Sunteți pe pagina 1din 7

Cartea Milionarului

Ştefan Bănulescu

Cartea Milionarului sau Cartea de la Metopolis atestă, încă o dată, talentul


remarcabil al lui Ştefan Bănulescu. Spaţiu legendar, Metopolis-ul (numele său provine de la
pietrele funerare din marmura roşie – metopole – pe care le achiziţionau de aici bizantinii)
este un oraş-port la Dunăre care trăieşte din afacerile cu grâne şi animale, dar şi cu efigii ale
morţii: lumânări, pietre funerare şi chiar din comerţul cu ….ani, pentru că aici întreprinzătorii
cumpără ultimii ani din viaţă ai bătrânilor din zonă.Oraş – catacombă, stăpânit de Pierduţii
Lumii, ceata de copii din flori, Metopolis este şi locul unde se întâlnesc personaje cu biografii
excepţionale: Milionarul, Filip Umilitul, Generalul Marosin, Constantin Pierdutul Intâiul,
Andrei Mortul, Iapa Roşie. – Icoana târzie a unui Bizanţ mai mult sau mai puţin imaginar,
Metopolis-ul suferă, în fapt, de toate păcatele bizantinismului…Un oraş construit pe
bunăstarea datorată comerţului cu efigii ale morţii şi care îşi inventează, practic, numele
pentru a consfinţi această practică necrofilă nu poate fi sortit decât distrugerii, dar nu oricărui
tip de dispariţie, ci uneia similare catastrofei Sodomei şi Gomorei.
Aproape întreaga operă a lui Ştefan Bănulescu a apărut în colecţia "Opere
fundamentale" la Editura Univers Enciclopedic, sub egida Academiei Române şi a Fundaţiei
Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă. Cele două volume, însumând peste două mii de pagini, sunt
îngrijite de Oana Soare, cu o substanţială prefaţă semnată de acad. Eugen Simion, iniţiatorul
şi coordonatorul ediţiei. Sunt incluse nuvelele din volumul "Iarna bărbaţilor", romanele
"Cartea milionarului. Cartea de la Metopolis", "Cartea milionarului. Cartea Dicomesiei"
(fragmente), "Marile cariere" (fragmente), proza eseistică, proza memoralistică (volumul
"Elegii la sfârşit de secol", "Cutia Remember", "Memoriile unui om tânar" s.a.), interviuri,
reportaje, note de lectură, corespondenţa. La acestea se adaugă "Varia", în care sunt incluse
poeziile şi schiţele de la începutul carierei literare, un dicţionar de personaje, bibliografia şi
"Repere critice", împreună oferind o imagine cuprinzătoare a vieţii şi operei lui Ştefan
Bănulescu şi a felului în care a fost receptată.
Lumea din scrierile lui Ştefan Bănulescu este una în care omul prizonier al timpului
caută eliberarea undeva "dincolo" de timp în legendă parcă spre a se regăsi într-un clar-
obscur al petrecerii, creator de personaje, toate arătând o rară putere de a dărui "oul de sub
cuvânt". Pentru Eugen Simion, epica sa este structurată tematic pe trei categorii: o proză
arhetipală, de tradiţie muntenească, "deschisă spre un fabulos de tip folcloric şi, de la un
punct, spre fantasticul modern de tip eliadesc; o epică a micului oraş provincial unde
naratorul este un străin "care descoperă întâmplări ce nu le poate lămuri până la capăt; "o
parabolă fastuoasă a civilizaţiilor, o feerie... bizantină... o utopie în bună parte livrească". E o
lume pe care nu o poţi uita, te însoţeşte discret ca o nălucă a timpului-netimp. Mai rămâne,
cum spune Eugen Simion, şi o nouă tipologie care îi va purta numele, prin care se întrevede
"o lume în care individul poartă cu sine o legendă şi ştie să spună poveşti fabuloase", în care
speranţa este în "oul de sub cuvânt".

Cartea de la Metopolis (1977) a lui Ştefan Bănulescu este o istorie exemplară: istorie a
unui oraş, a unei lumi, a Lumii de fapt, care (uimitoare similitudine cu ceea ce spunea Borges:
lumea cărţilor şi cartea lumii sunt unul şi acelaşi lucru) devine Carte.Lumii i se substituie
literatura, cartea, istoria, deopotrivă „sacră” şi „profană”, a câtorva metafore esenţiale, a unei
întemeieri şi a unei lente, uneori agonice degradări, „desfaceri”, marcând structura simetrică,
sferică a naraţiunii.Citind-o, aflăm cum se face cartea, cum îşi fiinţează personajele şi
întâmplările şi cum îşi ademeneşte cititorul în spaţiile ei fictive, el însuşi tentat de convertirea
la condiţia de personaj.Aflăm, în acelaşi timp, cum se instituie în ordine semantica Lumea şi
cum se urmează destinul acesteia.Un întreg ciclu al ei se deschide şi se închide între pagini şi,
în funcţie de aceste limite, de aceste „margini”, evenimentele, personajele, timpul obţin valori
relative, fie acel aer de atemporalitate firesc unor momente originare, fie decadenţa proprie
unor vremuri de crepuscul.
Există un „mai întâi”, un început şi „un sfârşit la Metopolis” (metafore, ipostaze livresti şi
nu situaţii primordiale autentice, cartea însăşi fiind o copie, imagine a lumii).
Există deci un timp ironic al întemeierii, dinamic şi fabulos, generat de simbolistica
profundă a roţii. În Metopolis soseşte mai întâi o roată şi Milionarul, personaj şi în acelaşi
timp autor al cărţii, observă repetabilitatea, dar şi unicitatea împrejurării:”Te-am întrebat dacă
ai venit aici cu roata ca să faci avere.Au mai venit şi alţii, şi cu două roţi, şi cu patru, şi ce s-a
întâmplat se vede…E drept, cu o singură roată n-a mai încercat nimeni până acum, de la
începutul civilizaţiei pe globul pământesc”. Ca la vechii romani, oraşul îşi fundează un nou
ciclu, noua eră, a Generalului Glad (care se substituie treptat stăpanului locurilor, Generalul
Marosin), prin simbolistica centrului şi a cercului.Puterea Generalului Glad se extinde ca un
cerc în jurul promotorului ei, până la acel succedaneu imens al roţii, zidul din piatra scoasă
din subterane ce înconjoară în cele din urmă oraşul, închizându-l ca într-o cuşcă, sortindu-l
sfârşitului.Dinamitat pe dedesubt de Generalul Glad, care caută cu obstinaţie marmura roşie,
ameninţat de depopulare, de îmbătrânire şi de „negoţul de ani”, Metopolis-ul, oraş al
apusurilor, cum îl numeşte acum un personaj, urmează destinul marilor cetăţi a căror
întemeiere s-a asociat cu un ineluctabil blestem.Arhetipal, destinul poate fi cel al Romei, ea
însăşi sorginte îndepărtată a unui Bizanţ fastuos şi spiritualizat, prezent perpetuu în memoria
afectivă a personajelor.Acolo întemeierea şi-a asumat un păcat originar, fratricidul care a
cutremurat veacuri de-a rândul conştiinţa română, ori de câte ori s-a aflat în imprejurări
catastrofice.Aici, dinamitei Generalului Glad, care subminează temelia veche a oraşului, i se
adaugă „dinamita morală”, agresiune ce poate fi transpusă, prin descifrarea parabolei, în
timpul concret al cărţii, cel interbelic.Generalul Glad subminează aşadar timpul, şi aşa supus
unor mari vicisitudini: „doamne, zice un personaj, cum măsuram mereu timpul, şi cunoaşterea
de la pragurile de măcel ale omenirii”. Apar, o dată cu el, spaimele prăbuşirii, oamenii grotei,
ai infernului: o viziune infernală e prefigurată, subtil, alarmant, între pagini.
Acum, timpul, prin acţiunea Generalului Glad şi prin „negoţul de ani”, care încercuiesc
oraşul, e unul corupt, se vinde şi se cumpară negustoreşte, cu tocmeli groteşti (episodul cu
Gora Seratis de pildă).
Chiar povestitorul, Milionarul sau Generalul Marosin, ezită să-l mai consemneze, cedând
locul unor naratori secunzi (Topometristul, personaj pozitivist şi exact, care are altă măsură a
lumii) sau cu totul insignifianţi (Plutonierul). E un „timp oprit”, necreator, al lumii care nu
mai are decât să se salveze, sublim, prin puterea înţelepciunii, prin istoriile despre sine.De aici
o fascinaţie a cuvântului, tradusă de Ştefan Bănulescu prin exemplaritatea scriiturii, fascinaţie
ce stăpâneste, limitându-se la spaţiul literar, mai toate personajele.Faima strălucitorului
bizantinolog Filip Lăscăreanu – Umilitul stă tocmai în subtilitatea cuvântului, în talentul său
oratoric scânteietor, admirat în marile universităţi ale lumii.Umilitul, el însuşi reputat autor de
cărţi, are marea şansă a CĂRŢII, a eternizării prin ea.Pentru el,cartea este mai puternică decât
realitatea:” era un om al minţii şi al spiritualităţii vaste care dintr-o amintire putea face un
imperiu fastuos, mai puternic, mai sigur şi mai real decât imperiile existente”.
Tocmai din acest motiv este invidiat de Havaet, cel fără darul rostirii, al cuvântului fascinant,
cel incapabil să producă mai mult decât automatismul care îl defineşte sau decât palide
compilaţii din autorii bizantini.Havaet este personajul cu cele mai mici şanse de a pătrunde în
lumea cărţii.Ea i se refuză statornic, deşi, spre a fi acceptat, chiar în mod ilicit, Havaet îşi
schimbă repetat numele, sau, spre a se identifica, face lecturi imense.Pentru atingerea acestui
scop, nu are scrupule.Havaet îşi foloseşte toată inventivitatea pentru a modifica piesa prezentă
la marile sărbători metopolisiene, pentru a se insinua, adică, în sceneria ei fastuoasă.Adoptă,
în cele din urmă, o soluţie grotescă, eşuată şi aceasta, aceea de a împrumuta modul de viaţă,
înfăţişarea şi pălăria Umilitului, schimbându-şi încă o dată numele, devenind BorLat, cu care
se şi retrage pe neaşteptate.Dispariţia misterioasă a lui Havaet, similară în intenţie cu cea a
Umilitului, este de fapt expulzarea, ştergerea sa definitivă din orizontul scriiturii.
De amintit este şi Aram Telguran, care îşi rosteşte dragostea pentru Iapa – Roşie în versete
din” Cântarea cântărilor”, convins fiind, că în utopia lui Borges („totul este scris”), „că dacă
unele lucruri principale din viaţă sunt scrise într-o carte mare sau într-alta, n-are rost să le mai
numeşti şi să le bâlbâi prin cuvintele tale nepricepute”. Aram Telguran trăieşte Cartea, nu
viaţa; el deja aparţine spaţiului ei, inventându-şi o descendenţă livrescă ilustră, genealogia sa
mergând, în ficţiune, până la seminţia lui Iafet, fiul lui Noe.
Locul privilegiat îl ocupă în carte, fără îndoială, Milionarul.El atribuie cuvântului funcţia
originară, aceea de a numi oamenii, locurile şi lucrurile lumii: fiecare personaj primeşte un
nume, intră în carte şi în lume cu el, câteodată, ca Generalul Glad, după o complicată iniţiere
şi printr-o veritabilă ceremonie.Numele este o metaforă personală ce se alcătuieşte dintr-o
condiţie existenţială plină de semnificaţii, remarcabilă, tocmai faptul de a fi remarcabil dând
dreptul de înscriere în paginile cărţii.Dreptul la nume este, implicit, dreptul la Carte.Iapa-
Roşie şi-l câştigă prin acea candoare infantilă din vremea când se rumenea şi se împlinea la
căldura cuptoarelor Fibulei Serafis, pregătindu-se pentru trecerea pe gheaţa peste fluviu, în
ghete roşii, spre a fi răpită de flăcăii din oraşul vecin.
Constantin Pierdutul I-ul, alt întemeietor, încoronat rege al Insulei Cailor, e cel ce
reconstituie lumea în ordinea cifrelor, exilul voluntar şi plăcerea sa având toate atributele
iniţierii pitagoreice.Polidef, demiurgul, personaj de tuşa rabelaisiană, confecţionează lumea,
aproape caricatural, din foarfeca şi dimie, aşa cum la Arghezi, în „Abece”, de pildă, ea se
confecţionează din hârtie, pelicanul şi cerneala.
Vocaţia de a numi nu aparţine, cu toate acestea, numai Milionarul: nume pot atribui şi mulţi
dintre ceilalţi metopolisieni.Cartea apare, astfel, ca o creaţie colectivă, pornită din acel „gust
ascuţit pentru legende” al personajelor.Ele sunt, totodată, creatori şi lectori ai Cărţii.
Milionarul, demiurgul cuvintelor, mare maestru de fine ceremonii lingvistice, doar „mişcă
timpurile” tuturor, le coordonează, definitivează Cartea, pentru a o trimite în Lume. Şi
„ Cartea de la Metopolis” reprezintă, fără nicio îndoială, o victorie a cărţii în literatura
română.
Metopolis-ul este oraşul etern, supus însă degradării formelor: „Metopolis-ul e un oraş
care-si trăieşte anii de sfârşit. A-i simţi şi a-i trăi apusul nu înseamnă să te identifici cu el –
spusese odată Topometristul pentru a-şi linişti conştiinţa.Ceea ce-mi povestise Generalul
Marosin în Insula Căilor despre negoţul de ani – un fel de ultim act al destinului Metopolis-
ului – ştiam”.Negoţul de ani este metafora proverbială a unui jucător la ruleta temporală, a
unui demiurg situat dincolo de spaţiul obişnuit.Un astfel de personaj poate să întoarcă anii
sau să-i acumuleze , într-un joc multitemporal.In acest tablou parcă de război civil , planurile
temporale se multiplică, devin paralele, pentru că destinul oraşului aparţine unui alt
timp:”sfârşitul n-ar aparţine numai prezentului, ar fi început cu foarte mulţi ani în urmă, prin
depopularea treptată a Metopolis-ului…”.Depopularea Metopolis-ului, o replică la Metopolis-
ul imaginat de scriitorii fantastici, începe printr-o dispariţie a spaţiului „Depopularea
Metopolis-ului s-ar fi produs pe masură ce dealurile din jur au fost pe rând mâncate, măcinate,
distruse şi părăsite, iar mijloacele de existenţă au devenit tot mai puţine”.Oamenii unui astfel
de loc par a confirma mitul oraşelor – enclava, unde forte superioare, abstracte, îi sortesc pe
oamenii simpli, - în pofida rangurilor deţinute, la un sfârşit firesc, prin inevitabila
îmbătrânire.:”Eu însumi – mi-a zis Marosin – sunt un bătrân General, rămas prizonier în
Metopolis, petrecându-mi captivitatea în mâinile bătrânelor mele rude metopolisiene ce mi-au
capturat cu anii ferma, unele rude fiind chiar mai îmbătrânite decât mine din pricina sfârşitului
meu care întârzie.Tu însuţi , Milionarule, eşti prea bătraân, rămas să supravieţuieşti undeva
printre dealurile depărtate şi măcinate din jurul Metopolis-ului.Ai privit vreodată, Milionarule,
casele în amfiteatru ale Metopoils-ului şi te-ai întrebat cine trăieşte în ele?Foarte mulţi
bătrâni.Bătrâne – în majoritate – şi sărace.Pe acestea le vânează „negoţul de ani”, micile lor
averi sunt cumparate în schimbul unor sume mizere, plătibile în rate pe timpul celor câţiva ani
pe care o bătrână sau alta crede că-i mai are de trăit.De aici ideea că bătrânele nu-şi vând atât
averea, cât ultimii lor ani de viaţă pe care şi-i vor puşi la adăpost prin încasarea acelor rate
nenorocite, iar negoţul cumpărătorilor a căpătat numele de negoţ de ani.Puţine, foarte puţine
lucruri au mai rămas de vândut şi de cumpărat în Metopolis.” Generalul este o metaforă a
vanităţii omului, care are ranguri înalte, dar nu poate scăpa de un final funest, în timp ce
lumea din jurul său se năruie ca o faţadă de carton, ca un iluzoriu joc de cărţi.
„Negoţul cu ani” ţine de norocul fiecăruia de a trăi mai mult sau mai puţin , registrul
schimbărilor aparţinând unui zeu ascuns.Depopularea Metopolis-ului, bătrâna cetate atinsă de
morbul cel urat al timpului, fusese un proces complex: mai întâi plecaseră tinerii, capabili să
mai schimbe ceva, în căutarea unui iluzoriu Graal, situat în alte cetăţi, cu tentă legendară,
„Mavrocordatul” sau „Cetatea de Lână”, de unde comerţul se îndreaptă spre „nordul
îndepărtat al Marmaţiei care are şi ea atracţiile ei, mirajul cărbunelui şi al lemnului”.Apoi,
dupa spusele Topometristului, un calculator al spaţiului virtual, „ar fi plecat mai întâi vişinii,
cireşii, caişii, piersicii, prunii, merii şi perii”.Toate aceste elemente ale unui demiurg
omnipotent au fost sortite degradării, energia necesară susţinerii „esafodajului material”
nemaifiind suficienta; in consecinta asistam la o scurgere de materie „spre satele
Dicomesiei”, având curţi „cel mult presărate cu fire de paie şi de coceni”.Acum livezile şi
vişinii metopolisieni s-au transferat spre curţile dicomesienilor.Milionarul, personajul fictiv,
arendaş al spaţiului cvadridimensional, pare a nu avea resurse suficiente pentru a susţine
decorurile lumii, sărăcind una, pe cea metopolisiană, pentru a o popula pe cealaltă.Dicomesia,
dupa această sărăcire a Metopoilis-ului, după această emigraţie a resurselor, are sol „fertil,
binecuvântat de ploi şi soare”.
Sărăcirea peisajului metopolitan se observa la orice pas: salcâmii formează adevărate păduri
de verdeaţă în jurul Dicomesiei, în urmă rămânând doar dealurile sărăcite, de piatră seacă ale
Metopolis-ului”, unde până şi gutuii îşi amână coacerea fructelor „până spre lunile de sfârşit
ale anului”, unde numai sucul aminteşte de faptul că aceste produse naturale sunt fructe.Există
chiar şi o „lizieră a gutuilor”, în partea de sfârşit a oraşului, lângă Dealul Vrăbiilor, unde
trăiesc, uitate de timp, personaje precum „Fibula, Guldena şi femeile vechi care le-au rămas a
aurăriei de mult dispărute”.
Alegoria ce se constituie în jurul acestui nucleu al fantasticului este a degradării lumii: în
primul rând izbeşte bătrâneţea atât a locuitorilor, cât şi a peisajelor acestui târam fantomatic,
un oraş rămas în urmă timpului, suspendat în clipa de preextincţie, aneantizatoare, de forţa
unui demiurg fără prea mare putere, care apelează la trucuri pentru a păstra echilibrul dintre
diversele lumi: Dicomesia – Metopolis.Narativitatea se înscrie într-o distanţare a autorului de
personaje; apar nume ciudate, Topometristul, Generalul, Fibula, Guldena, nume ce
reconstituie aura bizantinismului, a vechiului imperiu roman, într-un spţtiu crepuscular, un
desert al vanităţii umane.Metopolis este o cetate imaginară, un loc al bătrâneţii excesive, în
care se refugiază personaje ciudate:” un om uscat şi înalt, în pantaloni roşcaţi şi cămaşa în
romburi cenuşii fără guler, avea gâtul lung, capul mic, cu păr blond încâlcit , acoperit cu şapca
decolorată, cu cozorocul tras peste ochi”.Intrarea în cetate a acestui personaj este ciudată,
pentru că el învârte o roată de căruţă, oprindu-se „în dreptul rotăriei aflată în coasta
Generalului Marosin.”Tabloul oraşului – fantoma este teribil: acesta este alcătuit din case
bătrâne, cu ziduri de pietre măcinate de vreme, „ cu ferestre mici apărate pe dinăuntru cu
pânză de sac sau cu hârtie de jurnal împotriva căldurii toride de afară”.Roata are o traiectorie
ciudată, oprindu-se aproape de biserică, de unde sar „ o ploaie de lăcuste mici şi ameţite”,
simbol total al degradării înseşi credinţei, al decrepitudinii lumii , al senzaţiei de pustiu
existenţial, al secetei implicite, comparabilă cu tablourile apocaliptice ale lumii.
Intrebarea pusă călătorului straniu, „ –Ai venit aici să faci avere?”, ţine de o anumită
gestică, într-un fel de ritual al cowboy-ilor din Far West în momentul când părund într-un oraş
necunoscut.Omul are picioarele fripte de arşiţa după-amiezii, cu o înfăţişare de cowboy, „în
pantaloni roşcaţi şi cămaşă în romburi cenuşii fără guler”.El scoate o ţigară făcută din foaie de
jurnal, lăsându-i per asupra sondajului, un misterios eu, Milionarul fără îndoială, răgazul să ia
o ţigară, pentru plăcerea de a face cunoştinţă.Discuţia se concentrează asupra unor subiecte
absolut anodine: ” Citeşti Universul – i-am zis străinului – auzisem că ziarul ăsta a dat
faliment cu Luiggi Cazzavillan cu tot, dar se vede că lucrurile, cu criza asta, nu stau peste tot
la fel.”Desi atitudinea noului venit nu este lămuritoare, se revine asupra sosirii străinului în
acest loc pustiit: „-Te-am întrebat daca ai venit aici cu roată să faci avere[…] E drept, cu o
singură roată n-a mai încercat nimeni până acum, de la începutul civilizaţiei pe globul
pământesc”.Milionarul este un personaj al aşteptării totale: el se aşază pe o bancă, cu „ ţigările
aliniate sub cordea”, având nelimitata vreme ca să se prezinte; are o vilă la şase kilometri de
Metopolis, realizată din bucăţile strânse de pe dealurile pe care le vezi acolo”: Mi se spune
Milionarul şi e singura porecla de aici din Metopolis care nu e scârboasă.
In rest, toate, insulte grosolane, metopolisienii au un gust străvechi pentru răutatea
poreclelor, oamenii trăiesc şi se mişcă infieraţi fiecare cu câte o poreclă.Tu, străinule, caută
din primele zile să capeţi o poreclă cât mai puţin blestemată, să zicem Roată – Strâmbă sau
Roata – Rece…”
Milionarul pare un personaj desprins din atmosfera generală a cetăţii, cu care nu
catadicseşte să onoreze cu saluturi pe niciunul dintre locuitorii Metopolis-ului.In schimb,
străinului îi prezintă aproape toată istoria Metopolis-ului, cu personajele lui cele mai
importante.Astfel, la Generalul Marosin la fermă nimeni nu poate pătrunde, acesta fiind „un
fel de prizonier al propriei realităţi, creată de el însuşi, de aceea e dependent de propria-i
slăbiciune.Noul sosit nu aparţine acestui mediu desertic, tălpile sale nu rezistă influxului de
căldură al spaţiului pustiit şi de aceea se aşază pe marginea drumului.Numele său este Glad şi
vine din Marmaţia.Milionarul are, la rândul lui, o soră în Marmaţia, măritată cu un tăietor de
lemne.Aceasta îi ceruse o plapumă, dar plapuma avea o istorie atât de lungă, încât nu putea fi
spusă în acest context.Milionarul primeşte, din când în când, bomboane de la General, cu un
bilet pe care scrie „Milionarule, primeşte drept omagiu şi neclătinata stimă aceste
bomboane.Generalul şi Milionarul merg în fiecare toamnă să vâneze lişiţe în Insula
Căilor.Dintr-o dată, în spaţiul narativ al romanului apar teritorii mitice, de o rezonanţă
ascunsă: „Insula Căilor începe mult departe de aici, înspre sud, cam din dreptul oraşului
Mavrocordat - acolo unde fluviul se desparte în două braţe – şi se sfârşeşte aici, în partea de
nord, din faţa Metopolis-ului, unde braţele fluviului se unesc din nou.Si după ce se unesc,
fluviul se desparte iar în două braţe, formând în mijlocul lor o altă insulă, Insula Măcelarilor,
unde fără întrerupere sunt spintecate şi sunt sărate sute de oi pentru Turcia şi pentru alte
locuri ale Orientului unde se mănânca munţi de pilaf.
Pe malul de aici ne aflăm noi - Metopolis-ul, adică, aşezat cu casele în amfiteatru pe
dealuri. Pe celălalt mal, se întinde câmpia Dicomesiei […] între Metopolis şi Cetatea de Lână,
în mijlocul fluviului, am zis, se sfârşeşte capătul de nord al Insulei Căilor”. Dintr-o dată ne
aflăm în spaţiul unei geografii mitice, asemănător cu cel din ciclul lui Tolkien, „Stăpânul
inelului”, cu Shire-ul care cuprinde personaje fantastice.Puterea Generalului Marosin se
întinde peste toate aceste teritorii, „cuprinzând ferme, grădinarii”, pe negustorii de piei din
Cetatea de Lună, pe crescătorii de cai din cetatea Dicomesiei.Aceştia nu sunt independenţi de
puterea lui decât atunci când „merg călare şi uită în galop de ei înşişi”.Generalul mai
stăpâneşte pe patronii din postavarii şi ai morilor de piuă, „apoi nenumaraţi plugari, podari,
barcagii, patroni de şeici şi de pontoane, paznici de vaduri şi aşa mai departe.”El are pretenţia
să nu scoată niciun cuvânt în faţa Milionarului, în timp ce acesta trebuie să vorbească tot
timpul. Generalul nu are o putere independentă, ci depinde de rudele sale; viaţa lui este
tumultuoasă., fiind „un general care a cunoscut regi, a văzut Roma, Parisul…” Pentu
Milionar, şi străinul este un general şi chiar primeşte, încă de la intrarea în acest spaţiu,
denumirea de generalul Glad din Marmaţia, prefigurând, în mod simbolic, evoluţia
personajului.
La un moment dat, în povestirea Milionarului, care narează initial la persoana a treia, apoi
la persoana întâi, lucrurile devin clare: „Eu sunt Milionarul, iar dumneata, care ai venit cu
roata în Metopolis, eşti Glad din Marmaţia, abia ai ieşit din închisoare, vrei să faci avere aici
şi să-ţi iei viaţa de la căpat, te-a trimis din Marmaţia la mine sora mea, aşa zice ea, că mi-e
soră.”Străinul, care nu are bani nici de tutun, e servit cu bomboane de felul celor folosite de
generalul Marosin împotriva tusei, cu o mulţime de vitamine.Milionarul, om respectabil,
locuind pe dealurile îndepartate „din jurul localităţii unde nu se vedea nimic decat dâre groase
de praf aprinse in rosu de lumina grea a amiezii”, are „ frau cu minte si zabale frumos
lucrate”, şi îşi respectă pălăria, deşi obişnuieşte să poarte ţigări pe cordeaua ei.Ii povesteşte
apoi despre un prânz servit la ferma generalului Marosin, care vânase multe raţe sălbatice
toamna trecută, festin la care luase parte şi părintele paroh. Invitaţia la prânzul parohial se
repeta cand cele două personaje ajung în dreptul bisericii şi proaspăt numitul general Glad din
Marmaţia îşi rostogoleşte roata prin boziile sălbăticite din curtea locaşului de cult.Biserica
ortodoxă este slujită de personaje ciudate, cum e femeia-paracliser, „cu fălci mari şi faţa aspră
ca de bărbat, cu ochi mici, puţin saşii, legată la cap cu un fund de sac”.La acest pranz insolit
participă generalul Glad din Marmaţia, viitor stăpân al locurilor, Milionarul, care ţine
socotelile parohului, şi generalul Marosin, căruia i se aude tusea seacă, semn al declinului
inevitabil.Sfârşitul cărţii îl are în prim-plan pe generalul Marosin, ale cărui vorbe sunt
consemnate de Milionar., devenit în final autor subtil al cărţii:” Pe Glad nu-l pricep şi poate e
şi inutil să-l pricepi şi să-l explici.I-am dat haine de general, pentru că în acelea de soldat nu-
mi dovedea nimic şi, mi-am zis, ca şi tine, să încerc maximum-ul pentru a obţine măcar
minimul.Ce a ieşit, se ştie”.
Calul este un animal aproape venerat de dicomesieni, dedicându-i poezii cu valoare
gnomică: „Nu-ţi bate calul, înainte de a-ţi bate copiii şi nevasta”, Diomesia fiind dăruită
tocmai din acest motiv, locuitorilor ei.Caii de pe insulă sunt mci şi nărăvaşi, „trag la plug ca
nişte bivoli şi aleargă înhămaţi la car sau înşăuaţi repede ca iepurii.” Ei nu au pretenţii la
mâncare, „atacă noaptea hambarele şi le sparg cu copitele”. Femeile nu au acces la această
ocupaţie exclusiv masculină, nefiind acceptate să mâne căruţa, sub pretext că ar putea fi
răsturnate de cai; de aceea, primul obiect vândut de o femeie rămasă văduvă este căruţa cu
cai.La modul fabulos, caii sunt condusi, ca in basme, de cate o „gloaba trista”, pe care
dicomesienii o păzesc până la moarte cu sfinţenie.Oamenii străini nu au ce căuta pe insulă:
„ Dacă un străin vine în Insulă şi vrea să fure un cal sau numai să încalece unul ca să
traverseze insula plină de hăţişuri şi de mlaştini, mai bine să-şi vadă de drum”.Dacă străinul
îşi face apariţia pe insulă, atunci el trebiue să se ferească de cai, pentru că aceştia îl resping
printr-o tactică uluitoare: „într-adevăr, caii cu bărbi şi cu coame până la genunchi dau liniştiţi
din capete şi din cozi apărându-se cu mai mare poftă de muşte, pe măsură ce călătorul se
apropie.El trebuie să priceapă că acum începe pericolul.”Un călăreţ străin care se urca pe
spinarea unui cal este trântit la pământ în mod diabolic, aproape ritualic: el nu este ascultat
când dă pinteni calului, apoi, tocmai când străinul vrea să se dea jos, calul o ia la fugă pe sub
sălcii şi pe sub crengile copacilor, astfel încât omul trebuie să se ferească pentru a nu-şi pierde
capul.Intr-un târziu, calul se întoarce la herghelia căreia îi aparţine, împarţită acum în două, se
uşurează, pe ambele orificii, toţi caii făcând la fel, şi, în cele din urmă, după un galop
nebunesc, care cutremura insula, al întregii herghelii, intrusul este aruncat undeva, într-un loc
pustiu, caii reluându-şi la sfârşit ocupaţiile iniţiale.Dicomesianul nu are doar o pereche de cai,
ci mult mai multe, pe care le foloseşte în treburile gospodăreşti şi în afaceri cu cai.Un cal liber
nu e leneş, ci se sălbăticeşte şi îşi măreşte iuţeala.Caii respectă o ierarhie, învăţând de la cei
mai puternici cum să-şi găsească iarba mai bună. Aceste animale cu o măreţie sălbatică
trebuie crescuţi în câmpul liber, iar grajdul nu foloseşte la nimic: „Un cal sau un băiat care nu
vede des insula e un cal şi un băiat bolnav şi dacă nu-l ia Dumnezeu, e pentru că nici stăpânul
şi tatăl de acasă nu prea ştiu cum să scape de ei.”