„O, rămâi...

” de Mihai Eminescu
Apartenenţa operei la genul liric

Titlul „O, rămâi...” este alcătuit dintr-o interjecţie şi un verb la imperativ şi exprimă nostalgia eului liric
pentru perioada minunată a copilăriei, pentru codrii şi izvoarele care i-au încântat cei mai frumoşi ani ai vieţii. Eul liric
este tânguitor în invocarea copilăriei şi a naturii, pe care le imploră să rămână pururi în sufletul său atât de însetat de
natura purificatoare şi de candoarea vârstei de aur a oricărui om.
Structură, semnificaţii, limbaj artistic
Poezia este alcătuită din şapte catrene (strofe de câte patru versuri), dispuse în două secvenţe lirice: prima
este un monolog imaginar al pădurii, prin care aceasta exprimă stările şi sentimentele pentru poetul-copil, iar a doua
secvenţă corespunde ultimelor două strofe şi evocă nostalgic vârsta minunată a copilăriei, din perspectiva maturităţii
încărcate de dezamăgire şi tristeţe profundă. Poezia marchează planurile temporale trecut-prezent, simbolizând stările
interioare ale poetului, acelea de fericire-nefericire. Astfel spus, ideea de timp la Eminescu semnifică aici antiteza
dintre trecut-prezent, care corespunde antitezei dintre extaz-durere sufletească.
Secvenţa întâi este concepută ca un monolog imaginar al pădurii personificate, care îşi exprimă
sentimentele de dragoste faţă de poetul ce fusese cândva copil.
În prima strofă, pădurea umanizată tânjeşte după mărturisirile pe care i le făcea băiatul demult, relaţia lor
fiind una de prietenie sinceră. Tonul tânguitor al pădurii este dat de interjecţia afectivă şi de verbul la imperativ,
repetat chiar în primul vers al poeziei: „O, rămâi, rămâi la mine”. Ca în orice poezie lirică, dragostea pădurii este
exprimată în mod direct, declarativ: „Te iubesc atât de mult!”. Poetul imaginează trăirea nostalgică a pădurii,
motivată de absenţa copilului care, cândva, îi destăinuia toate „dorurile” şi gândurile cele mai intime, pe care numai ea
ştia să le asculte.
Strofa a doua conturează un scurt portret sugestiv al copilului, care era asemeni unui prinţ cu „ ochi negri şi
cuminţi”, stând gânditor la umbra copacilor, cu privirile pierdute în adâncul apelor, atitudine ilustrată printr-un epitet
dublu.
Strofele a treia şi a patra adună la un loc toate amintirile pădurii despre tainele pe care i le-a descifrat
copilului, acestea fiind şi primele percepţii despre lume şi viaţă ale poetului. Rolul pădurii este esenţial în ceea ce
priveşte primul contact al băiatului cu lumea înconjurătoare şi este evidenţiat de pronumele la persoana I, „eu”:
„Numai eu ştiu să le-ascult / [...] Eu te fac s-auzi în taină / [...] Eu te văd răpit de farmec”. Pădurea este cea care i-a
dezvăluit pentru prima oară tainele prin care copilul putea observa „mişcarea naltei ierbi” ori putea auzi de departe
venirea „cârdului de cerbi”.
El reacţionează emoţionat la misterele destăinuite de pădure, este „răpit de farmec” şi îngână fericit murmurul apelor
de izvor, fiind vrăjit de strălucirea acestora.
Strofa a cincea introduce în poezie astrul care stăpâneşte întreaga fire, luna, oglindindu-se în lacurile din
împrejurimi. În lirica eminesciană, luna este astrul tutelar şi martor permanent al tuturor întâmplărilor de pe pământ.
Ultimele două versuri ale acestei strofe ilustrează concepţia lui Eminescu despre trecerea timpului: „Anii tăi se par
ca clipe, / Clipe dulci se par ca veacuri.” Perioada fericită a copilăriei s-a scurs repede şi ireversibil, anii petrecuţi în
mijlocul naturii ocrotitoare au trecut ca nişte clipe, dar fericirea trăită atunci este pururi înrădăcinată în sufletul
poetului, clipele dulci de altădată au căpătat valoare de veacuri. În această poezie, pădurea nu este un personaj,
deoarece ea sugerează eul liric interior, sentimentele de nostalgie şi regret pentru scurgerea ireversibilă a timpului.
Secvenţa a doua este alcătuită din ultimele două strofe ale poeziei.
În penultima strofă, Eminescu explică sugestiv faptul că vocea pădurii umanizate este, în realitate, vocea
interioară a eului liric. Monologul rostit de pădure este pus între ghilimele, deoarece el reprezintă gândurile cele
mai intime ale eului liric, care este încă emoţionat de vârsta fericită a copilăriei petrecute în mijlocul naturii.
Eminescu se află într-o comuniune deplină cu pădurea şi izvoarele care i-au ocrotit copilăria şi care i-au descifrat
primele taine ale vieţii. Poetul imaginează monologul, deoarece este sigur că şi pădurii îi este dor de el, la fel cum
emoţia şi dragostea lui pentru natura din copilărie sunt profunde şi veşnice: „Astfel zise lin pădurea, / [...] Şuieram la
ei chemare”.
Ultima strofă a poeziei are o profundă încărcătură filozofică privind scurgerea ireversibilă a timpului
(curgerea timpului într-un singur sens), de care poetul este conştient şi de aceea tristeţea şi nostalgia sunt profunde şi
foarte sugestive: „Astăzi chiar de m-aş întoarce / A-nţelege n-o mai pot...”. Interogaţia retorică din ultimele două
versuri exprimă regretul eului liric pentru trecerea implacabilă (neîndurătoare) a timpului fericiri, sugerând
amărăciunea prezentului. Versurile constituie un adevărat strigăt sfâşietor al eului poetic pentru neputinţa,
imposibilitatea de a mai trăi şi simţi bucuria copilăriei petrecute în mijlocul naturii: „Unde eşti, copilărie, / Cu
pădurea ta cu tot?”. Eul liric parcurge o gamă largă de sentimente, de la bucurie la tristeţe, de la fericire la
nefericire, stări corespunzătoare celor două valori ale timpului trecut-prezent.
Prozodia. Ritmul este trohaic, măsura versului este de 7-8 silabe, rima este încrucişată.
Poezia „O, rămâi...” de Mihai Eminescu exprimă direct sentimentele de nostalgie, tristeţe şi durere pe care
poetul le simte profund, jinduind după fericirea trăită în anii copilăriei petrecute în mijlocul naturii. Poezia are şi
accente meditative, filozofice privind scurgerea ireversibilă a timpului şi de aceea este o operă lirică.