A.

N(aum) - după texte de Gellu Naum

regia Mariana Cămărășan, cu Oana Pellea și Cristina Casian

N(aum), așa cum am spus, este spectacolul pe care mi l-aș fi dorit eu să-l
fac. De ce? Pentru că m-a dus într-o altă lume, pentru că m-a pus pe un nor și
mi-a arătat marea, pentru că era altceva. Altceava în sensul în care deși textul
era destul de criptat pe alocuri - poezie suprarealistă - în același timp părea că
ești într-un joc, un joc serios, un joc ce te poartă printre povești în care și tu ca
spectator te descoperi sau speri că poți fi unul dintre “copacii care înfloresc,
fără să știe cât de frumoși sunt”, omul “cu mâini străvezii” care aduce cartofi
din Prahova, doamna Gherda ce nu a auzit de Kierkegaard și citește alt roman,
copilul pescar care vrea să vadă balena de la București, omul speriat care nu
înțelege de ce atâtea trepte și cercuri de cunoaștere - “mai dă-le naibii de
trepte”, poetul trist, neînțeles și neînțelegând “ce se întâmplă aici?”, îngerul
(de zi sau de noapte) în căutarea omului spre a-i face înțeleasă calea spre
întâlnirea cu sine “de ce toate astea?/spre a te întâlni cu tine”, pentru ca finalul
dinaintea finalului să te deschidă ție și celorlalți “Încântat! Și-mi pare bine de
cunoștință!”

Textul spectacolului nu e ușor, dar are ceva, vorbește printr-o cale

nevăzută, iar spre a face mai bine înțeles sensul său, îi vin în ajutor luminile și
sunetele. Călătorești prin timp, prin uși nevăzute, dar auzite, te strecori prin
tunele, ajungi în spații diferite pe care, iar, doar le auzi sau din care vezi mici
elemente, te sperii, dar nu ești lăsat baltă, îngerul există, te însoțește, văzut
sau nevăzut și la final te descoperi. E călătoria omului către sine. Am vorbit de
finalul dinaintea finalului, pentru că atunci crezi că s-a ajuns la maximul trăirii și
emoției și nimic nu-i mai poate urma. Dar nu e așa. Personajul Naum - are
nevoie de mai mult, are nevoie de redescoperirea poetului ce este, de
confirmarea că e conștient de sine și că toată călătoria asta l-a readus de unde
a pornit dar înțelegându-se, înțelegând. E o călătorie care are loc în 75 de
minute (timpul spectacolului) dar se petrece în timpul egal cu viteza unui gând,
sau a unei clipiri de pleoapă, sau a unei hârtii luate de vânt, sau a unui oftat -
timpul trăit real de personaj - o străfulgerare de gând. Spectacolul creează de
fapt o lume a gândului, a reflecției, a … recunoașterii.

Am vorbit cu regizoarea Mariana Cămărășan despre procesul de lucru și

despre alegerea de a face acest spectacol. L-a descoperit pe Gellu Naum la
vârsta de 16 ani și de atunci a visat că într-o zi va face un spectacol după
poeziile sale. Lucra la un proiect după “Insula”, “Ceasornicăria Taus” și
“Poeme/Poheme”, dar nu s-a finalizat din mai multe motive. Exista un
contract, un spectacol trebuia creat. Existau actrițele. S-a schimbat textul
pentru ca apoi să se revină, la propunerea regizoarei, la Naum, dar cu un text
nou, bazat pe poezii în cea mai mare parte.

Avea două actrițe, generații diferite dar cu o anumită asemănare, așa că

una dintre primele întrebări pe care și le-a pus a fost legată de personaje și de
relația dintre ele. Ce putea fi? Mamă-fiică, surori, prietene, colege etc. Apoi
căutând și citind cât mai mult din textele scrise de Naum (mai mult de 90% din
spectacol e bazat pe poeziile sale) i s-au desprins mai multe teme și subiecte de
urmărit: dublul, domeniul presimțirilor, universul suprarealist, partea celalaltă,
despre interior și exterior, dar cel mai mult a contat acel dublu. Așa a primit
răspunsul pentru relația dintre cele două personaje - dublul. Apoi a pornit
laboratorul de creație împreună cu actrițele - fiecare a venit cu materiale
selectate, cu ceea ce i-a plăcut fiecăreia, printat pe câte o coală. S-au strâns
100 de coli și așa s-au găsit în fața unui puzzle a cărui finalitate nu o știau.
Suprarealismul a fost o altă sursă de cercetare - pentru că are expresia
poetului, și așa au descoperit modul de a gândi suprarealist. Au ajuns să
cunoască limbajul, să descopere în picturi imagini ce le erau inspirate de texte.
Așa, de exemplu, au imaginat o scenă în care ploua sub umbrelă (o scenă care
nu a rămas în spectacol dar care a fost mult repetată, în încercarea de a vedea
cum vor face ploia). Imaginile din poeziile selectate puteau să aparțină unui
personaj sau unei situații. Naum trăia într-un univers supranatural, el își
programa să iasă pe stradă și să vadă pe cineva anume și lucrurile așa se
întâmplau - de exemplu își programa să se vadă cu iubita sa la cinematograf la
o anumită oră, fără să știe unul de celălalt, și se întâmpla. Vorbea de lucrurile
care există în noi și pe care conștiința noastră le ascunde. Cu acest mod de a
trata realitatea au intrat în lucrul la spectacol. Și apoi au apărut coincidențele
până la confirmări, pentru ca pe parcursul lucrului, să întâlnească textul prin
care Naum spunea - cineva din mine mă conduce - care axistă în spectacol și
care definește relația celor două personaje. Peste întreaga poveste a aplicat
ceea ce știa despre teatru - că teatrul spune o poveste în care cineva trece
printr-o transformare - are de rezolvat o problema, cineva i se opune și ajunge
la o anumită rezoluție.

Legat de scrierea textului și cât s-a modificat el in lucrul la spectacol…. de

vorbit.

După discuția cu Mariana Cămărașan realizez de ce povestea mi s-a

deslușit pe de-a-ntregul după mai multe vizionări, stilul montării suprarealist,
nu e ușor de înțeles de oricine, îți trebuie un timp, așa cum le-a trebuit și lor,
pentru a înțelege acea lume, sau poate că eu, trecând prin școala de teatru am
început să văd altfel unele lucruri (în teatru), sau poate ambele.
 Spectacolul s-a jucat la Teatrul Metropolis, iar acum se joacă la Teatrul
unteatru. Interesant de văzut și modul în care s-a făcut adaptarea la noua sală,
spectacolul pierzând unele imagini care se pot face doar într-o sală mare și cu
anumite adâncimi și căpătând mai mult minimalism, dacă ne referim la lumea
de obiecte existente în spațiu - doar o valiză și câteva rame.