49.

2 PATOLOGIA TUMORALA BENIGNA UTERINA SI OVARIANA

Radu Vladareanu

1. LEIOMIOMATOZA UTERINĂ

 Cea mai frecventă tumoră benignă uterină şi

 unul dintre diagnosticele cele mai întâlnite în cadrul patologiei genitale
feminine,
 leiomiomul uterin este o tumoră cu originea la nivelul ţesutului
muscular neted.

Din punct de vedere morfologic,

1. tumora este bine delimitată,
2. fiind înconjurată de o pseudocapsulă formată din
 ţesut areolar şi
 fibre musculare comprimate.

În funcţie de localizarea lor, distingem următoarele tipuri de leiomioame (figura

49.7):
1. fibromul INTRAMURAL, cu dezvoltare în grosimea miometrului;
2. fibromul SUBMUCOS,
a. avându-şi originea în celulele miometriale situate în imediata
vecinătate a endometrului.
b. Se dezvoltă spre cavitatea uterină,
c. la nivelul căreia proemină.
3. fibromul SUBSEROS,
 a. dezvoltat spre suprafaţa externă a uterului,
b. depăşind conturul acestuia;
4. fibromul CERVICAL, cu punct de plecare la nivelul colului.

Figura 49.7 - Localizarea

nodulilor fibromatoşi în raport cu structura peretelui uterin

Baza de implantare a nodulului miomatos poate să fie

 largă - fibrom sesil, sau
 de mici dimensiuni - fibrom pediculat.

EPIDEMIOLOGIE ŞI FACTORI DE RISC

Din punctul de vedere al incidenţei, ce traduce în bună măsură acţiunea
factorilor favorizanţi,
1. fibromul uterin nu a fost descris în perioada prepubertară şi
 se întâlneşte în mod excepţional la adolescente.
2. În ceea ce priveşte femeia de vârstă reproductivă,
  se estimează prezenţa de fibroame asimptomatice la 40-50% dintre
femeile peste 35 de ani,
 cu un procent ce poate ajunge până la 80% în populaţia afro-
americană la vârsta de 50 de ani
3. În post-menopauză
 incidenţa şi severitatea simptomatologiei se reduc,
 în paralel cu dispariţia ciclicităţii menstruale şi
 reducerea nivelelor circulante de steroizi sexuali.

Factorii de risc sunt reprezentaţi de:

1. Rasă: rasa neagră are un risc de trei ori mai mare decât cea caucaziană.
2. Istoria menstruală şi paritatea:
 una sau mai multe sarcini ce depăşesc 20 săptămani de gestaţie
scad riscul apariţiei leiomioamelor uterine.
 Menarha precoce (sub vârsta de 10 ani) creşte riscul de apariţie
ulterioară a fibromatozei uterine.
3. Consumul de contraceptive orale combinate cu doza mică nu influenţează
creşterea mioamelor existente şi nici nu determină apariţia unora noi, aşa
încât pot fi administrate în siguranţă în condiţiile în care nu există alte
contraindicaţii . Depot medroxiprogesteron-acetatul protejează împotriva
dezvoltării fibroamelor uterine.
4. Fumatul, fără a afecta metabolismul estrogenilor, are un efect protectiv în
ceea ce priveşte apariţia mioamelor uterine.
5. Alimentaţia:
 consumul crescut de carne roşie se asociază cu un risc crescut,
 în timp ce o alimentaţie bogată în vegetale verzi scade riscul
formării de noduli fibromatoşi.
6. Consumul de alcool, în special bere, creşte riscul la distanţă.
7. Predispoziţia familială,
 cu efect protectiv
 sau, dimpotrivă.

Fiziopatologia dezvoltării fibroamelor uterine

 1. nu este pe deplin cunoscută,
2. dar cert este faptul că la baza ei stau
 o predispoziţie genetică,
 steroizii sexuali şi
 o serie de factori de creştere cu rol în procesele de angio- şi
fibrogeneză.

MANIFESTĂRI CLINICE
Se pot distinge trei categorii de manifestări clinice:
i. manifestări hemoragice de origine endouterină
ii.simptomatologie dureroasă pelvină
afectarea fertilităţii
iii.
1. Sângerarea uterină anormală
a. este cel mai comun simptom şi
b. se poate manifesta sub formă de
1. hipermenoree (menstruaţie abundentă) sau
2. menoragie (menstruaţie prelungită),
ii. care poate duce la apariţia anemiei feriprive.
c. Fibroamele cu localizare submucoasă se însoţesc cel mai frecvent
de acest tip de manifestare.
2. Simptomatologia dureroasă pelvină
a. se datorează
i. volumului uterin crescut şi,
ii. mai ales, faptului că suprafaţa externă a uterului
fibromatos este neregulată, spre deosebire de uterul gravid,
care, deşi de volum mare, nu induce, în general, o
simptomatologie importantă.
b. Nodulii proeminenţi pe suprafaţa uterină externă pot determina:
 i. compresiune vezicală, în localizarea anterioară, cu
fenomene urinare secundare de tip frecvenţă micţională
crescută, dificultăţi de evacuare a vezicii, reziduu vezical
şi, rareori, chiar obstrucţie urinară completă;
ii. compresiune rectală, constipaţie sau simptome
vezicale în cazurile în care prezenţa nodulului posterior
deplasează anterior corpul uterin;
iii. dispareunie;
iv. compresiune laterală în cazul dezvoltării
intraligamentare, uneori generând hidronefroză
unilateral;
v. dismenoree.
3. Afectarea fertilităţii este legată de
a. deformarea cavităţii uterine si
b. obstrucţia ostiumului tubar.
DIAGNOSTIC

Clinic, aspectul variază în funcţie de dimensiunile uterului miomatos.

Diagnosticul constă în depistarea unui uter mărit de volum, de obicei cu
suprafaţă neregulată, în condiţiile excluderii unei sarcini. Fibroamele
voluminoase pot fi sesizate prin palpare abdominală, ca formaţiuni bine
delimitate, de consistenţă fermă şi mobilitate variabilă, avându-şi originea la
nivelul pelvisului. Un uter de dimensiuni mai mici poate fi apre ciat prin
examinare vaginală combinată cu palparea abdominală. Conturul uterin este, de
obicei, neregulat, fiind uneori posibilă localizarea unuia sau mai multor noduli
dominanţi.

Explorări paraclinice
i. Ecografia: examinarea sonografică se poate face pe cale abdominală,
fiind utilă în pecial în cazul unui uter voluminos sau, preferabil, prin
abord transvaginal. Examinarea ecografică trebuie să depisteze cu
precizie localizarea şi dimensiunile mioamelor, să aprecieze gradul de
distorsionare a cavităţii uterine, să pună în evidenţă eventualii noduli ce
nu sunt clinic manifeşti.
 ii. Ecografia cu infuzie salină are avantajul de a oferi o mai bună
evidenţiere a impactului asupra cavităţii uterine. Este utilă în cazul
nodulilor submucoşi, pentru a aprecia gradul de extensie al acestora în
cavitatea endometrială.
iii. Histeroscopia este în mai mică măsură o metodă diagnostică, cât una
terapeutică.
iv. Imagistica prin rezonanţă magnetică (IRM) oferă cea mai corectă
imagine a anatomiei pelvine şi face diferenţa între leiomioame şi
adenomioză.

EVOLUŢIA NATURALĂ ŞI COMPLICAŢII

În general evoluţia este spre creşterea progresivă a dimensiunilor tumorale.
Mioamele ce regresează sunt
 de obicei mici, sub 4 cm diametru,
 asimptomatice.
 Şansele de regresie cresc odată cu instalarea menopauzei.

Complicaţiile ce pot apărea în evoluţia unui fibrom sunt:

i. Necroza aseptică: se datorează insuficienţei vasculare în anumite teritorii
tumorale.
ii. Degenerescenţa calcară: se caracterizează prin
 depunerea de săruri de calciu,
 consecutiv unui proces de fibroză intensă,
 eventual cu necroză aseptică,
 în condiţiile unei evoluţii îndelungate.
iii. Torsiunea unui fibrom subseros pediculat.
 Torsiunea este un fenomen acut,
 nu întotdeauna legat de un efort fizic,
 se traduce prin durere pelvină
 de mare intensitate,
 cu apariţie brutală şi
 fenomene de iritaţie peritoneală.
  Uterul
 poate fi sensibil la examinare şi
 se poate depista prezenţa unei formaţiuni latero-uterine.
 Tratamentul este chirurgical.
iv. Prolabarea transcervicală:
 se întâlneşte în cazul unui nodul pediculat,
 cu bază de implantare uterină joasă sau la nivelul canalului
cervical.
 Simptomatologia este dominată de dureri importante
 în etajul abdominal inferior,
 cu caracter de crampă, colicative,
 ce se ameliorează după exteriorizarea nodulului.
 Conduita constă în extirparea nodulului, care, de obicei, este facilă,
prin simpla rotaţie, datorită bazei mici de implantare şi pediculului
lung şi subţire.

TRATAMENT

Atitudinea terapeutică în cazul leiomiomatozei uterine recunoaşte două variante:

i. Tratament medicamentos .
ii. Tratament chirurgical

În general se acceptă ca fibroamele asimptomatice, de dimensiuni mici, să

bene ficieze doar de urmărire, având în vedere că o bună parte dintre ele nu
vor evolua sau chiar vor dispărea.

Tratamentul medicamentos
Categoriile de medicamente ce pot fi utilizate includ:
1. Agoniştii de GnRh (gonadotropin releasing hormone)
 Aceştia reprezintă cea mai eficientă formă de terapie medicală,
generând un nivel estrogenic similar celui din menopauză.
 Marea majoritate a femeilor devin amenoreice, cu îmbunătăţirea
consecutivă a parametrilor hematologici şi o reducere
semnificativă, între 35 şi 60% a dimensiunilor uterine după trei luni
de la iniţierea terapiei.
 Datorită fenomenelor asociate hipoestrogenismului, tratamentul nu
este prelungit peste 3-6 luni.
 Odată cu întreruperea sa, menstruaţiile reapar rapid şi nu de puţine
ori se constată un fenomen de recădere ("rebound").
2. Antagoniştii de GnRh
3. Mifepristona (RU - 486).
 Efecte adverse posibile sunt
 creşterea tranzitorie a enzimelor de hepatocitoliză şi
 hiperplazia endometrială .
4. Modulatorii selectivi ai receptorilor progesteronici
 reprezintă o categorie terapeutică nouă,
 cu o incidenţă semnificativ mai mică a hiperplaziei endometriale.
5. Modulatorii selectivi ai receptorilor estrogenici (Raloxifen) au fost
utilizaţi în cazul pacientelor aflate în postmenopauză.
6. Dispozitivul intrauterin cu eliberare de levonorgestrel
 s-a dovedit a fi eficient în ameliorarea sângerărilor uterine,
 cu creşterea hematocritului,
 fără a fi sesizată reducerea dimensiunilor nodulilor.
7. Antiinflamatoriile non-steroidale au efect pe simptomatologia dureroasă
pelvină.
8. Progestativele:
 efectul clinic al progesteronului este legat de inducerea atrofiei
endometriale,
 determinând astfel, ameliorarea simptomatologiei menstruale.

Tratamentul chirurgical
Intervenţiile chirurgicale pot fi de tip:
1. Histerectomie
2. Miomectomie
3. Ablatie endometrială
4. Mioli'ză
5. Embolizarea arterei uterine

Histerectomia
Prin îndepărtarea organului generator de noduli miomatoşi, se intervine
 nu numai asupra simptomatologiei,
 ci şi a pericolului de recurenţă.
Prin aceasta, reprezintă cea mai atractivă opţiune în cazul femeilor
 ce şi-au completat familia şi
 la care fertilitateaviitoare nu mai intră în discutie.

Miomectomia
 Aceasta reprezintă o variantă de chirurgie conservativă,
 indicată în acele cazuri în care se doreşte păstrarea fertilităţii.
 Intervenţia presupune
 îndepărtarea unuia sau mai multor noduli miomatoşi,
 cu refacerea ulterioară a structurii uterine.
 Principalul dezavantaj al miomectomiei îl reprezintă faptul că sursa
fibroamelor se păstrează,
 astfel încât la 5 ani postoperator între 50 şi 60% dintre aceste femei
vor prezenta noi mioame vizibile ecografic,
 iar dintre acestea 10 până la 25% vor necesita reintervenţie
chirurgicală .

Ocluzia arterei uterine (embolizare)

 Aceasta se poate realiza
 pe cale chirurgicală sau
  prin tehnici de radiologie intervenţională.
 Abordul chirurgical poate fi
 laparoscopie sau
 vaginal şi
 constă în plasarea de clipuri pe ambele artere uterine .
 Radiologia intervenţională realizează embolizarea arterei uterine prin
tehnici minim invazive.
 Tehnic, procedura constă în introducerea la nivelul arterei uterine de
material cu rol ocluziv
 particule de polivinil alcool,
 embosfere sau
 spume expandabile

2. HIPERPLAZIA ENDOMETRIALĂ

 Hiperplazia endometrială este un diagnostic strict histologic, ce se

caracterizează printr-o proliferare exagerată a glandelor endometriale
în defavoarea stromei.
 La bază se găseşte întotdeauna un stimul estrogenic excesiv, nebalansat
de efectele progesteronului.
 Dimensiunile glandulare sunt variabile,
 iar celulele componente pot prezenta atipii, progresând nu de puţine
ori spre cancer de endometru.

CLASIFICARE
Hiperplaziile endometriale se pot clasifica în două categorii, în funcţie de arhi-
tectura glandulară şi raporturile acesteia cu stroma:
A. Hiperplazii simple
B. Hiperplazii complexe
Fiecare dintre aceste categorii poate prezenta sau nu atipii celulare, asociate ca
racteristicilor de bază.

ETIOLOGIE
Factorii de risc pentru dezvoltarea hiperplaziei endometriale se suprapun
peste cei ce determină apariţia cancerului endometrial.
În linii mari, este vorba de condiţii ce determină expunerea endometrială la un
nivel estrogenic crescut (tabelul 49.3).

Tabel 49.3 - Factori de risc pentru apariţia hiperplaziei endometriale Vârsta

Estrogenii exogeni nebalansaţi de progestative Terapia cu tamoxifen
Menopauza tardivă (după 55 ani) Menarha precoce
Nuliparitatea
Sindromul ovarelor polichistice Obezitatea
Diabetul zaharat
Tumori secretante de estrogeni
Istoric familial de cancer de endometru, ovar, sân, colon

MANIFESTĂRI CLINICE

Clinica hiperplaziei endometriale este dominată de sângerarea

 de origine uterină,
 cu aspect de menstruaţie abundentă,
 prelungită,
 la care se adaugă sângerări intermenstruale.
Arareori aceste manifestări apar la femei tinere,
de obicei fiind vorba de perimenopauză sau postmenopauză.

EXPLORĂRI PARACLINICE
Dat fiind că diagnosticul de hiperplazie endometrială este unul histologic, este
necesară în toate cazurile obtinerea unei mostre de tesut.
1. Ecografia –
 evaluează grosimea endometrială care,
 în postmenopauză, nu trebuiesă depăşească 4 mm,
 iar în perioada de activitate hormonală genitală este general
acceptat că trebuie să fie sub 14 mm.
2. Sonohisterosalpingografia
3. Histeroscopia este o metodă de diagnostic cu un caracter parţial invaziv.
4. Biopsia endometrială
 reprezintă metoda diagnostică indispensabilă,
 oferind un rezultat de certitudine.
 Mostrele de endometru se pot obţine prin intermediul
 chiuretajului biopsic sau
 cu ajutorul pipelei.

TRATAMENT

Prima indicaţie terapeutică este de a elimina orice sursă exogenă sau

endogenă, de estrogeni.
Scăderea ponderală, acolo unde este cazul, e benefică şi întotdeauna
recomandată.

Tratamentul este:
1. Medicamentos
2. Chirurgical
1. Tratamentul medicamentos –
a. Progestative.
i. Efectul acestora este maxim în cazurile fără atipii.
ii. Administrarea poate fi
1. secvenţială (10-15 zile/lună)
 2. sau continuă.
iii. În premenopauză, în cazurile fără atipii celulare este
indicată o cură terapeutică de 3 până la 6 luni, cu repetarea
biopsiei endometriale după acest interval, pentru a
documenta regresia.
b. Inserţia unui dispozitiv intrauterin conţinând levonorgestrel
reprezintă o altă opţiune terapeutică la acest grup de paciente.
i. Biopsia de evaluare se efectuează la 6 luni, cu dispozitivul
pe loc.
c. În postmenopauză, cazurile fără atipii şi fără surse tumorale de
estrogeni, beneficiază de tratament continuu cu progesteron
timp de 3 luni, după care se practică biopsia de control.

2. Tratamentul chirurgical
a. este reprezentat de histerectomie totală cu anexectomie
bilaterală şi
b. este indicat
i. în primul rând cazurilor de hiperplazie cu atipii celulare în
postmenopauză,
ii. precum şi situaţiilor de eşec al terapiei
medicamentoase (menţinerea sau agravarea aspectului
histopatologic la biopsia de control).

3. PATOLOGIA TUMORALĂ BENIGNĂ OVARIANĂ

Majoritatea tumorilor ovariene (80-85%) sunt benigne, iar 2/3 din acestea apar
în perioada reproductivă. Şansele ca o tumoră ovariană primară să fie malignă la
o pacientă sub 45 ani sunt mai mici de 1:15.

Clasificarea tumorilor ovariene este deosebit de complexă şi sunt descrise :

I. Chisturi ovariene funcţionale - chisturi foliculare, chisturi de teacă
luteinizantă sau granuloasă luteinizantă, chistul folicular luteinizant,
 chisturile funcţionale de corp galben, luteinice, sindromul ovarelor
polichistice.
II. Formatiuni inflamatorii: abcese tubo-ovariene
III. Tumori ovariene mezoteliale şi stromale:
a. Tumori mezoteliale primar epiteliale
 chist seros,
 mucinos,
 endometrioid.
i. Trebuie acordată o atenţie deosebită pentru diagnostic şi
tratament tumorilor ovariene de acest tip borderline.
b. Tumori mezoteliale primar stromale
i. fibroadenom,
ii. chistadenofibrom,
iii. tumoră Brenner,
iv. tumoră cu celule granuloase,
v. tumoră cu celule Sertoli-Leydig.
c. Tumori stromale
i. fibrom,
ii. fibromiom,
iii. fibrotecom,
iv. tecom.
IV. Tumori ovariene cu celule germinative
a. disgerminom,
b. teratom.

ETIOLOGIE ŞI FIZIOPATOLOGIE

i. Chisturile funcţionale ovariene sunt

 formaţiuni benigne care,
 în general, nu produc simptomatologie semnificativă şi
 nici nu necesită tratament chirurgical.
 Consumul de contraceptive orale combinate scade şansele de
apariţie a acestora.
  Cel mai frecvent chist funcţional este chistul folicular, care arareori
depăşeşte 8 cm.
 Aceste formaţiuni
 sunt de cele multe ori descoperite accidental în cursul unei
examinări ginecologice,
 deşi se pot rupe şi genera durere şi semne de iritaţie
peritoneală.
 In general, se rezolvă spontan în 4-8 săptămâni.

ii. Chisturile de corp galben

 sunt mai rare.
 Ruptura unui astfel de chist
 poate genera hemoperitoneu,
 necesitând intervenţie chirurgicală.
 Chistul luteal nerupt
 generează simptomatologie dureroasă, probabil datorită
sângerării intrachistice.
 De multe ori această simptomatologie este dificil de
diferenţiat de torsiunea de anexă.

iii. Chisturile de teacă luteinică

 sunt cele mai rare.
 Sunt în general bilaterale,
 fiind asociate
 sarcinii, inclusiv
 sarcina molară,
 sarcina multiplă,
 coriocarcinom,
 diabet zaharat,
 izoimunizare Rh,
 stimulare ovariană.
 Chisturile pot fi
 foarte mari (până la 30 de cm),
  multiple şi
 regresează spontan.

iv. Mai mult de 80% dintre chisturile benigne nonfuncţionale sunt

teratoame (chisturi dermoide)
 Din punct de vedere histologic teratoamele chistice benigne
reprezintă o mixtură de elemente.
 Sunt bilaterale în aproximativ 10% dintre cazuri şi
 se asociază cu un risc de transformare malignă în mai puţin de
2% dintre cazuri, mai ales după vârsta de 40 de ani.
 Principalul risc îl reprezintă torsiunea,
 care se produce în 15% dintre cazuri,
 mai frecvent decât în situatia altor formatiuni ovariene.

v. chistadenoamele seroase
 Riscul de apariţie al tumorilor epiteliale reşte cu vârsta .
 În cadrul grupei de vârstă sub 50 de ani chistadenoamele seroase
reprezintă 20% din totalitatea formaţiunilor ovariene.
 Dintre acestea 5-10% sunt borderline,
 iar 20-25% sunt maligne.
 Chistadenoamele seroase sunt în general
 multiloculate,
 uneori cu componentă papiliferă.
 Corpii psamomatoşi, care sunt calcificări granulare, pot fi
răspândiţi pe suprafaţa de secţiune a tumorii.

vi. Tumorile mucinoase

 pot atinge dimensiuni mari.
 Ele sunt multiloculate,
 prezintă o suprafaţă lobulată, netedă şi
 sunt bilaterale în 10% dintre cazuri.
  Pot fi dificil de diferenţiat histologic de metastazele tumorale
gastrointestinale.

DIAGNOSTIC CLINIC

La examinarea vaginală combinată cu palparea abdominală se percepe o

for maţiune laterouterină, separată de uter.

Examenul clinic trebuie să determine

 originea anexială a tumorii,
 unilateralitatea sau bilateralitatea,
 dimensiunile,
 consistenţa dură sau chistică,
 mobilitatea,
 sensibilitatea.
Uneori uterul poate fi deplasat de partea opusă masei ovanene.

Tumorile voluminoase pot fi precepute la examinarea abdominală sub forma

unei deformări a peretelui abdominal,
 în hipogastru
 sau/şi spre regiunea ombilicală.

Tumorile cu dezvoltare abdominală pot determina

 tulburări digestive - inclusiv fenomene subocluzive,
 tulburări urinare,
 dispnee,
 edeme la nivelul membrelor inferioare,
 circulaţie colaterală prin tulburări de compresiune.

Elementele care sugerează caracterul benign al tumorii sunt:

  unilateralitatea,
 mobilitatea,
 caracterul chistic,
 suprafaţa netedă,
 lipsa aderenţelor şi
 [lipsa] ascitei.

Tumorile active din punct de vedere endocrin

 pot induce sindroame endocrine de tip
 masculinizant
 amenoree,
 atrofia sânilor,
 hirsutism,
 hipertrofie clitoridiană
 sau feminizant
 pubertate precoce izosexuală,
 tulburări menstrual

 La pacientele în postmenopauză se constată

 metroragii,
 troficitatea mucoaselor,
 gleră cervicală,
 procese neoplazice.
 Uneori la fetiţe se poate constata pubertate patologică.

EXPLORĂRI PARACLINICE

i. Ecografia pelvină
 este cea mai utilă şi la îndemână metodă de investigare imagistică.
 Ea stabileşte
 în primul rând originea masei pelvine,
 apoi dimensiunile acesteia şi
  structura
 solid/lichidian/mixt;
 uniloculat/multiloculat
 prezenţa de formaţiuni papilifere,
 prezenţa de calcificări,
 vascularizaţia tumorală,
 prezenţa ascitei.
 ridică suspiciunea de malignitate
 Chisturile cu porţiuni solide,
 ecogenitate neomogenă, septate,
 cu vegetaţii intrachistice,
 asociate cu ascită.

ii. Tomografia computerizată sau IRM

 sunt arareori necesare ca metode diagnostice primare,
 deşi sunt utile în planificarea tratamentului a
 tunci când există o puternică suspiciune de malignitate

iii. Testele de laborator indicate femeilor de vârstă reproductivă includ,

 alături de dozarea beta hCG,
 determinarea CA 125.
iv. Laparoscopia este,
 la limită, metodă diagnostică,
 atunci când anumite detalii nu au fost clarificate prin alte tehnici.

COMPLICAŢIILE CHISTULUI OVARIAN BENIGN

 Torsiunea
 este un accident frecvent în cazul chisturilor cu volum mic şi
mijlociu pediculate.
 Ruptura
 este o complicaţie rară
 ca urmare a
 torsiunii,
  hemoragiei intrachistice sau
 traumatismului şi
 determină dureri intense, simptomatologie de abdomen acut.
 Hemoragia se poate produce
 intrachistic sau
 la nivelul cavităţii peritoneale.
 Compresiunea poate determina
 tulburări digestive
 sau urinare.

TRATAMENT

Tratamentul chisturilor ovariene depinde de o

 multitudine de factori printre care
 un loc important îl ocupă vârsta şi statusul menopauza.
Metodele terapeutice pot fi:
1. tratament medicamentos
2. tratament chirurgical

La pacientele aflate în perioada de postmenopauză, toate tumorile chistice

sus pecte sau solide, ca şi chisturile cu caractere de benignitate, dar
simptomatice trebuie îndepărtate chirurgical.
1. Tratamentul medicamentos este reprezentat de contraceptivele orale
combinate, → recomandat în cazul chisturilor funcţionale.
2. Tratamentul chirurgical
a. se poate realiza pe cale laparoscopică sau prin laparotomie.
i. Laparoscopia este recomandabilă în situaţiile în care este
necesară îndepărtarea chirurgicală a unei formaţiuni anexiale
fără suspiciune de malignitate.
ii. In cazul formaţiunilor cu suspiciune de malignitate
1. este recomadată laparotomia,
2. iar dacă malignitatea este confirmată de examenul
histopatologic extemporaneu, interventia constă în
histerectomie totală cu anexectomie bilaterală.