UNIVERSITATEA POLITEHNICA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA ȘTIINȚA ȘI INGINERIA MATERIALELOR

PROGRAM MASTERAL: BIOMATERIALE METALICE

METODE AVANSATE DE
PROCESARE A
BIOMATERIALELOR

Student
BUTTE Tudor-Mihai
An: I F
 1. Elemente de Anatomie
Scheletul este format din oase și articulații care asigură susținerea structurii corpului
uman. Oasele oferă suport rigid țesuturilor moi din corp și formează pârghii puse în mișcare
de contracții musculare.
Totalitatea oaselor prezente în corpul uman formeaza sistemul osos. Acesta este alcătuit
din scheletul axial și din scheletul apendicular. Craniul, coloana vertebrală și oasele cavității
toracice formează scheletul axial. Scheletul apendicular este alcătuit din oasele membrelor
superioare și oasele membrelor inferioare. Sistemul osos este alcătuit din 206 oase, dintre care
86 au pereche.
Fiecare os este un organ complex alcătuit din mai multe tipuri de țesuturi; acestea conțin
măduvă osoasă care este străbătută de vase și nervi. Majoritatea oaselor unei persoane sunt
formate dintr-o parte ososoasă si o parte spongioasă. Cartilajele articulare, cartilajele epifizale
și cartilajele costale alcătuiesc partea cartilaginoasă a sistemului osos.

Fig. 1. Structura femuruluui

 Mișcarea genunchiului din timpul mersului a fost studiată de mulți cercetători de-a
lungul timpului, ajungându-se la concluzia că aceasta e mult mai complexă decât simpla
flexie și extensie. Mișcarea genunchiului este mult mai bine descrisă de flexie-extensie,
abducție-adducție și rotație în jurul axei membrului. Flexia genunchiului, care are loc în jurul
unei axe transversale a cărei poziții variază este o funcție a geometriei articulare a
genunchiului și a constrângerilor impuse de ligamente. Axa flexie a fost descrisă ca fiind
variabilă într-o manieră elicoidală la genunchiul sănătos, cu o translație posterioară medie a
condilului femural median de 2 mm, comparativ cu cei 21 mm ai condilului femural lateral.
Această observație a fost achiziționată prin intermediul unei fluoroscopii dinamice cuplată cu
scanări de tomografii computerizate tridimensionale. În urma secționării ligamentului
încrucișat anterior, axa devine mult mai variabilă, cu o translație medie de 5 mm a condilului
median și 17mm ai condilului lateral. Acest tipar de pivot median al genunchiului explică
rotația tibiei pe femur din timpul extensiei, dar și rotația tibiei din timpul flexiei. Primele
proteze totale de genunchi nu au putut acomoda aceste mișcări complexe ale genunchiului și
tensiunile aferente, devenind o problemă neprevăzută. Majoritatea protezelor curente încearcă
sa reproducă cât mai exact mișcarea normală a genunchiului, în timp ce altele doar
aproximează o mișcare normală, fiind axate pe alte probleme, precum tensiunile la contactul
cu polietilena.
În prezent, există laboratoare care studiază mișcarea piciorului sănătos și a pacienților
atât preoperator, cât și postoperator, pentru a îmbunătăți constant designul protezelor. În
studiile de cinematică ale genunchiului, în timpul activităților zilnice, s-a descoperit că: în
timpul mersului genunchiul necesită o flexie de 67°, 83° pentru urcatul scărilor, 90° pentru
coborâtul scărilor și 93° pentru ridicatul de pe scaun. Modelarea asistată de calculator ne
permite să prezicem efectele protezei asupra mișcării pacientului precum și efectele unei
poziționări proaste în timpul operației, facilitând dezvoltarea unor modele mai permisive și
care permit o mișcare și o cinematică cât mai precisă din punct de vedere fiziologic.

Fig. 2. Cinematica Genunchiului

 2. Proteză totală de genunchi
Protezele totale de genunchi din ziua de azi sunt modulare, fiind alcătuite din 3 sau 4 componente:

 Componenta femurală – alcătuită dintr-un material metalic

 Componenta tibială – alcătuită din același material metalic

 Înlocuitorul meniscului – plăcuță de polietilenă

 Componentă patelară – un disc de polietilenă

În ziua de azi, pentru o astfel de proteză, se utilizează mai multe tipuri de materiale, pentru a
îmbina proprietățile avantajoase de la fiecare, în vederea obținerii unui rezultat cât mai
satisfăcător. Fiecare componentă trebuie să reziste unor anumite solicitări, deci trebuie sa
prezinte anumite proprietăți.

Componenta femurală este puternic solicitată la compresiune și frecare. Dintre clasele de

aliaje metalice folosite ca biomateriale, aliajele Cobalt-Crom sunt cele mai indicate pentru
acest tip de solicitări.
Aliajele pe bază de cobalt au fost folosite pentru prima oară pentru aplicații medicale în anii
1930. Un aliaj Co-Cr-Mo (65% cobalt, 30% crom, 5% molibden) a fost utilizat în stare turnată
pentru aliaje dentare, ulterior fiind adaptat pentru aplicații ortopedice. Rezistența la coroziune
a aliajelor Co-Cr este superioară oțelurilor inoxidabile cu cel puțin un ordin de mărime și
prezintă și proprietăți mecanice excelente. Prin modificarea acestui aliaj au apărut mai multe
aliaje cu aplicații în domeniul medical prezentate în Tabelul 1.

Tabel 1. Aliaje Co-Cr utilizate în implanturi

Denumirea ASTM Compoziție Prelucrare Aplicație medicală

F75-98 Co-28Cr-6Mo Turnat Implant permanent

F90-97 Co-20Cr-15W-10Ni Deformat plastic Implant temporar

F562-95 Co-35Ni-20Cr-10Mo Deformat plastic Implant permanent

F563-95 Co-Ni-Cr-Mo-W-Fe Deformat plastic Implant temporar

F799-99 Co-28Cr-6Mo Forjat Implant temporar

F961-96 Co-35Ni-20Cr-10Mo Forjat Implant permanent

F1058-97 Co-Cr-Ni-Mo-Fe Deformat plastic Implant permanent

F1537-94 Co-28Cr-6Mo Deformat plastic Implant permanent

 Aliajele Co-Cr au rezistența la coroziune superioară oțelurilor inoxidabile, demonstrând
performanță excelentă în mediile bogate în clor, fapt datorat compoziției chimice. Conținutul
ridicat de crom duce la formarea spontană a unui strat de oxid pasiv (Cr 2O3) atunci când se află în
corpul uman.

Aliajele de cobalt au fost inițial utilizate în stare turnată, ulterior fiind introduse cele
deformate plastic. Starea aliajului, turnat, deformat plastic sau forjat, are o influență
semnificativă asupra proprietăților mecanice și rezistenței la coroziune. În general, aliajele
turnate sunt superioare aliajelor neturnate din punct de vedere al rezistenței la uzură,
rezistenței coroziunii pitting și rezistenței coroziunii în crevasă, dar sunt inferioare din punct
de vedere al rezistenței la oboseală și rezistenței la rupere. Testele in vitro au arătat că aliajul
Co-Cr-Mo este mult mai puțin toxic decât cobaltul sau nichelul pur, fapt datorat rezistenței
excelente la coroziune. În timp ce excelenta rezistență la coroziune a aliajelor Co-Cr se
datorează, în special, alierii cu crom, proprietățile mecanice superioare sunt o consecință a
cristalografiei elementului cobalt. Cu numărul atomic 27, cobaltul se află între fier și nichel în
tabelul periodic.
Proprietățile fizice al cobaltului sunt asemănătoare cu cele ale fierului și nichelului.
Modulul de elasticitate al cobaltului pur este aproximativ 210 GPa în tensiune și 180 în
compresiune. Rezistențele superioare la uzură și oboseală sunt datorate structurilor hexagonal
compact și cubic cu fețe centrate. Mecanismul de rigidizare este transformarea de fază parțială
a soluției solide din matrice de la structura cubic cu fețe centrate la hexagonal compact, ca
răspuns la deformarea plastică la rece. Prezența acestor două structuri împiedică alunecarea
dislocațiilor și conduce la o rigidizare pronunțată. Suplimentar, efectele de rigidizare ale
soluției solide pe care le au cromul, wolframul și molibdenul, alături de formarea de carburi,
mai contribuie și la excelenta rezistență la oboseală a acestui sistem de aliaje.
Aliaj Modul de Rezistența la Limita de Alungire (%)
elasticitate rupere (MPa) curgere (MPa)
(GPa)
F75 – Turnat, 210 650-890 450-520 15
recopt
F799 – Forjat 210 1400-1590 900-1030 28
F90 – Recopt 210 950-1220 450-650 -
F99 – 44% 210 1900 1610 -
deformat plastic
la rece
F562 – 230 1800 1500 8
deformat plastic
la rece,
îmbătrânit
F562 – forjat 230 1210 960-1000 -
F563 – recopt 230 600 280 50
F563 – 230 1000-1310 830-1170 12-18
deformat plastic
la rece
F563 – 230 1590 1310 -
deformat plastic
la rece,
îmbătrânit
F1058 pentru fir 230 1860-2280 1240-1450 -
Rezistența excelentă la uzură a aliajelor Co-Cr-Mo le recomandă ca material ideal
pentru protezele care înlocuiesc total o articulație. Aproximativ 20% din protezele totale de
șold au coada și/sau lagărul metal-metal alcătuita din Co-Cr-Mo deformat plastic. În cazul
protezelor totale de genunchi și gleznă, acestea sunt alcătuite aproape exclusiv din Co-Cr-Mo
cu căptușeală de polietilenă de înaltă densitate moleculară. Utilizarea aliajelor pe bază de
cobalt în stare deformat plastic nu este încă comună pentru fixarea fracturilor, probabil ca
urmare a costurilor ridicate comparativ cu oțelurile inoxidabile. Actualmente se studiază
posibilitatea fabricării unor stenturi coronare din aceste aliaje.
Componenta tibială nu este solicitată prin frecare cu aceeași intensitate precum
componenta femurală. De aceea, uzual, componenta tibială este fabricată din aliaje de titan,
datorită biocompatibilității ridicate și modulului de elasticitate mai apropiat de al osului.
Titanul și aliajele sale au început să prezinte interes științific după ce s-a obținut o
modalitate optimizată de obținere în 1940. După această perioadă a fost distribuită la scară
industrială metoda reducerii tetraclorurii în vid sau în atmosferă neutră. Prin această metodă
se obține buretele de titan care poate fi aliat cu alte metale în cuptoare cu vid.
Titanul este un element cu densitate mică (aproximativ 60% din densitatea fierului și
jumătate din densitatea cobaltului) care poate fi îmbunătățit considerabil prin aliere și
deformare plastică. Titanul pur suferă o transformare alotropică la aproximativ 885 °C,
trecând de la o structură hexagonal compact (fază alfa) la o structură cubică cu baze centrate
(fază beta). În funcție de microstructura prezentată în urma procesării, aliajele de titan sunt
clasificate în :
 Aliaje alfa
 Aliaje aproape-alfa
 Aliaje alfa-beta
 Aliaje beta

Modulul de elasticitate al titanului și aliajelor sale are o valoare egală cu aproape

jumătate din cea a oțelurilor inoxidabile sau aliajelor cobalt-molibden. În comparație cu
oțelurile inoxidabile și aliajele cobalt-crom, titanul are o tenacitate superioară, dar prezintă
proprietăți tribologice inferioare. Utilizarea aliajelor de titan ca biomateriale este în creștere
datorită modului de elasticitate scăzut, biocompatibilității și rezistenței la coroziune ridicate,
față de oțeluri și aliaje cobalt-crom. Aceste proprietăți au determinat introducerea timpurie pe
piață a titanului pur (CP-Ti – commercial pure titanium) și a aliajului alfa+beta Ti6Al4V,
precum și recenta dezvoltare a aliajelor beta metastabile.
În comparație cu oțelurile inoxidabile și aliajele pe bază de cobalt care se aliază pentru a
îmbunătății rezistența la coroziune, scopul principal al alierii titanului este sporirea
proprietăților mecanice, deoarece matricea titanului are o foarte bună rezistență la coroziune
naturală. Temperatura de transformare dintre fazele alfa și beta sunt influențate sensibil de
elementele de aliere, elemente clasificate – alfa-gene și beta-gene – în funcție de efectul pe
care il au asupra temperaturii de transformare.
Aliajele de titan prezintă o biocompatibilitate excelentă datorată, în principal, rezistenței
foarte bune la coroziune. Testele in vitro au determinat o mutagenicitate nesemnificativă,
aliajele de titan fiind declarate sigure pentru implantarea la oameni și animale. Cu toate
acestea, au fost cazuri în care aliajul de primă generație Ti6Al4V a declanșat reacții alergice
în corpul uman. A doua generație de implante de titan (aliaje beta) a fost dezvoltată și
investigată cu mare interes. Elementele beta-gene precum molibden, tantal sau zirconiu au
fost folosite ca elemente de aliere. Acestea sunt considerate mai sigure decât vanadiu și
aluminiu. Până acum nu există date clinice pe termen lung referitoare la biocompatibilitatea
aliajelor de titan beta.
Proprietățile materialului la oboseală nu sunt influențate numai de microstructura
(mărime de grăunte, rația fazelor alfa și beta, dimensiunea particulei fazei secundare, formă)
materialului, dar și de condițiile extrem de sensibile ale suprafeței în timpul funcționării.
Datorită acestui factor, suprafața de testare la oboseală este fie netedă, fie crestată. Rezistența
la oboseală a aliajelor alfa-beta și aliajelor beta de titan sunt reduse cu aproximativ 40% în
cazul suprafeței crestate.
Ti6Al4V este cel mai utilizat aliaj de titan cu structură bifazică (α+β). Este utilizat în
formă turnată, forjată sau sinterizată. În aplicațiile medicale este utilizat ca material forjat
datorită caracteristicilor favorabile precum: rezistența la solicitare, rezistența la coroziune,
densitate mică și biocompatibilitate.
Recent s-a dezvoltat un interes pentru printarea tridimensională a acestui material
pentru aplicații în domeniul medical. În urma sinterizării, materialul prezintă o formă poroasă
care facilitează creșterea și dezvoltarea osoasă și, de asemenea, îmbunătățește interfața os-
material datorită rigidității scăzute, comparativ cu aliajul obținut tradițional. De asemenea,
utilizarea aliajului obținut sub această formă reduce fenomenul de „stress-shielding”,
minimizând în acest fel retragerea osoasă în lipsa tensiunilor. Vindecarea osoasă se produce
într-un ritm accelerat la interfața cu un implant poros față de interfața cu un implant solid.

Tabel 3. Compoziția aliajului Ti6Al4V

Al V Fe O2 N2 C H2

5,5-6,75 3,5-4,5 Max. 0,3 Max 0,2 Max. 0,05 Max. 0,08 Max. 0,015

Tabel 4. Proprietăți fizice și mecanice ale aliajului Ti6Al4V

Densitate Modului lui Coeficientul Modul de Limita de Limita de

(g/cm3 ) Young lui Poisson forfecare curgere rupere
(GPa) (GPa) (MPa) (MPa)

4,43 110 0,34 44 860 930

 Simulările făcute asupra articulației șoldului au dezvăluit o uzură a polietilenei de
înaltă densitate, cu 35% mai mari decât în cazul aliajelor cobalt-crom-molibden. Această rată
avansată de uzură a fost asociată cu instabilitatea mecanică a stratului de oxid metalic. S-a
ajuns la concluzia că stratul pasivat de oxid al suprafeței poate fi distrus prin aplicarea
tensiunilor mecanice externe. Porțiunile degradate nu se repară imediat, rezultând în pierderi
adiționale localizate de material. Acest lucru crește rugozitatea suprafeței, care, la rândul ei,
crește rata de uzură a polietilenei. Distrugerea stratului de oxid produce resturi de oxid dur
care acționează ca un al treilea element abraziv, rezultând în pagube și mai mari ale
suprafeței. De aceea titanul nu se utilizează în articulații cu alt material, dar este utilizat pe
post de componentă modulară.
Insertul de polietilenă. Componenta tibială este modulară și, ca urmare, este alcătuită
dintr-o componentă metalică și o componentă din polietilenă. Motivele pentru care se
utilizează polietilena sunt rezistența superioară la uzură și rezistența crescută la degradare în
timpul fricțiunii cu componenta femurală care este alcătuită din metal.
Uzual, cel mai des se folosește polietilena de înaltă densitate moleculară (UHMWPE –
ultra high molecular weight polyethylene). Suprafața acesteia se poate modifica pentru a
îmbunătăți proprietățile de rezistență sau pentru a elibera controlat un medicament în urma
implantării. Suprafața materialului poate fi ranforsată cu nanoumpluturi de carbon și ulei de
parafină sau in situ cu precipitații de acid hialuronic. De asemenea, se mai utilizează și
polietilena cross-linkată.

Hidroxiapatita poate fi depusă pe suprafața implantului care intră în contact cu țesutul

osos, pentru a îmbunătăți osteosinteza, aderența osului la implant, biocompatibilitatea,
fenomenele de interfață, etc. Hidroxiapatita este un material important pe bază de fosfat de
calciu care se aseamănă cu componenta minerală a oaselor și a dinților naturali.
Hidroxiapatita cu raport Ca/P de 1.67 are proprietăți de biocompatibilitate și bioactivitate
excepționale, făcând posibilă aplicarea sa ca material de substituție osoasă și implant dentar
timp de peste 50 de ani.
Compoziția hidroxiapatitei biologice (mineralul din oasele umane și animale) nu este
identică cu cea a hidroxiapatitei sintetice. Compoziția minerală osoasă diferă de cea sintetică
în ceea ce privește raportul stoechiometric Ca/P, în ultimul caz acesta putând fi ajustat în
intervalul 1.50-1.67. Subrețeaua de cationi în HAP biologică include întotdeauna cantități
mici de sodiu, potasiu, magneziu și alți ioni elementari, în timp ce subrețeaua anionilor
include, carbonați, sulfați, fluoruri și alți ioni, conținutul total al acestor elemente
suplimentare nedepășind 5%.

Tehnici fundamentale pentru sinteza hidroxiapatitei

Proprietăți precum bioactivitatea, solubilitatea, sinterabilitatea, capacitatea de turnare,
rezistența la rupere și adsorbția pot fi adaptate prin controlul compoziției (substituția în rețea),
dimensiunea și morfologia particulelor de hidroxiapatită. Un aspect foarte important îl
constituie și dezvoltarea unor metode ieftine de sinteză a HAP, care să permită controlul
foarte precis al caracteristicilor amintite. Din acest punct de vedere, tehnicile la temperatură
joasă par a fi deosebit de bine adaptate pentru a atinge acest obiectiv.
 Pentru sinteza hidroxiapatitei din precursori de origine naturală, există o serie de
metode descrise detaliat în literatura de specialitate. Acestea includ precipitarea în soluție
apoasă coloidală, metoda sol-gel, tehnica în stare solidă și metodele mecano-chimice.
Majoritatea studiilor efectuate pentru obținerea hidroxiapatitei, divid metodele în două
mari clase: umede și uscate. Avantajele rutelor umede constau în faptul că probabilitatea de
contaminare este foarte scăzută pe parcursul procesării, datorită stării umede a produsului.
Dezavantajele posibile sunt legate de posibila alterare a compoziției produsului final, care
poate suferi modificări chiar și la cele mai mici diferențe ale condițiilor de reacție. De
asemenea, durata de obținere a unei hidroxiapatite stoechiometrice este de ordinul zilelor,
aspect defavorabil chiar și la scală industrială.
Metoda prin precipitare umedă

Metodele bazate pe precipitarea din soluții apoase sunt de regulă cele mai folosite în cadrul
sintezei fosfaților de calciu și în special a hidroxiapatitei. Dificultatea în ceea ce privește
majoritatea metodelor de precipitare convenționale utilizate constă în sinteza ortofosfaților de
calciu bine definiți și reproductibili. Problemele pot apărea datorită controlului imprecis al
factorilor care guvernează precipitarea, precum pH-ul, temperatura, raportul Ca/P al
reactivilor. Toate aceste aspect pot conduce la obținerea unor produse cu stoichiometrie și
morfologie diferite, care conduc mai departe la comportamente diferite in vitro/ in vivo.
Avantajele metodelor umede constau în probabilitatea redusă de contaminare în timpul
procesării.
Precipitarea chimică umedă din soluție implică reacția chimică a soluțiilor de oxid anorganic.
Cele două modalități mai populare de precipitare a CaP s-au bazat pe metodele dezvoltate de
Rathje în 1939 și Hayek și Newesely în 1963. Metoda Rathje constă în adăugarea prin
pipetare a acidului fosforic într-o suspensie continuu agitată de hidroxid de calciu, conform
reacției de mai jos:
10Ca(OH)2 + 6H3PO4 → Ca10(PO4)6(OH)2 +18H2O (1)

Metoda Hayek și Newesely constă în reacția dintre azotatul de calciu și fosfatul de amoniu cu
hidroxid de amoniu adăugat conform reacției de mai jos:

10Ca(NO3)2 + 6(NH4)2HPO4 + 8NH4OH → Ca10(PO4)6(OH)2 + 20NH4NO3 + 6H2O (2)

Suplimentar, obținerea hidroxiapatitei a fost testată atât în medii neutre cât și în soluții
deosebit de alcaline, pentru a se asigura stabilitatea termică a fazei formate după sinterizarea
la temperaturi ridicate (1100 – 1300°C). Odată depășită această temperatură, se atinge
puritatea fazică și stabilitatea termică a pulberii de hidroxiapatită. Prin coprecipitarea în soluții
alcaline se pot obține și amestecurile bifazice de HAP și TCP.
Deși este o metodă populară datorită avantajelor economice și a versatilității, sunt încă intens
studiate efectele temperaturii de sinterizare, duratei reacțiilor, concentrației ionilor de calciu,
calcinării și a utilizării diferiților reactivi asupra proprietăților morfologice ale particulelor de
hidroxiapatită.

Tehnica mecano-chimică

Tehnica mecano-chimică implică cuplarea fenomenelor mecanice și chimice la scară

moleculară și include ruperea mecanică și comportamentul chimic al solidelor supuse unor
tensiuni mecanice. Sinteza pe cale mecano-chimică este o metodă simplă și accesibilă,
folosită pentru obținerea unor compuși anorganici. Cu toate acestea nu este însă utilizată de
obicei, datorită particulelor monodispersate. Acestea se formează în timpul sintezei mecano-
chimice, ca rezultat al pulverizării reactanților și a interacțiunii dintre componente: materialul
de sinteză și soluția apoasă folosită ca și mediu de reacție.
Particulele produșilor de reacție se formează sub forma unor nuclei bidimensionali în punctele
de contact dintre reactanți, urmând ca în timp să își mărească volumul. Dimensiunea particulei
poate fi controlată prin varierea temperaturii și a duratei tratamentului termic aplicat
amestecului activat. Activarea mecano-chimică a produșilor de sinteză poate genera zone
locale de temperaturi ridicate (până la 400-700°C) și presiuni mari, datorită efectelor de
frecare și de încălzire adiabatică produse de bulele de gaz (prezente în pasta rezultată), în timp
ce întreg sistemul se află la o temperatură apropiată de cea ambientală. Presiunea poate fi
aplicată tot la temperatura ambiantă cu ajutorul unor echipamente de măcinare (cu consum
redus de energie-moara cu bile).
Obținerea hidroxiapatitei prin reacții mecano-chimice conduce la obținerea unor compoziții
cu deficit de calciu și cristalinitate scăzută. Ulterior, compușii obținuți folosind această
metodă pot fi transformați în fosfat tricalcic sau într-un amestec de hidroxiapatită și TCP, prin
calcinare la 700°C.
Tehnica sol-gel

Procesul sol-gel a devenit mai atractiv în ultimul timp datorită avantaje pe care le oferă pentru
obținerea pulberilor ceramice. Printre acestea se regăsesc amestecul molecular omogen,
temperatura scăzută de procesare, capacitatea de a genera particule de dimensiuni
nanometrice și flexibilitatea obținerii unor pulberi nanocristaline.
Denumirea comună proces sol-gel reunește un grup mai mare de obținere a materialelor din
soluții, în care formarea unui gel reprezintă o etapă a procesului. Un sol reprezintă o dispersie
stabilă de particule coloidale sau polimeri într-un solvent, particulele putând fi amorfe sau
cristaline, pe când un gel este format dintr-o rețea continuă tridimensională, care cuprinde o
fază lichidă.
În prima etapă a procesului sol-gel, reacțiile de hidroliză și policondensare conduc la formarea
unei soluții coloidale de particule de hidroxid, a căror mărime nu depășește câțiva zeci de nm.
Creșterea concentrației aparente a fazei dispersate sau alte modificări aduse condițiilor externe
(pH, substituția de solvent) duc la formarea intensă a contactelor între particule și a unui gel
monolitic, în care moleculele de solvent sunt închise în mod flexibil, dar destul de stabil.
Rețeaua tridimensională formată este alcătuită din particule de hidroxizi.
Cu toate acestea, studiile actuale cu privire la HAP derivată prin metoda sol-gel indică faptul
că sinteza de hidroxiapatită este întotdeauna însoțită de o fază secundară de oxid de calciu
(CaO). Din moment ce acesta afectează biocompatibilitatea materialului de interes, s-a
încercat o metodă directă de eliminare a CaO, prin spălarea pulberilor calcinate cu soluție
diluată de acid clorhidric (HCl) sau alți acizi.
Tehnica hidrotermală

Datorită interesului din ce în ce mai mare pentru această metoda, s-a propus definirea reacției
hidrotermice ca fiind „orice reacție chimică eterogenă, în prezența unui solvent (fie apos sau
neapus) desfășurată la temperatură mai mare decât cea ambientală și la o presiune mai mare
de 1 atm, într-un sistem închis”.
Suspensiile apoase, soluțiile și gelurile pot fi transformate în fazele cristaline dorite prin
metode hidrotermale cu o singură etapă de proces, în condiții de reacție blânde, la temperaturi
mai mici de 350°C si presiuni sub 150 atm. Deoarece reacțiile sunt mediate de soluție,
dimensiunea particulelor și morfologia pot fi controlate prin strategii experimentale care
reglează procesele de nucleație, creștere și îmbătrânire. Creșterea cristalelor în condiții
hidrotermale se realizează într-o autoclavă rezistentă la sărurile corozive folosite pentru
sinteza materialelor anorganice, la temperaturi și presiuni ridicate timp de câteva ore. Ca și
solvent pentru prepararea soluțiilor se folosește apă distilată, iar acetona și etanolul sunt
utilizați pentru spălarea materialelor de sinteză.
Temperatura din interiorul autoclavei este monitorizată cu ajutorul unor termocuple inserate
în teci speciale. Viteza de agitare se stabilește la o valoare corespunzătoare pentru a preveni
sedimentarea materialului. Pulberile de hidroxiapatită care rezultă în urma aplicării acestei
metode sunt spălate de câteva ori în apă deionizată și uscate ulterior într-un cuptor de
laborator sau liofilizate. Rezultă astfel o pulbere hidroxiapatitică omogenă din punct de vedere
chimic și bine cristalizată, cu puritate ridicată.
 3. Proiectarea implantului

Componenta femurală
Componenta tibială
Insert UHMWPE
Bibliografie

R.D. Sinelnikov, Atlas of human anatomy, Volume I, The Science of Bones, Joints, Ligaments, and
Muscles, Editura Mir Publishers, 1988.
Frank H. Netter, MD, Atlas de anatomie a Omului, ediția a 4-a, Ed. Medicală Callisto, 2008.
D. Bunea, A. Nocivin, Materiale Biocompatibile, Editura BREN, 1998
Qizhi Chen, George A. Thouas, Metallic implant biomaterials, Materials Science and Engineering R
87, 2015, pp. 1-57
Sorin Mihai Croitoru, Adrian Pacioga, Stanca Comsa, Personalized hip implants manufacturing and
testing, Applied Surface Science, Volume 417, 2017, pp 256-261
L.A. Pruitt, A.M. Chakravartula, Mechanics of biomaterials: Fundamental principles for implant
design, 2011.
J.B. Brunski, et al, Classes of materials used in medicine, Biomaterials Science: An Introduction to
Materials in Medicine, 2004, pp. 37-50
C. Valero Vidal, A. Igual Muñoz, Effect of thermal treatment and applied potential on the
electrochemical behaviour of CoCrMo biomedical alloy, Electrochimica Acta, Volume 54, Issue 6,
2009, pp. 1798-1809.
F. Miculescu, A. Maidaniuc, S. Voicu, M. Miculescu, A. Berbecaru, L. Ciocan, A. Purcaru, A.
Semenescu, and O. Preda, “Structural and morphological induced modifications in hydroxyapatite
obtained by bone thermal treatments”. Journal of Optoelectronics and Advanced Materials, 2015.
17(9-10): p. 1361-1366.
S.V. Dorozhkin, Calcium orthophosphate-based bioceramics. Materials, 2013. 6(9): p. 3840-3942.
G. Guo, Y. Sun, Z. Wang, and H. Guo, “Preparation of hydroxyapatite nanoparticles by reverse
microemulsion”. Ceramics International, 2005. 31(6): p. 869-872.