Veșnicia începe cu milostivirea lui Dumnezeu

(Arhim. Zaharia Zaharou)

Partea I

Domnul ne înștiințează în Evanghelia Sa, prin cuvinte grele și înspăimântătoare

că răul va fi de nestăvilit (Apoc. 22:11), că necazurile oamenilor vor fi de nepurtat, încât
se vor ruga ca munții să îi acopere (Luca 23:30), ca să nu vadă înfricoșata zi a venirii
Domnului (Luca 21:23,26). Chiar și pentru aleșii lui Dumnezeu, chinul va fi copleșitor, iar
durerea pentru starea lumii care îi înconjoară, de nesuferit. Însă deși aceste cuvinte ale
Domnului sunt atât de tragice, Atotputernicul Iisus adaugă deodată: „Și când vor începe
să fie acestea, prindeți curaj și ridicați capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră
se apropie” (Luca 21:28). Și Apostolul Pavel adeverește că Dumnezeu nu va îngădui să
fim ispitiți peste puteri, ci împreună cu ispita va aduce și scăparea din ea (1 Cor. 10:13).
Chiar și la Apocalipsă, care multora le stârnește spaimă, se vorbește în esență despre
biruința de pe urmă a Mielului Hristos și a aleșilor Săi. Semnele înfricoșătoare și
nenorocirile apocaliptice au devenit deja un fapt din clipa Răstignirii lui Hristos și s-au
repetat de multe ori de-a lungul istoriei. De câte ori, din primele veacuri creștinești și
până în zilele noastre, ura „ucigătorului de oameni” (Ioan 8:44) nu a încercat cu
nemăsurată cruzime și răutate să nimicească orice urmă a sămânței lui Hristos? Însă cu
toate acestea, sângele lui Hristos de pe Cruce, sângele mucenicilor și nesfârșitele lacrimi
ale cuvioșilor, s-au făcut în Biserică putere a biruinței.

În lume, mulți oameni care nu Îl cunosc pe Hristos încremenesc de spaimă înaintea

semnelor vremurilor. Este neîndoielnic faptul că această dinamică a căderii s-a înverșunat
în zilele noastre în lumea întreagă, iar patimile necinstei au fost ridicate la nivel de artă,
străduindu-se să zădărnicească până și viața aleșilor lui Dumnezeu. Lumea pătimește
„foamete de auzit cuvintele Domnului” (Amos 8:11-14), nu pentru că acest cuvânt nu mai
este, ci pentru că oamenii nu se mai întorc către el pentru a-și afla pacea. Preferă mai
degrabă să alunge impasurile și încercările vremii cu „pâine și circ”. Când suntem
amenințați de moarte din toate părțile și credința noastră este în pericol de a se împuțina
din cauza răcirii dragostei și a slăbirii așteptării mântuirii, dacă și atunci rămânem
statornici și spunem cu îndrăzneală Domnului, „Da, vino, Doamne Iisuse” pentru
izbăvirea noastră, atunci Dumnezeu ne va da acea credință care biruiește nu doar lumea,

~1~
ci și moartea. Criza și apăsarea acestor zile va sili pe unii să se întoarcă spre „Cel ce singur
poate mântui din moarte” (Evrei 5:7) și cu siguranță în această luptă li se va dărui harul
cel mare.

Cei care recurg la mijloace omenești pentru a ieși din impas, fie vor deveni ei înșiși
nelegiuiți, fie vor cădea în întunecată deznădejde. Totul va fi polarizat, iar durerea, o
sabie cu două tăișuri: fie scăpare pentru cei care urmează calea Mielului, fie cădere în
deznădejde și răutate pentru cei care își cruță viața (Apoc. 22:11). Cu toate acestea,
năpastele și descurajarea generală vor fi urmate de venirea Domnului celui Preaiubit,
Care va aduce tot harul Său, viața cea veșnică, acea viață pe care o așteptăm, și Care ne
va dărui bucuria pe care „nimeni nu o va lua de la noi” (Ioan 16:22).Văzând că se apropie
sfârșitul, fie general sau al nostru personal, ne întoarcem privirea minții către Dumnezeu
spunând: „Cine este destoinic pentru aceasta?” (2 Cor. 2:16) Tu Însuți ajută-ne nouă spre
a fi gata pentru orice ne va rânduit pronia Ta. Nu ne putem mântui decât prin puterea și
harul Tău. Nu putem face nimic bun pe pământ. Degrab vino, Doamne.”

PĂRINTELE SOFRONIE NU A VORBIT NICIODATĂ DESPRE SEMNUL

ANTIHRISTULUI. MINTEA ÎI ERA CU TOTUL ÎNROBITĂ DE SEMNUL LUI HRISTOS,
DE TĂIEREA ÎMPREJUR A INIMII, pe care o aduce preacurată dragostea Sa. Nu voia să
îi sperie pe oameni cu sfârșitul iminent, cu durerile ce vor veni. Dimpotrivă, el însuși afla
și în același timp împărtășea însuflare prin nădejdea puternică a venirii Întemeietorul
credinței noastre, astfel încât, cu capul sus, să putem alerga în întâmpinarea Domnului
Iisus Care iarăși va veni și îi va chema pe ai Săi să fie „pururea cu El” (1 Tes. 4:17) cu
cuvintele „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu” (Mat. 25:34). Așadar, criza zilelor noastre
nu este decât un privilegiu și o provocare ce ascunde înlăuntrul ei marele dar al credinței.
Este un prilej unic pentru a ne dovedi credința și a-I da Domnului Atotputernicului
putința să Își arate puterea în slăbiciunea și sărăcia noastră. Nu există împrejurări în
această viață care să ne poată prăda de nădejdea mântuirii. Însuși faptul de a păstra
credința în aceste împrejurări grele și apocaliptice este un dar al Sfântului Duh.

Partea a II-a

Așa cum spune Sf. Sofronie, Hristos, pilda noastră „nu este o figură tragică. Până
și suferințelor Sale cosmice le este străin acest fenomen... Nu în El este tragismul, ci în
noi.” („Despre rugăciune”, p. 65-66). Fără încredințarea din Apocalipsă, „Iată, vin curând

~2~
și plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui” (Apoc. 22:12),
creștinul și-ar pierde toată însuflarea. Credinciosul trăiește cu așteptarea venirii
Domnului, căci fără așteptare nu există nădejde, fără nădejde nu există mântuire, și fără
mântuire nu există creștinism. Nădejdea venirii lui Hristos îi ținea pe primii creștini într-
o mare încordare și le împărtășea un asemenea har încât deveneau în stare de jertfa
muceniciei. Trăind în prezența lui Dumnezeu neîncetat, harul Său le punea înainte
sfârșiturile veacurilor. Ei se rugau să vină sfârșitul tragicei istorii a omului, însă în slavă,
prin intrarea în nesfârșita veșnicie a lui Dumnezeu. Într-adevăr, fericită este sluga care va
spune cu încredere „Amin! Vino Doamne Iisuse!” (Apoc. 22:20)

Criza din zilele noastre are ceva măreț. Este un adevărat privilegiu și o mare
provocare pentru Biserică în lucrarea ei de bună vestire și de înnoire duhovnicească a
oamenilor. Încercările ce însoțesc criza, vor sili o mulțime de suflete să caute un Mântuitor
din Cer și să afle calea mântuirii. Criza este o provocare mai ales pentru noi preoții, în
sfânta slujire pe care o avem către lume. Domnul vorbește prin gura Proorocului Său Isaia
zicând: „Mângâiați, mângâiați pe norodul Meu (Isaia 40:1-2). În vremurile în care trăim,
de suferință, sărăcie, deznădejde și mari dureri, oamenii au nevoie de mângâiere.
Creștinii și mai ales noi, preoții lui Dumnezeu, suntem smeritele instrumente ale Lui,
pentru a oferi lumii această mângâiere.

Biserica a împărtășit preoților săi mijloace foarte puternice pentru a mângâia pe

poporul lui Dumnezeu: a). Numele lui Hristos, care preschimbă inima în biserică
nefăcută de mână omenească, în care Hristos ne împărtășește putere și pace, mai ales în
zilele noastre, când creștinii nu pot participa la slujbele Bisericii. b). Cuvântul lui
Dumnezeu care nu a fost dat pentru a-l înfricoșa pe om, ci pentru a-i însufla curaj și a-i
înnoi sufletul. Cuvântul lui Dumnezeu nu va trece niciodată. Domnul ne adresează
cuvintele pe care le-a spus poporului Său celui ales: „Tu ești robul Meu, pe Tine te-am
ales și nu te-am lepădat; nu te teme, că Eu sunt cu tine, că Eu sunt Dumnezeul tău, Eu
întăresc dreapta ta” (Isa. 41:9-10 și 13). c). Dumnezeiasca Liturghie. Atunci când nu este
cu putință să participăm la Liturghie, acceptăm aceasta și ne străduim să facem ca
strigătul rugăciunii noastre să ajungă la tronul Împăratului Cerurilor ca o jertfă „fără de
sânge, înțelegătoare și bine primită” înaintea Lui. Atunci când împrejurările nu ne
îngăduie să participăm la Liturghie, Dumnezeu nu este nedrept, ci dăruiește din belșug
harul Său celor ce însetează după împărtășirea cu El și se străduiesc din toate puterile să
afle căi de legătură cu El. Însă atunci când există posibilitatea să participăm la Sfânta

~3~
Liturghie, ar fi o mare amăgire să socotim că rugăciunea noastră personală poate înlocui
bogata comuniune a darurilor aleșilor lui Dumnezeu din cer și de pe pământ.

Zdrobit de deznădejde și de iadul năvălirilor diavolești, Siluan a auzit în inima sa

cuvântul: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”, care în mod normal ar fi trebuit să-l
zdrobească și mai mult și să-l arunce într-o totală deznădejde. Și totuși, puterea
precumpănitoare a credinței l-a întărit pe sfântul nevoitor pentru a intra în perspectiva
principală a Evangheliei, care este: moarte – înviere, deznădejdea iadului – Împărăția cea
purtătoare de lumină. El spune cu simplitate, „Am început să fac așa cum m-a învățat
Domnul, și mintea mi s-a curățit, iar Duhul mărturisea în inima mea mântuirea.” (Arhim.
Sofronie, „Cuviosul Siluan Athonitul”, p. 444 și 472). Pentru a ajunge la lumină, este
esențial ca omul să treacă mai întâi prin întuneric de bunăvoie, cu încredere în cuvântul
lui Hristos. Astfel pentru a intra în viață, trebuie să trecem prin moarte, urmând lui
Hristos, iar această viață să o străbatem „ca cei înviați din morți” (Rom. 6:13), pentru că
doar aproape de Hristos putem să ne pierdem viața și s-o aflăm din nou (vezi Mat. 10:39,
Marcu 8:35, Luca 9:24).

Cel ce se judecă pe sine de bunăvoie și necontenit în lumina poruncilor lui Hristos,

devine mai puternic decât orice altă judecată. Dacă întâmpinăm cele dureroase ale acestei
vieți cu înțelepciune evanghelică, acestea se pot preschimba într-o „trambulină” pe care
sărim pentru a afla intrare îmbelșugată în viața veșnică. Prin urmare, dacă îi încurajăm
pe credincioși să se întoarcă spre Dumnezeu cu durerea inimii lor în acele zile, ei se vor
încredința că harul Sfântului Duh este îmbelșugat, roditor și simțit în viața lumii, pentru
că veșnicia se deschide larg înaintea lor. Tocmai pentru acest eveniment ne pregătește
cuvântul Domnului, „Ridicați capetele voastre...” „Vremea s-a scurtat de acum, așa încât
și cei ce au femei să fie ca și cum nu ar avea; și cei ce plâng să fie ca și cum n-ar plânge; și
cei ce se bucură, ca și cum nu s-ar bucura; și cei ce cumpără, ca și cum nu ar stăpâni; și
cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei
lumi trece.” (1 Cor. 7:29-31). Marea și ultima încercare vine pe pământ, însă vine totodată
și harul cel mare care însoțește venirea Domnului și care va da putere celor vii să fie
preschimbați și celor morți să învieze, pentru a primi toți laolaltă desăvârșirea făgăduită
de Atotputernicul Iisus în Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Amin.

~4~