Nicolae Iorga spunea: „Copilul nu datorează părintelui viaţa, ci creşterea”.

Astfel că
viaţa de familie, relaţiile dintre membrii acesteia, atmosfera care se creează într-o familie au o
influenţă directă şi uneori chiar hotărâtoare asupra copilului care va fi, la rândul său, un adult ce
îşi va forma o nouă familie.
Reglementarea instituţiei adopţiei a fost influenţată de caracteristicile diferite ale
societăţilor, pe scara dezvoltării sociale, ceea ce explică varietatea de norme juridice elaborate şi
varietatea scopurilor adopţiei de la o epocă la alta, de la un popor la altul.
Chiar dacă mentalitatea care se păstrează şi astăzi pune semnul egal între interesele
copilului şi cele ale părinţilor săi, chiar dacă aproape dintotdeauna copiii au fost consideraţi
extensii ale părinţilor, fără a putea deţine drepturi proprii, chiar dacă astăzi nu se mai vând copiii
ca sclavi, trebuie să se înţeleagă că aceştia au drepturi care sunt protejate prin prevederi legale.
Adopţia este un fenomen „încurajat” chiar de legislaţiile multor state, pentru că, spre
deosebire de alte mijloace de protecţie a copilului lipsit de îngrijirea părintească, oferă copilului
o familie în adevăratul sens al cuvântului.
Multe familii nu au norocul să poată avea un copil, chiar dacă şi-l doresc cu disperare,
recurgând la procedura adopţiei, asumându-şi greaua responsabilitate de a-l creşte şi educa aşa
cum părinţii naturali nu au avut de gând să o facă. Adopţia este astăzi o soluţie având în vedere
numărul mic de copii, impus atât de gradul de confort evoluat din familii, cât şi de modernizarea
gândirii şi activităţilor femeii moderne, dar şi de numărul mare de divorţuri existent la ora
actuală.
Totuși, derogînd de la legile naturii, adopţia, este un bine sau un rău? Un rău pentru că îşi
are originea în abandonul copiilor, un bine pentru că acei copii sunt salvaţi. 
Convenţia privind protecţia copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale
încheiată la Haga la 29 mai 1993, ratificată de Republica Moldova la 10 aprilie 1998, recunoaşte
importanţa creşterii copilului în mediul familial, priorităţii menţinerii copilului în familia sa de
origine, reiterează că adopţia internaţională trebuie să urmărească interesul superior al copilului,
prevenirea răpirii, vânzării sau traficului de copii. Convenţia stabileşte aspectele generale de
competenţă şi procedură privind depunerea cererii de adopţie, aprecierea capacităţii persoanei de
a adopta, modul de apreciere a statutului copilului adoptabil, importanţa examinării situaţiei
familiale, sociale, medicale, etc. a copilului în vederea potrivirii lui cu părinţii adoptivi ş.a.
aspecte ale adopţiei internaţionale.
Dacă, vorbind despre fenomenul adopţiei în plan național, am lua în seamă doar definiţia
oferită de Legea nr. 99 din 28.05.2010 privind regimul juridic al adopţiei, pe care o găsim în art.
1 (Adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi
adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului), am comite cea mai
mare greşeală în stare să defecteze acest întreg proces.
Conform legislației în vigoare, sensul adopției constă în asigurarea intereselor și
drepturilor copilului orfan sau lipsit de ocrotire părintească. Scopul de bază al adopției constă în
crearea condițiilor prielnice și adecvate de dezvoltare fizică și spirituală pentru acești copii.
Concomitent se face posibilă satisfacerea necesităților vitale a unor persoane de a educa, de a-i
purta grija părintească copiilor, a-i iubi, a simți atașamentul reciproc, a se realiza ca părinți. În
urma adopției se stabilesc relații de rudenie între adoptat și adoptatori și rudele acestora, se
lărgește familia, devenind completă, se înfăptuiește un scop uman al societății și fiecărei
persoane în parte de a avea grijă de copiii rămași orfani. La rîndul său, copiii, fiind crescuți și
educați într-o atmosferă de dragoste, stimă și înțelegere, sînt un suport la adânci bătrânețe pentru
părinții adoptivi.
 Astfel, am putea menționa că alături de rudenia firească, cînd filiația dintre părinți și
copii, precum și raporturile de rudenie dintre membrii aceleiași familii sînt consecința exclusivă
a comunității de sânge, legislația Republicii Moldova, ca și a multor altor state, reglementează și
rudenia civilă, care ia naștere în temeiul actului juridic al adopției.
Potrivit art. 5 din Legea privind regimul juridic al adopției, autoritățile competente în
domeniul adopției sînt:
- autoritatea centrală în persoana Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei;
- autoritățile teritorialae în persoana secțiilor/direcțiilor de asistență socială și de protecție a
familiei și Direcției unicipale pentru protecția drepturilor copilului Chișinău.
În scopul examinării problemelor legate de procedura adopției internaționale, pe lîngă
autoritatea centrală, activează Consiliul Consultativ pentru Adopții Internaționale, a cărui
componență și a căui regulament de activitate au fost aprobate de Guvern din Hotărîrea nr.560
din 25.07.2011.
Articolul 10 alin.1 Legea privind regimul juridic al adopției stipulează că, persoana poate
fi adoptată doar pînă la împlinirea vîrstei de 18 ani. Scopul oricărei adopții este interesul
copilului, care este și cea mai importantă condiție de fond pentru efectuarea actului juridic de
adopție. Prin interesul adoptatului trebuie de înțeles că de la adoptator se cere de a prezenta
condițiile materiale și garanțiile morale necesare asigurării dezvolării armonioase a copilului.
Trebuie, așadar, avute în vedere satisfacerea intereselor personale nepatrimoniale ale adoptatului,
cît și cele patrimoniale ale acestuia.
Viața spirituală a familiei și a copilului adoptat de această familie se bazează de dragoste,
prietenie. Conform art. 20 pct.3 din Convenția O.N.U din 20 noiembrie 1989, la ocrotirea
copilului, lipsit de îngrijirea părintească, este necesar să se țină seama în mod corespunzător de
necesitatea unei anumite continuități în educarea copilului, precum și de originea sa etnică,
religioasă, culturală și lingvistică.
Adopția este posibilitatea copilului de a viețui în familie și anume în aceasta constă
esențialul interes al copilului. Toate celelalte doar reies din acest interes sau corespund acestui
interes.
La 16 august 1987, a avut loc un accident aviatic, considerat al doilea ca dimensiuni din
istoria aviației americane. Catastrofa s-a produs la câteva secunde după decolare – avionul s-a
prăbușit pe șoseaua de lângă aeroport, făcând 156 de victime: toți pasagerii, echipajul și doi
oameni la sol.
Când echipele de intervenție eliberau locul, printre sfărâmăturile navei au găsit o fetiță de
patru ani, Cecilia Chihan, încă în viață. Dezlegarea enigmei a durat trei zile, pînă cînd Cecilia și-
a revenit din comă și a povetit. În timp ce avionul era în picaj, Paula, mama ei, și-a desfăcut
centura, a îngenunchiat peste fetiță, a cuprins-o cu brațele și nu i-a mai dat drumul. Mama a
murit. Fetița trăiește.
În actul dramatic al mamei, poți lesne găsi răspuns la înntrebarea: Ce este iubirea? Sunt
multe grade de iubire, în funcție de intensitate, durată, dar mai ales în mărimea sacrificiului.
Iubirea încă nu este deplină dacă nu te costă. În sens profund, iubirea nu se definește doar prin
actul de „a da”, ci prin „a te da” pe tine însuți. Aceasta este piatra de încercare a iubirii
adevărate: sacrificiul.
Este emoționantă iubirea jertfitoare a unei mame care, de cele mai multe ori
nepremeditat, țâșnește din cel mai intim instinct matern. Orice mamă ar prefera să moară în locul
puiului ei și nici nu este nevoie prezența legăturii de sânge mereu. Căci aceasta este dragostea
naturală. Oare în pofida circumstanțelor oamenii indiferent de vîrstă, situație, statut social nu
merită o a doua șansă de a dobândi fericirea?
Juristul vede întotdeauna ceea ce a fost învăţat să vadă, el cântăreşte legea, face
conexiuni, îşi pune întrebări, caută răspunsuri care să se încadreze în contextul legal al materiei
pentru care s-a pregătit. Dar, mai întreb o dată, vorbind despre un subiect atât de sensibil, cum
este adopţia unui copil, este oare de ajuns să ne supunem legii? Nu cumva, pentru a realiza
punerea cu succes în practică a acestui fenomen, trebuie să fim, mai întâi de toate, oameni?
Adopţia este o decizie dificilă. Ea înseamnă mai mult decât luarea în îngrijire a unui copil
orfan sau abandonat de părinţi, presupune crearea unei legături între părintele adoptiv şi cel
adoptat. Dacă noi vedem greul prin care trebuie să treacă părinţii adoptivi (căci ei au de susţinut
lupte lungi cu specialiştii, efectuează controale medicale, psihologice, sunt vizitaţi de către
asistenţii sociali, le este evaluată condiţia materială din punctul de vedere al capacităţii de a
întreţine un copil şi sunt supuşi la o probă decisivă, ce constă în verdictul autorității tutelare), ar
trebui să vedem şi condiţia copilului ce urmează a fi adoptat.
Un copil înfiat este, în primul rând, un copil abandonat. Un copil care a stat în braţele
mamei şi dintr-o dată aceasta a dispărut, lăsându-l în incubatorul din spital, în parc, în scara
blocului sau în pubelă. Vom spune că bebeluşii nu ştiu ce se petrece în jurul lor. Că ei nu-şi dau
seama, ei doar simt senzaţia de frig, de cald, de somn şi de foame. Dar ei pot recunoaşte mirosul
mamei, vocea ei, căldura trupului ei. Oare, când aceste senzaţii nu mai există, ce se petrece în
interiorul lor? Chiar dacă un prunc nu poate fi evaluat din punct de vedere psihologic, fiind prea
mic, cu siguranţă un anumit proces la nivel cognitiv-afectiv se produce atunci când nu mai are
mama lângă el. Pentru copiii ceva mai mari, care s-au obişnuit cu figura mamei lor, apropierea
de o altă mamă va fi un lucru foarte greu acceptat, poate dintr-un instinct de apărare (să nu fie iar
dezamăgiţi), poate din neîncredere sau pur şi simplu pentru că nu o pot uita pe MAMA. Pentru
ei, ruptura este cu adevărat traumatizantă.
Rămâne în sarcina părinţilor adoptivi şi a judecătorilor ce încuviinţează adopţia să o facă
în interesul superior al copilului. Noua familie trebuie să fie cu adevărat cea potrivită care să-i
ofere împlinirea tuturor nevoilor pe care le au în mod obişnuit copiii, dar care să fie în stare, în
primul rând, să-i inducă celui mic siguranţa unui cămin şi dragostea de care nu a avut parte,
poate, niciodată.
Analizând fenomenul adopției, documentele sociale, legislația elaborată în domeniul
protecției copilului, dar și evoluția copiilor ce cad sub incidența acestui fenomen, am ajuns la
concluzia că măsura de protecție permanentă a copilului, adopția, este considerată ca fiind o
soluție definitivă pentru acei copii care, din diferite motive, nu pot să fie crescuți, îngrijiți și
educați de părinții biologici.
Consider că, prevederile Legii nr. 99 din 28 mai 2010 privind regimul juridic al adopţiei
prin prisma reglementărilor internaţionale şi jurisprudenţei internaţionale, corespund celor mai
înalte standarte internaţionale, reprezintând un cadru juridic modern care face faţă necesităţilor şi
relaţiilor sociale, cu respectarea drepturilor şi intereselor fundamentale ale copilului adoptat.
O altă schimbare benefică dezvoltării acestui fenomen, este aceea ca s-a dat voie
adopțiilor internaționale, dar doar în limitele unor condiții bine stabilite de lege.Toate aceste
prevederi au în vedere pe primul plan principiul interesului superior al copilului.
Este deosebit de important pentru dezvoltarea armonioasă a personalității ca nevoile
psihosociale ale copilului să fie satisfăcute. Viața stabilă de familie oferă copilului sentimentul
continuității personale, pe acela de a avea un trecut și un viitor. În urma studiilor de caz efectuate
am ajuns la concluzia ca în cadrul familie copilul învață să relaționeze și să se autocunoască.