‘nformatia patrunde in simturile [= sub forma de biti sau unitati informationale; ins& nu aceasta este modalitatea in care percepem lumea. Percepem o lume de obiecte si oa- meni, o lume care ne bombardeaza cu structuri integrate, nu cu fragmente de sen- zalii, Numai in conditii neobisnuite vom vedea trasaturile individului si parti ale stimulilor; in cea mai mare parte a timpului vedem obiectele tridimensional, auzim cuvinte si muzica. Funcfiile perceptiei Perceptia constituie modalitatea in care integrim senzatiile in percepte ale obiec- telor, precum si modalitatea in care folo- sim apoi aceste percepte pentru a simti lumea (perceptul este rezultatul procesului Perceptual). Inspirati in parte de activitatea lui David Marr (1982), cerectatorii avan- seazi in studiul perceptiei, intrebandu-se care sunt problemele pe care sistemul per- ceptual trebuie si le rezolve. Doua pr bleme generale sunt in mod repetat menti nate. Sistemul perceptual trebuie sé deter- mine (a) care sunt obiectele din exterior (mere, mese, pisici s.a.m.d.) si (b) unde se afla aceste “obiecte (lungimea brafului sting, sute de metri mai in fata etc.). Ace- leasi doud probleme sunt implicate si in perceptia auditiva (Ce a fost acel sunet, telefonul sau alarma? De unde a provenit acel sunet, din fata sau din spate?) in ce priveste vederea, determinarea a ceea co sunt obieciele, ea se reterd la pro- cesul de recunoastere a pattern-ului, sau Fecunoastere, pe scurt. Recunoasterea are 0 importangi cruciala pentru supravietuire, intrucdt adesea trebuie s& stim ce este acel obiect, inainte si putem deduce unele din Proprietitile sale caracteristice. Astfel,o data ce stim c& obiectul este mar, stim c& el este Comestibil; daca stim c3 obiectul este un lup, stim c& nu trebuie si-I deranjam. Deter- i iei unde se afla obiectele vi- zuale se referd la localizarea spatial’, sau localizare. $i aceasta este necesara pentru Supraviefuire. Localizarea reprezinta mijloa- cele pe care le utilizdm la deplasarea prin mediu. Fara aceasta abilitate, ne vom ciocni constant de obiectele din jur, esuand in apu- carea lucrurilor pe care vrem si le atingem, find astfel posibil si ne deplasim spre obiecte periculoase si animale de prada. Desi recunoasterea vizuala si locali- zarea nu sunt in totalitate independente (de exemplu, ambele sarcini necesita 0 oare- care informatie despre forma obiectului), ideea conform careia acestea sunt sarcini diferite din punct de vedere calitativ este susfinutd prin descoperirea faptului c& ele sunt executate de arii cerebrale dife Recunoasterea obiectelor depinde de o Tamura a sistemului vizual care cuprinde aria corticald de receptie vizuala (prima arie corticalé desemnata si receptioneze194 Introducere in psihologie informafia vizual) si o regiune apropiati de baza creierului. Spre deosebire de recu- noastere, localizarea obiectelor depinde de © ramura a sistemului vizual care se pro- iecteazi pe o arie corticalé, situatd in veci- natatea piri superioare a creierului. Dacd ramura de recunoastere a sistemului vizual al unui animal este lezat4, animalul va pu- tea totusi percepe relatiile spatiale dintre obiecte (de exemplu, un obiect aflat in fata altuia), ins& nu va putea deosebi obiectele reale (de exemplu, nu va putea diferentia un cub de un cilindru); dac& ramura de localizare este afectatd, animalul nu va putea distinge un cub de un cilindru, dar va sti unde se afl unul in raport cu celd- lalt (Mishkin si Appenzeller, 1987). Cer- cetiri mai recente utilizeazA tehnici de scanare a creierului in scopul de a preciza recunoasterea unui obiect separat si siste- mele de localizare de la nivel cerebral. Cand indivizii se angajeaza intr-o sarcina care pune in evidenta recunoasterea obiectului, are loc o crestere a fluxului sanguin, in special in ramura de recu- noastere a cortexului; cand acestia se an- gajeaz& intr-o sarcind de localizare, fluxul sanguin sporeste in special in ramura de localizare (Haxby et al., 1990). Tindnd cont de aceste rezultate, precum si de altele, vom trata separat recunoasterea si localizarea. in completare la recunoasterea si loca- lizarea obiectelor, celalalt scop al siste- mului nostru perceptual const in a men- {ine constanta infatisarea obiectelor, cl dac& impresiile lor asupra retinei sunt intr-o continua schimbare. Aceasté con- stanf perceptuala va reprezenta 0 alt& problema de studiu. in sfarsit, vom analiza ceea ce se stie despre dezvoltarea diferi- telor aspecte ale perceptiei. De-a lungul acestui capitol, vom fi interesati in special de perceptia vizuala, dat fiind faptul c& perceptia este domeniul cel mai investigat. Localizarea Pentru a sti unde se afla obiectele In mediul nostru, mai intai trebuie si sepa- ram obiectele unele de celelalte si de fun- dal. in acest caz, sistemul perceptual poa- te determina pozitia obiectelor intr-o lume tridimensionala, inclusiv distanta la care se afld de noi si modelele de miscare ale acestora. Ideea ca aceste trei abilitati pet ceptuale — separarea, determinarea distan- tei si determinarea migcarii - se afld intr-un raport unitar, este sustinuti de descope- ririle fiziologice care indic& faptul c& toate aceste trei abilitati sunt mediate de acecasi ramurd a sistemului vizual (Livingstone si Hubel, 1988). Vom lua in discutic ficcare: dintre aceste abilitati perceptuale. Separarea obiectelor Imaginea proiectata pe retina se pre- zintd sub forma unui mozaic de diferite cu- istemul vizwal orga zeazi acest mozaic intr-un set de obiecte distincte proiectate pe un fundal. Acest tip de organizare avea o mare important pen- tru psihologia gestaltista ~ ramura a psi- hologiei initiata in Germania la inceputul acestui secol.Perceptia Fig. 5.1. Figura si fond reversibile, Cupa reversibild ilustreaz@ inversarea figuri-fond. Observagi ca se poate percepe atat porfiunea Juminoasé: (vasul), cat $i portiunea intunecatd (doud profiluri), sub forma unei figuri pe Fundal, insé& numai una o daté. Acest vas a fost daruit Regine’ Elisabeta a Il-a cu prilejul Jubileului de argint, prezentand profilul ei si pe ‘cel al Pringului Philip 195 iat importanta per- ceperii integrale a obiectelor sau formelor si au propus o serie de principii cu referire a modalitatea de organizare a obiectelor. FIGURA $I FOND. Daca un stimul contine dowd sau mai multe regiuni dis- tincte, de obicei vedem o parte a acestuia ca fiind o figura, iar restul ca find fond. Regiunile vazute ca figura contin obiecte de interes, ele sunt mai consistente decat fondul si apar in fata fondului. Aceasta este cea mai elementard forma de organizare perceptuald. Figura 5.1 ne arata cA orga- nizarea figurd-fond poate fi reversibilé, Faptul cd fiecare regiune poate fi recu- noscuta ca o figura, aratd c& organizarea figuré-fond nu este o parte a stimulului fizic, ci mai degraba reprezinta o elaborare a sistemului nostru perceptual. Figura 5.2 ilustreaza un efect reversibil figuri-fond mult mai complex. (Se con- stat faptul c& putem percepe relatiile fi- guri-fond si cu alte simturi. De exemplu, Putem auzi céntecul unei pAsari pe un fun- dal de sunete exterioare, sau melodia can- Fig. 5.2. Piata sclavilor cu disparitia bustului lui Voltaire. in centrul acestei gravuri realizatd de pictorul Salvador Dali (1940), se afla o figura reversibilé. Doud calugérrite stand sub 0 arcada formeaz& bustul lui Voltaire.196 Introducere in psihologie Fig. 5.3. Gruparea perceptual. Proximi- tatea liniilor sub formé de perechi va duce la vederea a trei perechi $i o linie supli- mentard, in dreapta. Aceleasi linii, dar cu prelungiri, duc la formarea perechilor contrare: trei patrate cu laturi intrerupte si o linie suplimentard in sténga. tatd de o vioard pe fondul armoniilor exe- cutate de restul orchestrei). GRUPAREA OBIECTELOR. Nu ve- dem numai obiectele de pe fond, ci sio gru- pare particulara de obiecte. Chiar si mo- delele simple de linii sau puncte ajung sub forma de grupuri atunci cénd le privim. fn partea de sus a figurii 5.3 avem tendinta si vedem trei perechi de linii, cna linie in plus in partea dreapta. Dar se observa cA stimulul poate fi descris si sub forma a trei perechi incepand de la dreapta, cu o linie in plus in stinga. O usoaré modificare a_liniilor, prezentata in partea de jos a figurii, ne va ajuta si percepem cea de-a doua grupare. Gestaltistii au propus o serie de deter- minanti ai gruparii. Unul dintre acestia este proximitatea: elementele apropiate intre ele vor tinde si fie grupate impreund. Acest principiu explica preferinta pentru sgruparea de linii din partea de sus a figurii 5.3. inchiderea, sau tendinfa de grupare a elementelor pentru a completa spatiile goa- Fig. 5.4. Grupare prin proximitate. Subi- ecjit descoperé mai repede finta T atunci cand aceasta este mai indepartati de restul literelor (a), comparativ cu prezentarea in care finta este mai apropiata de celelalte litere (b). (Dupa Banks $i Prinzmetal, 1976). le ale figurilor, explicd preferinta pentru eruparea din partea de jos a figurii. In par- tea de jos a figurii inchiderea este un factor mai puternic decat proximitatea. Max Wertheimer (1912), fondatoru! Gestaltismului, a observat existenta mai multor determinanti de grupare. Strategia de cercetare a lui Wertheimer era de a con- strui demonstratiile, cum ar fi cea din figura 5.3, lisind la intuifia cititorului veri- ficarea gruparii. Azi, cercetitori utilizeazd aceste experimente ca s& arate c& diferitele modalitati de grupare a obiectelor indic& performantele perceptuale. intr-o serie de experimente, la fiecare incercare, subiec- {ilor li s-a aratat un monitor (fig. 5.4), Sarcina subiectului era sa decida cat se poate de repede dack imaginea continea sau nu o liter tint, fie un T sau un F. La acele incercari unde imaginea continea litera tint, subiectii au raspuns mai repede cand finta era dispusi relativ mai departe de imaginile nesemnificative — ca in prezen-Percepjia {area (a) —decat atunci cénd finta era apro- piatd de restul imaginilor — ca in prezen- tarea (b). Daca tinta era aproape de restul imaginilor, principiul proximitatii acondus {a gruparea fintei la un loc cu celelalte ima- Bini, fiind nevoie de un timp suplimentar pentru a extrage {inta Aceeasi sarcina va fi utilizatd pentru a studia un alt determinant de grupare — ali- nierea completa a obiectelor, tendinta dea grupa la un loc obiectele care formeaz4 un contur continu. Daca privim figura 5.5 constatim cd inta F formeazi o parte a conturului cu restul imaginilor in prezenta- rea (b) a figurii, dar nu formeaza un contur in prezentarea (a). intrucat este necesar un timp suplimentar pentru extragerea {intei din gruparea sa cu restul imaginilor, su- biectii au avut nevoie de 0 perioada mai mare de timp pentru a raspunde prezentarii (b). Un alt determinant de grupare care me- ritd a fi mentionat este similaritatea — ten- dinta de a grupa la un loc obiectele asema- Natoare. Daca inlocuim pe F din prezenta- rea (b) a figurii 5.5 cu litera O, probabili- tatea ca subiectii sA grupeze litera O cu restul imaginilor este foarte mic&, deoarece litera O este foarte diferita de restul ima- ginilor. in completare la gruparea itegrala a obiectelor sub forma de seturi, sistemul perceptual grupeazi de asemenea trisatu rile sau parfile intr-un singur obiect. in asemenea cazuri, exist si alfi determinant de grupare. De exemplu, vom grupa partile pe baza distanfei comune (doua contururi Pot fi partiale aceluiasi obiect daci acestea se afld la aceeasi distanta fata de observa- tor), sau pe baza miscarii lor (dowd contu- Turi deplasandu-se in aceeasi directie pot fi Parti ale aceluiasi obiect). Exemplele de mai sus evidentiaza pe de o parte legitura strnsi dintre abilitatea de a segmenta obiectele si pairtile, iar pe de alta parte, abi- litatea de a determina distanja si miscarea, 197 Fig. 5.5. Grupare si aliniere completa. Su- biectii descoperd mai repede tinta F atunci dnd ea nu formeaza o parte a conturului cu celelalte imagini (a), decat atunci cand tinta F formeaza 0 parte a conturului (b). (Dupa Prinzmetal si Banks, 197) Desi gruparea perceptuald a fost studia- {a in principal in cazul perceptiei vizuale, aceiasi determinanti de grupare apar si in perceptia auditiva. Cu siguranta c& proxi- mitatea opereaza si in perceptia auditiva (desi este mai degraba proximitate in timp, decat in spatiu): patru tobe care bat ritmic, CU 0 pauzi intre a doua gi a treia, vor fi auzite ca doua perechi: Similaritatea si alinierea complet a obiectelor joacd de asemenea un rol impor- tant in auzirea tonurilor sia stimulilor mai complecsi (Bregman si Reidnicky, 1975). Perceptia distantei Pentru a sti unde se afla un obiect, tre- buie s& ti cunoastem distanfa sau adanci- mea. Desi perceptia adancimii unui obiect are si se realizeze fird efort, aceasta este © remarcabilé achizitie a structurii fizice a ochilor nostri198 INDICHLE PERCEPTUALE DE ADANCIME. Retina, punctul de unde porneste, vederea, este o suprafata bidimen- sional. Aceasta inseamna cA imaginea iand este plata si nu are adancime, fapt care i-a condus pe numerosi cercetitori ai (artisti, precum si oameni de stiinfd) la ideea indiciilor de distanta - as- pectele bidimensionale percepute de un ob- servator si folosite la deducerea distantei intr-o lume tridimensionala. Exist o serie de indicii de distang4 care combinate vor duce la determinarea distanfei percepute. Indiciile perceptuale pot fi clasificate in in- dicii monooculare gi binoculare, in functie de implicarea unui singur ochi sau a aman- durora Persoanele care folosesc doar un singur ochi, pot percepe foarte bine adancimea prin restabilirea indiciilor perceptuale mo- nooculare de adancime. Figura 5.6 ilus- treaz& patru dintre aceste indicii. Primul Introducere in psihologie este mirimea relativa. Daci o imagine confine o arie de obiecte similare care dife- 14 in marime, oamenii vor interpreta obiec- tele mai mici ca fiind indepartate (fig. 5.6,a).. Al doilea indiciu monoocular este super- pozifia. Daca un obiect este pozitionat astfel incat acesta s& obstructioneze ve- derea altui obiect, oamenii percep obiectul de suprapunere ca find mai aproape (fig. 5.6, 8). Al treilea indiciu este indltimea relativa. Dintre obiectele similare, cele care sunt mai inalte intr-o imagine sunt per- cepute ca find mai indepartate (fig. 5.6, c). Cel de-al patrulea indiciu este perspectiva lineard. Atunci cand liniile paralele par si ajunga in acelasi punct, ele sunt percepute ca disparand in distantd (fig. 5.6, d). Aceste patru indicii sunt cunoscute de secole artistilor ~ din acest motiv ele mai sunt indicii picturale — iar la pictarea unui tablou se vor folosi adeseori mai multe le acest gen. ». Superpozit «.Inaltime in camp 4d, Perspectiva liniar’ Fig. 5.6. Indiciile monooculare de distant&. Figura ilustreazd patru indicit monooculare de distanfa. Acestea sunt folosite de dire artisti pentru a descrie adancimea pe o suprafaja bidimen- sionala; ele sunt prezente si in fotografi.[B.C,t PESAGISIC Perceptia Unalt indiciu monocular important im- plic& utilizarea miscdrii, Se observa faptul a atunci cand ne deplasim cu rapiditate, robabil cu un tren de vitezi, obiectele apro- piate par si se deplaseze cu vitez& in directia pusi, in timp ce obiectele aflate la o dis- tanta mai mare se deplaseaz& mai incet (desi in directie opusd). Prin urmare, diferenta de Vitezi cu care aceste obiecte par si se deplaseze anticipeaza existenta unui indiciu corespunztor adancimii respective (acest indiciu se referd la paralaxa miscarii). Vederea cu ambii ochi este avantajoasa in percepfia adancimii, Deoarece ochii sunt separati unul de altul, fiecare ochi percepe un obiect tridimensional dintr-un unghi usor diferit. Prin urmare, fiecare ochi are o imagine usor diferiti a obiectului Contopirea acestor imagini diferite va da nastere unei impresii de adancime. Acest fapt poate fi demonstrat cu ajutorul unui dispozitiv, numit stereoscop (fig. 5.7). Stereoscopul prezint& fiecdrui ochi o foto- grafie sau a unui desen diferite. Daca cele doud imagini sunt Zuate din pozitii usor separate sau extrase din perspective dife- Tite, observatorul va avea experienfa unei nadancimi*, Paralaxa binoculard este indiciul res- ponsabil de receptia adancimii. Acesta se sprijina pe faptul c& orice punct vizibil va diferi usor in directia sa spre cei doi achi Un indiciu aseménator este disparitatea binoculara; el se bazeaza pe diferenta din- tre imaginile retiniene la nivelul celor doi chi atunci cand privim de la distanja un obiect. Atat paralaxa binoculara cat si dis- paritatea binoculara sunt consecinte ale faptului c& ochii sunt separati, Se poate demonstra cu ugurinté Prezenta acestor indicii, Luati un creion si indepartati-! la fata; cu un singur ochi deschis, ionul cu marginea intre doi pereti ai camerei. Acum inchide acel ochi si deschide-I pe celalalt. Creionul va fi acum intr-o directie diferita; = 199 diferenfa dintre aceste directii reprezinti paralaxa binoculara, De asemenea, ccle doud margini care au fost aliniate la primul Ochi vor fi separate cdnd vei deschide ce de-al doilea ochi, si, intr-adevar, imaginile in cel de-al doilea ochi sunt separate; dife- renfa dintre imaginile retiniene la cei doi ochi reprezinté disparitatea binoculard. Disparitatea binoculard este un indiciu pu- ternic; el duce la 0 vie impresie de adan- cime chiar iin cazul unor stimuli complet lipsiti de semnificatie, de exemplu un mo- del intamplator de puncte eare nu contine alte indicii de adancime (Julesz, 1971) 7 tx ft Binocuors — Veder! Wh ospaate secu! Fig. 5.7. Stereoscopul si indiciile perceptuale binoculare de distanta. Stereascapul esto aacel dispozitiv care prezinta imagini diferite ca- tre cei doi ochi. Acest model foarte simplu con- fine doud vederi, asezate in fata fiecirui ocki: 0 barierdsituataintre ochi permite fiecdrui ochi sa vad numai o singurd vedere. Dacé fiecare ve- dere conjine aceleasi doud simboluri (aici un cere siun patrat), separate prin proportiidiferite de spagiu, stimulul este acelasi cu stimulul pro- dus de un core gi un ptrat situate ta distanje diferite in spatele vederilor. Linile punctate ara- 16 modul in care imaginile de pe vederi simu- leazdi dows obiecte la distante diferite in spatiu La prezentarea unor astfel de imagini stereo, indivisii vor experimenta adéncimea. Paralaxa binoculard se referd la diferenta dintre sepa- rérile imaginilor retiniene ale celor doi achi200 PERCEPTIA DIRECTA. Ideea care st in spatele indiciilor de distanta este aceea ci observatorul percepe o proprietate esentiala — de exemplu, c& un obiect apare mai mare decat un altul ~ gi atunci, in mod inconstient, deduce informatia de distant din acea proprietate. Aceasté notiune de rationament inconstient a fost propusi de c&tre Helmholtz, in 1909. Desi ea continua si fie ideea-cheie in studiul perceptiei (Rock, 1983), unii psihologi propun o alta abordare a perceptiei adancimii Gibson (1950; 1966; 1979) argumen- teazi c& nu deducem adancimea, ci mai degraba o percepem direct. Pentru a lua in considerare idea lui Gibson, ar fi util sa aflam unde anume trebuie cdutaté informa- tia despre adancime. Gibson afirma c&, in ciuda cdutarii proprietatilor ce caracterizea- zA obiectele proeminente in spatiu—cum ar fi, marimea relativa, superpozitia si inalti- mea relativa — oamenii vor cduta infor- matia despre fond. Cel mai bun exemplu de astfel de informatie este gradientul de texturd (fig. 5.8). Gradientul de texturd apare dacd observam o suprafaté in pers- Introducere in psihologie pectiva. Elementele care alcdtuiese su: prafata structuraté par din ce in ce mai compacte pe masura ce suprafata se depar- teazi. Acest gradient va da nastere unei pu- ternice impresii de adancime. Spre deo- sebire de indiciile standard de distant’, gradientul se extinde la o arie vizuala lar- 24, iar cénd ne deplasim inainte, vom pu- tea determina distanta fata de oricare alt punct de pe gradient. Prin urmare, infor- matia de pe retina a gradientului rimane constant, sau, ca si folosim termenul lui Gibson, invariant, Potrivit lui Gibson, perceptia adancimii este o chestiune de perceptie directa a acestor invariante. Asadar, cand percepem adéncimea intr-o scend, nu este necesar si procesim informatia prevazuta prin indi- ciile de adncime dispersate, ci putem per- cepe direct informaia adancimii prevazuta de gradientul de textura (Goldstein, 1989). Desi ideile lui Gibson referitoare la per- ceptia directa sunt controversate (Fodor si Pylyshyn, 1981), eleau influentat mai mul- te domenii ale perceptiei. Ele vor inlesni discutia noastra despre localizare. Fig. 5.8. Exemple de gradienti de texturd. Elementele care compun suprafaja structurata (pietre in sténga, oameni in dreapta) apar din ce in ce mai apropiate pe masurd ce suprafaja se departeazaPerceptia Perceptia misearii Daca vrem s& ne deplasam eficient in mediul nostru, trebuie s8 cunoastem nu nu- mai dispunerea obiectelor statice, ci si tra- iectoriile de deplasare ale fiecdrui obiect. Trebuie sa stim, de exemplu, nu numai c& obiectul situat la cativa centimetri in fata noastra este o minge, dar si faptul c& aceas- ta vine spre noi cu viteza. De aici ajungem la problema modalitatii in care percepem migcarea. MISCAREA STROBOSCOPICA. Ce anume cauzeazA perceperea migc&rii? Cel ‘mai simplu raspuns este acela c& percepem un obiect in migcare atunci cénd imaginea sa traverseazi retina. Raspunsul pare ins& a fiprea simplu, deoarece putem vedea mis- carea chiar si atunci cénd pe retind nu se migcd nimic. Acest fenomen a fost demon- strat in 1912 de c&tre Wertheimer in stu- diile sale privind migearea stroboscopic& (fig. 5.9). Miscarea stroboscopica este pro- dus in modul cel mai simplu prin selipirea unei lumini in intuneric si apoi, céteva milisecunde mai tarziu, prin sclipirea unei alte lumini in apropiere de prima lumina. Lumina pare c se deplaseaza dintr-un loc intr-altul, intr-o modalitate ce nu se poate distinge de miscarea real 201 Miscarea pe care o vedem in film este stroboscopica. Filmul este pur si simplu 0 serie de fotografii statice (cadre), fiecare usor diferiti de precedenta. Cadrele sunt proiectate pe un ecran intr-o succesiune rapi- da, cu intervale (de negru) intre ele. Rata de succedare a cadrelor este de mare impor- tanta. [n primele zile ale imaginilor in mig- care, ea era de 16 cadre pe secunda. Din cau- za vitezei de succedare prea lente, miscarea in aceste filme de inceput apare sacadata gi incoerenta. Azi, viteza de succedare este in mod obisnuit de 24 de cadre pe secunda. MISCAREA INDUSA. Un alt caz in care percepem deplasarea in absenta unei miscari pe retina este fenomenul de mis- care indus3. Cand un obiect voluminos se migca in jurul unuia mai mic, obiectul mai mic pare a ficel in migcare, chiar daci este static. Fenomenul a fost studiat initial de cdtre psihologul gestaltist Dunker, in 1929. Dunker a plasat subiectii intr-o camera ‘ntunecata, unde puteau si observe un mic cere luminos in interiorul unei rame drep- tunghiulare luminoase. Dac dreptunghiul era migcat spre dreapta, subiectii raportau c& cercul pare si se miste spre stanga Acest fenomen poate fi observat intr-o noapte cu vant, cdnd luna pare c& se de- plaseazA printre nori Fig, 5.9. Miscarea stroboscopicd. Cele patru cercuri din sirul de sus corespund la patru lumini. Dacd acestea sclipesc una dupé alta, cu un scurt interval (de negru) intre ele, atunci acestea vor ardta a 0 singurdé lumind intr-o miscare continua, cum este cea indicata in sirul de jos al figurit. Aceasta este migcarea stroboscopica; miscarea din filme si din imaginile de televiziune este de acest tip.202 MISCAREA REALA. Desigur cd siste- mul nostru vizual este sensibil gi la mis- carea reali ~ migcarea indus& de migcarea pe retina. in conditii optime, pragul pentru vederea migcarii este extrem de scdzut; un obiect trebuie si se miste aproximativ numai o cincime din diametrul unui singur con din retina pentru a detecta miscarea (Nakayama si Tyler, 1981). Putem detecta mult mai bine migcarea atunci cand vedem un obiect situat pe un fond structurat (miscarea relativa), decat atunci cdnd fundalul este intunecat sau neutru si poate fi vazut8 doar migcarea obiectului (migcarea absolut’). Potrivit lui Gibson (1966; 1979), exista un patern distinctiv al informatiei produs in migcarea relativa. in mod specific, pe masura ce obiectul se deplaseazi, el acopera si des- copera parti ale fondului. Gibson afirma c& putem folosi acest pattern pentru a dirija perceptia misc&rii, exact in acelasi mod in care dirijam perceptia adéncimii Anumite aspecte ale migc&rii reale sunt codate de catre celulele specifice din cor- texul vizual. Aceste celule rispund la anu- mite miscari, fiecare celula raspunzand cel mai bine lao anumita directie si la o anu- mit8 viteza ale migcArii. Unele dovezi ale existentei acestor celule provin din stud efectuate pe animale. Dovada se obfine prin inregistrarea activititii unei singure celule nervoase din cortexul vizual, in timp ce se prezinta stimuli cu diferite modele de migcare (fig. 4.4). Studiile de inregistrare a activitatii unei singure celule au descoperit celule corticale adaptate la directii particu- lare ale migcdrii. Exist chiar unele celule specifice adaptate pentru a detecta un obiect ce se deplaseaza spre cap, celule de cert utilitate pentru supravietuire (Reagan, Beverley si Cynader, 1979). De asemenea, sunt dovezi cu privire la existenfa celulelor detectoare de migcare, Introducere in psihologie objinute din studiile efectuate cu oameni Desigur cd aceste studii nu implica proce- deul de inregistrare a activitatii unei sin- gure celule; mai degrabi ele implica o teh- nicd denumita adaptare selectivi. Adap- tarea selectiva reprezint& o pierdere in sen- sibilitatea la miscare, care apare atunci cand vedem migcarea; adaptarea devine selectiva daca se pierde sensibilitatea la miscarea vazutd i la miscari similare, ins nu gi la migcari care diferd semnificativ in directie sau vitezi. De exemplu, daca pri- vim la dungi in migcare ascendenta, vom pierde sensibilitatea la migcarea ascen- dent, insi abilitatea de a vedea miscarea descendenta nu va fi afectata (Sekuler si Ganz, 1963). Este posibil ca aceasta selec- tivitate si se datoreze oboselii neuronilor corticali specializati pentru migcarea as- cendenta, in timp ce neuronii specializati pentru miscarea descendenta functioneazi ca de obicei Ca gi in cazul altor tipuri de adaptare, de obicei nu percepem pierderea sensibi- litagii, ci vom percepe efectul ulterior pro- dus de adaptare. Daca privim la 0 cascada timp de cateva minute, iar apoi ne uitam la stanca din spatele acesteia, stnca pare c& se migca ascendent. Majoritatea migcarilor produc acest efeet ulterior de migeare in directie contrara. Totusi, are loc ceva mai mult la per- ceptia miscarii reale decat activarea neuro- nilor specific. Putem vedea migcarea atunci cand urmarim un obiect luminos care se deplaseaza in intuneric (de exemplu, un avion care zboard noaptea). Deoarece ochii urmaresc obiectul, imaginea executé doar 0 miscare scurta, neregulata, pe retina (co- respunzatoare unei migeari de glisare im- perfectd a ochilor), cu toate c& percepem 0 migcare constantd, continua. De ce? Ras- punsul este acela ci informaia despre modul in care se migca ochii va fi trimisaPerceptia sistemului vizual si va influenta migcarea pe care o vedem. in esenta, sistemul vizual ¢ste informat de sistemul motor care mai tarziu este responsabil de pierderea mis- carii regulate pe retin’, ca apoi sistemul vizual s& corecteze aceasta pierdere. in situatiile normale de vedere, exista atat miscari oculare, cat si migcdri ample ale imaginii retiniene. Sistemul vizual trebuie sd combine aceste doud surse de informatie pentru a determina miscarea perceputa. MISCAREA $I PERCEPTIA EVENI- MENTULUL. Miscarea obiectelor nu ne spune doar unde sunt situate obiectele, ci si ceea ce fac ele. Prin urmare, perceptia miscarii este direct logata de perveptia eve- nimentelor. Un caine care latra alergind spre un intrus va fi perceput nu doar ca un »4ine in miscare“, ci si ca un eveniment, un cine care ataca*, Miscarea este importanta in special in perceptia evenimentelor cauzale simple. Cand dou obiecte sunt in miscare, vom Percepe pe acela din ele care a cauzat mig- carea celuilalt. intr-o demonstratie a aces- tui fapt, Michotte (1963) a utilizat patrate in calitate de stimuli, asemanatoare celor din figura 5.10. Cand patratul 4 se depla- SeazA spre patratul B, iar apoi B incepe imediat si se deplaseze in directia in care 8emigea obicctul 4, subiectil raporteaza cd 203 A a cauzat deplasarea lui B; mai precis, A Pare si-I lanseze pe B. (Totusi, aceasta per- ceptie a cauzalitatii se objine numai atunci cand intervalul dintre A, care se indreapta spre B, si B, care incepe s& se deplaseze, este foarte scurt, mai putin de 1/5 dintr-o secunda.) Mai mult decat atat, perceptia cauzalitatii nu este mediata prin rationa- mente constiente. Subiectul nu igi moti- veazi in mod explicit faptul c& ,,4 loveste pe B si Bs-a deplasat, astfel ca A trebuie si fi cauzat deplasarea lui B“. Mai degrabi, cauzalitatea pare a fi perceputa fara inter Yentia vreunui rationament (Goldstein, 1989), Fig, 5.10. Miscarea si perceptia cauzalitatii. Cnd patratul A se deplaseaza spre patratul B, iar apoi B incepe imediat sd se miste, subiectii raporteazd ca A il ,,lanseazi" pe B (a). Per- ceptia cauzalitayii este oarecum diferitaé atunci esinu A se opreste inainte sa ajunga la B (b). Recunoasterea Ne vom intoarce la cea de-a doua func- tie majora a perceptiei: recunoagterea a Ceea ce este un obiect. Recunoasterea obi- ectului echivaleazi cu repartizarea lui intr-o categorie ~ aceasta este 0 cdmasa, waceasta este 0 pisica, ,aceasta este o margareta* 5.a.m.d. Desigur c& putem re- Cunoaste si oamenii, cea ce echivaleazi cu repartizarea input-ului vizual intr-o alta categurie, vea a oamenilor ~ ,,acesta este Ben Murphy“ sau ,aceasta este Irene Paull in fiecare caz, recunoasterea obiectelor sau a oamenilor ne permite si deducem mai multe proprietati ale obiectului—,,dacd este © cdmasa, atunci e confectionata din panzi Sipots-o imbrac's ,,dacd este o pisicd, atunci204 ea ma poate zgaria dacd am si o trag de coada"; ,dacd este Ben Murphy, el va dori si-mi spund una din acele glume prostesti* etc. Recunoasterea este ceea ce ne permite sd trecem dincolo de informatia data. Care sunt atributele unui obiect pe care le folosim la recunoasterea lui? Forma, mirimea, culoarea, textura, orientarea etc.? in timp ce toate aceste atribute pot aduce 0 anumita contribute, forma pare s& joace un rol decisiv. De exemplu, putem recunoaste © ceased, indiferent daca ea este mare sau mica (variazi marimea), daca are culoarea ‘maron sau alb (variazA culoarea), daca este neteda sau aspra (variaza textura), dacd se prezinta in plan vertical sau usor inclinata (variaza orientarea). Spre deosebire de cele de mai sus, abilitatea de a recunoaste 0 ceased va fi afectata de diferentele de for- ma; dacd o parte a formei cestii este astu- pati, este posibil si n-o putem recunoaste. Un element semnificativ pentru sustinerea jeii c& forma este importanta in recunoas- tere este acela ca putem identifica multe obiecte aproape la fel de bine din simple desenate care conservi doar forma obiectelor, precum din fotografii color in detaliu care pastreazi numeroase atribute ale obiectelor (Biederman gi Ju, 1988). Intrebarea care se pune este: cum ne folosim de forma unui object pentru a-l repartiza intr-o categorie adecvata? La re- zolvarea acestei chestiuni, mai intai ne vom concentra asupra obiectelor simple, cum ar fi literele alfabetului, iar mai tarziu vom analiza obiectele naturale, cum ar fi animalele si mobilierul. Stadiile timpurii ale recunoasterii Dupa Marr (1982), putem face distine- tia intre stadiul ,,timpuriu* si stadiul ,.tar- iu“ in recunoasterea unui obiect. In st: timpurii, sistemul perceptual uti Introducere in psihologie zeazi informatia de pe re particular variatiile de intensitate, pentru a descrie obiectul sub forma componentelor rudi- mentare, de exemplu lini, muchii gi un- ghiuri. Sistemul foloseste aceste compo- nente rudimentare la construirea unei des- crieri a obiectului in sine. in stadiile tarzii, sistemul compara descrierea obiectului cu descrierile formelor diferitelor categorii de obiecte stocate in memoria vizuala si selecteazi cea mai buna corespondenta. De exemplu, pentru a recunoaste un obiect particular, precum litera B, forma obiectului trebuie si se potriveasca cu for- ma lui B, mai bine decat cu orice alte | tere. Aici interesul nostru se concentreazi asupra stadiilor timpurii, care construiese descrierea formei obiectului. DETECTORII DE TRASATURA DE LA NIVELUL CORTEXULUI CE- REBRAL. Ceea ce se cunoaste cel mai bine in legaturd cu trasdturile rudimentare ale perceptici obiectului provi diile efectuate cu alte specii (pisici, mai- mute), care utilizeazé procedeul de inre- gistrare a activitAtii unei singure celule ner- voase din cortexul vizual (fig, 4.4). Aceste studii examineaza sensibilitatea neuronilor corticali specifici atunci cand se prezinta diferiti stimuli regiunilor retinei asociate cu acesti neuroni; o astfel de regiune 14 poartd numele de camp receptiv al neuronului cortical. Primele studi asu- pra unei singure celule nervoase au fost initiate de c&tre Hubel si Wiesel (1968), care au obfinut premiul Nobel in 198) le lor. iesel au identificat trei tipuri de celule in cortexul vizual ce pot fi deo- sebite prin tras&turile la care ele raspund. Celulele simple raspund atunci cand ochiul este expus la un stimul-linie (de exemplu, 0 linie subfire sau 0 muchie dreapti dintre o regiune de lumina si una