în ipostasul Său un
trup, dar nu un trup particularizat (reprezentabil) care ar desemna pe cineva anume, precum

3
spuneţi voi, învaţă Sfântul Teodor, ci omul în genere (universal), cum ar subzista acesta în
El? Căci cele universale îşi au existenţa în cele individuale, cum de pildă umanitatea
(subzistă) în Petru şi Pavel şi în ceilalţi (indivizi) din aceeaşi specie. Iar dacă nu există indivizi
singulari, se desfiinţează şi omul universal. Prin urmare, dacă în Hristos umanitatea nu
subzistă ca într-o persoană concretă cu existenţă proprie, atunci în El nu există firea
umană şi nu ne rămâne să spunem decât că întruparea ar fi avut loc în mod fictiv , încât n-
ar putea fi nici pipăit nici reprezentat în culori variate. Aceasta înseamnă însă a gândi
maniheic” .
Dar Hristos a fost simţit, pipăit şi văzut cu ochii trupeşti de către ucenicii Săi chiar şi
după înviere (In. 20, 27-29). Dacă şi-ar fi asumat numai umanitatea universală, cum
afirmau iconoclaştii, atunci El nu ar fi fost cunoscut ca om decât în mod spiritual-
conceptual. Căci "cele univesale, spune Sfântul Teodor, se văd cu mintea şi cu gândirea, însă
cele particulare cu ochii care văd cele sensibile. Dacă Hristos a luat doar firea noastră
comună şi nu pe cea contemplată într-un individ, atunci El este văzut numai cu mintea şi
pipăit numai în gândire".
Deşi Hristos şi-a asumat şi firea umană comună, El s-a arătat ca om adevărat pentru că
întotdeauna universalul există numai în mod concret în individual. Ceea ce-L
individualizează de ceilalţi oameni pe Logosul divin întrupat sunt însuşirile personale. De
aceea Sfântul Teodor, referindu-se la raportul dintre persoană şi fire, învaţă că Hristos este
unul dintre noi, chiar dacă este Dumnezeu. După firea dumnezeiască El este unul din Treime
dar distinct după ipostas faţă de Tatăl şi de Duhul Sfânt prin însuşirea de Fiu. Pe pământ El
este după firea omenească asumată asemenea tuturor oamenilor dar distinct după persoană
faţă de toţi oamenii prin însuşirile personale (ipostatice).
Asumarea firii umane cu însuşirile ei specifice într-o existenţă omenească individuală
care a devenit existenţa Sa proprie ca om distinct de ceilalţi oameni, se explică prin paradoxul,
prin taina întrupării Cuvântului. Persoana divină a Fiului celui veşnic S-a făcut văzută în
individualitatea omenească a lui Iisus din Nazaret. Prin urmare, Taina întrupării permite
zugrăvirea persoanei lui Hristos. Dar despre care persoană vorbim?
Chiar şi iconoclaştii susţin că icoana reprezintă o persoană. În cazul zugrăvirii icoanei
lui Hristos ei exclud pe bună dreptate posibilitatea reprezentării persoanei divine nevăzute dar
în mod greşit o exclud şi pe cea a Logosului după firea Sa umană văzută pe care şi-a asumat-o
în mod concret şi individual, considerând că firile există în Hristos în mod abstract şi nu
ipostatic. Prin urmare, icoanele nu sunt în măsură să redea nici măcar firea Lui umană.
Pentru a fi şi mai convingător în privinţa respingerii icoanei lui Hristos, împăratul
Constantin al V-lea continuă argumentaţia: "Deoarece firea umană a crescut împreună cu

4
Logosul divin şi este unită substanţial cu El şi întrucât a preluat toate însuşirile Lui, din care
este recunoscută firea Logosului, ea devine deofiinţă cu El. Dacă însă se zugrăveşte în icoană
numai firea umană, atunci se subscrie trupului lui Hristos un ipostas propriu făcând din
dumnezeire o pătrime, adică trei persoane divine şi una umană.
În timp ce iconoclaştii dispreţuiau umanul în Hristos, ,,considerând că acesta nu
poate fi un transparent al divinului, pentru iconoduli omenitatea individuală a lui Hristos,
care este deci circumscrisă, pe de o parte poate fi reprezentată în icoană, iar pe de altă parte
ca fiind a lui Hristos însuşi, deci fiind determinată de însuşi ipostasul lui divin, prin
înfăţişarea ei în icoană se redă nu un om deosebit de Dumnezeu-Cuvântul, introducând, cum
credeau iconoclaştii, o a patra persoană în Sfânta Treime şi acuzând pe iconoduli de
nestorianism, ci Dumnezeu-Cuvântul însuşi, adică o persoană omenească identică cu
persoana dumnezeiască.” Apărătorii icoanelor aveau o mare încredere în legătura dintre
concretul uman şi Dumnezeu cel transparent şi activ prin el, pe când iconoclaştii dispreţuiau
concretul uman şi rupeau orice legătură între el şi Dumnezeire.
Argumentaţia aparent corectă, dar în realitate dezvăluind înţelegerea în sens
monofizit a noţiunii de persoană şi a unirii ipostatice, formulată de iconoclaşti, i-a dat
posibilitatea Sfântului Teodor să combată iconoclasmul excelând în învăţătura privind
persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos pe baza teologiei enipostazierii dezvoltată la
mijlocul secolului al Vl-tea prin contribuţia lui Leonţiu din Bizanţ.
Pentru Sfântul Teodor Studitul, ca de fapt pentru întreaga teologie iconodulă, chiar
dacă nu întotdeauna clar exprimată, păstrarea însuşirilor personale în unirea tainică a
firilor exclude atât amestecarea monofizită cât şi despărţirea nestoriană şi asigură
fundamentul hristologic al icoanei.
Fără a minimaliza aportul adus de ceilalţi apărători ai sfintelor icoane şi recunoaşterea
oficială a cinstirii lor postulată de Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, trebuie evidenţiat
faptul că Sfântului Teodor Suditul îi revine marele merit de a fi arătat cu claritate că icoana
nu redă firea, ci persoana sau ipostasul cuiva. Cuvântul lui Dumnezeu Cel nevăzut s-a făcut
văzut într-o persoană care este în acelaşi timp ipostasul firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti
asumate. Tocmai pentru că în acelaşi ipostas se manifestă neschimbate însuşirile celor
două firi unite, aşa cum s-a stabilit la Calcedon, persoana Cuvântului lui Dumnezeu
întrupat poate fi înfăţişată în icoană, este convingerea pe care a exprimat-o fără echivoc
Sfântul Teodor şi a oferit cinstirii icoanelor un fundament teologic incontestabil.

5
6